Legende cosmogonice

DUMNEZEU NĂSCUT DINTR-UN VÂRTEJ...

Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vârtej de spumă şi din acela s-a făcut Dumnezeu şi îndată, chiar din aceeaşi spumă, şi-a sucit Dumnezeu o lumânare, căci era întuneric peste tot.

FLUTURELE ŞI VIERMELE

Dintru-ntâi şi-ntâi, era numai apă şi întuneric. Pe apă plutea o grămăjoară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme şi un fluture. Fluturele a lepădat aripile şi s-a făcut om, Dumnezeu, aşa de frumos! Da din vierme s-a făcut altă dihanie, el, negru, cu coarne şi coadă: Necuratul. Dumnezeu l-a trimis pe Necuratul în mare, să ceară o palmă de pământ în numele său şi tocmai a treia oară i s-a dat, când a cerut în numele lui Dumnezeu.

DUMNEZEU

Dumnezeu, cică, s-a născut din aer.

El când s-a născut, s-a născut ca şi caria din lemn, în aer, în întu­neric. N-a fost pământ, n-a fost nimic. Şi pe urmă s-a făcut din caria aia un fluture şi din fluture s-a făcut un om.

 

 

CREAREA LUMII

Până nu a fost lumea şi era numai o apă mare, s-a gândit Dum­nezeu să facă lumea cât mai degrabă. Dar nu ştia ce fel de lume şi cum să o facă.

Şi se mai supără Dumnezeu că nu avea nici fraţi, nici prieteni.

De mânie, şi-a aruncat baltagul în apa cea mare. Şi ce să vezi, din baltag crescu un arbore mare, iar sub arbore şedea dracul râzând şi zicea:

— Bună ziua, frate dragă. Tu fraţi n-ai, tu prieteni n-ai; dar eu vreau să mă fac frate şi prieten cu tine.

Dumnezeu s-a bucurat şi a zis:

— Nu-mi fi frate, ci numai prieten: că nimeni nu-mi poate fi frate.

Nouă zile nu s-au despărţit unul de altul şi au tot umblat prin apa

cea mare, şi Dumnezeu a băgat de seamă că dracul nu-l iubeşte.

Odată zise diavolul:

— Frate dragă, noi nu vom trăi bine, de nu ne vom înmulţi: aş dori să mai plăsmuiesc pe cineva.

Dumnezeu zise:

— Plăsmuieşte!

Şi-i răspunse diavolul:

— Ei, dar eu nu mă pricep; că aş face eu o lume mare, de aş şti, frate dragă.

— Bine, grăi Dumnezeu, lume voi face; bagă-te în apă şi adu-mi nisip să fac pământul.

Dracul i-a zis:

— Dar cum vrei să faci pământul din nisip? Nu înţeleg.

Şi i-a răspuns Dumnezeu:

— Voi rosti numele meu şi pământul gata va fi. Du-te şi adu-mi nisip.

Diavolul s-a cufundat în apă şi gândea să-şi facă o lume şi, dacă a găsit nisip, şi-a rostit numele. Dar pământul l-a ars şi el l-a aruncat din mâini. Iar dacă s-a întors la Dumnezeu, i-a spus că nu găseşte nisip.

Dumnezeu zise:

— Du-te numai şi adă nisip.

Diavolul a căutat nouă zile nisip şi totdeauna îşi spunea numele: dar nisipul îl ardea pe diavol şi în a noua zi el se înnegrise.

Venind, îi zise Dumnezeu:

— Te-ai înnegrit: tu eşti prieten rău. Du-te şi adă nisip; dar nu-ţi spune numele tău, că altfel o să te faci scrum.

Dracul se duse iară şi aduse nisip.

Dumnezeu făcu lumea şi dracul se bucura tare de ea şi zicea:

— Ici sub pom voi şedea eu, şi tu, frate dragă, caută-ţi alt lăcaş.

Dumnezeu s-a supărat pentru aceasta şi a zis:

— Tu eşti prieten rău. Nu-mi mai trebuieşti, du-te de-aici!

Atunci veni un taur mare şi luă pe dracul. Iar de pe pomul cel

mare a căzut carne pe pământ şi din frunzele arborelui s-au făcut oamenii.

Aşa a făcut Dumnezeu lumea şi oamenii.

LA ÎNCEPUT

Când a vrut bunul Dumnezeu să zidească lumea şi să prăsească oamenii, a făcut pământul şi l-a întărit straşnic, aşezându-l pe nouă stâlpi groşi şi tari, să nu poată nimeni să-i hâţâie din loc, oricât s-ar opinti, chiar de-ar pune toată suflarea de pe pământ umărul. A făcut apoi cerul cu soarele, luna şi stelele; dar cerul era aproape de pământ, aşa că dădea cu mâna de el. Luna atunci lumina mai bine decât azi.

Pe urmă Dumnezeu a făcut pe Adam şi Eva, cu toate vieţuitoarele mari şi mici.

Dar s-a întâmplat că un fecior al lui Adam, anume Cain, a mătrăşit pe Abel, fratele său. Atunci Sfântuleţul, dacă a văzut că aşa de iute s-a răit lumea, foc s-a făcut. Drept pedeapsă a depărtat cerul de pământ şi l-a lăsat cum e azi. Pe Cain l-a blestemat să umble două sute de ani, rătăcind şi tremurând prin lume; iar când s-a împlinit vremea asta, l-a suit pe el şi pe fratele său ucis pe lună:

— Să stai acolo cât lumea, ticălosule! Şi, în tot veacul, să te-arate toţi cu degetul şi să ştie că din pricina ta, Caine, nu mai este azi cerul aproape de pământ.

Lui Cain, însă, nu i-a fost destulă numai pedeapsa aceea. Ci, când şi când, Moşu-Dumnezeu are grijă de trimite câinii lui, cărora lumea le zice vârcolaci, îi trimite să sperie pe Cain şi să mănânce partea din lună pe care stă el.

FACEREA LUMII

Dumnezeu a făcut cerul şi pământul în şase zile.

În prima zi, Dumnezeu a făcut lumina şi a despărţit lumina de întuneric şi s-a făcut ziua şi noaptea.

A doua zi, Dumnezeu a făcut cerul.

A treia zi, Dumnezeu a despărţit uscatul de apă şi i-a pus numele de pământ, unde se află oamenii, vitele, pomii, ierburile şi toate flo­rile; apoi a adunat apele, mările, unde trăiesc peştii şi racii.

A patra zi, a făcut soarele, luna, stelele; soarele, ca să ne lumi­neze şi să ne încălzească ziua, iar luna şi stelele, ca să ne lumineze noaptea.

În a cincea zi, Dumnezeu a făcut tot felul de păsări ce zboară şi peştii ce plutesc în apă.

În a şasea zi, Dumnezeu a dat toate vitele şi animalele sălbatice; în această zi, Dumnezeu a făcut din pământ şi omul, după chipul lui, şi i-a pus numele Adam.

Dacă a văzut Dumnezeu că omului îi este urât să fie singur, când dormea Adam, a luat una din coastele lui şi a făcut-o pe Eva şi a dat-o ca soţie lui Adam.

Apoi i-a blagoslovit şi le-a zis:

— Creşteţi şi vă faceţi mulţi şi stăpâniţi pământul, cu tot ce se află pe el.

Iar în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit. Adică, şase zile să lucrăm şi ziua a şaptea, duminică, s-o sfinţim, să ne ducem la biserică şi să facem lucruri bune.

ÎNCĂ O VERSIUNE DESPRE FACEREA LUMII

Dintâi şi-ntâi, atârna în aer, purtat de vânt, un munte din vârful căruia ieşea foc. Din focul acesta suflat de vânturi s-a făcut o femeie, dar nu era vie, avea numai trup. Suflând, vântul, şi mai tare, a ridi­cat-o şi a dus-o până la vântul cel mai de sus. Acolo ea a căpătat suflare şi s-a coborât pe munte înapoi. Aicea a găsit două bucăţi de fier şi, de iuţeală mare ce avea înlăuntru, le-a mâncat. Din acestea a purces grea ş-a făcut doi băieţi de gemene, doi necuraţi, şi anume: pe cel şchiop, dar cuminte, şi pe celălalt, mai prost.

Umblând ei amândoi, le veni în cap că, dac-ar avea lut din mare, ar putea să facă multe lucruri. Dar unde să găsească lut, căci acolo mare nu era? A zburat cel prost şi a căutat până ce a găsit. S-a cufun­dat şi a apucat lut cu mâna lui şi l-a adus sus. Din acesta el a făcut un cal, ca să aibă frate-său cel şchiop cu ce umbla; iar acela a făcut din fier o căruţă. Au înhămat calul, dar calul nu trăgea. S-a vârât cel prost în cal, vârându-şi mâinile şi picioarele în picioarele de lut ale calului, iar frate-său s-a pus în căruţă şi calul l-a tras cumsecade. Apoi, ieşind acela, a zis frăţâne-său să intre el, să tragă pe rând amândoi căruţa, măcar că şchiopăta. Când a ieşit, frate-său nu vrea să se ţie de vorba ce au avut. Văzând că e mai bine în căruţă decât în cal, nu i-a dat drumul, ci l-a închis înăuntru şi cine ştie cât a trebuit cel şchiop să se chinuiască trăgându-l, până ce acela s-a săturat de umblat şi atunci l-a lăsat şi s-a dus.

Dracul cel prost a mers să scoată lut din mare. Acuma vroia să facă pământ, dar nu ştia cum. „Este undeva un Dumnezeu, îşi zise el, acela dac-ar vrea să-mi ajute, eu aş face!“

Deodată s-a auzit un glas de sus:

— Ce vrei de la mine, ce mă chemi?

Diavolul i-a spus că vrea să facă pământ şi-i arătă turta ce o avea în mână. Dumnezeu a suflat şi turta a început a creşte, până când n-a mai putut-o ţine şi-a lăsat-o pe apă. După ce a stat de crescut, Dumnezeu i-a spus diavolului că pământul trebuie să fie al amândurora, în jumătate, cât al lui, cât al lui Dumnezeu. Diavolul a început a se sfădi cu Dumnezeu, că de ce nu s-a băgat Dumnezeu în mare, dac-a vrut să aibă pământ? Şi-a început să măsoare pământul, zicând că trei sferturi vor fi ale lui şi numai unul al lui Dumnezeu. De la asta s-a stârnit şi mai mare sfadă; Dumnezeu cu atâta nu se prindea. Stă dia­volul şi se gândeşte ce să facă. Îşi aduce aminte de frate-său. „Dac-ar fi şi el, gândeşte diavolul, ar avea cine-mi ajuta să mă lupt cu Dumnezeu“. S-a dus la dânsul şi i-a spus că a făcut pământ cu Dumnezeu, să vie şi el la împărţeală.

A venit şi acela pe pământ. Se uită şi vede că pământul nu se ţinea bine, se ridica când în sus, când se pleca în jos, în apă.

— Ai făcut tu pământ, îi zise el, dar pământul aşa n-are să poată să steie. Ian vâră-te sub pământ şi ridică-l drept la mijloc cu capul, să vedem cum va fi?

Acela l-a ascultat, şi-a ridicat pământul din apă, dar tot era prea uşor, nu se ţinea la loc.

— Aşteaptă, zise cel şchiop, că eu am să fac ceva să steie bine.

Se duce pe munte şi face nişte lanţuri straşnice; pe acestea le-a adus şi le-a pus fratelui său pe mâini şi pe picioare şi a mai pus atâta fier pe el, până când a căpătat pământul cumpăna ce i-a trebuit.

— Amu, dacă l-ai făcut, îi zice el, trebuie să-l şi ţii; şi-l vei ţine întruna cu capul, până la sfârşitul lumii. Acesta e canonul ce ţi-l dau şi eu ţie, pentru munca ce mi-ai dat-o tu, când m-ai închis în cal.

Atunci diavolul a început a răcni, a se sfărma, a se smuci, gândind că va putea rupe lanţurile, dar degeaba, căci mâinile şi picioarele-i erau legate. Ş-acuma când se cutremură pământul, el se scutură de mânie, ar vrea să-l dea jos de pe cap şi nu poate, căci oamenii sunt cuminţi; unde se fac gropi mari, ei le astupă, unde sunt păduri mari, le taie şi pământul nu se poate pleca nici într-o parte.

El tocmai atunci are să scape, când oamenii căutând întruna după minerale, vor ajunge cu săpăturile până de ceea parte, atunci pământul se va despica în două şi va cădea o bucată de o parte şi alta de altă parte, lângă dânsul. Şi după aceasta, lumea tot va fi, căci cineva va lipi pământul la un loc, aşa cum a fost, numai că nu se ştie cine: dracul sau Dumnezeu?

Diavolul a făcut pe oameni din lut, frământând lut din toate patru părţi ale lumii. Din acesta a făcut patru oameni: două femei şi doi bărbaţi şi i-a pus în cele patru părţi ale pământului, tot o femeie ş-un bărbat, faţă în faţă, unul la răsărit, altul la asfinţit, la miezul nopţii şi la miazăzi, cu gândul că Dumnezeu le va da duh şi ei, venind unul spre altul, se vot întâlni. Dumnezeu a înviat numai pe bărbaţi şi s-au întâlnit amândoi.

— Ce-ai făcut, zice diavolul, de ce n-ai înviat şi pe femei, căci ei trebuie să se înmulţească!

— Îi voi învia, zice Dumnezeu, dar să fie ai mei.

— Ba nu, zice dracul, las-să fie în jumătate: o pereche a mea şi una a ta.

Şi Dumnezeu i-a înviat.

Oamenii cei dintâi, care i-a făcut diavolul, erau negri şi el tare s-a bucurat că-i seamănă, dar apoi s-au spălat în mare şi s-au făcut albi. Diavolul văzându-i albi, de ciudă s-a lepădat el singur de dânşii.

Fiindu-i urât într-o zi, se duce diavolul cel şchiop la frate-său sub pământ şi îl întreabă cum îi e.

— Nu mi-ar fi rău, zice acela, numai cât e tare întuneric.

— Lasă că voi face eu şi va fi lumină, zice cel şchiop. Voi strânge toate focurile de pe unde se află prin lume şi focul de pe muntele nostru şi le voi aduce pe pământ şi astfel se va vedea.

Apoi s-a dus întins la mă-sa s-o întrebe şi pe dânsa.

— N-ai face bine, îi zice ea, căci focul acela ar arde totul. Eu ştiu cum ar putea să fie lumină şi ţi-aş spune, dar mă tem!

El atâta s-a pus cu binişorul pe lângă dânsa, până ce i-a spus:

— Ochiul meu acest stâng, a zis ea, scoţându-l cineva şi dându-i drumul pe cer, ar putea să lumineze toată lumea, dar atunci eu aş rămâne oarbă şi de aceea mă temeam să-ţi spun, ca să nu mi-l scoţi!

— N-ai nici o grijă, mamă, cum ţi-aş scoate eu ochii! i-a răspuns feciorul.

Dar abia mamă-sa a adormit şi el i l-a scos. De îndată ochiul a început a creşte, până ce nu l-a mai putut ţine şi, dându-i drumul, a zburat de s-a făcut luna pe cer.

Plin de bucurie, s-a dus sub pământ la frate-său şi l-a întrebat de e mulţumit cu ceea ce a făcut?

— Acuma e mai bine, dar tot nu e destulă lumină şi e frig, luna nu dă căldură deloc, a zis acela.

Cel şchiop iar a venit şi a întrebat pe mumă-sa. Ea s-a temut să-i spună la început, dar apoi i-a descoperit că ochiul ei cel drept, dacă l-ar slobozi cineva în focul din muntele lor, ar lua atâta foc în sine, încât ar ajunge pentru a încălzi şi lumina toată lumea. El iarăşi a aşteptat până ce-a adormit, i-a scos ochiul şi l-a aruncat în gura cea de munte şi de acolo a ieşit soarele nostru luminos.

La câtva timp, diavolul iar s-a dus la frate-său şi l-a întrebat de e bine acuma.

— Acuma e bine, numai că noaptea când nu e lună, e tare întu­neric şi urât; dac-ar fi ş-atunci ceva, cât de puţin să lumineze, încă şi mai bine ar fi.

— Voi întreba pe mama şi voi face ceva, i-a răspuns fratele lui. Şi iar a alergat la ea.

— De-acu asta-i moartea mea, a zis bătrâna şi nu vroia defel să spună.

Dar după ce feciorul a încredinţat-o că nu-i va face nimic, i-a spus totul. A zis că, dacă i-ar tăia bucăţi trupul şi l-ar arunca în aer, ar avea aceea ce doresc. Îndată după ce a adormit, diavolul a tăiat-o şi din carnea ei s-au făcut stelele, unele mai mari, altele mai mici, după cum au fost şi bucăţile ce le-a aruncat.

— Dar acum e bine? îl întrebă iar pe frate-său.

— Acuma e tare bine, numai că e totul mort, pustiu peste tot lo­cul, nu e nimică viu pe lume.

— Şi cum să fac ca să fie aceea ce vrei tu?

— Du-te la locul unde a dormit mama noastră şi ia pietricelele pe care a dormit; adă-le pe pământ şi din ele se va face ceea ce-ţi spun.

