Moartea lui Marin Pisică
Marin Pisică se văruise de cu seară cu un cumnat, praf se făcuse. Dormise greu, deşi noaptea se mai sculase de vreo două ori să bea apă, că-i ardea gâtlejul după atâta ţuică. Cuțarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâşnea undeva la fund. La cinci trebuia să fie în curtea abatorului, să taie vitele în reprize. Şi avea un cap greu, să nu-l mai ţii pe umeri. În casă, frig, nu găsea lampa. A plecat nespălat, înjurând. Avea de mers vreme de un ceas. Cerul, ca o basma, şi o lună spulberată, numai vălătuci. Şi-n mintea lui canonită, o dată s-a făcut lumină şi n-a mai simţit frigul...
Se făcea că era după învierea a doua a lui Cristos, care sculase săracii din pământ şi mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, străveziu. Şi unde înfloreau pomii împrejur şi-n, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ţi se izbândea.
- Da tu, cam ce-ai vrea, Pisică? îl întrebase fiul lui Dumnezeu.
- Păi ce să vrea un pârlit ca mine?
- Grăieşte.
Parlagiul şi-a adus aminte câte vite îngenunchease sub cuţit. Şi parcă tot aerul tremura de răgetele boilor. El, care nu mânca pasăre şi nu s-atingea de carne, era plin de sânge şi pe suflet. În mahala nu ţi-ar fi tăiat o găină. Încă râdeau muierile de el:
- Oliu, domnu Pisică, da izmenit mai eşti! Zici că nu intri-n păcat pentr-un suflet de pasăre, da la abator ţii vitele-n cosor!
- Da, dar acolo-i servici le răspundea.
- Servici-neservici, se numeşte că eşti adventist, parcă nu ştim noi?
Dar Marin Pisică nu era adventist. Avea inima ca o fereastră deschisă. Vorbea singur, aduna flori şi-ntre pereţii odăii lui zburau scatii şi brabeţi bătrâni, care n-aveau unde să mai plece.
Şi domnul Isus îl ţinea sub priviri.
- Grăieşte, Marine!
- Păi să fie aşa o înfrăţire, Doamne, să trăiască oameni şi animale laolaltă, să nu mai curgă sânge. Că eu mă hrănesc numai cu iarba, cu verdeţuri, şi-mi merge bine.
Cristos nu se mai văzuse, şi pe Marin Pisică îl înconjurase o gloată de vitişoare care suflau cu boturile lor pe mâinile sale. O mie de ochi, negri şi buni, îl priveau, şi parlagiul înţelegea graiul lor mut. Le mângâia grumazurile şi le simţea năduşeala cu miros plăcut. Bine mai era aşa...
La capătul Griviţei s-a trezit din visări. Vântul umfla firmele negustorilor şi s-auzea un muget de tablă zgâlţâită. A grăbit paşii, scuipând.
- Ptiu, uite ce-mi face băutura!
Încă de pe cheiul Dâmboviţei simţi în nări mirosul sângelui de vită. Pe podul de piatră se înghesuiau boii de cinci sute de kilograme, mugind cu spaimă, loviţi de cărăuşii năduşiţi, care pocneau din bicele lor. Împrejur era un vaier prelung, un zgomot de copite împiedicate. Trupurile mari, abia desluşite în lumina dimineţii, mirosind a baligă, se izbeau surd în faţa porţilor înalte de fier, înjurăturile oamenilor se auzeau slab în înglotirea aceea şi paznicii nu mai pridideau cu controlul.
În ferestrele mari, închise între stinghii murdare de nuc, cu drugi ruginiţi, împletiţi peste geamurile oarbe ale abatorului, ardeau lumini puternice. Parlagiul intră în hala încăpătoare, cu şine de fier pe jos. Deasupra, pe pietre, rămăsese un zoi lipicios, vânăt, adunat din scursorile sângelui şi resturile de vite. Vagoane lungi, pe rotile, scârţâind, treceau mormănite cu jumătăţi însângerate, aruncate la întâmplare, una peste alta, împinse de oameni cu feţe duşmănoase, bărboşi şi crunţi, având şorţuri de piele dinainte şi cuţite ascuţite la brâu.
- Bună dimineaţa, fraţilor! aruncă parlagiul, mohorât.
