Săptămâna brânzei
Cine să-i ţină minte? Băteau vânturile peste locul sălbatic, veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele treceau, gârlă. Mai muriseră, se împuţinau ăi vechi, veneau alţii. Lumea, ca târgul!
Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o iarbă înaltă, drumurile se lăţeau. Cădeau ploile. Vremea se înăsprea. Timpul căciulii. Lucrătorii aduceau gâşte să le îndoape şi porci pentru îngrăşat. De sărbători, nunţi şi bătăi, unde cântaseră lăutarii cânta câteodată popa, apoi liniştea învăluia din nou curţile până la Bobotează, când venea sfinţia-sa cu miruitul. Trecea părintele cu dascălul, după obicei. Tot pe atunci băteau finii la uşile naşilor cu plocoanele. Muierile ţineau prosoapele lucrate în arnici, portocalele şi lămîile învelite în foiţe, iar bărbaţii, ploştile şi gâştele gătite. Ce de petreceri!
Prin februarie se ardeau gunoaiele şi se reparau gardurile. Cerul se subţia. Primăvara venea neştiută. Sub garduri încolţeau mărăcinii. Râpile galbene se umpleau de câini. Erau o ceată: al lui Gogu, al lui Chirică, ai mecanicului, ai lui Stere şi d-ăi fără căpătâi, ai gunoierilor. Javrele, cât viţeii, nu te-apropiai.
În frunte, că mergeau ca la nuntă, grămadă, al tâmplarului, flocos şi întunecat, numai colţi. Adulmecau gunoaiele şi cu nasul tot sub coada căţelelor din jur. Dulăul rotea ochii la ăilalţi. Ceata se oprea împrejur. Al lui Chirică, lung ca un castravete şi bolâu, moţăia de-a-n picioarele. Al cârciumarului sufla cu limba scoasă. Corciturile oltenilor lipăiau lângă şef, că şef era câinele lui Matei! Nu mişca unul.
Vineţiul fochistului bătea aerul cu coada ridicată. Era lacom. El scormonea pământul. Mirosise osul, pentru că os se afla sub laba sa. Toţi priveau pieziş. Îl rupea aşchii-aşchii şi scotea dintr-o dată măduva galbenă şi putredă. Din când în când, ridica ochii. Tot nu mişcau. Când dădea iama în grămadă însemna că terminase. Lua unul de blană şi-l târnosea. Ieşea tot praful din el, până-l sângera. Sătul, se fudulea privindu-i cum se încaieră pentru ciozvârta rămasă. Plecau pe urmă mai departe. Mahalaua creştea spre Filantropia, şi-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la grădinile oltenilor, pişându-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapă, coborând pe drumul îngust. Se lăsau pe malul gârlei, unul după altul, hămesiţi. Gunoierii descărcau sus, pe mal, camioanele, şi din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zăvozii se năpusteau scormonind. Aveau boturile ascuţite şi ochii fierbinţi de poftă. Nemâncaţi, ca stăpânii! Albi, roşcaţi, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirică rămânea mai în urmă. Era beteag de un picior, că-l prinseseră grădinarii în bostani şi-l schilodiseră. Din cauza lui era să se omoare omul cu oltenii într-o dimineaţă.
Câinele, câine, dăduse prin gardul de mărăcini şi răscolea brazdele. Pândarul de sus, poc! cu puşca de sare, drept în pulpa dulăului, care a luat-o de-a dreptul prin roşii, chelălăind, până acasă.
Acarul lipea o cratiţă în curte. Cam aprins, că era la începutul săptămânii şi el se grijea lunea la Stere, să-i meargă bine. Când şi-a văzut câinele cu sângele baltă sub el, l-au apucat dracii. Animalul îşi lingea rana şi avea o privire sfârşită, rugătoare. Chirică ţinea la al lui ca la un copil. Încă la cârciumă mai glumea cu Spiridon: „Ehe, Spiridoane, păi al meu mă cunoaşte după miros. Ia să viu seara nebăut, ce, crezi că mă mai lasă să intru în curte? Da de unde! Ăsta nu-i stăpâna meu, zice, şi mă latră. Păi stăpânu meu miroase frumos, a rachiu, dă damfuri! De-aia îmi beau dorobanţul meu. El, cum mă simte, îmi iese înainte, la pompă. Dă din coadă şi se bucură..."