Dar gândul lui era ca să-l prăpădească pe frate-său, căci îndată ce ar fi călcat pe locul acela, l-ar fi ars. Acesta însă era hâtru. El a tras din acel loc pietrele cu un cârlig şi apoi luându-le, le-a adus pe pământ. Apoi le-a ales după culoare şi a făcut trei grămezi: o grămadă de pie­tre albe, alta roşii şi a treia vinete. Pietrele cele roşii le-a aruncat în mare. Aici s-a făcut mai întâi jăratec, apoi s-au făcut peşti şi au început a înota. Dar cu cele albe şi cu cele vinete nu se pricepea ce să facă. A trebuit să cheme iar pe Dumnezeu să-i ajute. Dumnezeu a luat mai întâi pietrele cele vinete, le-a suflat duh şi îndată au început a zbura în aer păsărele. Apoi a suflat duh şi celor albe şi au început a mişuna pe pământ tot felul de dobitoace. Diavolul s-a tocmit cu Dumnezeu că, pentru că le-a înviat, să fie a amândurora pe jumătate.

— Ba nu, zice Dumnezeu, dacă le vei putea număra, să fie toate ale tale.

Dar păsările zburau şi vitele alergau şi se amestecau şi-au rămas toate ale lui Dumnezeu. Ciudă pe Dumnezeu, că l-a înşelat!

S-apucă să împărţească soarele, luna şi stelele. Cu stelele, a zis Dumnezeu să fie tot aşa, să le numere. Dar, sau că se punea în dreptul stelelor vreun nour, sau că îl apuca ziua, au rămas nenumărate. Iar mânie şi sfadă cu Dumnezeu. Mai aveau de împărţit luna şi soarele.

— Dacă crezi că te înşel, alege-ţi tu singur ce vrei, i-a zis Dumnezeu.

— Eu îmi iau soarele, zice diavolul.

— Fie şi aşa, zice Dumnezeu, a mea va fi luna şi cu ea voi rândui; iar tu cu soarele vei avea de lucru.

Dar soarele îl frigea tare, căci el avea de lucru cu dânsul. De focul acela, unde să se ascundă? A alergat să se ascundă în mare, dar Dumnezeu a luat apa. Se ascundea sub nisip, dar tot îl frigea. A înce­put a alerga pe pământ, doar s-ar răcori şi alergând îşi făcea vânt. Aşa a văzut că e bine şi şi-a făcut două aripi, făcând cu ele vânt peste toată lumea. Fratele său l-a învăţat să taie fiecare aripă în două şi să le înfigă în cele patru părţi ale pământului, căci singure vor face vânt între ele şi va fi mai bine. Diavolul a făcut cum l-a învăţat şi astfel s-a făcut vântul.

Şi când tună şi fulgeră, tot el e pricina. Atunci scapără de mânie asupra soarelui că-l frige şi pune nouri împotriva lui să-l apere; mai ales la amiazăzi, când îl frige tare. Şi ploaia tot el o dă. Îşi aduce c-un ciur apă din mare şi toarnă peste dânsul ca să se răcorească şi când dă cu ciurul prin văzduh, plouă pe pământ.

El pe soare şi pe lună are mare ciudă, ar vrea să le mănânce şi de aceea sunt câteodată întunecimile; mai ales de lună, căci luna e rece şi el se poate apropia; dar îndată ce soarele sloboade razele sale, el fuge. Şi de soare se apropie, însă mai cu greu; de aceea întunecimile de soare sunt mai rare; şi când timp de o sută de ani nu se va întune­ca soarele, atunci nici diavolul pe lume nu va fi.

CUM L-A IZGONIT DUMNEZEU PE DRACUL DIN CER

Se zice că de când cu hăul, când lumea nu era plăsmuită, trăia şi dracul în cer. Aici el îl slujea pe Dumnezeu, făcându-i cele de lipsă. Când l-a băgat Dumnezeu ca slujitor, i-a spus lui că până atunci îl va ţine în împărăţia sa cerească, până când va asculta de el şi nu va călca în odaia a douăsprezecea din fundul cerului.

Dracul nu i-a călcat deloc porunca şi nu a intrat, Doamne fereşte, în chilia oprită. De aceea Dumnezeu îl iubea mult, căci nu era numai slugă credincioasă, mai era şi isteţ, lucru mare.

Dară de la o vreme i se urî Atotputernicului de hău şi hotărî să plăsmuiască o lume mai frumoasă. În cele şapte zile cât a fost el pogorât din ceruri, căci într-o săptămână a făcut el lumea, dracul se furişă în odaia din fund a palatului dumnezeiesc, vrând să vadă ce scumpete are acolo, de l-a oprit Dumnezeu să calce în ea.

Pe o masă găsi el o carte mare, în care era scrisă înţelepciunea lui Dumnezeu. Văzând aceasta, dracul se puse să citească şi citi, curios cum era, şapte zile şi şapte nopţi întruna, pe nemâncate şi nebăute. În lăcomia sa, ca să se facă atotştiutor, uită că se apropie timpul când Atotputernicul se va sui din nou la cer şi Dumnezeu îl află citind.

Atunci el îl alungă pe dracul din cer, blestemându-l în chipul următor:

— Nichipercea să te cheme, satană şi diavol ce eşti, necurat să fii, hicleanule, coarne să-ţi crească împeliţatule Scaraonţ, duce-te-ai în pietre, spaima lumii să fii, ucigă-te crucea, ucigă-te toaca!

Şi, grăind astfel, Domnul îl izgoni pe dracul din cer.

Nechipercea, văzând că Dumnezeu nu-l mai iubeşte, s-a hotărât să se răzbune, înşelându-i pe oamenii din rai, pe care Atotputernicul îi iubea ca pe nişte fii.

De aceea el se schimbă în şarpe şi îndemnă pe Eva să mănânce din mărul cel oprit. Femeia, cum e ea slabă de înger, a păcătuit dim­preună cu soţul ei Adam.

Văzând aceasta, Dumnezeu s-a făcut foc de mânie şi i-a gonit pe păcătoşi din locul fericirii.

Dar nici satana nu scăpă cu faţa curată, ci voind Dumnezeu să-l pedepsească, a chemat pe Sfântul Ilie la sine, poruncindu-i să-l caute pretutindeni pe diavol şi unde-l va găsi, să-l lovească cu foc şi cu trăsnet.

Sfântul ascultă, îşi înhămă calul său cel alb la căruţă şi se luă după Hicleanul.

Încornoratul, văzând para de foc prin văzduh, se ascunse într-o peşteră. Sfântul Ilie, însă, îl ajunse şi îl fulgeră. Trăsnetul mi-l lovi pe Împeliţat aşa de tare, încât îl cufundă în ţărână, până la mijlocul pământului. Aici Scaraoţchi se opri şi începuse să verse foc din el. Şi vărsă, nene, şi iar vărsă, până ce aprinse un foc mare, mare. Aci se aşeză el, de aci înainte, înecându-se cu totul de fum, iar lăcaşul lui s-a numit iad.

Câteodată mai cearcă el, nu-i vorbă, să se mai urce pe pământ, ca să ispitească pe oameni, pe care din tot sufletul îi urăşte, dat atunci Sfântul Ilie îşi înhamă calul la căruţă şi ţinând într-o mână hăţurile, iar în cealaltă fulgerele, pleacă după el, ca să-l izgonească la locul care i se cuvine, în iad.

Lui Ducă-se-n pietre, nu-i vorbă, nu-i prea place lucrul ăsta şi cearcă să se scutească de răzbunarea lui Dumnezeu, furişându-se în copaci înalţi, în fier şi în cai şi pisici şi în alte dobitoace, pe care Sfântul Ilie adeseori le trăsneşte, voind să-l nimerească pe afurisitul de diavol.

Feriţi-vă, deci, oameni buni, să rostiţi în timp de vijelie numele dracului, căci atunci el va veni la voi, iar trăsnetul, în drumul său spre drac, poate să vă fulgere.

SFÂNTUL ILIE PĂLIE

Diavolul după ce a făcut cu Dumnezeu lumea, i-a spus lui Dum­nezeu:

— Tu ai norod, oameni, dar eu sunt singur.

Dumnezeu l-a dus la apă şi i-a arătat cum să moaie mâna şi să stropească, să-şi facă draci. El a făcut aşa de mulţi, că nu încăpeau.

— De-amu, zice el lui Dumnezeu, avem să ne batem, avem să ţinem bătaie amândoi.

— Ne-om bate.

Dar sfinţi încă nu avea Dumnezeu, căci încă nu se dăduse nimeni la muncă. A chemat tot norodul şi le-a spus că cineva trebuie de bu­năvoie să se arunce în mare, pentru ca să fie sfânt, să se poată lupta cu diavolul, căci altfel cu toţii sunt pierduţi.

— Care e mai urât din voi să se arunce, a zis Dumnezeu.

Oamenii nu se dau, toţi ziceau că-s frumoşi. Iată că vine o trăsură

cu patru cai, cu-n boier. Era Sfântul Ilie; şi întreabă, ce stau oamenii toţi adunaţi? Dumnezeu îi spune.

— Mă arunc eu, zice Ilie, cu trăsură, cu cai, cu tot.

Şi a poruncit la vizitiu să lege ochii la cai. Vizitiul după ce a le­gat, zice:

— Eu de dumneata nu mă las, dacă te arunci dumneata, mă arunc şi eu!

S-au aruncat în mare, şi Dumnezeu a dat să se facă înaintea lor drum până în cer; nu s-au înecat. Şi i-a dat lui Sfântul Ilie sabia şi tunul, şi când a pornit asupra diavolilor, pe toţi i-a omorât. Unii au rămas în cer de atunci, spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus; de aceea se zice că nu e bine să te uiţi când cade vreo stea din cer, căci stelele acelea sunt diavolii cei spânzuraţi, cad pe pământ.

Apoi Sfântul Ilie i-a luat diavolului coroana, căci avea o coroană tare frumoasă şi avea douăzeci şi patru de aripi, dar i le-a tăiat cu sabia.

Când fulgeră în cer, Sfântul Ilie dă cu sabia, iar când tună, atunci Pălie, vizitiul lui, arde cu tunul.

De atunci întruna sunt la un loc.

LUCIFER RĂZVRĂTIT,

ESTE ARUNCAT DIN CER

Dintre toţi îngerii şi arhanghelii lui Dumnezeu, s-a răzvrătit într-un rând unul numit Lucifer.

Acesta, nemaivoind să asculte pe Ziditor, a căutat să se ridice mai presus de dânsul. Dumnezeu, însă, ca să dea o pildă şi celorlalţi îngeri, l-a aruncat din înaltul cerului jos, pe el şi pe toţi cei părtaşi cu el la răzvrătire.

S-a întâmplat însă că în această cădere, Lucifer a luat cu sine şi ştima, haina cea sfântă de arhanghel, care nu putea să rămână la dânsul. De aceea, Dumnezeu a trimis pe Sfântul Mihail ca s-o ducă din nou în cer.

Sfântul Mihail s-a dus la diavol, s-a prefăcut prieten cu dânsul, şi într-un rând s-au pornit amândoi ca să se scalde.

În apă a intrat întâi Lucifer şi s-a dat la fund. Arhanghelul Mihail a luat ştima şi a început să se ridice spre cer cu dânsa, văzând mai ales că Dumnezeu făcuse gheaţă pe deasupra apei.

Pe când se ridica, însă, Lucifer îşi dădu seama şi făcu aşa cum putu ca să spargă gheaţa. O sparse şi, cu toate că îşi rupse aripile, putu, totuşi, să zboare după Sfântul Mihail şi să-l apuce de picior, dar din această prindere nu rămase decât cu o bucăţică de carne din talpă.

Lucifer se scoborî pe pământ, iar Arhanghelul Mihail ajunse cu bine în cer, ducând lui Dumnezeu ştima arhanghelească.

De la această întâmplare ne-a rămas nouă oamenilor scobitura pe care o avem în talpa piciorului, lipsa cărnii rupte din talpa Sfântului Mihail de către Necurat.

DE CÂND E LEGAT SATANA

Diavolul, când a prins de veste că are să vie Hristos în iad să scape pe Adam, a făcut un lanţ, cu chip că dacă a veni, să-l lege pe Domnu Isus Hristos. Cum porţile cele de aramă erau închise, Domnu Hristos le-a sfărâmat şi s-a dus de-a dezlegat pe Adam. Diavolul, dacă l-o văzut în împărăţia lui, i-a spus:

— Ia de acu am să te leg cu lanţul ista.

Domnu Hristos îi zice:

— Ia arată-mi cum ai să mă legi.

El se legă pe dânsul şi Domnu Hristos îl blagosloveşte şi aşa legat o rămas. De cât se muncea de ciudă, se rupe o verigă de la gât. Dom- nu Hristos îşi puse acolo veriga de pe deget şi dracul de atunci o tot linge necontenit. Şi când creştinii zic la înviere: „Hristos a înviat“, veriga ceea se subţiază ca un firişor de păr; iar când se răspunde: „Adevărat a înviat“, veriga se îngroaşă la loc.

Altfel veriga s-ar rupe de n-ar răspunde şi Scaraoţchi ar scăpa.

TARTĂRUL ESTE ŢINTUIT ÎN SCAUNUL DE AUR

Zice că Necuratul, pe când nu căzuse încă din mărirea sa, voi să rămâie singur domnitor şi stăpânitor peste toată lumea. Spre a-şi ajunge, însă, scopul acesta, trebuia să-l prindă mai întâi pe Dumnezeu şi să-l lege în lanţuri. Şi ca să-l poată mai degrabă şi mai uşor înşela şi lega, făcu un scaun de aur, care se putea închide şi deschide, şi apoi pofti pe Dumnezeu, ca să se suie pe scaunul acela.

Dumnezeu, însă, în atotştiinţa sa, înţelese şiretenia diavolului, şi de aceea îi zise să se suie el mai întâi şi să-i arate cum şi ce, ca după aceea să facă, că el nu ştie.

Diavolul, nebănuind nimic, nu aşteptă să-i mai zică încă o dată, ci cugetând în mintea sa că şi-a ajuns scopul, se şi sui pe scaun. Dar nu apucă bine să se suie, şi iată că uşile scaunului se şi închiseră şi el rămase acolo prins.

Văzându-se înşelat, începu a se văieta şi a întreba pe Dumnezeu când va scăpa el din prinsoarea aceea.

— Când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască! răspunse Dumnezeu.

Deci atunci va ieşi diavolul din prinsoarea care a pregătit-o el lui Dumnezeu şi va fi domnitor şi stăpânitor peste pământ, când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască.

IUDA A FOST FERECAT ÎN LANŢURI

Mai târziu, după ce Iuda a vândut pe Domnu Hristos şi din prici­na asta a suferit răstignire şi moarte, bunul Dumnezeu a pedepsit pe Iuda cum e mai rău. După ce ticălosu-ăla s-a spânzurat, cică l-a legat în lanţuri şi l-a dus să se pocăiască în întunericul cel mai adânc, la capătul de jos al stâlpilor care ţin pământul. Să stea acolo şi să se zbuciume cât o fi lumea.

Iuda, însă, nu s-a astâmpărat nici acolo. Ştiţi ce a făcut?

S-a apucat să rupă cu dinţii din stâlpii pământului şi să roadă, ca pe de o parte să răstoarne lumea, iar pe de alta să scape el de-acolo. Nu poate, însă, roade decât noaptea. Şi tot rozând, demult ar fi dat el gata lumea asta, dacă nu s-ar fi îndurat tot Dumnezeu de noi, că are milă de cei drepţi. Ştiţi cum?

A pus acolo de strajă vidrele lui şi pe Câţelu-Pământului.

Ăştia au grijă ca atunci când e gata să se surpe stâlpii de rosătură, să latre la Iuda şi aşa îl opresc din ros. Dar nu întotdeauna, ci numai în vremea când pe lumea noastră, femeile ducându-se cu doniţele la apă, le clătesc de trei ori şi le curăţă înainte de a lua apă. Atunci şi numai atunci, Căţelu-Pământului latră; Iuda stă din ros şi stâlpii pământului, prin puterea lui Dumnezeu, că el e mare şi puternic, se fac la loc cum au fost.

APELE SÂMBETEI

Pe dinaintea locaşului Sâmbetei, trece un râu şi râul acela e apa Sâmbetei. Iar pe lângă râu trăiesc rugmanii, care sunt oameni ca noi, românii, dar mici de făptură şi puţintei la minte. Şi sunt şi ei creştini, dar n-au învăţătură creştinească de la Hristos ca noi, ci de la fiul oii, cum avem şi noi de la fiul Mariei.

Şi cred şi ei în Hristos şi ţin Paştele şi Crăciunul, dar precum sunt aşa despărţiţi de lume, nu ştiu nici când e Crăciunul, nici când este Paştele. Şi numai noi de-aici le dăm de veste, când au să ţie rugmanii sărbători. Că la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri, ca să le ducă râurile până în apa Sâmbetei şi aşa să ştie rugmanii că la noi e Crăciunul şi să-l ţie şi ei. Şi tot aşa ştiu ei că la noi sunt Paştele, după cojile de ouă roşii, pe care le azvârlim noi în râuri, ca să meargă la ei.

Şi cică apa asta a Sâmbetei ocoleşte de trei ori pământul, ca un şarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pământ şi merge până în iad şi duce acolo sufletele păcătoşilor să s-adune pe faţa ape­lor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa din doniţă şi să verşi puţin din ea până nu bei, ca să fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor care s-au adunat pe faţa apei.

