Morcovii

Morcovii

 

Cum da primăvara, şi ce mai primăveri cădeau peste Cuţarida, de se topea zăpada, luată parcă în lopată, babele, toate pâlc în casa coanei Marghioala a lui Mială. Lipa-lipa, câte una, numai în papuci, cu barişul pus pe ureche, să nu le umfle curentul şi să strănute, până la gardul văduvei.

- A, coană Marghioalo, acasă eşti?

În geamurile crăpate, murdare, cu chitul căzut, pline de frunze de muşcate, verzi-coclite, soarele, cât polul, făcea cercuri de lumină. Bătea vântul lui martie, subţire. Pe coana Chiriţa o înfiora toată, umplându-i fustele.

- A, coană Marghioalo!

Din casă se auzea un bufnet şi o vorbă: „s-acasă!”; se bucura bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise şi pe ei arşiţa înşelătoare a primei călduri.

- O, că vin! făcea muierea din casă.

În salcâmii lustruiţi de crivăţ se posomora cerul cât era el de albastru, numai cu nişte floace albe călătoare, ca spuma mării.

Pe poteci, dinspre groapă, sosea-sosea şi baba Miţa, în fusta ei de astă vară, numai flori, cu un batic negru legat sub bărbia ascuţită. Să se fi înţeles, şi nu credeai că pică tocmai acum. Drumurile bătute, cum treceai de cârciuma lui Stere simţeai un fum înecăcios de gunoaie, dulce-iute, parfumat ca para putrezită, tot ai fi tras pe nas!

Uşa veche, şuie, abia ţinută în ţâţânile ruginite, neunsă cu gaz de când lumea, scârţâia lung, şi în prag se arăta mama pământului, a de-o seamă cu timpul, Marghioala. Mai albise, te uitai prin ea: obrazul, cum e pergamentul. Nu mai vedea, dar de auzit, tot auzea. Punea palma descărnată la ochi, să n-o dovedească lumina, îşi subţia genele ca o buză şi se uita lung pe câmp.

- Care eşti?

- Eu, Chiriţa.

- Ei, bată-te să te bată! Intră...

Musafira se uita peste ulucile putrede în curtea largă, fără buruiană.

- Câini mai ai, Marghioală?

- Cum zici?

- Câini mai ai?

- S-au dus câinii, Chiriţo, au murit...

- Nu mai spune! se mira cealaltă, de parcă-şi aducea aminte c-o mai întrebase anul trecut tot aşa, dar ea uitase.

Deschidea poarta, păşea binişor în ţărâna ogrăzii şi auzea cocoşii Marghioalei dând ţipăt. Să fi fost la amiază când se întorceau mun­citorii de la treburi şi căscau ucenicii frizerului, pe scaune, afară, perpelindu-se în focul primăverii.

Umbra babei, cât jumate curte.

- Te lungişi, Chiriţo! spunea Marghioala în dodii, ca şi când ar fi lăsat-o să înţeleagă că din pricina vremii se întindea, că trăgea moartea de ea, vorbe de-ale lor, de bătrâni, cine să le mai înţeleagă...

Intrau amândouă în casă.

- Stai, Chiriţo, zicea gazda. Se uitau una la alta.

- Cine mai muri iarna asta? întreba una.

- Păi cine să mai moară, parcă dumneata n-auzişi? Se duse şi Vasiloaia...

- Ei, nu mai spune...

- Da, Dumnezeu s-o ierte! O fi pă lumea ailaltă acum, împărţind dreptatea...

- Ce să-i faci, ne ducem, ne ducem...

- Ba eu una nu vreau să mă duc, mai am treabă...

Afară se răsteau cocoşii la vreme, cuprinşi de o frică. Pica şi baba Miţa.

- Coană Marghioală! Coană Marghioală!

- Da cine o mai fi? se mira aceasta.

- Miţa, cine să fie, a ieşit şi ea din iarnă!

Chiriţei parcă-i părea rău că spune lucrul acesta, pentru că la o ceartă îi făgăduise că o să-i mănânce ea întâi coliva.