Puşcă în toată mahalaua Cuţaridei n-aveau decât oltenii. A plecat cu fierul încins, plin de cositor, în mână, să-i ucidă. Nu vedea bine înaintea ochilor. Grădina era departe. Ăl mai mic dintre fraţi şedea lângă un pălimar. Dregea o sapă. Chirică a dărâmat poarta de sârmă:
- Ia ascultă, mă! Precupeţul s-a întors:
- Bă! a mai strigat o dată, suflecându-şi mânecile.
Veni şi celălalt, Victor, cel mare. Era plin de pământ şi se uita la ceferist.
- Ce-i? - Vă omor!
Şi zvârli fierul spre ei. Noroc că se feriră. Fochistul zbiera cât îl ţinea gura:
- Sărăciilor! Mi-aţi omorât câinele, v-arăt eu vouă! Victor se apropie să-l împace:
- Ascultă...
- Nimic, vă bag în spital!
- Dar de ce dracu nu-l legi? îndrăznise până la urmă şi cel mic. Atât i-a trebuit lui Chirică. S-a făcut o dată galben la faţă, de ziceai că moare. Abia şi-a tras sufletul şi s-a pus pe ţipat:
- Să vă luaţi calabalâcul de aici. Ce, aţi început să ne împuşcaţi? Vecinii alergară să vadă ce-i. Pică tocmai atunci şi sifonarul. Era plin de troscot şi afumat, după munci.
- Ce-i, nene Chirică? Ce s-a întâmplat? îl întrebă apropiindu-se.
- Ce să fie? Mi-au omorî nepricopsiţii ăştia câinele!
- Aoleu!
Şi asta o auziră şi ceilalţi. Ei ţineau la dulăi, îi creşteau din sărăcie, împărţeau bucata de mămăligă, numai să aibă cine lătra în bătătura casei. Au dat buzna în grădină. Oltenii văzură că nu-i de glumă. Degeaba strigară să nu le calce vinetele în picioare, mahalagiii n-auzeau, nu vedeau. Îi cam duşmăneau pe venetici, că se pricopsiseră din grădinărit.
Chirică l-a înşfăcat pe Victor, cât era el de pirpiriu, şi dă-i buşeală. Sifonarul sări să-l ajute. Lovea aspru camionagiul! îl apucase pe cel mic cu o mână şi-l vârâse între genunchi. Să-l omoare, şi mai multe nu!
În timpul ăsta muierile năvăliră în răsaduri şi cărară toate verzele. Nici roşiile nu le-au lăsat. Ridicau poalele pline şi blestemau pe olteni.
Când plecă şi ceferistul acasă, cu inima uşoară, grădina era toată o paragină. Şi barem să fi murit jigodia! De unde! A scheunat trei zile, Chirică 1-a oblojit cu apă de plumb şi javra a rămas şchioapă. Se întorcea cu ceata pe la prânz, din groapă, sătul. Câinii erau leneşi, se opreau pe la cişmele, să lingă băltoacele, şi plecau mai departe. Parcă se mai lungiseră. Se opreau în faţa bisericii şi se întindeau pe lespezile albe, la soare. Pe la două, puteai să-i loveşti cu pietre. Nici nu se mişcau. Se târa câte unul după umbră şi iar cădea pe labe. Din gâtlejurile adânci li se scurgeau bale groase şi adormeau. Blănurile duhneau a gunoaie şi, când soarele cobora spre apus, se urneau.