- Bună dimineaţa, răspunseră câţiva. Dinlăuntru se simţea duhoarea maţelor deşertate.
Se dezbrăcă tăcut, privind mersul repede al undiţelor groase de oţel care cărau pulpe şi dindărături de vaci, agăţate şi zvârlite de braţele puternice ale celor ce aşteptau sub ele.
Începuse munca crâncenă a tăietorilor din prima repriză.
Prin poarta de piatră erau împinse vitele. Acestea turbau de spaimă simţind mirosul veşted şi cald al sângelui proaspăt. Pocnetele bicelor se înteţiră. Tăietorii se aruncară între ele, strângând de funii, şi le îmboldiră cu ghionturi şi înjurături. De la poarta de fier, ale parlagiilor erau. Bărbaţii fluierau de plăcere, împingând odgoanele de fier pe rotilele de deasupra. Muşchii lor jucători se zbăteau sub tricourile rupte care le acopereau trupurile puternice. Pe tavanul halei de piatră tremurau copitele spintecate. Din ele picura încă sângele, se bălăbăneau scurt, izbeau aerul la întâmplare şi, ajunse la o uşă groasă, erau despărţite de o mână dibace.
- Ce faci, Marine? îl întrebă Chişcă, tovarăşul lui.
- Ce să fac, mă băiete, sunt cam ostenit...
- Da ce-ai păţit?
- Am băut aseară cu un cumnat şi m-am făcut puzderie.
Fata lui chircită, îmbătrânită devreme, se strânse ca un sac. Avea şi o inimă grea.
- Nu ştiu ce mi-e. M-aş plimba într-o grădină frumoasă, mi s-a urât cu atâta sânge...
Chişcă se uită la el cum îşi împletea o ţigară cu degete dibace.
- De douăzeci de ani trudesc aici, dau boierilor carne să mănânce şi mi s-a făcut lehamite...
- Oi fi ostenit.
- Nu-i asta. Trebuie să fie altceva, c-am avut şi o arătare pe drum. Se făcea case dăduse Cristos jos din cer. Umbla prin noastră desculţ...
- Ei?
- Cum îţi spun. Umbla înaintea amărâţilor şi m-a întrebat: „Tu ce-ai vrea, Pisică?...” „Ce să vreau, Doamne? Să fie bine!"
- Şi el ţi-a spus cum să faci?
- Nu mai mi-aduc aminte... Chişcă râse cu gura până la urechi:
- Mă nea Marine, ai rămas de-aseară, mai bine du-te de te culcă.
- Ce să mă culc? Şi treaba cui s-o las? Scuipă între picioare. Omu nu-i făcut să tragă numai pedepse pe lumea asta. Mai trebuie să şi petreacă.
- De, dacă pârlitu ăla de Adam n-a avut de lucru şi-a pus laba-n pomu lu Dumnezeu...
- Dă-l în suflet încolo şi pe Dumnezeu! N-avem ce face. Burta cere, nu ştie carte, da mie tot mi-ar place într-o zi ca asta să umblu aşa, de capu meu... că mi s-a urât...
Şi se sculă de la locul lui, se încinse cu şortul şi intră în hala de piatră a reprizelor.
Prin geamurile nespălate de multă vreme se cernea de deasupra o lumină ştearsă şi grea. Îşi făcură loc printre despărţiturile de ciment înalte cât omul. Aici erau ucise animalele. Duhoarea de sânge apăsa. Un miros de murdărie deşertată, de sânge încleiat pe lucruri şi de sudoare plutea între zidurile vechi. Zgomotul macaralelor care ridicau resturile şi al scripeţilor ce scânteiau în viteză creştea. Toată această larmă de fier frecat şi de voci groase şi sparte se amesteca cu guiţatul porcilor. Un parlagiu deşirat, cu fălcile căzute, îi împingea printr-o poartă de gratii, câte douăzeci într-un ţarc închis. Trei-patru oameni se învârteau printre ei, lovindu-i cu nişte ciocane de lemn, pe rând, tot mai înverşunat, pe măsură ce ţipetele de moarte ale animalelor creşteau îngrozite.
O dată i se încrâncenă inima lui Pisică. Privi animalele despicate la repezeală. Câţiva hamali le cărau afară, şi bazinul de ciment, în care nu rămăseseră decât măruntaiele, se umplu de oameni. Altă echipă, ce aşteptase până atunci, le împărţi în grămezi: rinichii de o parte, inimile mici şi roşii de alta. Şiruri lungi de mate, ca o dantelă, atârnau peste marginile de beton.
