Aia mică
Pe Veta, fata domnului Aristică Mîrzu, de la Tramvaie, o ştiau mahalagiii, tot aşa, un năpârstoc de fată de nu mai creştea, cât moţul mălaiului, iute ca o zvârlugă, prin salcâmii Cuţaridei toată ziua, sau lângă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani şi un vecin îi zisese în glumă aia mică şi aia mică i-a rămas numele.
Taică-său lucra în depou pe Ştefan cel Mare, repara motoare. Era unul dârz, cu privirea duşmănoasă, parcă tot îi trăsnea şi-i fulgera. Altfel, bărbat de comitet dacă-l cumpărai. Făcuse multe pentru cartier, că-l ştiau şi primarii, el îi lua în colţi la vreo nevoie, le bătea cu pumnu-n masă şi-i ocăra. Şi dacă mai bea câte un morocar de rachiu la Stere, spunea vrute şi nevrute. Când se întâlnea cu nea Fane, autopsierul, i se aprindea gura.
Cereau, fiecare pe limba lui:
- Coană Lino, fă-ne câte o injecţie!
- Două gamoaie.
Nevasta cârciumarului aşeza cinzecurile pe tejghea şi-şi vedea de treaba ei. Bărbaţii închinau:
- Noapte bună!
- Dumnezeu să primească!
Şi tramvaistul vărsa o picătură de rachiu pe duşumea, pentru morţi. Nea Fane, să nu-l fi văzut:
- De ce faci crimă, domnu Aristică? Nu ştii că băutura e lucru sfânt, nu se risipeşte?!
Domnu Aristică clipea şi se supăra:
- Apăi dumneata strici datinile, dacă vrei să afli! Păi băutura are şi ea un dichis! Trebuie ticluită... Eu totdeauna las o picătură şi pentru sfântu Trifon, patronul lupilor, ăl de-i rău de lăcuste, că de-aia nu mai plouă... Şi se întorcea către Lina: Mai supără-ne c-un rând. Plătesc eu.
Nea Fane se ştergea la gură şi adăuga:
- Mai dă-ne câte-o adormire!
Nevasta cârciumarului măsura rachiul, privea prin prăvălie, îşi mai chema bărbatul, muşteriii povesteau de-ale lor:
- Păi să-ţi spun eu, domnu Aristică, zicea nea Fane, ce-am păţit cu una de i-am tăiat-o pe mă-sa...
Glasul autopsierului se pierdea în zgomotul cârciumii. Până închidea Stere prăvălia, se turteau amândoi. N-ar mai fi plecat.
- Încă o sticlă de lampă şi ne ducem, se ruga nea Fane.
Coana Lina se uita la bărbat. Stere încuviinţa pentru că nu putea să-i supere pe clienţi:
- Bine, dar atât. Trebuie să mai dormim şi noi!
La miezul nopţii, se despărţeau la pompă. Domnul Aristică Mânza mergea uşurel, să nu-l simtă nevasta când se întoarce. Coana Marioara n-avea somn. Îl aştepta cu lumina aprinsă să-l certe:
- Mai astâmpără-te, Aristică, astâmpără-te că eşti om în puterea cuvântului, ai fată mare şi ne râde lumea. În loc să te mai strângi şi tu, să ne căpătuim şi noi copila, că mâine, poimâine se face de măritat, tu dai bănişorii la cârciumar, nu-ţi mai ajunge!
Tramvaistul tăcea nule. Când nu mai putea răbda, îi făcea semn femeii:
- St! Vezi c-o scoli din somn!
Şi pe furiş, domnul Aristică îşi privea nevasta. Coana Marioara fusese femeie frumoasă în tinereţe, avea şi acum nişte ochi de oftau şapte mahalale. Fata lor, Veta, ieşise din sărăcie, o bucată de carne mică şi neagră. Crescuse cam sălbatică, mai mult aciuită prin duzi, pentru că mă-sa spăla rufe toată ziua şi taică-său venea acasă numai seara.
La şcoală se dusese greu, dar îi plăcuse şi, când s-a întors cu coroniţa de frunze şi medalie în piept, a ieşit toată strada s-o vadă.
- A luat aia mică primu, şopteau muierile pe după porţi, fată deşteaptă, ce vrei, păi cui să semene? N-a făcut-o mă-sa cu impiegatu?
Despre lucrul acesta oamenii ştiau câte ceva, dar vorbeau pe ascuns, pentru că nu se făcea să audă domnul Aristică. Adevărul era că mai demult, când coana Marioara avea douăzeci de ani, şezuse la ei în gazdă unul Constantin Şarpe, cu şapcă roşie şi servietă, impiegat la Calea Ferată. Asta se întâmplase înainte de războiul ăl mare şi o ştia numai baba Marghioala, vecină în Vespasian cu tramvaistul, de unde se mutaseră cam în acelaşi timp aici, în Cuţarida, să nu mai stea cu chirie, să aibă fiecare casa lui. Nimeni însă nu putea să pună mâna în foc că Veta e făcută de el, deşi bătrâna se jurase pe toţi sfinţii că ea le înlesnise dragostele. Cât despre domnul Mîrzu, el mai bine se lăsa călcat de vagoanele sale decât să-şi bănuiască nevasta. De când o luase, munciseră împreună, îşi cumpăraseră loc în groapa lui Ouatu, nu se certau din alte pricini decât din vinile lui de bărbat căzut în tagma beţivilor.
Veta nu semăna nici cu coana Marioara, nici cu domnul Aristică, şi baba Marghioala se îndoia ea însăşi câteodată dacă aducea măcar cu impiegatul. Pe fată o iubeau toţi pentru că era deşteaptă. Ea scria femeilor scrisori la neamurile din provincie şi pomelnicele bătrânelor pentru vineri seara.
Tramvaistul vrusese s-o dea la învăţătură mai departe, însă acolo nu-i mai plăcuse fetei. A stat un an la liceu şi-a fugit. Nici palmele tatălui, nici lacrimile coanei Marioara n-au hotărât-o să se întoarcă.
- Ne pune să ne facem coadele, spuse ea într-un suflet acasă, şi pe mine mai bine să mă pici cu ceară decât să-mi zbengui părul.
- Arde-i-ar focul de neisprăviţi cu şcoala lor, zisese în cele din urmă şi domnul Aristică, te dau la croitorie dacă ţie nu-ţi place. Eu nu-mi chinui copila pentru nişte sclifosite de profesoare! Eşti sângele meu, cu palmele astea te-am crescut...
Şi-o pupase pe frunte, mângâindu-i părul aspru.
Dar nici la croitorie nu s-a dus Veta. Îi plăcea să stea mai mult pe maidan, să joace bile cu băieţii sau să tragă zmeie în cartier.
Vara pleca de dimineaţă pe groapă să adune ciulini, mânca pe unde apuca şi se întorcea seara când aprindeau mahalagiii lămpile, începuse să citească romane, nişte cărţi groase, pline de poze. Încă taică-său se supăra când o vedea:
- Iar citeşti prostii d-astea? Cai verzi pe pereţi! Să nu te mai prind! Dar ce, fata-l asculta? De unde să ştie el ce plăcute erau foile acelea care povesteau aventuri de dragoste cu contese şi bandiţi?
