Ghetele

Ghetele

 

Se ridicaseră şi copiii. Toţi, o ceată. Ăl mai mare era Oprică al lui coana Mărita, una de da în cărţi şi făcea de dragoste la fetele nemăritate. Arăta lung şi gălbejit. El fura zmeiele ţuicilor şi începuse să bea şi ţuică. Se lăuda că fusese la femei, dar ceilalţi nu-l credeau, pentru că prea n-avea de unde.

Pe urmă, mai deştept se afla Petre al tâmplarului, care făcuse trei clase primare şi ştia şi Crezul. Ăsta se pricepea să arunce sticloanţele şi să facă praştii. Avea un ciorap plin de bile vopsite. Îl purta legat la brâu de curea. Mai era şi Ene, ştirbul, cu o soră şleampătă şi fraţii lui, toţi copiii lui Spiridon. Apoi ofticoasele de fete ale lui Chirică, de le bătea vântul. Naie al croitorului şi, încolo, de-ăi mici, nebăgaţi în seamă. Plecau împreună şi nu se întorceau până seara.

Colindau mahalalele, pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la şina Constantei, sau la gârlă la Herăstrău, de dădeau la peşte.

Înainte mergea Oprică, sorbind dintr-un muc de ţigară, scuipând cu sete. Ăilalţi, după el, trăgând cu praştiile în vrăbii. Treceau peste grădina oltenilor, săreau gardurile putrede şi de acolo tăiau maidanul până la rampa gropii.

O, frumos mai era primăvara când albea Cutarida de flori de salcâm! Şi mirosea, mirosea... Da căldura aşa, ca o mângâiere. Copiilor rebegiţi de cu iarnă, ce le mai plăcea!

Se opreau lângă bordeiul lui Grigore şi se aşezau turceşte lângă gunoieri. Haidacii beau ţuică.

- Bun basamac! făcea Tănase, unul de se uita cruciş.

Oprică, cu ochii pe sticla lui.

- Voi luaţi, mă, o gură? se milea gunoierul.

- Luăm, nene.

- Na, mă, da să nu vă-mbătaţi!

Sorbeau câte o înghiţitură, pe rând. Oprică fura încă o sorbitură, striga la ceilalţi şi se ridicau.

- Să-mi aduceţi raci, mă, auziţi voi, că d-aia v-am dat ţuică! striga după ei Tănase.

- Las’ pe mine, râdea înveselit deodată al Măritei şi cobora malul de pământ al gropii după ceată.

Spre fund era răcoare. De jos, de lângă baltă, cerul se vedea cât un cerc siniliu pe care călătoreau nori albi, destrămaţi. Iarba scurtă, albastră, ca peria. Se apropiau de baltă. Ene şi Petre căutau găini moarte sub măselele de lut. Dacă găseau una, i-o aduceau lui Oprică. El o lega cu o sfoară de un ţăruş înfipt în pământ moale şi arunca mortăciunea în apa putredă. Şedeau aşa cam un ceas, privind lintiţa în care înotau broscoi. Se făcea linişte. Atunci auzeau groapa. Gunoiul luneca tăcut, surd. Li se făcea frică. Nici vrăbii nu mai treceau prin cerul de deasupra. Auzeau numai clipocitul bălţii, molcom şi rar. Spre margini, undele ei se încreţeau şi aduceau la mal cutii ruginite de tablă. Acestea sclipeau în soare ca oglinzile.

În apa murdară se glodeau norii bolovănoşi. Dacă ridicai privirile, îi vedeai îndesându-se peste malurile sălbatice. Căldarea de pământ răsufla tainic. Zgomotul cel mai mic creştea aici, se lovea de şeile albicioase şi venea înapoi. Mirosea a bălegar încins şi a iarbă crudă. Lui Ene îi venea s-o rupă la fugă, dar se ţinea bine. Smulgea limbile proaspete ale măselariţei şi asculta freamătul pipirigului.

- Vi-e frică? întrebă încet Oprică.

- Nu, zicea Petre cu jumătate glas.

- Aici stau hoţii...

Li se ridica părul măciucă la copii.

Ce făcea al Măritei, ce dregea, că le ştia pe toate. Unii ziceau că-i al lui Florea, unul de hoţea pe unde apuca, de-l făcuse cu cărturăreasa, la tinereţe. Oprică n-avea Dumnezeu, ştia să umble cu şişul. Când îl bătea vreunul mai mare, îi spunea cu dinţii strânşi:

- Vine el nenea de la pârnaie, o să-ţi facă maţele coadă de zmeu! Era legat cu hoţii Cuţaridei. Le vindea ponturile: de unde să fure cherestea pe Filantropia, găini, rufe de la boieri. Nu bătea drumurile degeaba. Târa ceata după el, să nu-l ia la ochi sergenţii. Dar cu privirea, tot prin curţi. Punea geana pe ceva, noaptea se lăsa la baltă, la căpetenii. Dincolo de apa puturoasă nu călca nimeni. Era numai un stufăriş şi un pustiu de mărăcini, deşi, buboşi vara şi înalţi. Noaptea, sub malurile scobite, ardeau focuri roşii. Nu-i vedeai. Aveau potecile lor ascunse spre marginea sălbatică a gropii.

Lui Oprică îi plăcea să se laude, să bage frica în ăilalţi. Cum îi vedea că ciulesc urechile, arunca vreo vorbă:

- O să vie acu, să vă judece, să vă întrebe...

- Păi să mergem, spunea ştirbul cu inima cât un purice.

- Ce să mergem, trebuie să-i ducem raci lui Tănase, că d-aia ne-a dat ţuică. Şi p-ormă, dacă sunteţi cu mine...

După ce le trecea spaima, Naie întreba:

- Şi cum arată?

- Taci, să n-audă cineva, că moartea-i pe voi!

Pe fetele lui Chirică le treceau năduşelile. Îşi potriveau părul spălăcit, căzut pe ochi, şi se uitau în toate părţile.

- Spune, nene Oprică, se îndesa Petre, strângând ciorapul cu bile la piept.

- Vă spun, da ce-mi daţi?

- Io ţi-adun chiştoace!

- Io fur bani de la mama...

- Io ţi-aduc ţuică...

- Bine, se învoia ăl mare. Întâi u jura pe toţi:

- Să moară mă-ta, Petre, că nu spui la nimeni? - Să moară!

- Să moară mă-ta, Naie?

- Să moară!

Şi se întorcea către fetele acarului:

- Iar voi, amărâtelor, dacă suflaţi ceva, dă benga-n voi!

Dacă te uitai la el, nu-l bănuiai. Era un băiat bălai, blând după priviri. Avea o voce subţire, de fată, parcă nu mânca decât miercurea. Se scărpina într-una în cap şi mesteca. Dacă era vorba de-o taină, ştia s-o ţină, chit că-l picai cu ceară. Dar copiilor putea să le spună. Ce ştiau ei? Şi, pe urmă, era rost de ţuică, de câte...

Lăsa să treacă o vreme. Ceilalţi, numai ochi.

- Băi, şi mi-adunaţi chiştoace? Şi mi-aduceţi bani şi ţuică?

- Aducem.

- Bine. Atunci bateţi laba cu geambaşul!

Prin apă veneau racii la mortăciune. Îi auzeau cum se înfig în carnea putrezită.

- Sunt nişte huidume de te fărâmă! Fugiţi de la armată, dizertori... Se strângea carnea pe copii ca la găini.

- Dizertori? ,

- Da. Au centiroane şi bărbi şi aruncă cuţitul la fix! Unde vrei te găureşte!

- Da-n tine nu dă?

- De ce să dea? râdea al Măritei. Eu sunt de-ai lor!

- Şi n-au frică de vardişti?

- N-au. Vreo trei şi-au făcut pardesiu de scânduri de pe urma lor. Copiii nu prea înţelegeau limba păsărească a lui Oprică, dar tăceau din gură.

Al Măritei se dezlegase la limbă:

- Unuia-i zice Bozoncea, unuia Gheorghe. Şef peste toţi e Bozoncea. A mierlit un comisar şi-a dat multe găuri. L-au dus legat la pârnaie, dar pe drum a rupt lanţurile de la picioare şi de la mâini. Din doi pumni, a pus gardienii jos. Au tras sticleţii-n el, l-au găurit, sită-i făcut, şase gloanţe are-n piele...

Înfricoşătoare poveşti mai ştia Oprică!

Găina moartă era plină de raci. Trăgeau sfoara şi-i scoteau unul câte unul. Aveau crustele reci şi cenuşii şi gheare ascuţite. Îi ciupeau de mâini. Petre îi arunca în sacul lui cu gioale. Duceau şi-acasă, la părinţi. Îi fierbeau femeile în ceaune şi se numea că avuseseră carne la masă. Băgau în ei, nu se cunoştea.

Dar până seara mai era timp. De la baltă treceau pe la bordeiul lui moş Leu, să-i vadă armăsarii.

Falnici cai!

Se piteau în dudău pe brânci şi priveau. Animalele aveau o piele lucioasă, cu păr scurt şi aspru, des şi lins. Scuturau din pintenii de piele ai copitelor, alungind muştele cu coada. Aplecau apoi gâturile puternice şi încordate, ascultau cu urechile ciulite şi muşcau nepăsători smocurile proaspete.

Vara jucau rişca pe maidan. Petre le căra toţi gologanii, c-avea un ban cu două luaturi pe care-l arunca la şmecherie. La pălmicică, meşter mare era Naie, iar la peretas, nu-l întrecea nimeni pe Beghe, unu mai mic, de-i curgea nasul. Se şi băteau câteodată, scoteau bricegele, abia-i despărţeau ăi mari. Erau iuţi de mână, apucau.

Seara plecau spre mahalaua Grantului, la pod, unde ţineau unii brutării. Mirosea încă de departe a jimblă caldă, şi Ene, priceput cum era, grăbea paşii şi se lipea de câte-o tarabă. Fura două puni negre din ochii negustorilor şi le împărţea cu ceilalţi. Înfulecau lacomi şi de acolo tocmai la piaţă, la Chibrit se opreau, la ciordeală de pepeni, într-o jumătate de ceas, zăreau dughenele de lemn şi şoproanele acoperite cu rogojini, sub care erau adăpostiţi cantalupii.

Copiii se amestecau în zarva pieţei, trăgeau cu ochiul la ţăranii veniţi de la Turnu. Aceştia păzeau grămezile de boşari. Buni de gură, negustorii spintecau bostanii cu cuţitele şi-şi lăudau marfa:

- Ia pepenii, pepenii ca mura! Nu e dulce, nu-l plăteşti! Cincizeci de bani bucata, marfa lu tata!

Târguiau lucrătorii pe capete, lăsau banii în palmele lacome ale ţăranilor.

Ceata ocolea camioanele şi, când le era negustorilor lumea mai dragă, Petre, iute de mână, se prefăcea că încearcă un pepene, doi şi le făcea vânt printre picioare, drept în braţele ştirbului. Până să bage cineva de seamă, băieţii fugeau. Prada o împărţeau sub un gard. Ene tăia boşarii cu şişul lui, felii-felii. Ălora mai mici le dădea ce rămânea: coji muşcate până la margini, seminţele şi fruntea scobită cu bricegele.

Acasă tocmai noaptea ajungeau, mai luau câte o palmă, nu se cunoştea, a doua zi erau la gârlă de dimineaţă. Unii rămâneau fără haine, că veneau sergenţii şi le strângeau ţoalele, trecea vara fără să ştie cum, mai cu arşiţe, mai cu un joc de-a hoţii şi vardiştii, era frumos, nu mai uitau...

Toamna, în octombrie, i-a strâns şcoala. Era ordin să nu mai rămână unul acasă, umblaseră învăţătorii din poartă în poartă, îi scriseseră pe toţi după vârstă, într-o condică. Ceferiştii nu prea aveau cu ce să le cumpere ghete şi şorţuri, şi desculţi nu se făcea să-i trimeată să înveţe. Chirică de unde să scoată bani pentru ale lui? Pe lângă casă le ţinea cum putea. Nu trebuia şorţ şi încălţăminte.

- Le dăm noi! făgăduiseră învăţătorii. Numai să vină la şcoală. Acarul clătina din cap şi mormăia pentru el:

- Le daţi pe dracu, parc-aţi fi niscai pricopsiţi şi voi!

Spiridon avea o liotă de băieţi. Nevastă-sa i-a spălat, i-a dichisit, i-a cârpit şi i-a trimis. Ene nu prea se îndemna. Adică ce să caute la şcoală? Era vremea gutuilor. În grădina oltenilor pomii aveau crăcile pline cu fructe galbene. Degeaba şedeau hapsânii la pândă, tot tre­buiau ei, cu Oprică şi cu Petre, să le văduvească averea...

Cât despre al Măritei şi-al lui Matei, aceştia trecuseră pe lângă şcoală. Se prinsese învăţătura de ei ca apa de gâscă. Când fusese vorba să-i dea la meserie părinţii, fugiseră. Hoţul de Oprică n-avea prea mare bătaie de cap. Dar tâmplarul îl mai lovea pe-al lui!

- Învaţă şi tu, Petre, o treabă! Fă-te, mă, om!