CERUL, POSTURILE, ROHMANII

Mai întâi şi-ntâi, Soarele şi Luna mergeau pe sus, prin aer, nu prin cer cum merg acu şi le era tare greu. De aceea s-au rugat lui Dumnezeu să puie cerul deasupra, pentru ca să poată umbla. Sfinţii, cei şapte apostoli, au zis că ei vor face aceasta, numai dacă oamenii i-ar ajuta şi i-ar ţine, să nu le mănânce carnea, să postească. De aceea sunt şapte posturi.

Sfinţii, şapte apostoli, s-au dus sub noi la rohmani, sub fundul mării; acolo este altă lume.

Dumnezeu le-a dat aripi şi ei au adus de acolo piatră şi mai scumpă decât a noastră, de au făcut cerul ca sticla şi i-au pus şapte stâlpi de piatră scumpă. Şi de aceea, că ţin cerul, asta e mare muncă, apostolii s-au rugat lui Dumnezeu ca să postească oamenii, să nu slăbească din puteri.

Posturile, adică sunt patru, iară ceilalţi trei stâlpi, care fac şapte posturi, sunt de ajutor; când slăbesc prea tare, ţin ei în locul lor.

Când a fost gata, s-au suit Soarele şi Luna în cer şi acum li-e mai uşor, căci merg ca pe podele; iar noi numai ca prin fereastră îi ve­dem. De aceea Soarele nici nu ne frige aşa tare, căci înainte tare ardea.

Dimineaţa pănă la amiazăzi îl trag în sus doisprezece boi, de aco­lo boii se întorc înapoi, iar la vale îl duc şapte iepuri.

Dar Luna şi Soarele, de ce gândiţi că sunt roşii când răsar? Pentru că sunt oameni şi li-e ruşine, căci oamenii le aruncă în faţă gunoi. Gunoiul e tare păcat a-l arunca în faţa lor, când răsar.

POVESTEA CU NEFÂRTATE

La începutul începuturilor, când nu era nici lumină, nici apă, nici pământ şi nici umbră de vietate, diavolul, care trăia pe atunci, era frate cu Dumnezeu şi locuiau amândoi în văzduh, pe un tron făcut din spumă.

Dumnezeu sta veşnic pe gânduri, pe când diavolul căsca şi se-ntin- dea toată ziua, neştiind cum să-şi treacă timpul. Într-una din zile, dia­volul, amărât peste măsură, veni la Dumnezeu şi scărpinându-se după ureche, îi zise:

— Frate, tu de când te-ai pomenit, tot gândeşti întruna, iar eu mor de urât pe lângă tine. Fă-mă şi pe mine să înţeleg o frântură măcar din gândurile tale!

Dumnezeu i-a răspuns atunci cu bunătate:

— Nu eşti tu în stare să-mi pricepi gândurile, dar uite un fum din ele, să ai cu ce te juca.

Zicând aceasta, Dumnezeu a suflat, aşa cum sufli când vrei să abureşti geamul, şi a dat afară o rotocoală mică de fum, care s-a făcut ca o gogonea ce creştea mereu. Diavolul s-a repezit atunci şi, sărind pe ea, a turtit-o şi a început s-o întindă ca pe o cocă, fugind de la un capăt la altul şi dându-se de-a berbeleacul. Cu cât fugea însă, cu atât şi bolta ceea de fum se lăţea, de nu-i mai puteai da de margini.

— Iacă, ăsta să fie tronul nostru de-acum şi să se cheme cer.

— O fi, Doamne, dar ştiu că eu am început să mă cam satur şi de jucăria asta şi am să te rog să-mi faci alta.

— De ce crezi tu că de jucării mi-e mie acum?

— Ba eu te rog să-mi faci, dacă vrei să scapi de mine.

— Ba să mă laşi în pace!

— Ba n-am să te las defel şi zicând astfel, începu să-l gâdile pe Dumnezeu, doar şi-o putea face tovarăş de joacă.

— Ptiu, bată-te prăsania, nu vrei să te astâmperi?

Şi Dumnezeu îl scuipă pe diavol, dar scuipatul căzu jos. Diavolul s-a repezit să-l şteargă. Cum a tras, însă, cu laba, scuipatul a început să se întindă, până ce s-a făcut o apă adâncă, iar diavolul a căzut la fund cu ghearele înfipte în nisip.

— Hm, că bine mi-o făcu frate-meu, dar şi eu am să i-o fac.

Şi ce-i veni juratului în gând, să ia nisip de-acolo, din fund, şi să-l arunce lui Dumnezeu în ochi, ca să-l orbească. A luat un pumn zdravăn şi fugi spre mal. Până să ajungă, însă, nisipul s-a prelins printre gheare şi când s-a uitat el, nu mai avea numic în mână. A mai încercat de două ori, dar la fel i s-a întâmplat. Atunci l-a chemat Dumnezeu la el şi i-a spus:

— Degeaba încerci să faci rău, că n-ai să izbândeşti, dar du-te şi încearcă să aduci în numele meu, căci m-am gândit să fac ceva, să-ţi fie şi ţie de folos.

Diavolul a plecat capul ruşinat, s-a afundat din nou în apă şi a izbutit să aducă un pumn de nisip. Din nisipul ăsta Dumnezeu a făcut un aluat, pe care l-a întins cam cât un pârlog de pământ. Pe el a mai azvârlit apoi încă un pumn de nisip şi pământul s-a îmbrăcat, ca din senin, într-o pânză de verdeaţă şi de pomi atât de minunaţi, că jura­tul de diavol a rămas cu ochii holbaţi, neştiind ce să creadă.

— Mare este puterea ta, frăţioare, zise diavolul, fugind de colo până colo, în iarbă.

Dar bucuria lui nu ţinu mult, căci după puţin timp, fruntea i se posomorî dintr-o dată, dorul de joacă i se stinse, iar în fundul sufle­tului său răsări ghimpele vrăjmăşiei: „De ce Dumnezeu să aibă atâta putere nemărginită şi eu, nu? De ce Dumnezeu să fie mai presus decât mine? De ce?“

Gândul acesta începu să-l chinuiască grozav: „Dumnezeu are acum cerul plin de slavă; are pământul încântător, cu podoaba de iarbă, de flori şi pomi, are apele limpezi şi eu — nimic, nimic!“..

Cu cât gândea mai mult, cu atâta şi pizma se săpa mai adânc în sufletul lui. Da târcoale prin toate colţurile, privea frumuseţile pământului şi se trudea, cu mintea lui beteagă, să pătrundă puterea nebănuită a celui ce le făcuse, dar capul lui era prea neputincios să poată înţelege. În goliciunea sufletului său, nu rămânea decât un sin­gur gând, o singură dorinţă: să aibă şi el ceva din cele ce făcuse Dumnezeu. „Ei bine, îşi zise el, voi cere, şi de nu-mi va da, voi lua şi eu prin înşelăciune partea ce mi se cuvine; voi fura-o de va trebui, dar voi avea şi eu partea pe care singur să rămân stăpân“.

Tremurând de ciudă, se duse la Dumnezeu şi-i spuse:

— Doamne, nu-ţi fie cu supărare, dar pământul ăsta pe care l-ai făcut, mie mi se cuvine, căci eu am adus nisipul din fundul apei.

Dumnezeu îl privi cu blândeţe, ghicindu-i mânia ce-i copleşea su­fletul.

— Nu, frăţioare, pământul ăsta e truda gândurilor mele, ca şi ce­rul pe care-l vezi, ca şi apele care murmură scăldate în razele aurii ale soarelui. Eu le-am făcut ca să te bucuri şi tu de ele, să sorbi şi tu din frumuseţea lor, căci frate îmi eşti; nu le-am făcut însă ca să-ţi încolţească vrăjmăşia în suflet.

— Dar dacă-ţi sunt într-adevăr frate, de ce să nu-mi dai şi mie partea mea, pe care s-o pot îngriji cum îmi place mie? Gândurile tale sunt prea adânci, pentru ca să mai porţi şi-atâtea griji mărunte. Vreau să te ajut şi eu în munca ta, Doamne, şi dacă frate mă socoteşti, atunci ascultă-mă, dă-mi pământul şi ai să vezi cu cât drag am să veghez asupra lui, dar dă-mi-l.

Dumnezeu, în sufletul căruia nu era nici o umbră de mărire deşartă, în bunătatea lui fără margini şi-n dragostea de frate, i-l dărui.

Mai mult încă, diavolul izbuti chiar să-i smulgă şi un zapis, prin care-l făcea stăpân în toată legea, pe tot pământul. Încornoratul atâta aşteptase, ca să se întărească bine, că unde începe să facă fel de fel de răutăţi, uitând cu totul de Dumnezeu. Bieţii oameni erau împinşi numai la păcate, de intraseră în fundul iadului de vii, iar diavolul tot mai tare îşi bătea joc de ei.

Abia acum văzu Dumnezeu care fusese scopul diavolului. Şi răbdă Sfântuleţul azi, răbdă mâine, răbdă poimâine, că doar îşi va mai veni Necuratul în minţi, dar degeaba. Încornoratul tot ce ştia făcea. Dumnezeu se cam luă pe gânduri, căci de, şi răbdarea îşi are margi­nile ei. Se gândea Sfântuleţul, ce-i vinovată lumea să sufere atâta, pentru pofta unui încornorat şi s-a hotărât s-o scape din ghearele lui; dar vorba era cum s-o scape, căci Necuratul de câte ori îi zicea Dumnezeu ceva, scotea zapisul din chimir şi i-l arăta:

— Avem noi înscris, ori ba? Păi dacă avem, înseamnă că sunt stăpân şi că sunt liber să fac ce vreau.

Puterea lui Dumnezeu e mare, însă; iar dacă iartă toate nelegiui­rile câte se fac, apoi chiar şi când plăteşte, nu dă o dată cu ciomagul şi ştii aşa pe nesimţite, dar tot plăteşte; dacă nouă, oamenilor, ni se pare că rămân mulţi nedreptăţiţi, este pentru că nu băgăm noi de seamă. De nu pedepseşte azi, apoi mâine; cel care nu se îndreaptă, tot nu scapă. Aşa şi cu diavolul; l-a sfătuit, l-a mai dojenit, iar dacă a văzut şi-a văzut, s-a hotărât să-i dea răsplata ce i se cuvenea.

Într-una din zile, numai ce chemă pe Sfântul Petre la el şi îi zise:

— Petre, mari nelegiuiri a mai făcut „Nefrate-meu“ ăsta pe pământ, că numai frate nu-mi poate fi!

— Mari nelegiuiri, Doamne, mari de tot şi mă tot gândesc şi eu cum de l-ai putut răbda atâta amar de vreme.

— Am tot crezut că se va cuminţi, Petre, dar văd că răutatea lui e fără de sfârşit; de asta te-am chemat, să scăpăm biata lume din ghearele spurcatului.

— S-o scăpăm Doamne, dar cum, căci are la mână zapisul cela care ne tot izbeşte mereu.

— Zapisul l-a luat prin linguşire şi prin înşelăciune, Petre, şi cine înşeală, înşelăciune va fi pierderea lui. Ascultă-mă. Caută niscai zdrenţe prin podul cerului, şi aşa îmbrăcat, du-te la el; fă-te că eşti om sărman şi că umbli să te bagi slugă. Dar nu cumva să dai ceva de bănuit, c-apoi totul e pierdut. Cată să-i fii pe plac, aşa ca să capete încredere în tine. De furat să nu-ncerci, căci îl poartă totdeauna în chimir, iar noaptea doarme cu chimirul încins. Stai însă până la vară şi atunci eu am să dau o căldură mare de tot. Diavolul o să meargă la gârlă şi-o să te ia şi pe tine. Când el o fi în fundul apei, eu am să dau deodată un ger, încât o să îngheţe apa de-un lat de mână şi el n-o să mai aibă loc nici cât gămălia acului ca să iasă. Tu să iei atunci chimi­rul şi să te sui în cer şi i-oi arăta eu cum se plătesc fărădelegile.

Aşa a făcut Sfântul Petre. S-a îmbrăcat cu nişte ţoale vechi, găsite într-un colţ al raiului, a coborât pe pământ, iar de aici fuga la împeliţatul de diavol. La poarta lui, doi încornăraţi, îmbrăcaţi în cămăşi de foc, făceau de pază.

— Ce e cu tine, mă zdrenţurosule?

— Apoi, domnişorilor draci, sunt un biet nevoiaş şi-aş vrea să mă bag slugă pe la cineva, dac-oi găsi. N-ăţi şti cumva dumneavoastră pe vreunul care are nevoie?

— Ba chiar stăpânu-meu are nevoie de o slugă, spuse unul din ei, dar vezi că lui îi place, ori să fii om, ori să nu mai fii.

— De asta n-aveţi nici o grijă, domnişorilor. De nu i-a plăcea cum l-oi servi, poate să m-alunge ca pe-un câine.

Tura-vura l-au dus înaintea lui Scaraoţchi, care şedea tolănit pe-un tron de aur, păzit de şapte aghiotanţi cu săbiile scoase.

— Cine te-a adus prin locurile astea, măi nepricopsitule?

Şi unde mi-l măsoară Încornoratul de sus până în jos, de să-l bage în pământ, nu alta.

— Sărut tălpile, Luminăţia voastră, iaca sărăcia şi nevoile m-au adus. Sunt un biet creştin fără de nici un căpătâi şi umblu să-mi găsesc un stăpân. Nu cer mai mult decât un codru de mămăligă şi-un locşor unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.

— Păi dacă aşa ţi-i povestea, să rămâi la mine, numai vrednic să fii.

I-a dat Împeliţatul să mănânce şi l-a pus la lucru. Să-l fi văzut pe

Sfântul Petre cu mânecile sumese, frecând cazanele cu zmoală, te-ai fi crucit de vrednicia lui. Diavolului îi plăcu mult şi încetul cu încetul începu să prindă încredere în el. Intrase Sfântuleţul pe sub pielea Tar­torului, că ajunsese să nu mai facă nimic fără el. „Petre-n sus, Petre-n jos“; unde se ducea, unde se întorcea, Petre era nelipsit. Ba încă de la un timp, până şi sfatul i-l cerea.

În sfârşit, a sosit şi vara pe care Sfântul Petre o aştepta cu atâta nerăbdare. Şi dăduse Dumnezeu în vara aceea o căldură aşa de mare, că se pârlise iarba şi florile, iar frunzele pomilor se îngălbeniseră şi cădeau ca-n toamnă. Ardea tot pământul de parcă era un cuptor, că de-atunci a şi rămas numele de luna lui cuptor. Acu satana, de gras ce era, se topea osânza pe el, cum s-ar fi topit untura de porc pe foc. Sta toată ziulica ascuns într-o pivniţă şi într-o zi chemă pe Petre la el.

— Ia ascultă, Petre, hai la gârlă să fac o baie, că uite, nu mai pot, mă topesc de-an picioarele.

— Să mergem, stăpâne, dacă zici, dar în gîndul lui: „să mergem, împeliţatule, că ţi s-a cam împlinit veleatul! Oi şti eu să mă plătesc de slugărnicia asta!“

Şi-a luat satana albituri de primeneală şi au plecat; diavolul înainte şi Petre după el. Cum au ajuns la gârlă, diavolul nici c-a mai aşteptat şi s-a dezbrăcat. Şi-a pus chimirul peste albituri şi zdup, cu un scui­pat lângă ele, pe urmă s-a aruncat în apă. Plutea satana ca o bucată de osânză, iar grăsimea de pe el se făcea cerculeţe în jurul lui. Apoi s-a dus la fund, în timp ce Sfântul Petre se tot gândea la el: „măi, fir-ar al dracului, dar ce-o mai fi şi cu scuipatul ăsta de-l aruncă aci satana!“ Se uită pe întinsul apei; nici gând de îngheţ; apa curgea liniştită, îmbi­bată de osânza satanei. „Ei, îşi zise el, nu cumva să-şi fi uitat Dumnezeu vorba? Ia mai bine să încerc să-i fur eu zapisul frumuşel din chimir, cât stă Împieliţatul în fundul apei“. Se gândi puţin şi hop, puse mâna pe chimir.

Tartorul, însă, vezi, fusese cu scaun la cap, păsămite că scuipatul era fermecat, căci abia a pus Sfântul Petre mâna pe chimir şi numai ce-a ieşit, aşa ca din senin, o coţofană şi unde începu să strige de-ţi lua auzul:

— Caţ, caţ, caţ, caţ, caţ!

Dracul sări ca fript în sus şi-l prinse cu chimirul în mână.

— Ce faci, Petre?

— Ce să fac, stăpâne, luă vorba Sfântul Petre, ridicând şi ţoalele celelalte de jos. Uite, au fost puse prea lângă mal şi s-au stropit de apă, iar acuma vreau să le mut mai încoace.

Se încrezu diavolul şi se linişti, da Sfântul Petre: „Măi, a dracului coţofană, de unde mai ieşi şi asta? Să ştii că nimic nu fac. Dumnezeu nici gând n-are de-ngheţat şi de m-o prinde şi-a doua oară, nici că mai scap din ghearele satanei. Stai să şterg întâi scuipatul, că numai ăla e cu pricina“, şi zicând aşa, îl şterse cu piciorul, apoi înşfăcă chimi­rul; coţofana dracului, însă, răsări ca din pământ şi începu să strige şi mai tare:

— Caţ, caţ, caţ, caţ, caţ!