Uneori, ca să mai scape de gura lui şi de-a mă-si, pleca în groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neştiută de nimeni. Vara aşternea pe jos buruieni uscate şi asculta cum se rostogoleau de sus bulgării mari de pământ. Îi ţiuiau urechile de atâta linişte. Parcă stătea într-o apă. Dimineaţa bătea soarele şi iarba se usca foşnind lingă ea. După amiază, umbra malului din faţă creştea ameninţător şi parcă i se făcea frică. De la rampă picura mirosul gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoaşă roşie, plină de spini, care se umfla ca un cimpoi. Alături creşteau loboda şi pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopţile luna ştirbă a Cuţaridei. Pământul mişuna de gâze albastre, împodobite cu aripi străvezii. Fata tramvaistului cunoştea cărăbuşul greoi de gunoi, care abia se mişca sub zaua lui neagră, şi lungile mustăţi ale lăcustei, şi pielea albicioasă a rimelor grase, şi culoarea ochilor de broscoi, şi amestecul ţarinei, şi adâncimea cerului depărtat. Deasupra gropii, pluteau într-o lungă călătorie corăbiile norilor, mistuite în ceasuri întregi, destrămate de vântul nesimţit. De aici, ea putea să-şi închipuie mai bine mările la fel de albastre şi galioanele cuprinse de foc pe oceanele îndepărtate. Şi, auzind din când în când nechezatul sălbatic al armăsarilor lui moş Leu, i se părea că o să-l vadă într-o zi pe regele Arthur, coborând în goană malurile gropii, acoperit de zalele sale cenuşii, cu mantia-i roşie fluturând pe spate ca o flacără.
Numai când se lăsa noaptea, se ridica parcă ostenită, ca după o caznă lungă. Ajunsă sus, la bordeiele gunoierilor, se trezea din visare. Luminile oarbe ale Cuţaridei o chemau cu grăbire. Îi era frică să nu fi venit taică-său mai devreme de la munci şi să n-o găsească acasă.
Odăile lor erau alături de biserică. Prin geamurile deschise ale casei părintelui se auzeau cântecele unui gramofon. Asculta Veta, nu s-ar mai fi dezlipit de lângă uluca bisericii:
Carmencita,
Nume scump
Ce alină dorul,
Carmencita,
Eşti speranţa şi fiorul,
Te doreşte gândul meu
Ca pe-o narcoză,
Mi-aminteşte
De-un parfum uitat,
De-o roză,
Carmencita...
Parcă-i venea să plângă. Glasul femeii, răzbind din pâlnia de tablă, o întrista fără să ştie de ce.
De alături, se auzea vocea maică-si:
- Veto, pe unde eşti, Veto? Hai acas', că vine Aristică şi iar nu te găseşte, şi e vai de pielea ta!
- O, că vin! Aici sunt! răspundea ea înfuriată.
Tăcea şi maică-sa, ascultând în prag vechiul cântec, care-i amintea de tinereţe. Pe pervazul casei vecine, suspina fata popii.
Tocmai pe la zece, dacă era miezul verii, se închideau ferestrele. Atunci intra şi Veta în odăi. Coana Marioara o privea înduioşată:
- Ai crescut şi tu, copilita mamii! Hai, dezbracă-te mai iute, să nu dea taică-tu peste tine.
Dar domnul Aristică nu se întorcea aşa curând. Avea încă de vorbit cu nea Fane, autopsierul, de ştia un sac de vorbe şi nu mai termina.
Într-o primăvară, ce-i veni lui domnul Mârzu? A dat sfoară în mahala să-i caute cineva un chiriaş, că-şi adusese aminte de-o odaie pe care o ţinea degeaba în fundul curţii. Ar mai fi scos sărăcia din casă. A pus-o deci pe coana Marioara să spoiască din nou pereţii, că se scorojiseră, a băgat o sobă, să aibă chiriaşul iarna la ce se-ncălzi, şi cu câteva trenţe şi lucruri de-i prisoseau, se numea că poate să ia ceva bani.
Într-adevăr, la vreo două săptămâni, coana Mariţa, a de da-n cărţi, i-a găsit un chiriaş. S-au tocmit ei ce s-au tocmit, şi într-o dimineaţă, la poarta curţii s-a oprit un camion în care erau aşezate câteva lucruri: scaune, mai multe tablouri şi un raft de cărţi. Chiriaşul ajutase căruţaşului să descarce. Veta se nimerise prin curte. Se uitase la necunoscut. Acesta era bine făcut, înalt, cu priviri vesele, îmbrăcat în haine călcate. Pe fruntea brobonată de sudoare îi cădeau viţele negre ale părului. Tânăr, să fi avut douăzeci şi cinci de ani. Tânăr şi serios, c-abia o privise în treacăt, şi ea fugise în casă, ruşinată. Până seara îl pândise pe după perdele. Îl văzuse cum îşi aşezase lucrurile, cum acoperise geamurile cu nişte hârtii prinse în pioneze şi, când se înserase, cum citise la lumina lămpii vreo două ceasuri. Avea ochelari mari, cu rame negre. Îi pusese la ochi, şi lumina galbenă a fitilului lat i se aşternuse pe braţul păros, gol. Deschisese geamurile şi din când în când privea afară întunericul, cu ochii lui miopi, mici. Îşi trecea degetele subţiri prin părul lung, mişca încet buzele şi iar se uita în foile pline de cifre şi linii.
Când s-a întors taică-său acasă, a aflat că-l cheamă Procopie şi că era student.
- Bun băiat, zicea domnul Aristică, mi-a plătit înainte pe o lună. Învăţat. Pleacă dimineaţa, vine seara. N-o s-avem bătaie de cap cu el.
Nu mai era liniştită fata tramvaistului! Din ziua aceea tot cu ochii pe geam şedea, să-l vadă când pleacă şi când se întoarce de la treburile lui.
Subţire băiat! Călca uşor şi se ţinea drept, ca ofiţerii. Pleca fluierând, venea fluierând cântece de-ale lui. I-a plăcut Vetii.
Într-o seară, chiriaşul a chemat-o pe maică-sa şi-a rugat-o să-i spele şi lui rufele şi să-i mai dea din când în când câte o mătură prin odaie, că n-avea timp. Atunci a intrat fata lui Aristică pentru prima dată la el. Înăuntru mirosea a sulfină şi duşumelele pocneau sub paşi. Pe masa scundă Veta a văzut un teanc de cărţi groase, cu coperţi de piele şi câteva ramuri înverzite de salcie, care parcă înveseleau locul. Pe pereţi, chiriaşul aşternuse preşuri colorate şi tablouri. Nu mai cunoştea odaia lor rece.
Maică-sa o chemase să-i ajute la strânsul rufelor, şi ea n-ar mai fi terminat.
- Atunci ai dumneata grijă, încheiase domnu Procopie înţelegerea, mai faci curat din când în când şi pe-aici, c-aşa-i la bărbatul singur. N-o să fie degeaba. Mai dau ceva peste chirie!
- Cum să nu, cu plăcere, răspunsese femeia bucuroasă. Că de n-oi veni eu, o trimit p-asta mică...
- Pe cine?