Întâi se ridica cel brumăriu, al lui Ilie, deschizând un ochi. Hămăia scurt. Al lui Gogu horcăia încă. Avea urechile clăpăuge şi-l ciupeau muştele. Arunca zadarnic din coadă. Se mai canonea pe o parte şi se scula cu dosul la biserică. Ceata se strângea şi câinii se vânzoleau a joacă.
Căţelele o luau înainte şi dulăii după ele, târându-şi limbile prin praf. O apucau spre şina Constanţei, unde erau dughenile cu zarzavat. Drumul îl ştiau. Se lăsa amurgul şi se întorceau sacalele primăriei. Sacagiii, nişte haidamaci soioşi, aruncau după ei cu coceni de porumb.
Piaţa mirosea a resturi. Deasupra, plutea o duhoare stătută de ceapă stricată. Negustorii udau salata şi pepenii cu căldări mari de apă. Javrele dădeau roata pe la grămezile de roşii terciuite, scormoneau baliga limpede, din care se scurgeau seminţe albe, îşi vârau boturile sub vinetele putrede, apoi adulmecau spre prăvăliile măcelarilor.
Prin magherniţe se aprindeau lămpile. Era ceasul când soseau camioanele pline cu viţei tăiaţi de la abator. Pe pietre, se scurgea sângele cald al boilor. Câinii se repezeau în cizmele parlagiilor. Ăştia nu se speriau cu una, cu două. Loveau cu topoarele şi cu ţintele.
Câte unul din ceată trăgea o piele după el, dar n-apuca să fugă. Precupeţii dădeau chiot şi ieşeau cu ciomegele. Turma se întărită de mirosul sângelui.
Al lui Gogu tot nu se lăsa până nu fura un bojog roşu, năclăit, de pe buturugile negustorilor, ori vreo bucată de zgârci cu copită cu tot.
Pe urmă, o luau înapoi spre groapă, domoliţi. Se opreau în capul mahalalei, la un gard înalt de piatră, unde şedeau nişte câini boiereşti, o puzderie de căţele scurte-n picioare, cu părul ca sârma, des şi încâlcit, şi cu ochi mari, rotunzi, trişti şi plini de ape.
Le-ar fi dat inima dulăilor! Se opreau în faţa vergelelor de fier, miroseau mârâind, săreau cu labele pe gard, se încingea sângele în ei. Potăile erau gătite cu funde şi cojocele de postav. Nici nu se uitau. Nu erau de nasul lor asemenea căţele lăţoase! Privirile animalelor sătule treceau peste capul mândru al câinelui lui Gogu, care pândea ceasuri întregi în faţa grilajului cenuşiu. Ce le-ar mai fi scărmănat jigodia! Ieşeau servitoarele stăpânilor şi îi alungau cu pietroaie. Ceata fugea schelălăind.
Asta era vara.
Când începeau ploile, se îmblânzeau şi îşi găseau loc prin magazii. Iarna tremurau sub porţi şi se jigăreau de nemâncare. Mai înfuleca vreunul câte o halcă de carne pusă la afumat, dar nu scăpa zdravăn. Grigore îl omorâse pe al lui cu prăjina într-un ajun de Crăciun. Uitase magazia descuiată şi câinele a dat peste o jumătate de porc spânzurat într-un cui. A sărit de două ori şi a apucat hartanul. A mâncat ce-a mâncat, până 1-a găsit Aglaia.
- Vin', că am rămas fără porc! a strigat cocoşată. Potaia fugise lăsând resturile.
Vreo trei zile a stat ascuns. Şeful, de necaz, s-a îmbătat. L-a pândit nemâncat. Ce să-i mai tihnească dumicatul? Degeaba trăgea nevasta de el:
- Haide, omule, lasă, că n-oi muri dintr-atât!
El, de loc, că numai Dumnezeu ştiuse cum strânsese banii să cumpere porcul. A patra dimineaţă, hop şi câinele! Se gudura, târân-du-se cu burta pe zăpadă. Omul îl aştepta. Nu se mişca de loc. Vinovatul s-a apropiat tremurând.