Satana sări de data asta ca ars şi se uită bănuitor la Petre:

— Ce tot faci, mă nemernicule?

Dar şi Petre hoţ:

— Aoleo, stăpâne, parcă fusei zăpăcit, că pusei ţoalele peste nişte mărăcini, gata să se umple de scai.

— Dă-le la o parte, smintitule, orb ai fost? Pune-le încolo pe iarba ceea, aşa vezi — şi iar se dete afund.

Dumnezeu, însă, nu doarme şi nici nu uită. Abia s-a zvârlit diavo­lul în apă şi odată, uite-aşa ca prin farmec, numai ce s-a făcut apa tot o spumă la suprafaţă şi cât ai clipi, a îngheţat tun de-un lat şi mai bine de palmă. Atât i-a trebuit Sfântului Petre, că a şi înhăţat chimi­rul cu totul şi să te păzeşti duluţă. S-a dus spre cer! Bietul diavol, dă-i încoace, dă-i încolo, doar va găsi vreo deschizătură, dar nici pic. Urla prin apă de gemea pământul de groază, dar ce-i folosea? A început atunci să iscodească printre peşti, poate că va şti vreunul vreo găurice pe unde ar putea ieşi, dar nu degeaba se zice: „să ai mintea unui peşte!“ Nici unul nu i-a spus; numai afurisita de ştiucă vru să se arate ea mai căpoasă decât ceilalţi şi îi spuse:

— Vezi şi tu pe unde e vreun fir de papură; rupe-l, trage-l înăuntru şi pe-aici ţi-i drumul!

Acolo s-a dus diavolul şi s-a pus pe lucru. A ros întâi firul de pa­pură sub apă, apoi l-a tras în jos pe cel de deasupra apei. Şi-a făcut un locşor şi fuga după el. Zbura Sfântuleţul cât putea, dar nici diavo­lul nu se lăsa şi tocmai când Sfântul Petre s-a apucat cu mâinile de toartele cerului, hop şi diavolul se agăţă cu ghearele de talpa picioru­lui. Până aci, însă, i-au mers nelegiuirile lui. Dumnezeu întinse mâna şi-l trase pe Sfântul Petre înăuntru, iar diavolul rămase doar cu o halcă de carne din talpa lui Sfântul Petre în mână şi de atunci a rămas omul cu scoabă la picior.

Un tunet prelung răbufni deodată, că se cutremură cerul: pământul vui groaznic şi se despică în două; soarele se-ntunecă la faţă, iar mânia Domnului se revărsă asupra Necuratului.

— Până acum mi-ai fost frate, izbucni Dumnezeu. Ai făcut toate nelegiuirile de pe lumea asta; ai nesocotit cuvântul meu, ca şi cum eu n-aş fi fost nimic pentru tine. Ei bine, de azi „Ne-frate“ să-mi rămâi! Şi pentru că, în prostia ta, ai căutat, cu sufletul tău spurcat, să te înalţi mai presus decât mine, de adâncul adâncurilor să ai parte. Lu­mina zilei să n-o mai vezi în viaţa ta şi să trăieşti acolo ca o lighioană ce eşti. Aripile să-ţi cadă şi-n locul lor să-ţi crească coarne şi coadă. Aşa ai vrut-o şi aşa să fie în vecii vecilor!.. Atât a fost!

Un trăsnet îl azvârli pe diavol tocmai în fundul întunecat al pământului, care apoi se închise, de nu se mai auzi nici geamăt.

Blestemul Domnului se împlinise!..

De-atunci şi până astăzi şi cât o mai fi lumea, acolo în întunericul gheenei va rămâne. Pentru că atât cât trăise, nu făcuse decât rele şi azi e socotit ca un îndrumător de răutăţi.

De-atunci frăţia dintre el şi Dumnezeu s-a desfăcut, iar oamenii i-au pus numele de „Nefârtate“ sau „Nefârtache“.

Tot atunci a blestemat Dumnezeu şi pe ştiucă, de-a rămas aşa sfrijită şi pocită cum este azi; iar carnea ei este fără nici un gust, ca iasca.

DEPĂRTAREA CERULUI DE PĂMÂNT

Când a făcut Dumnezeu pământul, cerul era aproape de pământ. Puteai să pui mâna pe el. Atunci Dumnezeu vrea să aibă pe oameni aproape de el, ca să le dea tot ce vor avea nevoie şi să nu ducă grijă de nimic.

Cu timpul, lumea s-a înmulţit şi s-a făcut rea, para focului. Se omorau între ei, se furau şi înjurau pe Dumnezeu, încât el auzea din cer tot ce se petrecea pe pământ.

Într-un timp, Dumnezeu n-a mai putut răbda răutatea oamenilor şi a dat un potop de a omorât multă lume, a scufundat multe sate şi oraşe şi au scăpat numai oameni buni şi credincioşi lui Dumnezeu. După asta a ridicat cerul sus, sus de tot şi l-a sprijinit pe trei stâlpi de argint.

Acum Dumnezeu nu mai aude toate relele de pe pământ şi poate să se odihnească şi el mai în linişte de înjurăturile oamenilor.

SABIA, SOARELE, LEGEA

După ce s-au culcat oamenii, Dumnezeu s-a apucat să facă Soarele. A scăpărat o dată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar nu l-a putut face; a ieşit o sabie. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară ca o jemnă mică, rotundă. Dumnezeu a suflat duh sfânt şi s-a făcut Soarele, mare şi luminos, mai mare decât pământul nostru şi l-a dat degrabă sub pământ.

Când a socotit Dumnezeu, a sculat oamenii; acuma era mai multă lumină. Se uită toţi cu mirare în toate părţile; zorile roşeau cerul, întunericul din ce în ce mai tare se ştergea şi ziua albă acoperea pământul întreg. Oamenii se uitau plini de bucurie unii la alţii, dar erau aşa de zgâriaţi şi loviţi!

Iată că într-un loc, pe cer, o strălucire mai mare se arată, iar de sub pământ să ridică pe-ncetul ceva rotund, strălucitor din cale-afară, încât le lua vederile privindu-l; era Sfântul Soare; răsărea! De spaimă şi de bucurie mare, au căzut toţi cu faţa la pământ. Diavolul, de unde era, s-a şters şi el degrabă pe ochi:

— Ptiu, da asta ce-i?! vine fuga la Dumnezeu să-l întrebe ce-i acela.

— E Soarele, zice Dumnezeu, care va lumina de acum înainte lumea!

După ce s-au săturat îndeajuns de privit, Dumnezeu s-a înturnat la oameni şi le-a spus:

— Vedeţi, v-am făcut să fie frumos pe lume şi să vă fie vouă bine. Acesta este Soarele care vă va da lumină şi căldură. De acu, cât va fi lumea, aşa are să fie, dacă vă veţi purta bine şi mă veţi asculta pe mine, adică pe Dumnezeu; dacă-ţi ţine poruncile cum vi le voi da eu şi-ţi şti a cinsti zilele. (Oamenii cei doi dintâi, cât au dormit, au uitat că zilele sunt copiii lor). Aceasta e duminica, zice Dumnezeu, e sărbătoare, să o cinstiţi şi să o ţineţi, să nu lucraţi. Aceasta e luni şi celelalte ne sunt pentru lucru şi vor mai fi şi alte sărbători, să le ţineţi şi să le cinstiţi, că veţi avea bine pe lume şi noroc.

LUNA

După ce s-a făcut lumea, a fost Sfântul Soare şapte ani singur. Luna încă nu era.

— Hai, Doamne, zice dracul, şi-om face să vadă oamenii şi noaptea.

— Haide, zice Dumnezeu. Mergi înapoi în pământ şi-mi adă de unde ai adus piatră de cea scumpă, adă-mi cremene şi argint.

Îndată le-a venit şi la oameni ştire că are să le dea Dumnezeu Luna. Necuratul a adus ce-a trebuit, dară Dumnezeu nu a vrut s-o facă de faţă cu dânsul.

— Acu ce să mai fac?, întreabă Necuratul.

— Ia şi te du, zice Dumnezeu, şi zideşte iadul; zideşte-l bine împrejur şi-l acoperă cu uşi de fier pe deasupra.

Diavolul s-a dus. Dumnezeu a scăpărat şi-a făcut Luna: un om. Şi-a făcut drumuşor de argint pe amândouă părţile, cu pomi şi i-a zis să se ducă.

— Du-te, zise Dumnezeu, pe drumuşorul ista, până ce-i ajunge la casa Soarelui, căci tu eşti lui de ajutor. Dar să potriveşti că cu atâta şi atâta tot în urma lui să te ţii; numai către sfârşit, ai să te mai apropii şi apoi iar ai să te depărtezi, iar mersul acesta îl vei ţine una, până în vecii vecilor, după cum ţi-l hotărăsc eu acum.

Soarele acuma ştia. Dimineaţa când s-a sculat, a spus femeii sale:

— Caută că în locul meu îndată are să-mi vie tovarăşul, să găsească toate pregătite, ca şi pentru mine.

Luna a venit la casa Soarelui şi după ce s-a hodinit, a pornit să-şi facă lucrul şi o dată cu seara s-a arătat plină la răsărit. Oamenii s-au bucurat că au lumină, iar dracul şi mai tare s-a bucurat.

— De acum, zice el, au să poată lucra oamenii şi noaptea!

— Ba n-a fi aşa, zice Dumnezeu, căci numai o jumătate de Lună se va vedea noaptea, iar jumătate nu.

Căci Luna e om; la început mititel ca şi copilul şi apoi tot creşte, aripile îi cresc împrejur, până ce e rotund. Apoi începe iară a îmbătrâni şi a se face tot mai mic, aripile i se taie, până ce rămâne ca degetul şi iar se naşte din nou.

Pe Lună o ridică numai şapte draci. La Lună ei se duc cu bucurie, căci ea e rece; aripile îi sunt numai de piatră scumpă şi Luna are argint, nu aur ca Soarele. De aceea Soarele e aşa fierbinte, căci aripile îi sunt de foc. Balaurii sau vârcolacii o mănâncă pe Lună, îi ciuntesc aripile, că se face în toată lunea mică. Balaurii fac şi piatra cea scumpă.

SORA SOARELUI

În vremuri de demult, în nişte vremuri înapoia noastră, foarte depărtate, cică Soarele nu lumina lumea ca acuma, ci era un împărat puternic, om şi el ca toţi oamenii la trup, iar capul îi era de aur.

Unde se ducea, toate străluceau împrejuru-i cu o lumină orbitoare, dar de era vreo piedică alături, fie munte, fie deal ori movilă, dincolo de ele, fireşte era tot ca pretutindeni o lumină slabă, jalnică, neagră ca amurgul.

Soarele avea o soră; pe Ileana Cosânzeana.

Astă soră era ca el, trup omenesc, trup de femeie, iar capul îi era de argint. Şi era aşa de frumoasă, cu faţa-i blândă, cu ochii mari, cu dulcea-i drăgălăşie de fecioară, încât Soarele nu s-a putut împotrivi îmboldirilor inimii, nu şi-a putut înfrâna patima şi a început a o iubi şi a dorit s-o ia de nevastă.

Fiind împărat, cine-i putea spune că face rău, că fapta lui era ne­legiuire, că fratele nu trebuie să-şi iubească sora cu dragoste păgână?

Care ar fi îndrăznit?

Porunci să se facă toate pregătirile de nuntă, şi toate se făcură repede, măreţe, ca de nunta unui împărat, şi ziua cununiei sosi.

Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept când şi când, fiecui după inima lui, mai blajină ori mai rea, nu a putut îngădui nelegiuirea împăratului Soare. I s-a arătat întâi în vis, într-un vis ameninţător, cumplit. În zadar!... Şi văzând că zădarnică îi fusese încercarea, când preotul silit de înspăimântare se pregătea în faţa altarului să slujească cununia, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte şi, în vreme ce toţi îşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit pe mireasă din faţa altarului; iar spre a nu o găsi nelegiutul frate, a aruncat-o în mările adânci, în mreană de aur schimbată.

Vaiete mari pornit-au, când s-a risipit furtuna şi pulberea; din pieptul rănit al strălucitului mire, plângeri de durere şi blesteme de mânie şi, văzând că toate în darn sunt, s-a hotărât să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfârşite, să caute, să mai caute şi iar să caute pe logodnica-i furată.

Şi atât de mare îi era dorul şi graba, încât plecă îndată.

Şi o căută peste tot pământul şi tot pământul îl răscoli şi-l străbătu în lung şi-n larg, fără s-o găsească.

Atunci s-a gândit să o caute prin ceruri, căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care cu atâta drag îl dorea.

S-a ridicat.

Şi de cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, capul de aur lumina mai puternic, mai tare şi mai minunat, neîntâlnind nici o piedică, lumina asupra lumii de jos, care uimită, înmărmurită, cădea în genunchi de spaimă, că vedea ce nu mai văzuse, de slavă către cel care le da lumina deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul.

Viaţa toată luă alt avânt, scuturată de negurile de odinioară, fără şovăire, de acum călcând cu ochii către lumină îndreptaţi, către lu­mină!

Totuşi, zădarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cerce­tătoare pretutindeni. Nu vedea nimic.

Şi cu toate astea, cu atâta foc se uita, că încălzea în juru-i, că încălzea văzduhul, că încălzea tot.

Pe calea cerului, întâlni nu departe o locuinţă mică, dar curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate; prin curte cu păsări care cântau pe întrecute, cu câini ce se gudurau, cu cai ce nechezau, toţi şi toate vioi, zburdalnici şi bucuroşi.

Aici era locuinţa Dimineţii.

Intră Soarele şi întrebă dacă nu cumva pe acolo găseşte-se dori- ta-i iubită.

Dimineaţa întrebă toate florile, întrebă verdeaţa, roua şi păsările şi dobitoacele...

Nici una nu ştia.

Toţi abia se deşteptau din somnul odihnitor.

— Du-te mai înainte, îl sfătui Dimineaţa, vei da de locuinţa fra- te-meu, Miezul-Zilei. Poate el ştie ceva.

Plânse Soarele cu nenumărate lacrimi şi, mulţumind de sfat, plecă înainte.

După mult umblet, ajunse la locuinţa Miezului-Zilei.

Nici aici nu avea nimeni ştire de Ileana Cosânzeana.

Toţi, şi oameni şi dobitoace, munciseră până atunci, brăzdaseră pământul, semănaseră, seceraseră bucatele, le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vânturaseră şi le făcuseră hrană şi nutreţ.

Acum le era să mai răsufle.

Nici unul nu-i dădu vreo ştire.

Plânse iar Soarele cu nenumărate lacrimi şi plecă să găsească mai departe, după sfatul Miezului-Zilei, locuinţa fratelui său mai mare, Amurgul.

Obosit şi fără curaj, ajunse la locuinţa lui.

În curte se perindau oamenii care soseau de la muncă, cu sudoarea curgându-le în borboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu pici­oarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieşeau copii şi neveste, cu zâmbete, cu îmbrăţişări, cu lucrul ce sfârşiseră în cursul zilei.

Vitele soseau şi ele şi zburdau viţeii către ugerele încărcate ce se uşurau sub îmboldiri repezi şi lacome, în vreme ce mumele îi priveau cu blânzi ochi rumegând domol.

Şi nici aici nu află Soarele nimic despre Ileana.

Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaş până a doua zi, când avea de gând să cerceteze adâncimea fără fund a mărilor.

Şi Soarele se duse să se culce.

Dar în vremea când gândul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu, care-l şi ştiu şi care cu orice preţ voia ca pentru vecie să puie piedică nelegiuirii sale, întinse mâna de o vârî în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla şi o repezi pe neţărmuirea albastrului ceresc.

Atunci, în noaptea care se lăsase ca o perdea neagră cu puterea-i întunecoasă peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, răspândind şi el lumină, lumină mai slabă, dar dulce, blândă, plină de farmec şi tainică.

Şi cei care iubeau, şi cei care ştiau cânta şi aşeza vorbe frumoase unele lângă altele, unele după altele, ce ca şi un cântec sunt, se furişară atunci prin stufişuri, porniră pe cărări să cânte, să se îndrăgostească sub plina de farmec şi tainica ei lumină.

În jurul său, Ileana Cosânzeana, ce fu de-acum înainte Luna, găsi mii şi milioane şi iarăşi milioane de gămălii mici, strălucitoare, care fusese lacrimile pentru ea vărsate de ochii de aur ai Soarelui şi care sub lumina lui orbitoare nu se putuseră vădi şi care fură stelele ce o înconjurară din toate părţile, de ea nedespărţite, după cum pen­tru ea fuseseră vărsate.

Iar Dumnezeu mâhnit şi mânios le zvârli aste cuvinte:

Cu ochii să vă zăriţi,

Dar să fiţi tot despărţiţi,

Zi şi noapte plini de dor,

Arşi de un foc nestingător,

Veşnic să vă alungaţi,

Cerul să cutreieraţi,

Lumile să luminaţi.

NUNTA SOARELUI CU LUNA

Cică, fârtate, în vremea de demult, când de abia urzise Dumnezeu oamenii, pe Soare începuse să-l bată vânt de însurătoare. Îşi uitase drăguţul de el datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc, era chin şi vai de cele ce se întâmplau pe urma lui. Când se lăsa din goana cailor mai aproape de pământ şi atunci era prăpăd mare; când se ridica sus în slava cerului şi atunci îngheţa şi pasărea în zborul ei.