- Pe fata mea, pe Veta, uite-o, da aşa-i zicem noi, aia mică, de, că nu vezi dumneata, parcă-i un gândac!
Procopie râsese, aruncându-i o privire în treacăt, şi fata se roşise toată, sfeclă. Inima-i bătea sub rochie, să iasă afară. Îi văzuse dinţii albi şi puternici şi sclipirea binevoitoare a ochilor.
De atunci se scula în fiecare dimineaţă mai devreme şi îl pândea de la fereastră, să plece. El lăsa uşa descuiată şi Veta intra cu sfială în odaia în care mai atârna un fum verde de ţigară scumpă, străveziu ca o perdea. Deschidea geamurile şi se apuca să măture. Pe urmă ştergea urmele de praf cu o cârpă umedă şi silabisea titlurile cărţilor groase şi grele, uitate deschise pe masă. Le răsfoia cu puţină spaimă şi privea desenele colorate şi explicaţiile scrise într-o limbă străină.
Într-o zi, Procopie se întorsese mai devreme şi dăduse peste ea cu nasul în hârţoagele lui.
- Bună ziua, spusese. Ce făceai aici? Te uitai la cărţile mele? Avea o voce plăcută de bărbat tânăr.
- Da.
- Sunt tratate de medicină. Ştii ce-i asta?
- Dumneata te faci doctor? l-a întrebat fata în loc să-i răspundă. Ridicase ochii. El zâmbea. Mai bine ar fi murit, pentru că inima i se cocoloşise.
- Pari cam speriată, adăugase studentul.
- Nu. Eu nu mă sperii uşor. Ce ştii dumneata?
Se dăduse jos de pe scaun şi chiriaşul venise lângă ea, privind-o serios, cu o cută pe frunte.
- Câţi ani ai?
- Da de ce-ntrebi? se iţise copila spre el, scuturându-şi părul. Procopie tăcu o clipă, descumpănit.
- Întreb şi eu, aşa...
- Oi fi curios, să nu-ţi fie de deochi... Râseră amândoi.
- Tot nu mi-ai spus.
- Dumneata câţi îmi dai?
Îşi aşezase mâinile la spate şi-şi aruncase pieptul abia ivit înainte.
- Păi, ai treisprezece? Veta râse iar.
- Să fii dumneata sănătos de când i-am împlinit!
- Ia te uită! Oi avea douăzeci? - Nţţ!
- Atunci optsprezece...
- Nici.
- Mai puţin sau mai mult?
- Ghici!
- Hai, spune.
- Nu vreau. Ce-mi dai?
- Ce să-ţi dau?
- Nişte cărţi de citit.
- Îţi place să citeşti?
- Oho...
- Şi ce-ai mai citit până acum?
- Romane...
- Nu, zău! Şi ce romane?
- Prea multe vrei să ştii. E vorba-mi dai sau nu-mi dai? Studentul stătea drept în faţa ei şi o măsura.
- Îţi dau, dar nu mi-ai spus câţi ani ai.
- Cincisprezece, na, dacă vrei să ştii!
- Şi de ce eşti aşa mică?
- M-a făcut mama din sărăcie, că spun femeile că d-aia nu-i bine să te iubeşti pe furiş, că ies copiii neterminaţi!
Procopie râse din toată inima.
- Nu-nţeleg, se făcu el că nu pricepe.
- Multe nu-nţelegi dumneata. Gura lumii, dac-ai sta s-asculţi...
- Asta aşa e.
- Vorba este-mi dai, sau nu-mi dai romane?
- Să caut.
- Caută. Da mie nu-mi trebuie ceva greu, înţelegi? Cu Paturel n-ai? Sau Rocambole? Ai citit dumneata d-alea cu Rocambole? sau cu Cavalerul Negru, spaima turcilor?
- Nu, n-am citit.
Veta îl măsurase curioasă şi spusese dezamăgită:
- Arunci ce fel de carte-oi fi ştiind?
Procopie îi arătase desenele din cărţile deschise pe masă:
- Uite, nu-i chiar aşa de uşor. Ăsta-i trupul omenesc. Crezi că-i la îndemînă să umbli în el să-l repari?
- Asta-i bună! Dumneata repari oameni! Ha, ha, ha, ia te uită!
- Dar cum credeai? Vindec boalele...
- Ştii dumneata să vindeci? Fugi d-acilea! Păi dacă-ţi arăt frunza sunătoarei, habar n-ai ce să faci cu ea! Şi se burzului: Zău, credeam că eşti mai deştept! Am să te duc la baba Aglaia să te înveţe cum se scoate junghiul cu foarfecă! Uite, pui pariu că nici ventuze nu ştii să pui!
Chiriaşul tăcea.
- Ei, de ce nu vorbeşti, grăieşte, ştii sau nu ştii?
- Nu ştiu.
- Păi să te învăţ eu! Da pentru asta trebuie să răceşti zdravăn o dată!
Trecuse timp destul, trebuia să plece. Şi-a adus aminte de cărţi.
- Dă-mi romanele pe care mi le-ai promis!
Studentul căutase prin raftul lui şi dibuise câteva cărţi. I le întinsese:
- Poftim, şi dacă te plictisesc să-mi spui.
Veta le luase şi plecase. Erau altfel de romane, nu prea semănau cu cele ce citise până atunci, dar ici, colo găsea câte un suflet de femeie care semăna cu al conteselor, pentru că, de când e lumea, inima femeilor era aceeaşi: şi a celor bogate, şi a celor sărace. Când isprăvise, mai ceruse:
- Da ceva mai vesel nu ai, domnu Procopie? Că mi se rupe sufletu de ce-am citit. Oare în lumea asta să fie oameni atât de răi?
Studentul o bătuse pe umăr cu un fel de prietenie:
- Eşti prea tânără pentru astea... Lasă...
Tot pe atunci, aia mică mai prinsese o meteahnă: începuse să umble cu lămâiţă în sân. Coana Marioara a băgat repede de seamă, că aşa sunt muierile: ca pisicile, le miroase de la o poştă şi a cal breaz.
- Ce ţi-e, fată? i-a zis într-o noapte când bărbatu-său sforăia în patul celălalt.
- Cum ce mi-e, fa, mamă?
Stăteau amândouă sub candela care pâlpâia stins, aruncând umbre pe pereţi. Maică-sa oftase lung, că o apucase un dor.
- Să nu afle tat-tău, că ne rupe pe-amândouă în bătaie. Pe tine te are şi, decât să-i faci vreo ruşine, mai bine să te duci pe pustii...
- Da ce-ţi veni? se oţărî aia mică din ţoale.
- Taci, că se scoală Aristică şi ne dă afară. Tu nu vezi că miroşi ca o spiţerie? O să laşi lămâiţa cumetrii fără frunze şi-o să ne afle mahalaua, mamă! Şi când o afla, ne plângem de milă!
Copila tăcuse vinovată.
- Da cine-i? întrebase mai târziu coana Marioara. Afară lătrau câinii.
- Nu ştiu, fa mamă, da parcă-mi place domnu Procopie, că prea citeşte...
Femeia tresărise. Se auzeau salcâmii din curte foşnind ca un foc iarna.