O băga văduva şi pe Miţa înăuntru. Baba mîfua nărăvaşă, privea lucrurile putrezite, intrate în pământ, perdelele ciuruite şi florile din geam care-i plăceau atât.

- Ce faceţi, surorile mele?

- Bine, ce să facem? răspundea cam cu duh Chiriţa.

- Auzirăţi?

- Ce s-auzim?

- A mai fugit una de la părinţi...

- Nu mai spune! Care e aia? săreau în cor celelalte.

Şi până să se apuce să le povestească Miţa, de afară striga Lixandra, surda, de avea o sută de ani, cu un glas abia auzit, subţire şi-nalt.

- Cine-o mai fi? se mira Marghioala.

- Cine să fie, prietena dumitale, fornăia Chiriţa, care nici pe Lixandra n-o prea avea la inimă.

Când intra şi asta, mai aplecată de şale ca anul trecut, cu privirea în toate părţile, tăceau. Se numărau în gând. Mai lipsea Tinca. Şi până să vină şi ea, Chiriţa întreba tare:

- Dar din morcovii ăia buni mai ai, coană Marghioalo? Morcovi ca la muierea lui Mială nu mâncase nimeni în Cuţarida.

Acum, că venea primăvara şi se isprăviseră cartofii, babele ştiau ce le trebuie sufletelor: ceva dulce şi proaspăt, să meargă la inimă. Mar­ghioala se lăsa rugată: că, să vedeţi, că i-am terminat, că nu mai am. Lixandra se ridica în picioare.

- Ce zice? Ce zice?

- Zice că nu mai are morcovi!

Surda râdea uşurel, scoţând un fel de behăit, se uita drept în ochii văduvei cu mânie şi făcea câţiva paşi, rezemată în baston.

- Să nu caut eu, auzi tu, Marghioalo, să nu caut!...

Şi cât se dondăneau, hop şi Tinca, cea mai tânără dintre ele, care nici nu mai bătea la uşă, ştiind sorocul primăverii.

- V-adunarăţi?

- Ne-adunarăm.

- Cald afară! - Cald.

Se foia ce se foia Tinca, şi când nu mai putea, întreba:

- Coană Marghioalo, da câte-un morcov nu ne dai?

N-avea ce le mai face. Se scula, alunga miţele rămase prin casă, că nu ţinea una, două, ţinea vreo cinci, şi trecea pragul într-o odaie, dincolo, întunecată, cu tavanul scund, unde păstra murăturile, butoiul cu varză şi un săculeţe de fasole, la vremea asta ajuns pe fiind. Ar fi trebuit să aprinzi o luminare dacă n-ai fi cunoscut, dar văduva cunoştea. Pe podeaua de lut amestecat cu bălegar stătea aruncat un strat mai mărişor de nisip. Mirosea stricat, pentru că în el se mai uşurau motanii babei, dar dedesubt, în răceala lui, stăteau morcovii, nişte cotolani roşii, înverziţi, buboşi şi tari, numai buni de mâncat la vremea asta, verzitură de împrospătat sângele. Marghioala se lăsa pe vine, scormonea unde ştia şi-şi umplea poala. Dincolo, babelor li se umplea gura de apă.

- Ce faci, coană Marghioalo? întreba Chiriţa nerăbdătoare.

- Ce zice? Ce zice?

- Zice că ce face dincolo coana Marghioala...

- Îi alege, parcă nu ştiu eu?! Alege morcovii, să nu care cumva să ne dea ceva mai bun...

Văduva, cu poala plină, trecea pragul, potolindu-le:

- Ho, nesătulelor, ho, că v-am adus...

Şi le împărţea morcovii reci şi proaspeţi. Tinca se uita la al ei, glumea cu celelalte, ca între bătrâni, despre sculele bărbaţilor morţi şi se apuca să ronţăie. Îi da mâna, că mai avea câţiva dinţi, dar ce te faci cu celelalte, ştirbe toate! Miţa cerea un cuţit şi se apuca să-şi cureţe bucăţica ei. Tăia solzii umezi, aripile verzi-albicioase care înfloreau în capul morcovului, şi când lepăda într-o hârtie, să nu facă murdărie, mătreaţa murdară, de pe deasupra, sta multă vreme tăcută, dând alteia cuţitul. Baba Lixandra morfolea ce morfolea, o dureau gingiile, spu­nea tare:

- Nu mai sunt morcovii de anul trecut! Ăia parcă erau mai proaspeţi...

- Da de unde, se lăuda Chiriţa, al meu parcă-i argăsit.

- Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.

- Ce să zică? Zice că nu-i bun morcovul...

- Să nu mai ude nisipul ăla, că s-a învechit, se amesteca şi Tinca. Marghioala o dată se supăra.

- După ce vă dă omul, nici nu vă place! Acum nu mai e bun nisipul! Domn' primar să trăiască, mai face el alegeri, o să ne aducă nisip, şi atunci o să-l schimb...

Babele se uitau una la alta şi râdeau. Vorba văduvei: ce s-ar fi făcut ele fără primar...

Când cu alegerile, ce i-a venit unuia: nu, că să paveze Cuţarida! Au auzit mahalagiii, s-au bucurat. Unde nu dădea Dumnezeu să calce şi ei pe piatră, că se saturaseră de-atâta noroi. Venea ea toamna, se uitau oamenii în sus, cum sta să plouă, se-mposocau. Vara, treacă-meargă, să fi căzut potopul lui Noe, ieşea soarele, se duceau şi bălţile, dar după septembrie să te ţii! Cum lăsau Griviţa în urmă, bărbat, femeie, îşi scoteau pantofii să nu-i strice, şi până acasă aşa umblau, ca apostolul Pavel, să nu-şi prăpădească mândreţe de încălţăminte, bună numai în lume, de Paşti, de Crăciun, şi duminicile. Aşa că, dacă s-au trezit cu unul înalt şi bun de gură, la răspântie, în fată la Stere, ce şi-au zis: ăsta cine-o mai fi şi ce-o vrea de la sufletele noastre amărâte? Nu ziceţi că picase şi unul c-o tobă de-o bătea ca perceptorii, de s-au speriat oamenii. A ieşit frizerul, a ieşit afară cârciumarul, Goşnete cizmarul, mahalaua - ciucure. Lunganul a băut mai întâi o cinzeacă, băgându-l pe cârciumar înăuntru, a dat din cinstea lui şi unui nătâng care păzea două căruţe: una cu pietre, şi alta cu nisip, şi, când i-a fost lui bine, s-a uitat la lumea strânsă afară, care se întreba ce-o să se întâmple.

În mulţime, muieri, copii, o liotă de puturoşi şi bărbaţi rămaşi acasă de pe la slujbă. Se uitau la haina neagră, lustruită în coate a străinului, la pălăria lui tare, cu boruri rotunde, şi la ochelarii ce-i avea pe nas. Se uitau şi aşteptau. Acela nu spunea nimic. A lăsat numai pe căruţaşi să descarce bolovanii şi nisipul, drept în fata cârciumii, şi, după ce a privit mulţimea iară, s-a urcat pe-un scaun cerut de la negustor. Întâi a scos un teanc de afişe albastre şi le-a aruncat ma­halagiilor, care le-au cules de prin noroi.

Era ca acum, primăvară. Tot aşa bătea vântul; lumea, mulţumită că ieşise din iarnă, ia să asculte de nebun. Unii de nu ştiau să citească ţineau hârtiile pe dos.

- Ce zice, maică? întrebase şi baba Marghioala a lui Mială, şi ea de faţă, pe unul mai tânăr, dus prin şcoli.

- Stai şi ascultă, mătuşă, a sfătuit-o el, că o să vorbească românul ăsta acum...

Baba Marghioala a stat. Lunganul, după ce i-a rugat pe cei din margini să se apropie, a început să răcnească cu voce popească, dogită:

- Fraţilor, domnul primar Rigo a hotărât să vă paveze străzile, pentru că, fraţilor, nu se mai poate... Este?

- Este! au zis câţiva, cam fără convingere.

- Poate o da Maica Domnului să scăpăm şi noi de noroiul ăsta, că eu una m-am săturat, a şoptit văduvei baba Miţa, atunci picată şi ea.

Marghioala a îmboldit-o cu pumnul pe sub fustă:

- Taci, s-auzim ce mai spune...

- Căci, fraţilor, răcnea lunganul, ţara românească nu mai poate de hoţi şi nătărăi. Partidul nostru, al liberalilor, s-a hotărât să sfârşească cu hoţia, să întroneze cinstea şi libertatea. Drept care, domn' primar Rigo a început cu pavarea străzilor, adică cu cartierul dumneavoastră, care suferă cel mai mult de lipsă de urbanistică.

- Ce zice? Ce zice? întrebase baba Lixandra, care nu putea să lipsească de la o adunare, cum nu lipseşte martie din post.

- Zice că vin liberalii şi ne pavează strada... Îi strigase în ureche Miţa.

- Aha, liberalii, dar de ce strigi aşa, că n-oi fi surdă... Bărbaţii, mai într-o parte, nişte zidari care văzuseră multe, clătinau din capetele bătrâne: „De, numai să fie aşa, că am mai auzit noi...”

- Fraţilor, se răstise necunoscutul şi mai răguşit, aşa că la alegeri ştiţi ce aveţi de făcut. Votaţi-l cu toţi pe părintele oraşului nostru, domnul primar Rigo. Semnul său electoral arată aşa...

Scoase pe nerăsuflate din buzunar un afiş mare, în mijlocul căruia se afla portretul unui bărbat între două vârste şi dedesubt trei bastoane groase, albastre. Muieri, bărbaţi, copii se uitau ca viţelul la poarta nouă.

Lunganul făcu semn celui cu toba să bată de câteva ori, şi când acesta termină, se întoarse iar spre mulţime:

- Atunci, fraţilor, ne-am înţeles, toată lumea la vot, pentru domn' primar! Trăiască părintele oraşului nostru, primarul sectorului de verde!

Toboşarul mai lovi de câteva ori în instrumentul lui şi mulţimea se împrăştie. Lunganul intră în cârciuma lui Stere, mai bău ce mai bău cu zidarii şi, când termină să le împuie capul, se răsti la nătărăul care-l aştepta afară:

- Vezi, ai grijă să nu ia careva pietrele sau nisipul, că-i avutul primăriei, şi dacă află domn' primar că s-a clintit ceva, ţi-ai pierdut pâinea!

Ăsta ce să zică? A dat din cap că a priceput, dar cum să stai să păzeşti avutul primăriei? Ziua mai trecea câteodată cu mâinile la spate, se uita: pietrele, cam tot atâtea, dar nisipul scădea văzând cu ochii. Pe cine să întrebe şi cine, ce să-i spună? într-un cuvânt: baba Marghioala a lui Mială s-a gândit ce s-a gândit, s-a sfătuit şi cu Chiriţa:

- Soro, ce-ar fi să luăm şi noi câte un lighean din nisipul primarului? E bun. Roşu. Nisip de temelie. Punem la iarnă morcovii în el, cum dă primăvara îţi mai îndulceşti sufletul. Prospătură...

Baba Chiriţa, femeie cu frica lui Dumnezeu:

- Nu se poate, coană Marghioalo. Face statul stradă, cum să ne atingem?

- Ce stradă? se mirase văduva. Lasă, că-i ştiu eu pe mincinoşii ăştia. Or să paveze Cutarida când mi-oi vedea eu ceafa. Hai mai bine să luăm câte un lighean, să avem în ce pune morcovii...

Chiriţa da din colţ în colţ:

- Eu nu mă ating. Dacă ne prinde?

- Cum o să ne prindă? Luăm noaptea, când nu e nimeni. Ce, parcă a pus sergent lângă el?

Nu se băgase Chiriţa. Marghioala a întrebat-o şi pe Mita:

- Tu nu furi, fă, un lighean de nisip de la primar?

- Nu fur, coană Marghioală, mi-e frică...

Tinca, la fel. Nu vrea să se ducă pe urmă la popă să se spovedească. Pe surdă, pe Lixandra, n-a mai întrebat-o. N-a spus nimic, a mârâit numai în ea: „Bine, bine. Nu vreţi... Să vă văd eu numai că veniţi la mine.”

Şi fără să mai vorbească cu nimeni, a ieşit într-o noapte şi şi-a umplut un lighean cu nisip jilav, atunci umezit de rouă. Azi un lighean, mâine altul, poimîne altul, a strâns cît i-a trebuit. Nătângul de păzea avutul primăriei n-a băgat de seamă. Încă un zugrav îşi pavase bucata lui de curte cu bolovani şi nu l-a spus nimeni. Au venit şi alegerile, a ieşit şi domnul primar Rigo, mahalagiilor ce să le pese? Aşteptau să sosească lucrătorii să le paveze străzile, după făgăduială. A trecut şi vara, sosea toamna, urâta, cu mâzgăleala cerului şi ploi. Zidarii înjurau în gura mare:

- Să te mai iei după gura mincinoşilor!

Într-o dimineaţă l-au văzut pe nătâng cu doi căruţaşi strângând ce mai rămăsese: câţiva bolovani şi cam un sfert de căruţă de nisip.

- Unde-l duce? a întrebat unul cu limba mai lungă.

- Ce, nisipul? - Da.

- La domn' primar acasă, că mai are un fund de curte nepavat.

- La domn' primar?

- Chiar la el.

- Ei, atunci să-i spui şi din partea mea ceva...

Şi s-a aplecat la urechea nătângului, ca s-audă numai el înjurătura cumplită pe care-o trimitea primarului.

Cât despre coana Marghioala a lui Mială, să nu le mai vadă pe celelalte babe, liniştită acum că nu păţise nimic. Şi-a cumpărat mor­covi, scutise doi poli cel puţin, preţul nisipului, putea să guste cum o da primăvara un morcov proaspăt, dospit o iarnă întreagă.

Şi-acum, la câtva timp de la întâmplarea aceasta, după ce le lăsa să dumice liniştite, ce apucau să roadă cu gingiile lor tocite, văduva nu le ierta.

- Cum e, Chiriţo, morcovul?

- Bun, cum să fie, coană Marghioalo.

- Bun, ai? mârâia văduva supărată numai de faţă.

- Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.

- Zice că dacă-i bun morcovul?

- Bun, cum să nu fie bun... Ehei... Să trăiască domn' primar, că fără el nu mai mâncam noi prospătură, acum, în martie...

Alături, Miţa moţăia în scaun. O dovedea soarele moale, care intra prin ferestre, toată primăvara asta, care se aşeza în lucruri pe neştiute.

Spre seară, una câte una, lipa-lipa, numa-n papuci, babele plecau spre casă. Chiriţa mai ţinea încă sub fustă o bucată roşie de morcov, abia morfolită în margini. Mergea-mergea iute, s-ajungă mai repede acasă, şi privea drumul desfundat, plin de bălţi. Se gândea că bine ar fi fost să calce pe un trotuar sănătos, de bolovani, să nu-şi murdărească ciubotele sparte-n vârf, pe care le purta de multă vreme. În faţa cârciumii lui Stere, noroiul, de o palmă. Îşi aduse aminte că Mar­ghioala o rugase să fure şi ea un lighean de nisip şi că nu îndrăznise. Uite, timpul trecuse şi bine i-ar mai fi prins acum să nu mai bata atâta drum pentru o bucăţică de morcov... Pentru că, orice ar fi spus fiecare, şi Tinca, şi Miţa, şi Lixandra, aveau ele ce aveau să-şi spună, dar să nu fi fost morcovii...