Dumnezeu, uitându-se într-o zi prin fereastra cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele în calea sa. Tot ce făcuse el pe pământ cu atâta sudoare, era acum în flăcări. Repede chemă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-i trimise să-l cheme pe Soare la el. Cică, în ziua aceea se înnoptase mai devreme ca oricând.

— Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pământul, dar nu să strici ce-am făcut eu! zise mâniat Dumnezeu.

— Doamne, iartă-mă de cele ce-am făptuit. Nu mai ştiu pe ce pământ mă aflu, de focul ce mă arde pe suflet. Iacă, iubesc şi eu o mândră crăiasă! răspunse smerit Soarele.

— Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşa de capul tău? Apoi vezi că sunt şi bun, dar de! şi când mă necăjesc, nu mai poţi sta înainte-mi! Şi cine e acea fată, pe care o iubeşti?

— Luna, Doamne!

— Cum, pe sora ta s-o iubeşti tu? Sânge din sângele tău? O, ne- legiuitule ce eşti! Nu te gândeşti la păcatul ce faci?

— M-am gândit, Doamne, dar n-am ce face. Nouă ani de-a rândul am colindat pământul în lung şi curmeziş şi pe potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, orice mi-ar face Luminăţia ta!

— Bine, aşa să fie! Văd eu cât eşti de nesocotit! Dar înainte de-a te duce să pregăteşti nunta, haide cu mine prin iad, să-l colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunile şi durerile lui, să vezi şi tu cât sufăr ăia care s-au ţinut cu surori; c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic!

— Fac, Doamne, aşa cum îmi zici, însă, orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvântul!

Şi purceseră spre iad. Cică, de la ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot! Se zicea că n-are să mai fie lumină. Oamenii dormeau zi, dor­meau noapte, apoi se deşteptau, mâncau şi iar se culcau, apoi iar se sculau şi ziua tot nu se mai făcea, chiar dobitoacele se săturaseră de atâta somn şi odihnă!

Cum intrară în iad, Dumnezeu şi Soarele pe dată fură izbiţi de o duhneală rea, şi cum întorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului curgea o apă nămo­loasă şi puturoasă. În această apă o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi, încolăciţi de grumazul lor, care abia îi lăsau să răsufle. Ăştia erau cei ce se bucuraseră la lacrimile văduvei şi ba­nul săracului! Strigătele lor te înfiorau; şi cu toate astea, nimeni nu le da nici un ajutor!

Mai departe, în nişte piuliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră ruşinea casei. Ele zbierau în gura mare:

— Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai facem! Şi cu toate astea, nici la ele nu se uita nimeni.

Soarele privea mirat către ele şi frica ce-l cuprinsese îl făcu să tre­mure. Dumnezeu, văzându-l, zâmbi puţin şi coti pe un drum, unde era un întuneric de nu se zărea nimic; şi se îndreptă spre locul unde sunt chinuiţi cei ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor se auzea întruna fâlfâit de aripi, şi din când în când ţipete prelungite ce spin­tecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu se rătăcească; şi apucă pe Dumnezeu de mână! Vru să vorbească, însă nu putu.

Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capătul lui un cuptor mare, din care ieşeau limbi de foc. Înăuntrul lui se zăreau nişte trupuri, ce erau aruncate fără milă, cu nişte căngi lungi şi încârligate, unde era dogoarea mai mare! Soarele se înfioră şi mai tare şi nu se putu opri fără a zice:

— Ce e aici, Doamne, de căzneşti aşa de rău pe nenorociţii ăştia?

— Ce să fie, nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor!..

Şi nu isprăvi bine vorba Dumnezeu, când dracii începură să scoată, cu căngile lor încârligate, pe unii afară din cuptor; îi puseră, fără a lua seamă la scrâşnetul lor, pe nişte mese de fier înroşite în foc; şi-i înţepeniră, ca să nu se mai mişte, cu nişte cârlige muiate în otravă. Iar când încercau să zică ceva, dracul, dintr-un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi astfel amorţea vorba neisprăvită.

— Doamne, Doamne, zise Soarele plângând de milă, mare ţi-e puterea — de ce nu-i ierţi pe sărmanii ăştia de chinurile ce le au? Cu ce ţi-au greşit ei?

— Cum să-i iert? Atunci de ce te-am adus aicea? Aşa, de florile mărului? Eu mă ostenii până acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce- mi vorbeşti?

— Fie, Doamne, dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O s-o iau de soţie şi ce-o fi să fie. O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăştia; şi apoi câte zile oi avea, n-oi fi nebun să stau neînsurat, dacă nu îmi găsesc alta pe potrivă. Vreau şi eu să fiu în rândul lumii.

— Bine, a zis Dumnezeu, să nu spui că nu te-am sfătuit! Iată, copi­lul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de probă ţi-am arătat probă, văzuşi pe nenorociţii ăştia, şi când ţi-o veni rândul şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici: „iartă-mă, Doamne“ şi multe alte nimicuri. Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai rele.

— Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac? Mi-a venit rândul însurătoarei. Toţi flăcăii, născuţi cu mine odată s-au însu­rat de atâţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de râs în faţa lor. Îmi zic că „nu sunt om“ şi multe altele. Chiar sfinţii au început să-şi bată joc de mine. Zic că sunt vrăjit.

Şi tot rugând Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Când au ieşit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice că a fost aşa de mare lumină, că cei ce au fost afară prin bătătură au căzut jos ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina!

Veni şi ziua nunţii! Din toate colţurile pământului, împăraţii, mici şi mari, o porniră din crăiile lor, cu tot ce aveau mai bun în ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor, aduceau saci mulţime, plini de nenumărate daruri pentru nuntă. Inele de aur, pietre nestemate, smaralde, rubinuri, toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la ves­titul palat al Soarelui. Din zori până în seară nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rând pe rând. D-abia mai încăpeau oaspeţii în pala­tul de cristal al Soarelui. Începuse să-i găzduiască şi pe câmp, sub cor­turi de verdeaţă.

Sosise împăraţi de unde nici cu gândul nu gândeai! Era o mândreţe, Doamne, de ce vedeai! Fel de fel de straie, fel de fel de podoabe pe ei, străluceau de sus până jos de nestemate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mândreţe pe ele; nici nu le puteai vedea, fără a rămâne pe loc înmărmurit!

Toate îşi aveau părul răsfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur cu nestemate în capul lor. Cele cu părul bălai, ca spicul grâului copt, Doamne, Doamne, zâne erau, nu altceva! Ce să vă mai spui ce-a fost!

Eu ştiu că ce-am văzut, să trăiesc încă de zece ori pe atât şi tot n-am să mai văd.

Erau voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus până jos, ce purtau la brâu sabie şi cuţit, ce aveau mânerele săpate în oase rare şi um­plute din belşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mândri prin poienile înverzite şi se uitau cu drag la domniţele ce culegeau flori cu mireasmă neîntrecută, de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste tot domnea ve­selia şi oaspeţii tot soseau; care mai de care mai mândri, mai bogaţi.

Se începuse nunta, când iată că prin mulţime venea călare tătălo- gul de Moş-Nicola, ariciul.

— Faceţi-mi loc, striga el, faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut, cum se iau fratele cu sora!

Toţi se întoarseră spre el şi începură să râdă, unde îl vedeau aşa de durduliu.

— Râdeţi de mine, dar nu ştiţi ce vă aşteaptă? Peste o vreme o să vă blestemaţi şi stea şi ursoaică şi tot.

Şi, descălecând, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o puse lângă botul calului, ca să mănânce.

Calul se aplecă spre tavă şi când atinse cu botul cărbunii, se frip- se, necheză o dată şi smucindu-se din mâna ariciului, o luă razna pe câmp.

— Vedeţi ce mi-a făcut calul meu? De-aţi şti, n-aţi mai râde şi aţi începe a plânge.

— De ce, de ce, Moş Nicola? întrebară mai mulţi prinţi deodată.

— De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să mănânce jăratec, şi el frigându-se, a luat-o razna pe câmp neştiind sărmanul că peste câtăva vreme în loc de grăunţe vor găsi numai jăratec pe pământ!

— Ei şi ce e cu asta? Parcă n-ar face orişicare ca el? Cum se frige omul, de durere caută să nu mai puie mâna pe foc.

— Da, aşa e, toţi fugim de foc şi când colo, nu ştim ce ne aşteaptă!

— Of, spune odată ce ne aşteaptă, că până când să isprăveşti iacă se sfârşi nunta; şi acum trebuie să trecem la ospăţ. Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis!

— Iacă, copiii mei, ce este; până acum aveam un Soare care ne lumina şi ne încălzea, şi cu toţii ştim că vara, de focul lui — nu ne puteam lipsi. Dar când el s-o însura şi o avea copii, n-o să mai fie şi alţi sori şi atunci ce are să fie pe pământ? O să mai fie atunci bu­ruiană, o să mai fie atunci pasăre pe cer şi orătănii în curte, şi jivini în pădure? N-are să mai fie nimic! Şi în loc de ele, de căldură, totul are să se prefacă în jăratec şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte, o să pierim de sete şi de foame; pentru că apele secând o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pământ. Vedeţi, măi copii, ce ne aşteaptă? Şi când eu am dat calului jăratec, voi v-aţi mirat? Să nu vă miraţi, băieţi, v-am arătat ce are să fie!

— Aşa e, moşule, ai dreptate!

Însă ospăţul care începuse şi vinul ce se vedea turnându-se prin potire făcu să le piară din gând vorbele moşului şi începură să mă­nânce şi să bea ca la nuntă.

Era o veselie şi un chef, ca la zile de astea! Beau şi mâncau şi împăraţii şi împărătesele, iar când era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi, chemând pe paharnic, îşi umpleau din nou paharul zicând:

— Mi s-a răsturnat pe masă.

De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei şi masa spărgându-se, începuse danţul, după cântecul unor lăutari aduşi din locuri foarte depărtate. Mai-marele cântăreţilor era o privighetoare vestită în nişte ţări îndepărtate, ce numai de dragostea lumii îşi părăsise cuibul şi venise să dezmierde pe nuntaşi cu cântece ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să-i înveselească pe miri, care de mult ce se iubeau, se uitau abia zâmbind, de pe scaunele în care se întronaseră, la oaspeţi.

Dumnezeu, de cu zori luase sub cârma sa carul Soarelui, că de, o dată se însoară omul şi are şi el dreptul la o zi de hodină, şi-l ţinea aşa de sus de data asta, că pe pământ era cum e mai bine, nici prea cald, nici prea frig; era, mă rog, ca o zi de primăvară, când vine rândunica şi cocorii. Cică, fârtate, se zice din bătrâni că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu îşi puse în gând să ţină carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, până când s-o isprăvi cu nunta.

Auzind Dumnezeu vorbele lui Moş Nicola, deodată se gândi el la cele spuse de arici, şi zise:

— De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine! Bine zice el, eu om bătrân să mă iau după spusele unui înfumurat ca Soarele şi să-i dau voie să se însoare, fără să mă duc barem să întreb la hâgiul lui de arici, să văd ce zice şi el! Ce bine a vorbit el! Auzi, auzi, să fac eu om bătrân ce zice el, un biet flăcăiandru? Chiar acum am să-i despart; că de nu, el cu copiii lui are să-mi dogorescă şi pârjolescă tot pământul.

Şi deodată începu să mişte carul înspre apus, şi seara purcese a se lasă mai repede ca oricând! Spun bătrânii, că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricând!

Oaspeţii benchetuiseră întruna; şi într-un timp, chiar Luna cu Soarele danţuiseră. Se zice că a fost atunci atâta strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta îngerească ce-i unea. Lăcrimai fără să vrei, de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume şi de mândreţea mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci; aşa se zice din moşi, strămoşi.

Cu sosirea nopţii, împăraţii, împărătesele, prinţii, crăiesele, înce­puseră a pleca şi înainte de a se duce, veneau de-şi luau ziua bună de la miri, urându-le tot ce ştiau ei mai bun pe pământ şi în cer. Se mai povesteşte că, la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atâta dulceaţă în privirile lor, încât toţi duşmanii din lume s-au împăcat atunci şi au trăit multă vreme în dragoste şi bine!

Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă şi trimise numaidecât telegari neîntrecuţi, ca să fure Soarele şi Lună, înainte de a intra în palatul de cristal. Îi trimisese cam demult şi nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totodată a se mânia, când văzu cum telegarii aduceau, pe aripile lor de oţel, pe cei doi miri. Cât ai zice „Doamne ajută“, nici Dumnezeu nu se putu opri gândului de a nu sta puţin uimit de frumuseţea şi blândeţea de pe chipul lor; dar aducându-şi aminte spusele lui Moş Nicola, se sculă de pe tronul cerului şi cam răstit le zise celor doi de faţă:

— Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit până azi? Am căutat cu blândeţe să vă opresc de la păcat, şi tot n-aţi ascultat? Eu nu vroiesc ca cele orânduite de mine în tinereţile mele să iasă din zăgazul lor; şi, deci, eu prin puterea mea vă despart. Vă blestem ca de aici înainte, tu, Soare, să luminezi ziua, iar tu, Lună, să luminezi noaptea; şi întotdeauna să alergaţi din zori până-n seară, şi niciodată să nu vă ajungeţi. Însă fiindcă durerea ce cade pe capul vostru are să fie atât de mare, iată, vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să vă priviţi o clipă, c-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia. Aşa are să fie de-a pururea, după cum v-am blestemat eu.

Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrimează, s-a dat jos de pe tronul ceresc şi, deschizând o por­tiţă, a intrat în grădinile raiului.

Toate astea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor; şi noi câte rele îi facem! Se spune, fârtate, că atunci soarele s-a înroşit aşa de tare, cum se înroşeşte el de dragoste dimineaţa, când răsare pe sprânceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe tovarăşa lui Luna; iar Luna s-a îngălbenit aşa de mult, cum o ve­dem fugind noaptea printre norii zdrenţuiţi, când cerul e înnourat!

Ei n-au mai zis nimic, s-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi, despărţindu-se cu lacrimile în ochi, au plecat în lume, să se caute în veci şi să nu se găsească niciodată.

SOARELE ŞI LUNA

Zice-se că a fost odată, demult, tare demult, când i-a venit şi Sfân­tului Soare să se însoare, dar asta trebuia s-o facă cu învoirea bătrâ­nilor, care aveau să hotărască — să se însoare Sfântul Soare sau ba.

Ăi mai mari sfetnici şi domni ai cerului şi ai pământului erau toţi în casele Sfântului Soare, adunaţi la sfat; dintre toţi ăştia numai şori­celul mai lipsea, ca să fie adunarea deplină.

Iute au şi trimis după el o albină, cerând să-i spună şi lui despre această adunare.

Când sosi albina la fereastra şoricelului, bătu de trei ori cu aripa în fereastră; şoricelul întrebă din cenuşă cine e şi de ce vine. Albina-i răspunse că a venit să-l ducă în casele Sfântului Soare la adunare. Şoricelul, care era năzdrăvan, ştia ce vorbeau cei adunaţi de acolo şi zise către albină:

— Blagoslovită să fii tu, muscă, şi tu să aduni de acum încolo dulceaţa florilor de pe pământ; rău era de nu veneai şi bine ai făcut c-ai venit, că mari lucruri se petrec la răsărit.

După ce şoricelul a grăit acestea, albinuţa blagoslovită de şoricel zbârăi pe fereastră şi iat-o în casele cele de aur ale Soarelui.

După albină plecă şi şoricelul pe jos, cu un băţ în mână. Merge ce merge şi iaca cum mergea, într-o pădure un urs grozav îmi întâlnea, pe el iute s-azvârlea şi din gură-i zicea:

— Măi ursule, ursuleţ, ţi-ai găsit tu călăreţ; iute acum mi te porneşte şi tocmai în bătătură la Soare mi te opreşte!

Şoricelul avea acum cal bun de călărit, îi mai trebuia un bici cu care să mi-l ardă câteodată, căci de altminterlea, calul ista nu se prea trăgea la drum. Mergea ce mergea şi în drum îmi întâlnea o năpârcă subţirea, repede în mână o ia, începe a plesni cu ea. Ursul mi se spe­ria, fuga mai iute o rupea.

Acum avea şoricelul şi bici şi cal. În nişte desagi ce-i luase pe umere, îndeasă câţiva bolovani adunaţi de pe cale, merinde pentru căluşel. Mai merge ce mai merge, şi iacă-l şi pe el ajuns în ograda Soarelui.

Tocmai se încheiase sfatul, unde hotărâseră ca Sfântul Soare să se-nsoare, zicând că se însoară toţi oamenii şi toate fiinţele din lume, numai el să rămână neînsurat?

Ieşind sfetnicii şi bătrânii din casă în ogradă şi văzând că şoricelul a dat de mâncare calului său bolovani, pe când ai lor rodeau iarbă de aur amestecată cu de argint, cum nu e pe pământ, îl întrebară de ce a făcut aşa.

Şoricelul, deşi nu era îmbrăcat în haine de aur strălucitoare ca Sfântul Soare, totuşi răspunse fără sfială zicând:

— D-apoi, măi proştilor şi nesocotiţilor ce-aţi fost, eu ştiu tot ce aţi făcut voi, măcar că n-am fost acolo. Aţi hotărât ca Soarele să se-n- soare, aşa e? Ei bine, nu v-aţi gândit voi că dacă s-o însura, Soarele va face mai mulţi sori şi fiii lui, alţii şi tot aşa, încât în câţiva ani se va umple lumea de nu-i mai încăpea de sori. D-apoi când vor încălzi atâţia sori pământul, îl vor face numai bolovan. Eu de aceea am adus merinde calului, bolovani. Apoi voi cu ce veţi trăi?.. Mergeţi iute şi desfaceţi ce aţi făcut!

Primind acest sfat înţelept de la şoricel, ei desfăcură ce făcură şi din nou hotărâră ca Sfântul Soare în veci să nu se mai însoare.

Această hotărâre l-a întristat până în fundul inimii pe Sfântul Soare.

Ce era să facă?.. Era hotărârea învăţaţilor cerului şi ai pământului şi el trebuia să se supună, de voie, de nevoie şi să rabde, şi în cele din urmă porni să-şi ia voia de la Domnul domnilor, stăpânul stăpânilor, de la înaltul şi atotputernicul Dumnezeu.

Aici Sfântul Soare se puse în genunchi la tronul Dumnezeirii şi începu a se ruga aşa de duios şi aşa de cu foc, încât lacrimile care-i curgeau şiroaie umplură de milă pe milostivul şi înduratul Dumnezeu până într-acolo, că-i dete voie Soarelui să se însoare, însă numai atunci când îşi va găsi sieşi potrivnică.

Soarele, de bucurie nu mai putea sta pe loc, deci iute se şi găti de drum luându-şi o căruţă de foc, trasă de patru telegari ca nişte zmei.

Umblat-a Soarele nouă ţări şi nouă mări, în nouăzeci şi nouă de ani, nouăzeci şi nouă de luni, nouăzeci şi nouă de săptămâni şi nouă­zeci şi nouă de zile, dar degeaba, sieşi potrivnică n-a găsit. Din câte fete a văzut pe unde a umblat, pe unde a trecut, nici una nu i s-a părut vrednică de-a şi-o lua de mireasă.

Sfântul Soare avea două surori, pe Ileana Cosânzeana şi pe Luna, amândouă cele mai frumoase fete din câte văzuse Sfântul Soare. Cât de frumos e Sfântul Soare s-apoi surorile să nu-i semene?

Aşadară, Soarele se hotărăşte a merge în peţit la soră-sa cea dintâi. Aceasta ţesea o pânză urzită cu fire de argint şi bătătura de aur. Soarele intră la ea cu vorba:

— Ţese, soro, ţese şi îmi isprăveşte şi de nuntă te găteşte. Pe tine te-am ales mireasă mie, căci alta mai frumoasă decât tine n-am găsit!

— Dar cum, Sfinte Soare, răspunse Ileana Cosânzeana, când s-a pomenit să ia frate pe soră şi soră pe frate; asta nu se poate!

Soarele s-a necăjit de aste vorbe neaşteptate şi blestemă pe soră-sa în felul acesta:

— Soro, sorioară! De azi înainte tu te vei face albastră cicoare; când voi răsări, tu vei înflori, când eu voi sfinţi, tu te vei veşteji.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu vedem noi dimineaţa, când răsare soarele, că cicoarea înfloreşte, iar când el apune, ea se închide, se veştejeşte.

Văzând Soarele că cu soră-sa cea dintâi nu s-a putut înţelege, se hotărăşte a merge la a doua soră, adică la Lună. Şi pe aceasta încă o găsi ţesând tocmai astfel de pânză, cum ţesea cea dintâi soră. Soare- le-i zise şi acesteia:

— Ţese, soro, ţese şi îmi isprăveşte şi de nuntă te găteşte; ţese şi îmi isprăveşte cămaşa de ginere şi să-mi coşi, soro, pe ea toate florile din lume, pe care eu le luminez. Fă-ţi şi ţie, sorioară, iişoară de mireasă, că, de astăzi înainte, tu vei fi a mea aleasă.

— Dar cum, frate dragă? întrebă Luna. Când s-a pomenit să ia frate pe soră şi soră pe frate? Asta nu se poate.

— Ba, soro, se poate, până la alte toate! Mai bună aleasă spre a-mi fi mireasă, nici că am aflat pe unde am umblat!

— De multe de toate, dar tot nu se poate!

De astă dată Soarele plecă şi se duse acasă cam necăjit, dar cu gândul că tot va izbuti.

A doua zi, vine iară şi necăjeşte pe soră-sa. Luna tot cu aceleaşi cuvinte, dar şi de astă dată se întoarce acasă ca şi mai întâi, fără ispravă.

A treia zi, merge iară; Luna necăjită foc pe frate-său că nu-i dă pace, se gândeşte să i-o facă.

Acum a treia oară, când Soarele veni iară, Luna-i zise:

— Fiindcă altfel, frate, văz că nu se poate, eu mă învoiesc; hai- dem, dar, să ne cununăm.

Soarele, care venea totdeauna gata de nuntă, şi porneşte, nu mai întârzie nici oleacă, împreună cu iubita sa aleasă.

La celălalt cap al punţii raiului, era chilia veche şi dărâmată, de sute de ani, a unui călugăr bătrân, care locuia într-însa, de nu se ţine minte. Pe acest călugăr, pesemne, moartea îl ştersese din răbojul ei. Acest pustnic, de sfânt ce era, pe pământ nu umbla, ci cu trei coţi în sus de la pământ.

La el merg să se cunune Soarele şi Luna.

Când era să treacă puntea, Luna zise:

— Mergi, frate-nainte!

Da Soarele:

— Eu, soro, rămân în urmă.

Dupe ce se ciorovăiră ei încâtva, apucă Luna înainte. Merseră ce merseră pe puntea cea îngustă a raiului, până ce ajunseră aproape de chilia călugărului. Când mai erau vreo doi, trei paşi de făcut, Luna se aruncă în apă zicând:

— Vino, frate, după mine şi când noi ne-om întâlni, atunci să ştii că ne vom cununa.

D-atunci tot mereu umblă Soarele după Lună, ca s-o ajungă. El umblă dupa ea ziua, ca s-o vază, iar Luna fuge de Soare noaptea, ca să nu fie văzută de Soare. Uneori ea se schimbă la faţă, ca să n-o cunoască Soarele, adică o dată se face seceră, altă dată ca o jumătate de taler şi altă dată ca un taler întreg.

CAIN ŞI AVEL

Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain şi Avel.

Cain sta pe lângă casă; Avel umbla pe deal cu oile.

Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba fă ceea, ba iasta; drege, tocmeşte, mă rog, ca la casa omului, când se mai găteşte treaba?

Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-şi bătea capul cu atâta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dâr­dâind din gură şi căscând a lene.

Cain a însemnat în inimă lucrul ista ş-a prins ură pe Avel; cela numai se desfătează şi el duce greul casei.

Şi i-a venit în gând să-l omoare pe Avel; dar nu ştia cum să-i facă capătul, că lumea era proastă pe-atunci, nu prefăcută ca acum.

Cum mergea Cain într-un rând cu mâncare la frate-su, numai ce vede înăruindu-se dintr-un deal o stâncă şi, cum a venit de-a tăvalul în vale, a ucis vreo câteva capre, şi Cain cum a văzut întâmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Avel.

Atunci i-a dus mâncarea frăţâne-su; cela a mâncat şi Cain s-a întors acasă.

Intr-altă zi, când s-a mai dus cu mâncare la Avel, l-a găsit dor­mind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mâncare, s-a suit pe deal, a năruit câteva stânci; una a nimerit drept în capul lui Avel şi el a rămas mort pe loc!...

Cain se duce acasă şi spune tătâne-su că l-a găsit pe Avel ucis de-o piatră.

Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că nişte capre au năruit o piatră şi, cum dormea, nu s-a putut păzi şi i-a făcut capătul.

Adam şi cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, când l-a văzut, a început a plânge, că nu ştia să-l bocească cum fac acum muierile. Tat-su sta şi se uita la dânsul; nu ştia cum să-l îngroape şi cum se face mormântul.

Cum şedeau aşa, iaca vede-o vrabie cu-n gândac în ciocuşor, l-a pus jos pe pământ, acoperindu-l cu ţărână ori cu nisip, cu ce-a fi găsit, şi pe urmă a zburat în treaba ei.

Adam a văzut minunăţia asta, a chemat pe Eva şi i-a arătat ce-a făcur păsăruica.

— Aşa să facem şi noi cu Avel, decât l-om lăsa să-l mănânce nişte câini, ori nişte cioare, ca pe-un hoit.

Numai aşa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa şi să-l înmormânteze.

Dar Dumnezeu, care-i mare şi le vede pe toate, nu l-a cruţat pe Cain, care a făcut cel dintâi omor. L-a luat şi l-a pus în lună, întocmai aşa cum a ucis pe frate-su Avel, ca să vadă oricine, cât a fi lumea şi pământul, pe ucigaşul cel di-ntâi!..

De-aceea se vede-n lună un chip de om stând în picioare şi unul lungit, jos la pământ.

PETELE DIN LUNĂ

Au fost doi fraţi. Cel mare a omorât pe cel mai mic şi l-a luat în spinare. In mână ţine o căldăruşă în care pică de la cel mort din nas, în fiecare an, câte o picătură de sânge.

Când va umple căldăruşa de sânge, se va aprinde şi va arde pământul.

IN LUNĂ SUNT DOI FRAŢI CU O MIOARĂ

Se crede că în lună se află doi fraţi mocani şi-o mioară, a căror povestire este următoarea:

Acei doi mocani, ca fraţi, s-au înţeles împreună o samă de vreme, dar chiar mult de tot nu, căci cel mai mare, prinzând necaz pe frăţiorul mai mic, îşi puse în gând să-l omoare, căci acesta, fiind mai harnic şi mai cumpănitor, îşi făcuse mai multe şi mai frumoase turme de oi.

O mioară află de gândul fratelui său şi-i spuse stăpânului cele ce ştia, dar spusa ei păru fratelui mic peste putinţă, căci sărmanul fecior nu-şi putea da crezare, cum pe lumea asta se poate ca un frate să ridice cuţitul asupra unui alt frate?!

Dar păcatul s-a făptuit; fratele cel mai mic cu mioara lui au fost ucişi. Dumnezeu, ca să arate lumii icoana de spaimă, le-a pus chipu­rile în lună, ca lumea să vadă, mai ales pe acea vreme, când duhurile rele au mai multă stăpânire asupra oamenilor, noaptea, ca văzân- du-le, să se întoarne la calea cea dreaptă.

CIOBANUL DIN LUNĂ

A fost odată, în vremurile de demult, un boier bogat. Le mersese vestea bogăţiilor sale peste nouă ţări şi mări, căci parcă adunase pe moşiile sale toate avuţiile pământului. Avea un palat cu ziduri numai şi numai de aur şi cu trepte de nestemate, de făceau noaptea zi, cale de trei poşti. Dărămite alte bogăţii? Avea fânaţe întinse şi moşii de nu le cuprindea gândul omului şi pe ele păşteau turme nenumărate. Şi era bun la suflet boierul, bun ca pâinea albă, căci miluia pe tot săracul, sătura pe tot flămândul şi pe tot lipsitul îl făcea cu casă şi masă.

La acest boier cică veni într-o zi un românaş, ca să-i ceară vreun loc de slujit. Boierul, cum l-a văzut, i-a plăcut de el şi l-a dăruit cu prisosinţă; căci era chipeş flăcăul şi-l avea pe vino-ncoace. I-a dat un petec de pământ pe un deal şi o turmă de mioare, ca să aibă cu ce-şi îndulci traiul.

Flăcăul i-a mulţumit şi-a luat turma şi doi câini şi plecă spre moşioara sa. Aci îşi clădi o colibă, ca să aibă unde să se adăpostească de vânt şi de ploi, închise un ocol de pământ cu gard, pentru nopta- tul mioarelor.

Peste zi el era tot trist şi nu vorbea cu nimeni şi numai seara îşi vărsa focul inimii, doinind din fluieraşul său de os. Când începea să cânte, mioarele toate s-adunau şi ascultau duse, cu ochii holbaţi la cio­bănaş. Cică aşa duios zicea el din cobuzul său, încât şi vânturile îşi op­reau mersul şi râuleţul din apropiere îşi ţinea apele-n loc, ca să asculte.

Dar cântul lui atât era de ademenitor, încât chiar şi oile din vecini se adunau la stâna lui şi nu mai voiau să plece acasă. De aceea începură ceilalţi ciobani să se cam uite chiorâş la el şi să-l duşmănească, ba unii dintre ei îl ameninţară că-l pârăsc la boier, dacă le mai ademeneşte oile. Bietul cioban vedea că-i vinovat, dar nu se putea ţine ca să nu doinească, căci fluierul era singura-i mângâiere.

Atunci ciobanii din vecini, pizmaşi cum erau pe român, merseră la boier şi dădură jalbă că le fură oile.

Boierul se amărî în suflet, când auzi că ciobanul îi răsplăteşte ast­fel fapta miloasă şi îl chemă la palat.

Când sosi românul, boierul încruntă sprâncenele şi îi grăi astfel:

— Ei bine, omule, nu ţi-e păcat de Dumnezeu să te lăcomeşti la averea altora, când ai oile tale şi pământ pe care pot să pască iarbă bună?

Ciobanul căzu atunci la picioarele lui şi plângând îi zise;

— Aşa e Măria ta, am greşit, dar nu cu voie, căci nu eu fur oile, ci ele vin la mine! E un blăstăm pe capul meu, de care nu mă pot dezlega.

Auzind boierul aste cuvinte, i se făcu milă şi, cu toată supărarea sa, îi zise în dreptatea lui nemărginită:

— Eu văd bine că aicea e ceva la mijloc, povesteşte-mi tot din fir în păr.

Atunci ciobanul, zvântându-şi lacrimile, zise:

— Când am venit în ţara asta, n-am venit de flori de măr. Căci era şi în ţărişoara noastră pământ destul de mănos şi cu tinereţile mele aş fi putut să-mi câştig şi acolo pâinişoara de azi pe mâine. Dar nu m-au mai răbdat locurile acelea nici o clipă şi atunci am fugit de­parte, departe de ele, până la curtea Măriei tale! Aşa mi-a fost scris, ca să cunosc eu necazul cel mai mare din lume şi de aceea trebuie să sufăr şi azi. Ascultă-mă, Măria ta, căci vorbele mele nu sunt numai nişte vorbe goale, ci sunt povestea amarului. Am avut şi eu odată parte ca să cunosc fericirea pe pământ, îndrăgostindu-mă de-o fată cum n-a mai fost pe lume. Un an de zile am trăit amândoi zile de miere, când deodată, ni s-a întunecat norocul. In orbirea noastră uitaserăm să slăvim pe Dumnezeu, de la care ne-a venit tot binele şi atunci el mâniindu-se pe noi, a trimis din senin o boală pe iubita mea, care în trei zile a stins-o. Când era pe patul de moarte, ea-mi zise: „Ţine, Stane, fluierul acesta ca să te mângâi în chinul tău şi roagă-te la Dumnezeu să ne ierte păcatele“. Şi atunci a murit, lăsându-mi numai ist fluieraş măiestru. Atunci am simţit că mă usuc din picioa­rele pe zi ce merge, căci fiecare locşor îmi aducea aminte de ea. Şi am plecat de pe pământul unde mama mă născuse şi am ajuns aci, unde singura mea mângâiere e acest cobuz, din care cântă glasul ei. Şi acum, Măria ta, iată-mă pârât că ademenesc oile vecinilor, care vin cârduri, cârduri, când doinesc cu el. Dacă mă crezi vinovat, goneş- te-mă, lipseşte-mă de orice ajutor, lasă-mi însă acest fluier.

Boierul simţi că îl podidesc lacrimile şi muiat zise:

— Lasă, Stane, că oi face eu dreptate.

Şi porunci ca să îngrădească moşia ciobanului cu zid înalt, pentru ca să nu mai poată intra oile vecinilor pe moşia lui. Apoi, chemând pe ciobanii ceilalţi, îi dojeni cu vorbe aspre pentru clevetirile lor.

Aceştia, mâniaţi, se hotărâră ca să pună capăt vieţii românului pen­tru care suferiseră ocară şi să-i ia fluierul măiestru.

Pe la miezul nopţii, când ciobanul încetase să cânte şi aţipise binişor, se strecurară vreo câţiva dintre vecinii pizmăreţi pe moşia lui, voind să-i răpuie viaţa.

Când, însă, era p-aci, p-aci să-l lovească, un câine începu să latre şi ciobanul se trezi din somn. In mânia şi amărăciunea sa, smulse un par de la colibă şi învârtundu-l deasupra capului, era să-i facă una cu pământul pe nevrednicii tâlhari. Dar aducându-şi aminte de Dum­nezeu, el le lăsă viaţa şi scârbit de locul acela, îşi luă parul pe umere şi porni la drum.

Trei zile şi trei nopţi a umblat răzleţ prin codri, când pe la amur­gul zilei a patra, căzu istovit de osteneală. Atunci se puse pe un plâns amar şi îl rugă pe Dumnezeu să se îndure de el şi să-l ia de pe acest pământ urgisit.