- Studintu, mamă? şi-i dăduseră lacrimile. Usca-i-s-ar ochii ălui de n-a iubit!
Apoi dăduse dracului toţi câinii din mahala, că nu mai terminau cu lătratul.
A doua zi, când a venit domnul Aristică la prânz, muierea l-a cercetat:
- Bărbate, ia spune, ai băgat ceva de seamă la fata noastră?
- Ce să bag de seamă?
- S-o dăm, Aristică, la o fabrică...
- De ce?
- Aristică, Aristică, deschide ochii, Aristică...
- Ce tot îndrugi acolo?
- Aristică, fata noastră a început să umble cu lămâiţă-n sân! - Ei, şi dacă?!
- Bărbate, a crescut, bărbate...
- Asta voiai să-mi spui? Tu nu vezi că-i cât un mosor?
- Da nu ştii ce-i în capu ei...
- Mai taci dracului din gură! Ai îmbătrânit şi tu ca alte cumetre... Şi-a plecat repede la depou, c-avea treabă şi nu era chip să întârzie.
Trecuseră câteva luni. Întomna. O lumină de început de septembrie, pierită, albă, împânzea curtea. Pomii lăsau o umbră rară în ţarină. Mirosea a gutuie pârguită. Procopie şedea şi se uita la viţa urcătoare ce acoperea ferestrele lui. Era aşezat pe un scaun, cu ochii în soare, orbit de lumina aceea mângâietoare, numai într-o cămaşă subţire, deschisă la gât, moleşit, ţinându-şi genunchii între palme.
Veta îl privea de după perdea.
Atunci sosiră dinspre Griviţa hingherii. Întâi, fata a auzit o larmă surdă şi vocile băieţilor din mahala:
- Huo, na! Huo, na! La oase!
A ieşit afară, la poartă. Din capul străzii, venea o droagă cenuşie, trasă de două gloabe. Pe capră şedeau doi ţigani cu mânecile suflecate, ţinând în mâinile lor noduroase şbilţurile lustruite. La coada tumbărăului veghea un sergent cu o şapcă soioasă, îndesată pe cap. La biserică, haidamacii s-au dat jos. Veneau pe sub garduri, la umbră, pândind câinii oamenilor. Copiii din urma droaştei strigau cât puteau, să sperie dulău:
- Na! Na! Huo! La oase!
Şi scoseseră praştiile lor lungi din maţe de cauciuc, cu crăcane de salcâm, ţintind duba. O ploaie de pietre rotunde se abătu pe tabla căruţei. Sergentul opri convoiul şi alergă azvârlind după derbedei cu bastonul de cauciuc.
Băieţii, împrăştiaţi o clipă, se strânseră din nou la pompă. Se făceau că joacă gioale şi mai adunau cărămizi. Veta îi vedea bine pe ăi mici cum cărau pietrişul din praful drumului să li-l dea celor mari.
Dintre câini, tot l-au luat pe al cizmarului. Un hingher a întins laţul şi l-a săltat din zbor. Se zbătea degeaba în sârmă, ca peştele în undiţă, urlând. Goşnete era în vecini, la Stere, bea o cinzeacă. A aflat numaidecât. A dat să sară afară, dar l-a văzut pe sergent şi s-a oprit. Sta şi se uita cum aduna potera căţelărimea. Ăi prinşi lătrau în oiştile lor, muşcându-se unul pe altul. Adunaseră vreo treizeci şi de prin alte mahalale, de-ţi era mai mare mila să-i priveşti cum se uitau prin obloanele găurite.
Când să facă spre răspântie, în faţă, la cârciumar, sosi ceata de copii. Vreo opt, ai zidarilor, ai lucrătorilor de la Ateliere şi de-i cât pragul care cărau pietrele. Hingherii se pregăteau să lase casa lui Stere în spate, când câinii domnului Aristică, auzind larma de-afară, ţâşniră pe poartă printre picioarele Vetei, repezindu-se în şbilţul huidumelor. Fata începu să ţipe. A sărit şi Procopie de la locul lui. Dulăii săltau în goană cozile lungi şi zbârlite. Era unul cât poarta, cu un cap mare şi greu, bătrân şi rău, căruia i se făcuse o bătaie auzind urletele ălor din cuşti. Celălalt, mai tânăr, lung şi muşchiulos, îi sări într-ajutor. Veta strigă după ei, să-i bage în curte:
- Azorică, Negrule! Na! Ptiu!
Ce să mai audă câinii?! Ăl bătrân, Azor, se opinti şi sări drept în pieptul unui hingher. L-a pus la pământ dintr-o dată şi, dacă nu-l ajuta celălalt, îi mânca urechile. Negru fugi cu lanţul celui căzut în dinţi.
Râdeau copiii de se tăvăleau:
- Aşa, pe el! strigau.
Şi-au mai trimis o grindină de pietre în ţurloaiele hingherilor. Sărise şi sergentul, dar animalele l-au luat şi pe el în tărbacă. Tot Negru l-a lăsat pe omul legii fără pulan.
Râdea Veta, râdea şi Procopie. S-au uitat unul la altul. Ce să mai scapi câinii, trebuiau scăpaţi hingherii!
Huidumele, dacă văzură aşa, dădură fuga, sus pe capra droaştei. Atunci au năvălit şi băieţii, strigând: „Huo!” şi trimiţând din praştii altă ploaie de pietre. Goşnete a prins curaj şi-a pus mâna pe un bolovan, lovind caii. Au ieşit şi femeile din curţi. Era un gomor de lume, şi zbirii n-au mai avut pe unde să fugă. Un băiat a sărit şi-a deschis uşile cuştilor. Într-o clipă s-a golit căruţa. Pe hingheri abia i-au scos mahalagiii până-n Griviţa, urmaţi de huiduielile şi chiotele copiilor. Veta a închis poarta în urma dulăilor. Ei hămăiau încă spre groapă. Studentul râdea de isprava câinilor.
- Şi zi, era să le rămână ciolanele pe-aici.
- Da, îngână ea.
- Dacă nu eram noi...
A grăbit pasul. Capul îi ardea de spaimă şi de bucurie.
Groapa începea de la gardul scund al oltenilor. În grădină se vedeau pepenii de mai rămăseseră, neculeşi, galbeni, cu flori pălite, uitaţi între răsaduri, şi verze vinete, cu foile scorţoase. Peste maidan, tinichelele ruginite luceau domolit în soarele de octombrie. Pe jos licăreau sticlele colorate, albastre şi albe ale sifoanelor fărâmiţate. Pe urmă, începeau buruienile, o adunătură întinsă de scaieţi scuturaţi, crescuţi în pământul sterp. Coborâră. De sus, abia se zărea fundul gropii, în care sclipea balta, înconjurată de trestii. Mergeau pe poteci ştiute numai de ea, printre mărăcini şi ghimpi. Alături, se surpau gunoaiele într-o mişcare liniştită. Rar, se auzeau ciocănitorile zgâlţâite de vânt la grădinari. Cerul avea o leşie murdară în scamele norilor joşi. Pasul Vetei crescuse şi studentul abia se ţinea pe urmele ei. Dintr-o parte veneau trâmbele de fum de la coşurile Atelierelor, mototolite şi destrămate. Mahalaua nu se mai vedea de sub malurile galbene. Fata sărea râpele ca un ied. Procopie simţi pământul gloduros intrându-i în pantofi şi nevoind să se lase mai prejos, se luă după ea, rostogolind lutul şi bolovanii. Veta, ajunsă pe fund, râdea de neîndemânarea lui. Iarba pălită mirosea bine, a vară plecată. Zări, aproape, balta.