Grigore era făcut drojdie. Când i-a venit sub bocanci, l-a lovit o dată cu sete:
- Na!
Javra a icnit, dar omul nu s-a îndurat decât după ce-a rupt prăjina pe el. Aglaia ieşise din bordei şi se ruga de bărbat să nu-l ucidă. Degeaba, sângele câinelui înroşise zăpada.
- Ce făcui? scuipase gunoierul.
Şi, de necaz, a plecat la Stere să se îmbete.
Altfel, nu făceau nici un rău jigodiile. Mai croiau vreun crac de pantalon, mai murea câte unul otrăvit, şi cum venea februarie, dădea strechea în ei...
Întâi le apuca un pârjol pe pisici, că sosise săptămâna brânzei. Nunţile pe acoperiş se ţineau lanţ, şi dulăii, să rupă burlanele, nu alta. Tabla cârciumarului duduia de bătăile cotoilor.
Începeau pândele. Luna răsărea pe la opt, ruginită şi mâncată. Peste tinicheaua caselor cădea o zăpadă de lumină subţire.
Din găurile podurilor, se înălţau sforăielile motanilor. Pe luminatoare, săltau gheme şerpuitoare. Răspunsul era prelung, un mieunat adânc.
Jos, în umbră, lângă butoaiele cârciumarului, ceata adulmeca. Dulăii stăteau nemişcaţi, cu gâtul întins la lună. Doar colţii ascuţiţi ca bricele aveau un luciu şters, de sidef.
Cotoiul vărgat al lui Stere se prelingea pe lângă coşurile de cărămidă. Pisicile cădeau pe magazii. El se oprea în vârf, lângă calcanul casei. Torcea nepăsător.
- Miaaauuuu... Miaaaauuuuuu, se auzea din vecini. O blană zbârlită urca furiş şina acoperişului.
- Miarlaaauuuu, miaaaaarlllaaaauuuu, răspundea.
Motanul mesteca din mustăţi. Câinii, jos, numa ochi. Luna urca tăcută. Când era aproape, mireasa se oprea. Cotoiul se făcea că n-o vede. Apoi, deodată, îi sărea drept în ceafă, o lua cu dinţii lui puternici şi o tăvălea. O întorcea şi pe-o parte, şi pe alta.
Hoţomanul o lăsa oleacă, se unduia peste ea, o cuprindea acoperind-o cu trupul lui mare şi o răsucea încet. Se strecura apoi dedesubt, ţinând-o răstignită între gheare. Se amestecau zvâcnind şi stropşindu-se.
La urmă, o ducea moale ca pe-o treanţă până la marginea streşinii şi o zvârlea în curte.
Dulăii atâta aşteptau. O forfecau în colţi, măturând zăpada vineţie cu ea.
Săptămâna brânzei numai săptămână nu era. Bairamul nu se isprăvea până în martie. Pe la nouă, când stelele pluteau într-o ceaţă lăptoasă pe acoperişuri, se strecurau cetele cenuşii. Din groapă urcau motanii urduroşi ai sifonarului. Săreau gardurile şi, peste sticlele luminoase, umbrele lor călcau falnic. Din partea cealaltă, dinspre Griviţa, soseau pisicile ceferiştilor, negre şi lunguieţe, cu ochii galbeni, lucind pe sub streşini. Ocoleau curţile Adinei şi întunecate, suiau prăjinile puse lângă coşuri şi, de acolo, peste burlane, cădeau în podurile pline de praf. Cotoii se întâlneau sub căpriori şi se scărmănau. Lupta era crâncenă. Se ascundeau în întuneric pândindu-se şi, pe neaşteptate, se aruncau unul asupra altuia, sfâşiindu-şi blănile cu ghearele. Tavanele de lut şi bălegar duduiau sub ei.