Domnului i se făcu milă, văzându-l pocăit în suflet şi îl ridică prin văzduh, luându-se după cânt.

Când, însă, ajunse la lună şi puse mâna ca să se suie în ea, fluierul îi scăpă din mână şi căzu în mare. Oile rămaseră atârnate în aer şi tot cearcă de atunci şi până în ziua de azi să ajungă în lună, care le dă mereu târcoale, însă în zadar, căci nu se pot înălţa aşa sus şi atunci încep să plângă amar şi oamenii zic atunci că plouă.

Şi de vă veţi uita bine în lună, veţi zări un om uscându-şi obielele de un par ce îl ţine pe umere.

Pizmaşii vecini, însă, n-au avut stare şi se luară cu bâte şi topoare după cioban ca să-l omoare, însă luna n-au putut-o ajunge niciodată. Dar bunul Dumnezeu i-a bătut pentru neastâmpărata lor ură şi i-a blestemat din neam în neam, ca, de câte ori va luci luna plină pe cer, ei să se ia ca nişte smintiţi după ea cu topoare şi cu bâte în mâini şi alergând peste dealuri şi văi, să fie lunatici.

SFÂNTUL PETRE ŞI ORBUL

A fost unde a fost şi a fost când a fost un orb şi un olog şi s-au prins fraţi de cruce ş-a zis orbul:

— Sui, frate,-n ciuş, eu te-oi purta şi tu mă-i îndrepta pe unde să merg. Ce om câştiga, om împărţi frăţeşte.

S-au pornit la cerşit. Au cerut ei, au cerut... Ce au căpătat, au mâncat, au băut, s-au îmbrăcat; ba au mai adunat şi un sac plin de mălai.

— Hai să împărţim mălaiul, ologule! Măsoară tu şi pune o baniţă mie, una ţie, una mie, una ţie... Mai stăm şi noi pe acasă, cât om avea mămăligă.

Ologul a început să măsoare; punea pentru el baniţa plină; când venea rândul orbului, punea baniţa goală.

Aşa bietul orb când întreba:

— Ii plină, bre, baniţa?

— Plină, bre orbule, plină!

Şi cum şedeau ei pe malul gârlei, ologul a dat brânci orbului în apă...

S-a aşezat apoi la capul podului ş-a început a se milogi:

— Faceţi-vă milă şi pomană cu un biet olog.

Aşa, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre tocmai stau la taifas după masă; cum a văzut nelegiuirea ologului, Sfântul Petre ia paharul cu vin şi zvârrr... după olog, dar s-a izbit de toartele cerului şi s-a făcut cioburi.

Dumnezeu atunci a zâmbit şi a spus:

— Hei, Petre! Tu crezi că ai lovit ologul şi când colo tu mi-ai spart paharul şi ai pătat cerul. Dar fiindcă ai vrut să dai în capul vinovatu­lui, binecuvântate fie ţândările şi vinul.

Suflă apoi asupra cerului şi făcu cioburile stele, iar vinul nori. Dimineaţa, când pământul se acoperi de rouă, Dumnezeu zise:

— Acu, Petre, ia-ţi toiagul, du-te pe pământ de spune orbului să se spele în trei dimineţi cu rouă pe ochi şi iar va căpăta vederea.

A pornit Sfântul Petre pe pământ, a ajuns în satul unde trăia or­bul; că vezi, Dumnezeu îi purtase de grijă şi-l scoaseră din apă nişte oameni milostivi.

Aşa Sfântul, ca să-i cerce sufletul, a întrebat:

— Ascultă, omule, sunt un biet drumeţ, lasă-mă să mân la noapte în casa ta.

— Bucuros, moşule! Dar la mine ca la omul nevoiaş; n-avem nici de unele şi numai bunul Dumnezeu ştie cum o ducem.

A aşternut femeia ţoale afară pe prispă, că era în luna lui Florar, iar când s-a revărsat de ziuă, a chemat Sfântul Petre pe orb, l-a învăţat să facă aşa cum zisese Dumnezeu şi a plecat.

S-a spălat orbul pe ochi cu rouă, în trei dimineţi, şi a dobândit vederea. Atunci a priceput că acel pe care îl găzduise fusese un sfânt.

STELELE, ANUL, DUMNEZEU

Acuma iată cum s-au făcut stelele! Câţi oameni se năşteau, Dum­nezeu le punea la fiecare câte o stea în cer şi de aceea stelele din ce în ce se tot înmulţesc.

Dumnezeu, la începutul anului, e tânăr şi la sfârşit e bătrân. De aceea se cheamă Anul Nou, pentru că atunci Dumnezeu întinereşte, se face un tânăr aşa de frumos! Tot astfel Sfântul Pavel, învăţătorul oa­menilor; şi acesta la începutul anului e tânăr şi până la sfârşit e bătrân.

ZĂMISLIREA STELELOR

La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ; însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seamă de această bunătate dum­nezeiască, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte, oricând avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe-aici să mânjească cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a mâniat foc şi a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: „de­parte ca cerul de pământ“.

Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietu­lui om, şi tot din cauza femeii, că de aia-i femeia „poale lungi şi minte scurtă“, omul, pentru că nu putea pune mult preţ pe sfatul femeii, mai ales că „femeia nu prea-i pricepută decât poate doar la rele“ şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de care simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la el, sus în cer.

Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la cer e mult, mult de tot, şi că va avea zăbavă nu glumă până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda,sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat, căci avea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur pe drum, să mai aibă omul cu cine schim­ba o vorbă pe atâta amar de cale şi să aibă şi cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie. Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat, ca intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are şi să semene, când o fi să i se isprăvească merindele şi să aştepte până s-or coace roadele, ca sece­rând grâul şi culegând porumbul, să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.

Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp, până către mijlocul drumului sub cer. Aci, însă, îi ieşi înainte Ucigă-l Crucea.

— Unde te duci?

— Nu-i treaba ta

— Pe cine cauţi?

— Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.

— Eşti un arţăgos.

— Ba tu eşti un viclean şi un rău.

Şi cu „tu eşti“,“ba tu eşti“, se luară zdravăn la ceartă.

Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul şi şarpele năprasnic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om şi pe toate le azvârli împrejurul omului, ca să-l înspăimânte.

Omul, însă, nu se înspăimântă şi fără să-şi piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la luptă vitejeşte cu dracul; atât de vitejeşte, că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus şi va dura în veci acea vijelie pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.

In toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic, dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecu furiile pe loc şi o croi la fugă.

Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa.

Văcarul puse pe goană pe şarpe, cu ajutorul horii, şi zvârcolelile fugii şarpelui se văd şi azi pe cer; iar vizitiul zdrobi căpăţâna cu barda.

Scorpia, care-şi întindea ghearele spre om, vrând să vie în aju­torul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se, îi ţâşni sânge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.

Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârnit proţapul, boul de la hăis, cârnind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum stâlcise pe dracul şi doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul, acuşi-acuşi, de aia nici nu mai crâcni ursul.

Toate acestea se văd şi azi pe cer. In mijlocul acestor chipuri, omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abia se mai zăreşte. Şi, şi acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dra­cul îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpân.

In sfârşit, drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine; căci se vede bine în nopţile senine şi fără lună. El se numeşte „Calea-Lapte- lui“, pentru că a fost albit cu laptele vărsat din găleţile ciobanului; ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile, trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum şi a curs şi a tot curs, împăştiindu-se pe tot drumul.

LUCEAFĂRUL-DE-SEARĂ ŞI LUCEAFĂRUL-DE-DIMINEAŢĂ

Cică a fost un om şi o femeie, care aveau un fecior. Şi de drag ce le era, îl pierdeau din ochi. Dar iată că într-o zi băiatul auzi pe un­deva că există un izvor, şi cine bea din apa lui nu mai ştie de bătrâneţe şi trăieşte cât lumea şi pământul. Şi simţi că osânda lui e să ajungă la acest izvor. Părinţii, cu durere în suflet şi lacrimi în ochi, îl rugau să se lase de gândul plecării şi să stea acasă, căci atâta bucurie au în viaţa lor — pe dânsul. Dar, în zădar. Băiatul îşi luă merinde şi porni la drum. A mers cât o fi mers şi a dat de o pădure mare de stejari. A intrat în ea, şi iată că întâlneşte un lup, care se muncea să taie co­pacii cu coada. Lupul l-a întrebat:

— încotro mergi, voinice?

— Caut izvorul cu apă dătătoare de viaţă veşnică, zise băiatul.

Iar lupul îi răspunse:

— Rămâi la mine şi-i trăi pân-oi mântui eu de tăiat pădurea asta.

Dar băiatul a mers mai departe. A mers el cale lungă să-i ajungă şi

a întâlnit două fete, care se jucau într-o grădină de copaci tineri şi flori din cele mai frumoase şi fermecătoare. Nu e vorbă că şi fetele erau drăgălaşe ca doi fluturaşi. Văzându-l pe băiat, fetele îndată l-au întrebat: cine e şi încotro merge.

— Merg într-acolo unde oi putea să trăiesc cât lumea şi pămîntul, le răspunse el.

— Rămâi, voinicule, cu noi, şi vei trăi cât noi. Noi nu murim până n-or creşte copacii aceştia mari, până nu s-or usca şi or putrezi şi până când s-or scălda păsările în pulberea lor.

Băiatul nu s-a oprit din drumul său nici de data aceasta. A mers mai departe şi a ajuns la palatul unei zâne frumoase ca soarele.

— Unde mergi, voinice? îi făcu ea întrebare.

— Caut izvorul cu apa vieţii veşnice.

— Ei, de acu poţi socoti că ai ajuns la el, căci eu îi ştiu locul şi am să ţi-l arăt îndată de mi-i făgădui, că n-ai să ieşi niciodată din sfaturile mele.

Voinicul făgădui şi zâna îl conduse la izvorul fermecat. Şi a băut el din apa lui. Deodată simţi că-i înfloreşte în piept o veşnică pri­măvară. Totul i se umpluse de o viaţă fără sfârşit. Iar când îl pătrunse fiorul primei dragoste, roşi ca macul în faţa zânei. Cum îi căzuse drag şi el ei, hotărâră să se căsătorească. Fericirea lor nu avea margini şi nici nu observau cum trec ani după ani. Zâna îl ruga tot timpul să nu îndrăznească niciodată să se apropie de „Lacul dorului“.

Dar trebui să se întâmple, în timpul unei vânători, să-i cadă pasărea împuşcată drept în mijlocul acelei ape. Uitând de făgăduinţa dată, alergă la lac şi privea pe suprafaţa lui, să observe pasărea. Dar ce-i văzură ochii? Pe faţa apei au apărut chipurile mamei şi al tatei lui, care îl chemau la ei cu lacrimi în ochi. Din acea clipă a început a-l chinui cumplit dorul de casă. Şi nu l-a putut opri din hotărârea sa de a pleca să-şi vadă părinţii nimic, nici chiar vorbele zânei, care i-a spus că în zadar va face acest drum, fiindcă de când se află el aici au tre­cut sute de ani şi nu mai e nici pomeneală de părinţii lui.

Si-a luat un cal, un ţâncuşor, o armă şi a pornit. In drum se străduia să recunoască grădina cu cele două fete, pădurea lupului, dar degea­ba, căci nu rămăsese nici urmă din ele. A potrivit el cam pe unde a fost satul în care s-a născut, dar şi aici erau numai risipituri. Intr-o râpă zări o căsişoară. Acolo trăia un moşneag de trei sute de ani. S-a dus la el şi-l întreabă de nu ţine minte pe părinţii lui. Moşul a răspuns:

— Imi pare că am auzit de la răsstrăbuneii mei, că au trăit cândva pe aici aşa oameni... Ce-i mai rămânea băiatului de făcut, decât să se întoarcă înapoi de unde a venit? Dar când a întors capul, se împie­dică de un marcoteţ. De după după dinsul — hop Moartea:

— Ehei, dragul mătuşii, de când te caut eu şi tocmai acu te-am găsit!

Voinicul, însă, a dat în cal şi o luă la fugă. Moartea după dânsul,

c-o falcă-n cer şi cu una în pământ. Când era mai-mai să-i ajungă, voinicul aruncă arma şi zise către urmăritoare:

— Rugineşte-o!

Moartea a ruginit arma şi — după dânsul. Când era iară să pună mâna pe el, lepădă ţâncul şi zise:

— Creşte-l!

Aceea îl crescu şi iară după dânsul! Când era să-l ajungă, voinicul sări de pe cal şi deschise uşa la palatul zânei. Zâna îl întâmpină şi dovedi să-l apuce de-o mână, iar moartea îl apucă de un picior.

Moartea: — Ii al meu!

Zâna: — Ba îi al meu!

Şi tot aşa, până se mai potoliră un pic şi zâna zise:

— Stai, femeie! Am să-l fac un măr de aur şi am să-l arunc în sus. Cine din noi l-a prinde al aceleia va fi.

Dar să vezi minune! Mărul aruncat nu s-a mai întors pe pământ. A ajuns până la cer şi s-a prefăcut într-o stea. Oamenii îi spun şi azi Luceafărul-de-Seară. Atunci se preface şi zâna în alt măr de aur şi porneşte să-l caute. Dar s-a prefăcut şi ea în stea — Luceafărul-de- Dimineaţă, să-l ajungă pe cel de seară. Iar Moartea stă şi aşteaptă să-i cadă mărul.

Asta-i istoria luceferilor. Aşa am auzit şi eu de la alţii, aşa v-o spun. Că-i drept, că nu-i drept, gândiţi-vă şi dumneavoastră!

CALEA-ROBILOR

Odată au plecat din Moldova o mulţime de oameni, ca să se ducă în ţara turcească să se plângă de câte răutăţi suferă Moldova.

Cum au ajuns acolo, la scaunul împărăţiei, cine să le mai asculte lor jalba? I-au pus turcii numaidecât la închisoare şi închişi au rămas multă vreme. După ce le-au dat drumul, au rămas acei moldoveni robi.

Intr-un rând zice unul din cei robiţi:

— Măi fraţilor, ce ziceţi dacă ne-am lua noi încetul cu încetul, hai- hai şi să plecăm în Moldova!

— Ce vorbeşti tu degeaba, măi frate, dar unde ţi-i Moldova? O fi sute de poşte, măi, până acolo. O ştii tu? Cunoşti tu drumul, ca să mergi până acolo fără ca să întrebi pe cineva? Când te-a auzi cineva că întrebi de ţara noastră, îndată pici la bănuială şi altă lecuire nu mai ai: moartea îţi ştie de ştire!

Da celălalt, mai bun de cap, le-a zis:

— Hai, măi, vom pleca când vor fi turcii la rugăciune, că atunci ei nu ies, să le torni plumb topit pe gât, şi om merge numai noaptea, iar ziua ne-om ascunde prin pustietăţi!

Şi aşa au făcut. Au plecat. Ziua stăteau tăinuiţi, iar noaptea se luau după Drumul-Robilor şi zoreau înainte.

Aşa s-a întâmplat, şi după un an încheiat au ajuns în Moldova.

CARUL-MARE SE INVÂRTEŞTE INAPOI

Un oarecare Pepelea, ar fi pus rămăşag cu Dumnezeu, că va îm­pinge Carul spre Calea-Laptelui, însă Dumnezeu, cu cât Pepelea îm­pingea de Car, cu atât ducea Calea-Laptelui mai departe.

Pe-alocuri, cele trei stele ale proţapului Carului-Mare sunt închi­puite a fi trei perechi de boi, pe care-i mână căruţaşul la deal.

Acest căruţaş s-a fost întâlnit cu Dumnezeu, care i-a urat:

— La deal, la deal, cu ajutorul lui Dumnezeu!

Iar căruţaşul i-a răspuns răstit:

— De acum, ori va vrea Dumnezeu, ori nu va vrea, eu tot am ajuns în vârful dealului.

Atunci Dumnezeu, ca să-l smerească, a făcut ca boii din frunte să dea înapoi, aşa că înainte n-au mai voit să tragă; o roată s-a smintit din loc şi, toată greutatea Carului lăsându-se pe acea roată, de atunci Carul-Mare se învârteşte tot îndărăt.

DUMNEZEU FACE PLUGUL

Cică se jeluieşte Pământul către Dumnezeu:

— Doamne, omul mă zgârie, mă taie de nu mai pot!

— Rabdă, răspunse Dumnezeu, că acuma se îngraşă omul de pe tine; dar pe urmă te vei îngrăşa tu de pe el.

Se tânguiau lui Dumnezeu cei dintâi plugari, că n-au spor cu sapa.

— Rugaţi-vă! Inchinaţi-vă cu Doamne ajută, ca să aveţi spor.

Au făcut oamenii aşa şi le-a dat Dumnezeu plugul, care până atun- cea nu era cunoscut. Şi-au arat. După arat, au întrebat ei şi au mulţumit:

— Unde să-l punem, Doamne?

Dumnezeu l-a pus la loc pe cer, unde vedem seara constelaţia Rariţele-Plugul (Orionul); şi acolo stă şi azi cel dintâi plug arătat oa­menilor.

La începutul lumii a zis Dumnezeu către Pământ:

— Tu, negrule Pământ, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta, pe toate vietăţile, dobitoacele şi pe toţi oamenii lumii.