- Haide să culegem pelin, îl chemă. Pui prinsoare că strâng mai mult! Da-ntâi să-mi răcoresc tălpile, că m-am încălzit.
Şi îşi ridică poalele rochiei intrând în apă. Îi plăcea nămolul care i se încleia pe degete. Îi spuse râzând uitându-se în ochii lui, drept, ţinându-şi fusta între pulpe:
- Dumneata nu intri? Ţi-e frică? Aici nu-i mai era teamă de el.
Procopie se descălţă şi, când îl văzu cu pantalonii sumeşi, începu să râdă:
- Parcă eşti de la pompieri, când e inundaţie!
Trecură balta, călcând încet, cu fereală. Ea înainte, încercând adâncimea, tot pe margini, unde nu se putea să se scufunde, el chicotind, nedumerit. Câmpul plin de buruiană vineţie începea de la marginea apei şi se sfârşea sub un mal drept.
Au cules câte un braţ sănătos şi Veta l-a întrebat, deodată, fără să clipească:
- Dacă-ţi arăt locul ăla al meu, juri că nu spui la nimeni? Studentul râse. Se uită înapoi unde-şi lăsase servieta şi pantofii. Nu era nimeni.
- Bine, nu spun, primi. - Nu, jură!
- Pe ce?
- Pe ochii din cap!
- Pe ochii mei din cap că nu spun la nimeni!Şi-i întinse palma umedă. Iar o apucă tremuratul pe fată.
Din locul unde şedeau, nu se vedea nici o potecă. Ea ştia însă pe unde s-o apuce. Despică măselariţa şi căută din ochi urmele. O pantă dreaptă, în care erau săpate găuri, începea de sub deal. Urca repede ca o pisică. El se uita unde aşezase Veta mai înainte piciorul şi o urmă.
Când au ajuns sus, Procopie a privit în toate părţile. Jos, văzu fundul şi malul celălalt. De aici puteai cuprinde toată groapa fără să fii zărit. În spate erau alte scobituri, pentru coborât, acoperite de iarbă. Veta îi arătă urmele unui foc stins mai demult. Cenuşa era spulberată şi alături mai rămăseseră câteva surcele.
- Aici se ascund uneori hoţii Cuţaridei, îi spuse în şoapte, da să nu spui la nimeni, că, dacă se află, or să vină să ne omoare, ai înţeles?
Procopie o privi mai bine.
- Şi de unde ştii tu lucrurile astea?
- Ştiu eu, dădu ea din umeri, şi el îi zări zbaterea sinilor mici şi ascuţiţi sub rochia subţire de stambă.
Părul îi căzuse pe frunte şi ochii fetei sclipeau de mândrie. Procopie îşi scoase haina şi privi cerul prăvălit peste streaşină de lut care-i acoperea.
- Nu ţi-e frică? îl întrebă Veta.
- Nu, râse el, că are cine să mă apere...
Tăcură. Împrejur era o linişte apăsătoare. Sub linia cerului decolorat treceau stoluri negre de păsări într-un zbor leneş. Soarele aluneca pe suprafaţa lucioasă a bălţii, reflexele lui luminau până sus malul roşcat ca o pecingine. În ţarcul lui moş Leu, armăsarii săi stăteau nemişcaţi, cu gâturile întinse, adulmecând spre ei. Erau negri şi puternici, şi păreau mai mari în încremenirea lor. Pieile asudate aduceau de departe cu o marmură spălată cu apă. .
- Îţi place? curmă fata tăcerea. - Da.
- Nu-i bine?
Procopie se întoarse spre ea, curios:
- Ia spune-mi, nu ţi-e teamă că într-o zi ai s-o păţeşti dacă mai vii singură pe aici?
Veta clipi nedumerită:
- Adică ce să păţesc? Studentul nu ştiu ce să-i răspundă.
- Vreau să spun... ce-ai face, de pildă, dacă ai da peste hoţi? Copila nu se gândise.
- Eu ştiu? Da nu mi-ar face nimic, sunt sigură.
- De...
Ochii ei se aprinseră mânioşi.
- A, de ce te gândeşti la lucruri urâte? Uite, să ştii că m-am supărat pe dumneata!
Şi se ridică.
Coborâră tăcuţi. Au trecut balta înapoi, uitând pelinul cules. El s-a încălţat, şi-a luat servieta şi-au urcat la rampă.
Înserase. Umbrele se şterseseră prin iarba uscată. Peste sticlele fărâmiţate se scurgea o scamă umedă. Fata simţi bruma rece pe degete, pişcând-o. Şi-au adus aminte de braţul de pelin cules, dar nu s-au mai întors. În dreptul pompei au întâlnit câteva muieri, aşteptându-şi rândul la apă, lângă căldări. În poartă, Procopie i-a apucat braţul şi-a întors-o spre el:
- Mai eşti supărată pe mine?
Avea un glas plăcut de om tânăr, care o furnica până în creştetul capului. Sub cot îi simţea degetele calde şi sângele tot i se urcă la inimă.
- Nu ştiu, răspunse, pierită.
Se despărţiră şi ea rămase multă vreme în curte privind geamul lui. Studentul aprinsese lampa. Umbra i s-a mişcat după aceea de câteva ori prin dreptul perdelei.
N-a trecut o săptămână şi luase foc mahalaua. Asta de la copii s-a tras. Ieşiseră cu felinarele de pepeni. Nu era băiat în cartier să nu fi găurit coaja unui cantalup de miez şi să n-o fi scobit, găurele-găurele, cu coada unei peniţe.
Se adunau în capătul străzii, lângă Filantropia, cu luminări aprinse în boşarii goi, acoperindu-i cu palmele, să nu se stingă lumina. Bătea un vânt rece şi şui, şi băieţii se strânseră cu pepenii la un loc, să vadă al cui e mai frumos. Au nimerit în spatele casei lui Tănase. Gunoierul era plecat, că altfel nu i-ar fi lăsat. Cum au nimerit, tocmai unde avea omul o magazie plină cu paie uscate pentru caii primăriei. Copiii au răsturnat în joacă un felinar de bostan, şi focul, gata. Au dat să-l înăbuşe, nu se mai putea. De frică, au luat-o la fugă, împrăştiindu-se. Se aprinsese magazia lui Tănase şi ardea ca o lumânare. Până să bage oamenii de seamă, flăcările trecuseră la acoperiş. Vântul a aruncat scânteile în gardul de alături. Într-o clipă s-au ridicat vecinii. Era prea târziu. Magazia lui Tănase, scrum. Acum îi ardeau lucrurile. Focul a trecut în spate, hrănit de furia vântului. Cerul se luminase de pălălaie. Vâlvătaia roşie se întindea.
- Arde! Arde! strigau zidarii.