- Gata, nea Marine?
- Gata, Chişcă!
Parlagiii din prima repriză, de tăiaseră porci, făcuseră un foc mic într-o parte şi fripseseră şorici proaspăt.
Se auzi un fluierat ascuţit şi se ridicară în picioare, ştergându-şi buzele murdare de grăsime. Sub brâiele de lână săltară cuţitele lor lungi şi ascuţite.
Plecară. Făcură loc celei de-a treia echipe.
Uruitul macaralelor încetă. Începea tăierea boilor. Marin Pisică îşi încercă pe limbă tăişul cosorului său, cu lama subţire, albastră.
O linişte desăvârşită coborî deasupra locului. Mulţimea murdară şi zgomotoasă se potoli. Până şi parlagiii, speriaţi de lipsa ţipetelor înfiorătoare ale animalelor, vorbeau în şoapte. O gură de cişmea curgea năvalnic şi curăţa cimentul umed de sângele porcilor.
În capătul sălii, sub poarta de fier care semăna de departe cu un pieptene de oţel, aşteptau vitele încremenite, cu ochii roşii de spaimă. Frica morţii apropiate le înţepenea gâtlejurile şi păreau de piatră, aşa cum stăteau una lângă alta, fără suflet. În coarnele scurte, abia licărea lumina cenuşie a zorilor.
- Gata! strigă cineva, şi parlagiii ridicară mâinile.
Drevele grele se mişcară scârţâind. Şi deodată ţipetele reîncepură. Bouarii ridicară bicele şi vitele din faţă se proptiră de-a latul, se loviră una de alta, pieile lor murdare se frecară şi un miros greu umplu hala. Animalele asudară de spaima morţii, se buluciră spre mijloc, pierdute, cu priviri rătăcite.
Tăietorii le trecură lanţurile lor scurte şi reci peste grumazi şi le traseră în ţarcurile de beton, scoţând cuţitele. Strigătele se amestecară cu înjurăturile şi parlagiii tăiară scurt. Boii cădeau. Cu mişcări iscusite, oamenii despărţeau capetele de trunchiuri şi trăgeau pieile.
Ultimul animal pe care-l tăiase Marin Pisică era roşcat, cu un păr scurt şi încreţit. Căzuse la picioarele lui şi se mai zbătea puţin, mustrându-l parcă cu privirea lui moartă.
- Ţin-te, nea Marine! îi strigă Chişcă dintr-o parte.
Pe poarta de fier intră în galop o ciurdă de tăuraşi negri. Tăietorului îi tremurau mâinile. Simţea în tot corpul o slăbiciune. Se rezemă de zidul de ciment şi aşteptă o clipă. Un animal ager, îndesat, veni drept asupra lui. Ridică mâna şi înfipse cuţitul întors sub beregată. Taurul simţi arsura loviturii şi sângele care curgea din rană. Marin ştiu că nu l-a lovit unde trebuie. Îl cuprinse frica. Corpul lucios din faţa lui nu căzu. Când să mai izbească o dată, simţi o sfârşeală în stomac şi mai apucă să vadă ochii fioroşi ai animalului care-l împunsese.
- Săriţi, că 1-a lovit pe nea Marin! strigă Chişcă.
Zece cuţite puseră capăt agoniei taurului. Între picioarele vitelor, cu maţele afară, zăcea parlagiul, galben, mort.
Nu spunea nimeni nimic. Alături se mai auzeau copitele animalelor ucise, cărate afară din ţarcuri târâş.
Doi hamali l-au ridicat de jos şi l-au scos pe zăpadă. Marin Pisică murise încruntat. Cum şedea aşa, cu mâna dreaptă încleştată încă pe cosor, parcă ar fi vrut să taie pe cineva şi pe lumea ailaltă.
Chişcă i-a adus grămada de haine, i-a pus-o sub cap şi-a zis celor care făcuseră o roată împrejur:
- Las’, că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit că s-a matosit aseară cu un cumnat. Încă ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi. Haideţi înapoi, c-avem treabă!
Peste trupul înţepenit al mortului ningea.
Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile.