Zdrentuita

Zdrențuita (basm englez)

 

 

 

Basm popular englez - Zdrențuita (audio)

 

Într-un măreţ palat, la malul mării, trăia odată un lord bătrân şi foarte bogat, care nu avea nici soţie nici copii în viaţă, avea doar o nepoţică al cărei chip nu-l văzuse niciodată. Bătrânul îşi ura nepoţica căci la naşterea ei, îi murise cea mai dragă dintre fiice. Când bătrâna doică îi adusese copila, el se jură că, atât cât va trăi, nu se va uita la ea, nu avea decât să trăiască sau să moară, lui nu-i păsa.

Aşa că-i întoarse spatele, se aşeză la fereastră şi privi peste întinderea nesfârşită a mării, vărsând lacrimi amare după fiica lui care se prăpădise, până când părul sau coliliu şi barba căruntă îi crescură mult peste umeri, se încolăciră peste spetează scaunului sau şi pătrunseră prin crăpăturile din duşumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, săpaseră un şanţ în piatră şi curgeau că un râuleţ în mare.

În tot acest timp, nepoata lui crescu fără că cineva să-i poarte de grijă. Doar doica cea bătrână se mai îndura de ea şi, când nu era nimeni prin preajmă, îi dădea ceva resturi de la bucătărie sau câte o rochiţă ruptă luată din sacul cu zdrenţe.

Ceilalţi servitori de la palat o alungau cu lovituri şi cuvinte de ocară poreclind-o Zdrenţuita şi arătau cu degetul spre picioarele ei desculţe şi umerii golaşi. Şi aşa crescu ea, mai mult nemâncând şi îmbrăcându-se cu te miri ce, petrecându-și zilele prin câmpuri şi pe cărări. Singurul ei tovarăş era gâscarul care, atunci când ei îi era foame sau frig sau era obosită, îi cânta atât de vesel din fluier, încât ea-şi uita de necazuri şi se pornea să danseze cu gălăgioasele gâşte.

Asta până într-o zi când oamenii prinseră a şuşoti cum că regele făcea o călătorie în ţinutul lor şi că intenţiona să dea un mare bal în oraşul învecinat pentru toţi domnii şi domniţele din ţinut la care prinţul, unicul său fiu, urma să-şi aleagă nevastă.

 

O astfel de invitaţie sosi şi la palatul de pe mâlul mării şi servitorii o duseră bătrânului lord, care încă mai şedea la fereastră, vărsând lacrimi amare. Dar, când auzi despre ce era vorba, îşi zvântă lacrimile şi ordonă să i se aducă foarfeci cu care-şi taie pletele lungi şi barba, apoi trimise să-i aducă haine scumpe şi bijuterii şi se îmbrăcă. Ordonă să se pună şeaua de aur pe calul cel alb, că să poată ieşi în întâmpinarea regelui.

Zdrenţuita auzise şi ea vestea şi se aşeză în uşa bucătăriei plângând că nu poate să-l vadă şi ea pe rege. Când bătrâna doică o văzu aşa, se duse la stăpân şi-l rugă s-o ia şi pe nepoată lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a încruntat şi i-a zis că nu vrea să audă de fată.

Auzind asta, Zdrenţuita fugi să-i povestească prietenului ei gâscarul cât e de nefericită că nu poate merge la bal. Gâscarul o ascultă apoi îi propuse să meargă împreună în oraş să-l vadă pe rege. Ea a privit însă cu tristeţe la picioarele-i desculţe şi hainele zdrenţuite. Văzând-o gâscarul a scos fluieraşul şi a început să cânte, iar fata imediat s-a veselit. Băiatul a luat-o de mână şi, cu gâştele deschizându-le drumul, au pornit spre oraş.

N-au mers prea mult, când un tânăr chipeş, îmbrăcat frumos, veni călare spre ei că să-i întrebe încotro s-o ia că să ajungă la castelul unde se oprise regele. Când află că şi cei doi merg tot acolo, descălecă şi merse alături de ei tot drumul. Gâscarul îşi scoase fluierul şi cântă o melodie duioasă. În acest timp, tânărul trăgea cu coada ochiului la faţa până ce se îndrăgosti de ea. Îşi luă inima în dinţi şi o ceru de nevastă.

Dar Zdrenţuita râse, zicându-i că i-ar stă tare bine cu o nevastă gâscăriţă, apoi adăugă că el ar trebui să-şi ia nevastă una dintre domniţele pe care le va întâlni la bal.

Cu cât ea îl refuza, cu atât tânărul o rugă mai aprins. În cele din urmă, ca s-o convingă de sinceritatea sa, o imploră să vină la bal la ora douăsprezece noaptea, aşa cum era îmbrăcată, desculţă şi împreună cu prietenul ei gâscarul şi cu gâştele acestuia.

Când se lăsă noaptea şi sala de bal era inundată de lumină şi muzică, iar domnii şi doamnele dansau în faţa regelui, tocmai când orologiul bătea ora douăsprezece, pe uşile enorme intrară Zdrenţuita şi gâscarul, urmaţi de cârdul de gâşte. Străbătură sala, în timp ce doamnele şuşoteau. domnii rădeau, iar regele privea nedumerit.

Dar când ajunseră în faţa tronului, tânărul se ridică de lângă tronul regelui şi veni în întâmpinarea lor. Luând-o de mâna pe Zdrenţuita se întoarse spre rege şi-i spuse că ea era mireasa aleasă de el, căci tânărul era chiar prinţul în cinstea căruia se dădea balul.

Înainte să termine ce avea de spus, gâscarul duse fluierul la gură şi începu să cânte, iar în timp ce cânta, hainele Zdrenţuitei se transformau în vesminte strălucitoare, o coroniţă de aur era în părul ei, iar cârdul de gâşte se prefăcuse într-un alai de paji care-i duceau trena lungă.

Toţi cei din sală au remarcat că prinţul îşi alesese de nevastă pe cea mai frumoasă fată din ţinut.

Gâscarul s-a făcut nevăzut şi nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Bătrânul lord s-a întors la palatul sau de pe malul mării, la curte nu putea rămâne căci jurase că nu-şi va privi niciodată nepoata. Cred că l-aţi putea vedea, căci el tot mai stă lângă fereastră, plângând amarnic şi privind departe spre întinderea nesfârşită a mării.