Trâmbe lungi de fum înecăcios se lăsau prin curţi. Se simţea bine fierbinţeala care venea dinspre casa gunoierului. Parcă răsărise soarele. Vecinii alergau la pompă cu căldările să le umple. Nu putură să oprească focul. Şuvoaiele flăcărilor se întindeau şi se încolăceau pe buruienile maidanului, aprindeau gunoaiele de prin curţi şi urcau stâlpii cătrăniţi ai porţilor. Tot malul gropii ardea, şi rampa, şi drumul de lemne. Căldura se înteţea. Mirosea a baligă încinsă. Apoi pârjolul coborî malurile, într-un cerc de scântei.
- Arde! Arde! se auzeau alte ţipete.
Acoperişurile se spulberau într-o clipită. Zidurile de paiantă se prăbuşeau şi muierile strigau, strângându-şi lucrurile şi ce mai putea fi scăpat.
Cerul fumega.
Focul trecuse gardurile şi, dus de vânt, mâna spre biserică. Preotul, scos din odăile lui, vorbea mahalagiilor:
- Fraţilor, arde casa Domnului! Nu lăsaţi, fraţilor! Cârciumarul a ieşit şi el afară cu muşteriii după el.
- Arde! Arde! se desluşea de departe ţipătul femeilor. Auziră grinzile căzând la zidari. Focul topise în căldura lui magaziile şi sărea peste salcâmii cuprinşi de flăcări. Se aprinseseră şi duzii din grădina oltenilor. Pe străzi alergau câinii cu părul zburlit. Cineva spunea:
- Să se ducă la pompieri, vecine, la gară, c-o trăsură!
Stere înţelese că, dacă pârjolul trecea de biserică, se duceau şi casele lui. Strigă năprasnic la băiatul de prăvălie:
- Pune mâna pe topor şi haide după mine!
Săriră şi alţi vecini, cu nişte cazmale. Pe drum a luară şi pe Tilică. Cârciumarul apucă o coadă de topor şi se repezi cu încă doi lucrători în duzii bisericii. Îi puseră la pământ şi-i grămădiră departe de gardul popii. În felul ăsta, dădeau focului hrană şi-l potoleau. Femeile aduseră un furtun de vin din prăvălie, şi o muiere pompă apă din gura cişmelei
Veta căra cu maică-sa căldări de apă şi le dădeau bărbaţilor. Aceştia le zvârleau în calea pârjolului. Vâlvătaia se domoli. Trunchiurile duzilor erau umede şi nu ardeau decât foarte încet.
Oamenii răsuflară uşuraţi. Preotul făcea cruci mari, cu faţa la biserică. Abia la vreun ceas sosiră şi pompierii. Până să aşeze tulumbele, focul ostenise. Ardea, numai într-un jar, inimi, inimi pe locul zidarilor. Tot la săraci făcuse pagubă. Mistuise casa lui Tănase şi încă vreo cinci. Muierile plângeau, privind rămăşiţele negre. Meşterii înjurau lângă ele, mânioşi şi îngrijoraţi.
Fata tramvaistului se întoarse acasă, frântă de oboseală. Din capătul străzii venea şi Procopie, privind nedumerit împrejur la hărmălaia iscată. Îşi lăsă iute servieta şi ieşi iar la poartă, întrebând-o pe Veta:
- Dar ce s-a-ntâmplat, frate?
Ea îşi ştergea fruntea de sudoare. Tot obrazul îi era negru de fum şi îşi simţea cerul gurii uscat.
- Parcă nu se vede! Ce-oi mai întreba! A luat foc pricopsită asta a noastră de mahala! Că la omu sărac nici boii nu trag!
Împrejur mirosea a lemn ars şi zarva nu încetase. Femeile se băteau cu pumnii în cap şi strigau cât puteau:
- Aooolică, maica mea, aooolică... unde mai punem noi capul, maicăăă, aooolică...
Închiseră poarta.
- Nu vrei să te speli? o întrebă studentul.
- Ba da.
Aduse o cană plină, din care-i turnă în căuşul palmelor. Ea îşi răcori faţa încinsă şi rămase aşa cu mâinile umede scuturându-le.
- Parc-ai fi o pisică! zise Procopie.
- Bine că sunt! Hî... Şi scoase limba la el. Dumitale-ţi mai arde să glumeşti, zău!
- Stai, să-ţi aduc un şervet!
Intră în casă. Veta trecu pragul după el. Afară însera. Procopie aprinse lampa. Îi întinse prosopul moale, care mirosea a săpun bun. Acum obrazul oacheş îi strălucea. Îşi scutură pletele negre şi aspre, umezite puţin în margini.
- Dă-mi şi un pieptene!
Se apropie de o oglindă mică, atârnată într-un colţ al odăii, şi se pieptănă îndelung, cu mişcări leneşe. Când termină, veni drept în faţa lui şi-i zise:
- Acuma-ti plac?
Şi se învârti pe un picior sub privirile lui uimite.
Se opri deodată, aducându-şi aminte:
- N-ai adus patefonul!
- Poimâine ]l aduc, pe cuvânt...
- Apăi cuvântul dumitale-i aşa, o fudulie...
- N-am avut bani.
- Aha. Va să zică, şi dumneata eşti sărac... Păcat, un om aşa de învăţat şi să n-aibă bani... Mă duc. Ce-oi mai sta?! Am uitat că sunt supărată pe dumneata...
Procopie o apucă de mână:
- Dar nişte cărţi nu mai vrei?
Fata şovăi puţin şi spuse dezamăgită:
- Aş mai fi luat, dar ai numai romane serioase dumneata, nu-s de nasul meu. Ei, mie îmi trebuie ceva, aşa, mai uşor, mai vesel, ţi-am spus eu... Şi acum mă duc, că mă caută mama...
- Şi nu mai eşti supărată pe mine?
- Ba sunt, până aduci patefonu...
Nu plecă. Se mai întoarse o dată de la uşă, cu ochii în pământ.
- Ar trebui să nu-ţi spun...
- Ce să nu-mi spui?
- Mi-e frică, domnu Procopie...
Se codea, vorbind cu gura pe jumătate.
- Frică? se miră el.
- Da. Mi-e frică de dumneata... Eu sunt fată şi, vezi dumneata, nu-i frumos...
- Ce nu-i frumos?
- Că stăm aşa, amândoi... Se roşise.
- Şi ce dacă stăm?!
- Ce ştii dumneata, păi să ne afle mahalaua, mai scoate vorbe, că cine ştie ce, că aşa şi pe dincolo, muierile astea bătrâne de-abia aşteaptă... Eu sunt fată mare... Într-o lună împlinesc şaisprezece ani, şi altele la vârsta mea au sărit de-acu pârleazu...
Vocea i se sugrumă.
Studentul nu înţelegea prea bine.
- Adică, ce-i asta, au sărit pârleazu?
- Avem noi, aşa, o vorbă. Prea vrei să le ştii pe toate...
Îşi muşca buzele şi îşi împletea degetele încurcată. Pe urmă mai e ceva...
- Ce mai e?
- Mama spunea că am început să-mi pun lămâiţă-n sân... Tăcu o clipă, apoi rosti iar: Şi nu e bine...
- Îţi pui lămâiţă-n sân? - Da.
- De ce?