Pe-o ureche-i intra, pe alta-i ieşea. L-a dus o dată legat la meşterul lui, la Obor. Ăsta avea atelier încăpător, scosese calfe multe, priceput, priceput, mulţi îi pupau mâna. Dar ce-a stat Petre? După o săptămână s-a trezit cu el la uşă! Plângea de i se rupea sufletul lui tat-său. Matei ar fi vrut să-l facă şi pe el tâmplar, să înveţe meseria lui, că din asta trăise. Fier rău, însă. N-a scos-o la capăt nici cu vorba bună, nici cu bătaia... A rămas Petre golan la poarta lui! Se înhăitase rău şi degeaba se căina părintele:

- Mă, o s-ajungi prost! Ai să mori de foame! N-o să se uite nimeni la tine!

Vorbele cădeau ca ploaia în baltă.

Zidarii puseseră bâta pe-ai lor. Învăţătorii îi speriaseră cu amenzile dacă nu-şi trimit copiii la şcoală.

Se golise maidanul.

Nici Ene n-a făcut purici mulţi. Când a fost să-i tundă, a zbughit-o pe fereastră. Dus a fost. A stat fugit o săptămână de frica lui taică-său, dar la şcoală nu s-a mai întors. Spiridon l-a făcut măr, a vrut să-l târâie înapoi la învăţători, n-a fost chip. Băiatului îi plăcea mai mult să hoinărească cu Oprică şi cu Petre la şina Constantei. Cum să laşi cerul ăla, şi vrăbiile, şi gârla...

Când se apropiau sărbătorile, copiii se pregăteau de colinde. La Ajun, femeile desfătau pernele, şi din feţele peticite făceau traiste pentru covrigi. Aşa era obiceiul. Zidarii veneau devreme acasă cu litra de tescovină şi cu beţe pe care şedeau înşiraţi covrigi cumpăraţi de la negustori.

Ene pleca în ceată, şi ălui mic, lui Beghe, i se făcu de-un Ajun să meargă cu uratul. Mă-sa a scos din dulap o căciulă jupuită şi o nuia.

- Vezi de daţi pe la alde cumătră, şi pe la cuscrul! Să le pupaţi mâna şi să le ziceţi sănătate de la tat-tău!

Băiatul a luat nuiaua, şi-a înnodat mai bine traista după gât, şi-a dat buzna afară. Zăpada scârţâia sub ghete. Se înţelesese de cu ziuă cu ai vecinului, unii mai mici, care abia îl aşteptau. Au pornit apoi, unul după altul, pe poteca albă, bătută de paşii lucrătorilor.

În mahalaua Cuţaridei plecaseră toţi copiii cu colindul. Şi Naie, şi Petre, şi Oprică. La rampă îi lua o frică şi grăbeau paşii. Unii băteau Griviţa, alţii trăgeau spre şina Constanţei. Se auzeau câinii în fundul gropii. Râpele erau îngheţate şi jos şedeau haitele, gata să te sfâşie.

Colinda începea de la croitor. Trecură şi pe la tâmplar, şi pe la Stere. Cârciuma, plină. Zidarii cântau în prăvălia plină de fum. În case, femeile frământau puni negre. Glasurile copiilor se înfiripară sub geam:

Am venit să colindăm, Domn, Domn, să-nălţăm.

În cârciumă se făcu linişte. Parcă se dădu Dumnezeu jos din cer. Lucrătorii se căutară prin buzunare. Stere pofti colindătorii înăuntru. Tilică lăsă cinzecul, întinse cinci lei lui Ene, cârciumarul caută şi el în tejghea. Lina le aduse mere şi covrigi. Beghe şedea cu ochii-n patru, să mai fure ceva. Casa negustorului mirosea a sărbătoare, a aluat şi a vin cu prescure, a miere şi a stafide. Copiii îmbucară din cozonacul pus pe masă de muiere. Era bun. Ei, lacomi, ar mai fi vrut. La plecare, îşi strânseră traistele şi îşi dădură ghionti.

Pe maidan sticlea lumina nopţii. Vântul spulbera zăpada.

La cumătră, Beghe a găsit lampa stinsă. Au trecut degeaba groapa, la ceferişti. Ocoliră depoul pe nişte uliţe strâmte şi oarbe. Trenurile se auzeau aproape. Printr-un gard de fier, plin de polei, văzură locomotivele negre, învăluite în aburi fierbinţi.

- Ia te uită ce de trenuri! spuse ţâncul vecinului.

Li se făcuse frig, mai muşcară din covrigii strânşi în feţele de pernă şi o luară la fugă, sunând nucile puţine. Plecară pe la alde cuscri. Trecură şina Constanţei înapoi. La casa rudei ardeau lămpile, iar înăuntru se auzeau glasuri vesele, a petrecere. Intrară toţi în curte. Câinele stăpânului se smuci în lanţ, latră, ar fi muşcat. Ieşi un bărbat, muma-n cămaşă, năduşit.