Cumplite nopţi! Cădeau ploile de martie şi tot nu se astâmpărau.
În aprilie, pisicile lepădau prin magazii. Se umplea mahalaua de mâţe.
Apoi dădea strechea în câini. Turbau, nu alta. Ieşeau cu toţii, şi mici şi mari, rupând lanţurile şi gardurile. Câte douăzeci după coada unei căţele. Şi să-i fi văzut! îşi trenţuiau floacele.
Al lui Gogu, cu ceata, pleca spre Grant sau spre Tarapana. O săptămână nu le ajungea. Treceau în galop prin grădini, de-a dreptul peste malurile abia înverzite, acoperite cu gunoaie, şi de acolo, de sus, pe lângă ţevile unsuroase, se avântau în fundul negru şi adânc, unde se încurcau căţelele chivuţelor.
Câinele croitorului se oprea departe, mirosea şi, cu ochii lui ageri, îşi alegea potaia. O târcolea înfiorat, cu coada ridicată, mârâind. Se apropia şi lătra scurt. De sub colţii albi scotea limba lui lungă şi băloasă, urla aproape de căţeaua înspăimântată şi se linguşea. Vineţiii oltenilor se repezeau şi ei şi se încăierau. Dulăul nu se juca. Rânjea o dată cu ochii aprinşi şi se zvârlea spre ceilalţi. Trupurile se încolăceau, se înnodau, zvâcnind scurt, şi măturau pământul. Îşi căutau beregăţile, aprigi.
Tot al lui Gogu era mai tare, îi alunga şi se întorcea potolit. Căţeaua venea singură şi se lăsa coţăită.
Spre seară, turma sălbatică urca iar malul pieptiş şi cădea în goană peste câmpul pietros care ducea în mahalaua vecină. În urma câinilor se ridicau nori mari de praf. Goana nu se domolea decât atunci când intrau pe uliţele noroioase de lângă Ateliere. Din curţi, se alăturau alte cete. Ogarii ceferiştilor aveau picioarele subţiri şi lungi şi capetele ascuţite. Grămada neagră şi lăţoasă a celor din groapă se strângea lângă şef, aruncându-se spre namilele murdare. Erau furioşi şi întărâtaţi. Muierile ieşeau cu prăjini, să-i alunge. Aruncau după ei cu lături, să-i despartă. Când cădea noaptea, treceau Griviţa tot fugind. Şina Constanţei era aproape. De la canton săreau zăvozii celui ce schimba macazurile. Tăiau apoi liniile albe de fier. Peste iarba crudă, de primăvară, cădea o bură. Câinii scoteau urlete lungi şi se avântau spre drumul Chitilei. Nunta se desfăşura înverşunat.
Se întorceau beliţi, chiori, şchiopătând. Nu se mai arătau multă vreme. Trăgeau să moară. Nu le mai priau nici oasele, nici măruntaiele de la măcelării.
În iunie, căţelele gâfâiau la umbră şi aşteptau să nască. Când fătau, muierile le înecau plozii în zoaie. Câte şase făceau, pestriţi, orbi şi graşi. Dacă mai scăpa câte unul-doi, s-apucau să sugă ţâţele roşii şi pline. Atunci nu te puteai apropia de ele. Rânjeau colţii şi se dădeau la picioare.
Într-o vară îi apucase o turbare. Muriseră pe capete: al mecanicului, ai oltenilor şi vreo câţiva străini. Se muşcau unul pe altul şi înţepeneau. A murit şi al lui Gogu. Îl sângerase unul de beregată. Mergea tot cu capul în jos şi nu mai mânca. După o săptămână înlemnise lângă uluci...
Croitorul 1-a găsit. Avea ochii sticloşi şi se lungise. L-au dus ucenicii lângă baltă. Ceaţa s-a risipit, iar pe dulău l-au ciugulit ciorile. I-au lăsat doar blana bogată.
Din inima lui neagră mâncase o căţea.