- Să miros frumos ca dumneata... Procopie fluieră.
- Ce vorbeşti? - Zău.
Chiriaşul îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu batista.
- Acu să ştii că mă duc de-adevăratelea...
Şi ieşi afară. Cerul era cenuşiu de tot. Numai spre răsărit atârna o fâşie albă între cioturile salcâmilor arşi, ca o americă spălată. O zgură murdară, luată de vânt, se aşternuse în curtea lor. Locurile arse fumegau încă şi peste toată mahalaua plutea un miros încins de cârpă. Înserarea tristă cuprinsese Cuţarida. Pompierii tot nu plecaseră. Loveau cu târnăcoapele în bârnele fumegânde. Zidarii, cu muierile, stingeau trenţele scăpate, pe jumătate pârjolite.
Fetei îi veni să plângă fără să ştie de ce. Trase în piept aerul iute, plin de fum, şi intră în casă.
- Da unde umbli, fată? o luă la zor coana Marioara cum o văzu. Veta nu răspunse. Se dezbrăcă tăcută, cuprinsă de o posomorâre mare.
- O să te spun lu’ Aristică, auzi tu? Ai început să-ţi faci de cap.... Maică-sa mai bodogăni câtăva vreme, dar copila n-o mai auzea. Nu se gândea decât la sufletul său pierdut, la iubirea fierbinte care-i înecase inima.
Prin noiembrie, într-o duminică, ai ei plecaseră la nişte rude. Rămăsese toată casa în seama Vetei. Coana Marioara şi domnul Aristică se gătiseră încă de la prânz. Pe fată n-o luaseră, că ţineau o petrecere numai între oameni mari şi nu se făcea să-i audă urechile ce-şi spun bărbaţii la un pahar de vin. I-a însoţit până la poartă şi taică-său i-a făgăduit că dacă are să fie cuminte o să-i aducă ceva la întoarcere. Vetei îi venise să râdă. Tot o mai credeau un copil.
Era o zi senină şi friguroasă. Fata privise Cuţarida. Străzile, pustii. Prin curţile vecinilor se auzeau gramofoanele. În bătătura lui Tănase nişte meşteri ridicau altă casă din bârne. Gunoierul dădea ajutor cu nevastă-sa. Se întoarse. În uşa lui, ieşise Procopie, numai într-o flanelă strânsă pe gât. Privea soarele alb, lucios, care aluneca peste maidan.
- Ce faci? o întrebă cu glasul său plăcut. i
- Ce să fac, uite, am rămas singură acasă, ai mei s-au dus la o petrecere...
- Ce-mi dai dacă-ţi spun ceva care o să-ti facă plăcere...
- Ai adus patefonu?
- Da.
- Ce bine-mi pare... Pot să vin? Dumneata ştii să dansezi? Dacă nu, te învăţ eu... Ai să vezi ce uşor este... Da rămâne între noi, domnu Procopie, să nu afle ai mei că am trecut pe la dumneata când au fost ei plecaţi. Intră înainte şi vin şi eu după aceea, să nu ne vadă cineva...
În odaia lui era cald şi plăcut. Mirosea a hârtie veche.
- Nu stau mult, spuse fata, deşi ştia bine că n-o să fie aşa.
- Bine. Numai să mă înveţi să dansez, că nu prea ştiu...
- Cum să nu, că mie-mi place la nebunie, domnu Procopie. O, de-abia aştept să mă fac mai mare, să mă duc la baluri, să-mi fac rochii lungi, albe, şi să fie şi o sală mare, numai cu oglinzi şi cu parchet pe jos, ca să lunec aşa... tam-tam, tam-tam, tam-tam, ta... Da unde-i patefonu? Să nu mă fi minţit...
Pe masă zări cutia neagră şi plăcile. Studentul învârti arcul şi puse o placă. Toată odaia se umplu de sunetele dulci ale unor viori. Fata se ameţi dintr-o dată, o bucurie sălbatică o cuprinse şi abia după câteva ceasuri îşi aduse aminte ce se întâmplase cu ea.
Procopie fusese la început stângaci. Se mişca greoi.
- Uite, ia-te după mine, îi spusese, aşa: un-doi, unu-unu, un-doi, încet, încet, aşa, vezi că-i uşor? Ei, haide, puţin curaj... Un-doi, un-doi, unu-unu, un-doi... Bine, aşa, încet, că mă calci pe picior... Uliu, da ţeapăn mai eşti, mai cu îndemânare, aşa, bine...
Studentul se învârtea supus, condus de braţele ei. Fata fl simţea aplecat peste ea, cu gura aproape de păr. Îl auzea cum râde când paşii i se încurcau şi parcă nu mai răsufla, simţindu-i trupul puternic aproape şi hainele care miroseau frumos. După vreo jumătate de ceas, învăţase. Placa veche hârâia încă un tangou:
Ilona,
Calvar mi-e viaţa fără tine,
Că-n nopţile senine,
Ce dulce, dragă,
Mi-ai cedat...
Ostenise. Îşi ascultă bătăile inimii. Se lipi de fereastră şi privi afară, în curte, câinii se întinseseră la soare, cu capetele pe labele puternice. Să fi fost trei după masă. Îi era frică şi parcă era şi bucuroasă că se afla singură cu Procopie aici, că el o ţinuse aproape, în braţe, şi că dansaseră împreună. Studentul se aşezase pe patul scund de alături. Tăcea. Din când în când schimba plăcile.
Blondă sau brună Mie mi-e totuna, Pe-amândouă le doresc, Pe-amândouă le iubesc...
Cânta o voce de bărbat.
De la geam se vedea grădina oltenilor. Lângă porţile de sârmă şedeau doi ţărani cu faţa către soarele puţin. Aveau căciuli negre şi creţe, şi pe umeri îşi aruncaseră mindirele de culoarea boabei de porumb. Nu vorbeau. Ţineau capetele aplecate în pământ şi umbrele lor scurte atârnau într-o parte. În odaia lui Procopie se făcuse linişte. Peste Cuţarida răsunau acum clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri. Sunetele lor pătrundeau până aici. Aerul limpede de afară era ca o apă luminoasă.
Pe urmă, Veta nu-şi dădu bine seama ce-a fost. Procopie se apropiase de ea, îi cuprinsese umerii şi o sărutase pe obraz şi pe gură. Vorbea repede şi răsuflarea lui fierbinte îi ardea urechile. Fata se smucise, o apucase o spaimă mare şi-ar fi vrut să fugă, dar nu putea, pentru că din tot trupul i se ridicase o dorinţă pe care n-o putuse stăpâni. Spunea numai:
- Ce faci? Ce faci?
Şi teama i se amestecase cu o bucurie nouă şi necunoscută, cu durere, şi plânse, şi râse, îl mângâie şi-l sărută şi ea şi rămaseră unul lângă altul multă vreme, încremeniţi într-o îmbrăţişare veche de când lumea.
Ţăranii şedeau în acelaşi loc, ca nişte curcani înfriguraţi, cu mindirele lor roşcate pe umerii ridicaţi. Picoteau de-a-n picioarele. Dinspre Griviţa tot mai cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfânta Vineri. Lumina se schimbase puţin. Se apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea în tot trupul o durere surdă, necunoscută. Strânse câteva ace risipite pe duşumele.