- Care eşti, mă?

- Beghe, al lui Spiridon! Am venit să colindăm!

- Intră, muceo! făcu omul, potolind dulăul. Haide, că vine gerul de afară...

În casă, masă mare, ca la sărbători. Împrejur, neamurile cuscrului, muieri cu bărbaţii lor. Petreceau cu vinul dinainte.

Copiii se dezmorţiră, priviră ciolanele din farfurii. Începură să cânte:

Lerui, ler, Raza soarelui, Raza soarelui, Pe casa săracului...

Când terminară, gazda, nevasta rudei, îi puse la masă. Bărbaţii scoaseră câte zece lei, pe care Beghe îi strânse mulţumind.

La plecare zbieră săru’ mâna.

Afară, gerul tăia obrazul. O luară spre Cuțarida. Trecură Griviţa. Prăvăliile aveau geamurile luminate cu becuri galbene şi albastre. Se apropiară şi priviră. Nişte păpuşi îmbrăcate în postav verde, cu câlţi albi pe margini, spânzurau de-o sfoară lungă. Lângă ele, un brad mic, nins cu vată şi împodobit cu sticle, lucea în lumina luminărilor.

- Ăsta-i Moş Crăciun cu pomu lui, spuse unul din băieţi. Ceilalţi tăcură şi se uitară mai departe. Vântul le flutura traistele golite, ca pe nişte zmeie. Nucile şi covrigii uscaţi se loviră. Când le-au îngheţat tălpile, se îndurară să plece. Se întoarseră spre câmpul gol. Ochii se umezeau de ger. Pe gene li se aşternu o brumă subţire.

Aproape de cârciumă îi alergară câinii negri ai lui Stere. Mai să le sfâşie pantalonii. La poartă, se despărţiră. Venea şi Ene cu ceata lui. Se bătuseră cu ai ceferiştilor şi le furaseră covrigii, că erau mai mulţi. La ei ardea încă o lampă. Spiridon dormea. Copiii se dădură lângă sobă. Ăl mai mare îl căută pe Beghe în traistă şi mâncară colindeţele.

- Pe unde-ai fost? îl întrebă.

- Pe la alde cuscri. Petreceau cu lăutari şi aveau curcan pe masă şi cozonac!

- Da? făcu Ene, şi mai mâncă un covrig.

Îi era somn. Beghe îi arătă şi banii. Partea lui. Îi împărţiseră pe drum.

- Tot cuscrul ni i-a dat, şi la cârciumar... Mama lor trebăluia încă.

- Haideţi la culcare, le spuse. E târziu. Cel mic o întrebă:

- Mamă, adică moşul ăla care dă pe la alţii, de are barbă de câlţi, e adevărat?

- Care?

- Moş Crăciun, de e şi-n cartea de citire... Muierea se încruntă.

- Fugi de-acilea! Numai la ăi bogaţi nimereşte! Ce să caute la noi? Şi-ar pierde cizmele prin noroaie!

- Copiii spun că dacă laşi ghetele la uşă, dimineaţa le găseşti pline cu jucării...

Femeia oftă. Obrazul îi era supt şi rece. În odăi se simţea frigul de afară. Era ostenită. Ar fi vrut să se culce lângă bărbatul care sforăia în pat. Se răsti la băiat:

- Pune-le şi tu şi du-te la culcare.

Beghe se descălţă. Scormoni zăpada lângă burlan şi aşeză botforii lui, umflaţi de udătură. Le desfăcu şireturile, să încapă mai multe lucruri, apoi, înainte de a adormi, se închină.

Peste Cuţarida, miezul nopţii căzu greu şi tăios. Se auzea răsufletul gropii. Câinii se încolăceau mai bine, de frig, sub streşini. Tăcerea cuprinsese locul sălbatic. Crăpau pietrele.

Copilul trăgea prin somn mai bine ţolul pe el. Se trezea din când în când şi asculta afară. Spre drumul Griviţei, treceau căruţe. Se auzeau şinele de oţel ale roţilor scrâşnind în zăpadă.

În fund, la baltă, pocneau copcile îngheţate.

Prin mahalaua Cuţaridei, Moş Crăciun nu trecuse niciodată. Nu trecu nici de data asta.

Beghe se trezise devreme. Afară se îngâna ziua cu noaptea. Tat-său încă sforăia. Ene, făcut covrig lângă perete, nu se mişca. Copilul, cu inima la gură, deschise uşa şi luă o gheată în mână.

O azvârli.

Nu venise moşul ăl bun. Trecuse câinele şi se uşurase pe şireturi...