Orice poţi să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sunt ca buruiana rea, cresc în văgăunile inimii şi s-arată. Nu mai scăpa domnul Aristică de gura nevestei:
- Mă bărbate, nu-i, mă, lucru curat cu fata noastră, ascultă la mine...
- Iar începi? se mânia omul.
- Ascultă şi de gura femeii, că voi ce vă pricepeţi? Puneţi căciula pe-o ureche şi vă vedeţi de treaba voastră, dar ia să staţi ca noi lângă copii, aţi şti şi ce-are-n cap, şi ce-are-n suflet. Nu mai doarme Veta noastră de când cu studintu ăsta şi-o să păţim una lată de-o să se ducă vestea! Ce-ar fi să-i zici tu să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde-o vedea cu ochii, să ne lase în sărăcia noastră?
Tramvaistul s-a mai gândit, l-a întrebat şi pe nea Fane, la cârciumă:
- Mă vecine, ce zici, uite, am un chiriaş. Tânăr, de. Om cu carte, student. Fata merge şi ea pe şaisprezece anişori, să-mi trăiască...
- Să-ţi trăiască!
- ...cam face zâmbre chiriaşului. Acu, eu n-am văzut-o, da-mi spune mă-sa. E cuminte, săraca, da mai ştii...
Nea Fane a sorbit cinzecul său cu evlavie, a aşezat măsura pe tejghea şi a clătinat din cap:
- Şi-adică ce-ai vrea dumneata să afli?
- Păi să nu fie cu păcat, cam la cât i se face, aşa, fetii...
- De... P-acilea, prin mahalaua noastră, pe unele le-apucă şi pe la treisprezece ani. Nu le vezi pe-ale zidarilor? Nici nu sunt răsărite bine, şi umblă cu burta la gură...
N-a mai băut domnul Aristică. A doua zi, cum s-a luminat, a bătut în uşa studentului.
- Bună dimineaţa, a zis. Domnu Procopie, nu te supăra, am de vorbit ceva cu dumneata...
Chiriaşul i-a deschis cu inima cât un purice.
- Poftim, poftim...
Tramvaistul s-a aşezat pe un scaun, şi-a scos batista şi şi-a şters fruntea de sudoare. Nu-i cădea nici lui bine.
- Uite ce este. O să-mi vie o rudă de la Focşani, eu de-acolo sunt, n-ai de unde să ştii dumneata, şi-o să intre la noi, la Tramvaie. N-are unde sta. Ce m-am gândit: i-a să-l rog eu pe domnu Procopie, că e băiat înţelegător, om cu ştiinţă la bază, n-o să se supere... Ştii dumneata, aşa sunt rudele. Altfel, n-am de ce să mă plâng. Mi-ai plătit chiria la timp, ba încă şi înainte, dar suntem la mare nevoie, înţelegi?
- Înţeleg, răspunse Procopie cu inima uşoară.
Studentul se mutase într-o luni. Pe Veta o trimisese maică-sa încă de dimineaţă în Obor, la nişte cumetri, cu treabă.
Procopie plecase pe la patru, încărcând într-un camion cele câteva lucruri pe care le avea.
Muierile încă vorbeau pe la porţi:
- Se duce. Se mută mai la centru, că a ieşit doctor. Ei, ce vrei, acu are bani...
Fata a aflat tocmai pe seară, când s-a întors şi-a văzut odaia goală şi trenţele mă-si spânzurând în geamurile deschise. S-a oprit în prag şi a privit pe rând pereţii albi, pe care se mai vedeau urmele lucrurilor luate şi hârtiile desprinse din pioneze. Pe duşumele, Procopie uitase un caiet cu scoarţe albastre.
Simţi că i se face frig. Ieşi.
Afară, soarele de noiembrie, tocit şi şters, cădea peste case. Sub streaşină se aşternuse un strat de frunze roşii de viţă sălbatică. Motanii se tăvăleau a dragoste în jarul lor. Câinii se scărpinau de pomi.
Intră în casă. Maică-sa spăla, şi mirosul de leşie, vechi şi cunoscut, îi aduse aminte că are de făcut treabă.
Nu întrebă nimic. Se închise într-o odaie şi plânse mult, din toată inima, tristă ca de moarte.
În cărţile pe care le citise Veta, fetele erau furate de conţi şi de marchizi. Eroinele fascicolelor îngălbenite, sărace şi frumoase, locuiau în case triste până se ivea un bărbat îndrăzneţ să le schimbe viaţa. Acesta înfrunta o mulţime de primejdii şi, în cele din urmă, îşi ducea mireasa într-un castel frumos, clădit pe o stâncă, unde trăiau amândoi până la bătrâneţe. În câte nopţi nu visase ea pe prinţul d'Astra, pe marchizul de Gadelle şi pe câţi alţii!...
Uneori se scula şi i se părea că aude galopul cailor peste câmpul Cuţaridei. Se trezea buimăcită, gata să ţipe, cu cămaşa udă în spinare.
Privea fereastra albastră, mânjită cu lumina stinsă, pierită a nopţii şi ofta.
Pe drumul Griviţei treceau căruţele lăptarilor în goană. În mahalaua gropii bărbaţii erau altfel. Ea îi vedea în fiecare zi. Ginerii nu erau marchizi, ci salahori ori fochişti, tinichigii sau cizmari, oameni necăjiţi, care umblau toată ziua după o pâine. Îşi luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau ţigănci mai spălate. Le zvântau în bătăi chiar a doua zi după nuntă.
Nu semănau...
Veta s-a mai gândit ce s-a mai gândit la Procopie, la dragostea lor scurtă ca viaţa florii de veronică şi în cele din urmă a uitat de el şi de cărţile lui. Domnul Aristică i-a găsit un bărbat. A dat-o după unul de-ai lui, de la Tramvaie. Acesta i-a făcut nuntă, a dus-o în mahala la el, au petrecut, scăpaseră şi părinţii cu faţa curată. La vreun an născuse un băiat pe care-l iubea de nu mai putea.
Încă nea Fane spunea:
- Intraseşi la idei, vecine, şi, uite... Ai şi nepot!
- Am, să-mi trăiască! Ce vrei? Aşa o fată cuminte ca a mea, mai rar! Nu mi-a ieşit din cuvânt. E drept că a găsit şi un bărbat bun...
- Da ce-i?
- Amărâţi de-ai noştri, lucrează la macaze... - Ei...
- Şi-l iubeşte, domnu Fănică...
- Nu mai spune!
- Ce vrei, tinereţe cu bâzdâc! A mea intrase, cum zici dumneata, la idei: „Aristică, zicea, ai grijă, Artistică, de copila asta a noastră, că ne. face de ruşine”. Da ea, săraca, domnu Fănică, e ca porumbielu... Or să-şi facă nişte odăi, băiatu e strângător, şi mi se pare că, azi-mâine, îmi mai toarnă un nepoţel...
- Să-ţi trăiască!
- Să-mi trăiască!
- Eşti bun de-o cinste!
- Cum să nu! Coană Lino, dă-ne câte-o sticlă de lampă numărul doi, vorba lui nea Fănică...