Auzind Pământul această poruncă dumnezeiască, s-a cutremurat de frică, după care cutremur s-a schimbat neteda-i faţă în munţi şi văi şi a zis:

— Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi să adăpostesc toate ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dară nu mă prind să hrănesc şi sumedenia de om, ce va fi cu vremea pe pământ. Nu mă prind să hrănesc pe om, fiindcă el, rânduit de tine stăpân peste toate de pe pământ, nu va voi să mă lucreze şi să mă grijească şi aşa să-şi agonisească cele de trebuinţă gurii şi pântecelui, ci va aştepta ca toate să i le dau de-a gata, aşa cum s-ar zice „mură în gură“. De aceea, atotputernice Doamne, nu mă prind să-l hrănesc pe om; fă bine şi îndatoreşte cu aceasta pre luminosul soare, pre blânda lună, pre strălucitoarele stele sau pre întinsele şi nemărginitele mări.

Auzind Dumnezeu aceste cuvinte pline de griji, rostite de înspăi- mântatul Pământ, a cunoscut că el vorbeşte bine. De aceea a zis către dânsul:

— Nu te teme, măcar că l-am pus pe om domn peste toată lumea, el totuşi va fi dator să lucreze. Şi numai dacă te va lucra, vei fi dator să-l hrăneşti. Dacă te-ai prins să hrăneşti şi să creşti toate făpturile lumii, apoi să ştii că am hotărât ca omul să-şi tragă hrana sa cea de căpetenie din acele făpturi, iară ce-i va fi de lipsă, să-i dai tu.

Auzind Pământul această orânduire preaînţeleaptă, se molcomi.

SFREDELUL INFIPT

In vremea de demult, un om căuta comoara lui Iov în cer şi găsin­d-o, a înfipt sfredelul, care se vede şi astăzi în apropierea Drumului- Robilor. Pe urmă s-a întors acasă, de a luat carul cu boi, spre a merge să-şi ia comoara găsită. Şi pe unde mergea el cu acel car, fiind drumul cotit, se vede proţapul cârmuit în partea dreaptă. Spun că dacă acel om va ajunge să-şi încarce comoara, atunci lumea se va schimba. Dumnezeu va seca toate apele de pe faţa pământului şi va fi ploaie într-o parte a lumii numai cu bani de argint, iar oamenii, crezând că plouă cu apă, vor alerga acolo ca să-şi potolească setea. Şi găsind bani în loc de apă, au să se încarce cu bani şi au să plece înapoi. Apoi pe drum, în calea lor au să găsească pe Sfântul Petrea cu un coş de prescuri şi un pahar cu apă, ţinându-l în mână. Din coş şi din pahar va da la fiecare om care nu va fi fost prea lacom la luat bani, şi la cei care au fost prea lacomi, nu le va da nimică; şi acei ce vor mânca şi bea din mâna Sfântului Petrea nu vor mai înseta şi flămânzi niciodată, iar cei ce nu vor mânca şi bea vor fi însetaţi şi flămânzi totdeauna.

PORUNCA LUI DUMNEZEU

Intâi şi-ntâi, când nu era pământ făcut, era numai stei de apă şi nu se vedea pământ de nicăieri, doar numai apă şi apă şi-ncolo nimic.

Dumnezeu a chemat pe broască şi i-a poruncit să se ducă în fun­dul mărilor, să vază, nu cumva o fi niscaiva pământ pe-acolo şi să vie să-i spună. Broasca n-a avut încotro şi s-a dat de-a scufundişul în adâncurile mărilor şi tocmai după multă vreme s-a întors îndărăt, aducând o ţâră de pământ în gură, spunând lui Dumnezeu că este mult pământ în fundul apelor.

Dumnezeu a poruncit atuncea apelor să se tragă în lături, ca să lase să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat de porunca lui Dumnezeu şi s-au tras în lături, şi pământul stă deasupra până în ziua de azi şi tot aşa o să stea pân-la vremea de-apoi. De-atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască şi ăl de omoară broaştele, face un păcat mare şi la moartea lui va fi plin de bube pe tot trupul, taman cum este broasca.

Urzirea pământului a fost într-o marţi, şi d-aia e păcat şi nu e bine să croieşti cămaşă, şubă, nădragi, izmene, să începi case noi, olate şi tot felul de lucruri, că superi pe Dumnezeu.

TOIAGUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeu, umblând cu Necuratul pe ape, a înfipt toiagul şi s-a făcut pământ. Apoi a trimis pe diavol să-i aducă o ocă de pământ, de probă. El a mers şi a ridicat un munte.

— Vezi că nu eşti slugă credincioasă, i-a zis Dumnezeu. Mai mergi o dată.

Diavolul a mers şi a ridicat alţi munţi. Dumnezeu iar l-a mustrat şi l-a mai trimis şi a treia oară, tot după o ocă de pământ şi el atunci a ridicat toţi munţii.

ŞTIMA APEI

Inainte de facerea lumii, zice că nu era pământ ca acuma, ci nu­mai o apă mare, cât vedeai cu ochii, care plutea pe întinderea cea nemărginită a hăului, întocmai după cum plutesc în timpul de faţă norii în aer. Şi pe deasupra apei aceleia, înotau încolo şi încoace Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe vieţuitoare pe atuncea.

De un timp, însă, urându-i-se lui Dumnezeu de atâta horhăit şi înotat şi voind ca să se mai odihnească puţin, s-a hotărît să facă ceva, doară să se poată odihni. Şi cum s-a hotărât, a şi scos puţină tină de sub unghii, a făcut dintr-însa o turtiţă, s-a suit pe turtiţa aceea şi aşa a început el apoi a pluti mai departe pe suprafaţa apelor.

Necuratul, văzând ceea ce-a făcut Dumnezeu, s-a suit şi s-a întins şi el cât era de lung, pe turtiţă, însă, fără să ceară încuviinţare de la cel ce-a făcut-o. Iar mai pe urmă, când a văzut că Dumnezeu, care era foarte obosit, voieşte să aţipească şi să doarmă puţin, a început a-l trage şi a-l împinge încolo şi încoace, cu gândul ca să-l răstoarne în apă şi să-l înece, şi apoi să rămână el stăpân în lume. Dar în zadar i-a fost toată munca, căci cu cât îl trăgea şi-l împingea el mai tare, cu atâta turtiţa de sub dânşii se lăţea şi se făcea mai mare, până ce, în sfârşit, s-a făcut dintr-însa pământul pe care ne aflăm noi astăzi.

Dumnezeu, care abia aţipise, văzându-l de ce s-a apucat şi ştiind prea bine cu ce fel de gânduri se bate, l-a lăsat dintru început să vadă ce va face. Mai pe urmă însă, văzând că se prea întrece cu şaga, a sărit ca fript drept în picioare, l-a înşfăcat de toarta capului şi apoi, fără să mai stea mult pe gânduri, l-a aruncat în adâncurile apei, blestemându-l şi zicându-i că-n veci în apă să petreacă şi pe cine îl va întîlni în apa aceea, în care se va afla el şi se va lăsa ademenit de dânsul, pe acela să-l înece.

Şi de atunci petrece dracul în apă.

DRACUL ADUCE CÂTEVA FIRE DE NISIP

Cică dintru început nu era pământ, soare, lună şi stele, nici lu­mină ca acuma, ci oriîncotro te-ai fi întors şi te-ai fi uitat, era numai o apă tulbure, care plutea ca un nor încolo şi-ncoace. Iar pe valurile acestei ape, nemărginit de mare şi adâncă, umblau Dumnezeu şi dra­cul, unicele fiinţe de pe timpul acela.

Şi dracul îi zicea lui Dumnezeu totdeauna, de câte ori vorbea către dânsul, „Fărtate“, iar Dumnezeu îi zicea „Nefârtate“.

Astfel, Dumnezeu şi cu dracul se plimbară încolo şi-ncoace pe valurile apei aceleia şapte ani de-a rândul.

După al şaptelea an, fiind Dumnezeu foarte ostenit, pentru că nu se culcase, nici nu dormise defel în răstimpul acesta, zise către dracul:

— Ştii ce, măi Nefărtate?

— Ce este, Fărtate?

— Repezi-te degrabă în adâncimea apei şi adă o mână de lut, ca să ne facem pe întinderea acestor valuri nemărginite un pătişor, ca să avem unde ne odihni, căci eu unul nu mă mai pot mişca acuma de ostenit ce sunt!

— Iacă m-am repezit! răspunse Ducă-se-pe Pustii şi cum rosti cu­vintele acestea huştiuluc! s-a şi cufundat în apă. Dar hoinărind el încolo şi-ncoace prin adâncimea apei şi neaflând nici o ţâră de lut, s-a întors înapoi şi a spus lui Dumnezeu, că în adâncul apei nu se află lut, ci numai nisip.

— Adă-mi nisip! zise Dumnezeu.

Dracul s-a cufundat acuma a doua oară şi, luând din adâncul apei o mână de nisip, s-a întors iarăşi cât ai bate din palme îndărăt, dar până ce a ajuns deasupra apei, i-au rămas numai vreo câteva fire de nisip sub unghii, toate celelalte i s-au strecurat printre degete. Trei din firele ce i-au rămas i le-a dat lui Dumnezeu, iară celelalte le-a păstrat pentru dânsul.

Dumnezeu, luând cele trei fire şi frământându-le în mână, a făcut dintr-însele o turtiţă. Apoi, punând turtiţa aceea pe apă, s-au culcat Dumnezeu şi Necuratul pe dânsa, ca să se odihnească.

Ce face însă Necuratul? Voind a rămâne singur domnitor şi stăpânitor peste toată lumea, cum s-a culcat a şi început a horăi, făcându-se că doarme dus. Dar el nu dormea, ci aştepta cu nerăbdare să adoarmă Dumnezeu, ca apoi să-l răstoarne de pe turtiţă, să-l arunce în apă şi să-l înece.

Dumnezeu, ştiind prea bine cu ce gânduri se poartă dracul, se făcea de asemenea că doarme dus; dar el nu dormea.

Dracul, când cugeta acum că Dumnezeu doarme dus, l-a apucat de un picior şi a început a-l trage în dreapta şi în stânga de pe turtiţă, voind numaidecât să-l arunce în apă şi să-l înece. Insă cu cât îl trăgea el mai tare, cu atât şi turtiţa de nisip se întindea mai mult şi se făcea mai mare şi în care parte îl trăgea, într-aceea se lăţea mai tare. Şi tot aşa muncindu-se Necuratul, de-i curgeau sudori de pe nespălata-i faţă, se făcu din turtiţa aceea pământul pe care locuim noi astăzi.

Dracul s-a minunat foarte mult de această întîmplare neaşteptată, dar nu zise nimic. Şi Dumnezeu a tăcut, făcându-se şi el că nu ştie nimic despre toate cele ce s-au întâmplat peste noapte. Şi aşa se porniră mai departe la plimbare prin lume.

Mai umblând ei încolo şi încoace, cât vor mai fi umblat şi văzând de la un timp Dumnezeu că nu e bine ca pământul să fie fără ţipenie de om, s-a plecat jos, a luat o mână de ţărână şi frământând-o ca aluatul, a făcut dintr-însa pe omul cel dintâi. Iară după ce l-a făcut şi l-a înviat, zise către dracul să facă şi el un om şi să-l învie ca dânsul.

Dracul nu se lăsă mult rugat, ci luând o bucată de lut în mână, făcu şi el un om tocmai ca şi Dumnezeu. A luat apoi un bucium şi a început a sufla cu acesta în omul cel făcut de dânsul, ca să-l învie. Dar în zădar i-a fost toată munca, căci nu l-a putut învia, deşi omul făcut de dânsul s-a fost umflat ca o butie.

De atunci a rămas apoi în om un fir de inimă cât un fir de mac în şapte despicat, şi firul sau sâmburele acela e răutatea omului. De aici vine apoi că omul suduie aşa de spurcat şi urât, căci dacă n-ar fi sâmburele cel rău într-însul, omul ar fi curat ca mirul.

Tot de-aici vine că oamenii se tem de morţi, pentru că dracul, cum moare un om, îndată se apropie de trupul lui, spunând că trupul omu­lui e al său, fiindcă se ţine de pământ şi pământul e al său, deoarece el a fost acela, care l-a scos din fundul apei.

Mai departe, trupul omului se poate cunoaşte şi de pe aceea că e al său, fiindcă fiecărui om, până şi în ziua de azi, i-a rămas negru sub unghii, precum i-a rămas şi lui nisip când l-a scos din apă. Căci dacă trupul omului n-ar fi proprietatea sa, atunci omul ar fi curat sub un­ghii şi nu negru.

Din pricina dracului, deci, care pretinde că trupul omului e al său şi nu al lui Dumnezeu, îndatinează românii de a tăia unghiile celor morţi şi tot din această pricină îi priveghesc ei toată noaptea, nelă- sându-i să stea singuri în casă, temându-se ca nu cumva să vie dra­cul, mâne-ar acolo unde a înserat, şi să pună mâna pe dânşii.

PEŞTII PĂMÂNTULUI

Când a făcut Dumnezeu peştii care se află prin apele curgătoare precum şi prin unele dintre cele stătătoare, cum îs bunăoară iazurile, lacurile şi mările, atunci a făcut el şi patru peşti fără seamăn de lungi, de groşi şi de puternici.

Pre cei dintâi i-a făcut Dumnezeu spre folosul omenimii. Pre cei patru din urmă, însă, i-a făcut anume ca să ţie pământul în spate, ca nu cumva acesta, îngreuindu-se cu timpul, să se prăbuşească şi să se cufunde în apa pe care pluteşte.

Şi cum a făcut el pre aceşti patru peşti uriaşi, îndată i-a şi pus să steie în formă de cruce dedesuptul pământului, adică unul spre răsărit, al doilea spre apus, al treilea spre amiază, iară al patrulea, şi cel de pe urmă, spre miezul nopţii.

Şi după ce l-a aşezat pre fiecare la locul său, departe unul de altul, anume ca să le vină mai uşor de ţinut pământul, le-a poruncit Dum­nezeu să şadă molcom şi să nu se mişte defel din loc, căci îndată cum s-or mişca, s-or şi prăpădi.

Unul dintre aceşti patru peşti uriaşi, şi anume cel ce a fost pus să steie spre răsărit, se numeşte „Incepător“, pentru că el începe toate celea ce au să le facă ceilalţi părtaşi ai săi. Al doilea, adică cel ce a fost pus să steie spre apus se numeşte „Ascultător“, pentru că el pri­meşte sfaturile „Incepătorului“. Al treilea, adică cel ce a fost pus să steie spre amiază, se numeşte „Arătător“, pentru că el conduce soarele şi-i arată calea încotro are să meargă. Iar al patrulea, şi cel din urmă, se numeşte „Somnoros“, pentru că toată ziua doarme dus, iară noa­ptea, trezindu-se, conduce luna şi stelele.

Intâmplându-se însă ca „Somnorosul¹¹ să se trezească ziua, atunci mână luna ca să bată soarele pentru că a întârziat, crezând în buimă­ceala lui că nu e ziuă, ci noapte, pentru că el rar când se trezeşte ziua, ci numai după ce înserează. Şi atunci se naşte întunericime de soare.

Trupul acestor peşti uriaşi e aşa de lung şi de gros, că, uitându-te la ei, de-abia le-ai zări spinarea, care e împănată cu ghimpi groşi şi vârtoşi. Ochii lor lucesc ca lumina şi pătrund cu vederea tot pământul. Gura lor e aşa de mare, că ai putea băga milioane de oameni deodată într-însa şi tot nu s-ar putea umple. Aripile lor îs aşa de late, că ai putea să acoperi ţări întregi cu dânsele. Iar coada lor e aşa de lungă şi atât de puternică, că dacă te-ai afla în apropierea ei când o mişcă, pe loc te-ar şi face turtă, că nimic nu s-ar alege din tine.

„Arătătorul¹¹, pe lângă ghimpii de pe spinare, mai are unul pe cap, ca de vreo şase prăjini de lung, care-l poartă de la răsărit spre apus şi cu care arată soarelui calea încotro are să pornească şi să meargă.

Cu toate însă că peştii aceştia au un trup şi o gură aşa de mare, totuşi ei nu mănâncă şi nici nu beau mai nimică, ci trăiesc aşa, mai mult fără mâncare şi fără băutură, iar dacă din când în când flămân­zesc sau însetează, atunci îşi potolesc foamea cu lut şi-şi astâmpără setea cu apă de ploaie, care se strecoară prin pământ.

Când îs din cale afară de flămânzi şi însetaţi, atunci se-ntorc cu boturile spre pământ şi nu numai că prind a roade într-însul, ci sug şi toată apa din el şi atunci e în anul acela mare secetă, iară în anul ce urmează, foamete.

Doi dintre aceşti peşti şi anume „Incepătorul“ şi „Somnorosul“, suflă din câte-o nare numai pară şi foc, astfel că dacă ar îndrăzni cineva să se apropie în partea aceea în care suflă ei cu această nare, pe loc ar arde.

De aceea şi e în părţile acelea, în care suflă ei cu narea aceasta, o căldură nemaipomenit de mare şi nesuferită. Iară pe cealaltă nare suflă numai gheaţă. De-aceea toate celea ce se află în părţile acelea, în care suflă ei cu această nare, fie apă, fie ce va fi, pe loc se şi face sloi de gheaţă.

Insă, aceşti doi peşti nu rămân necontenit aşa cum au fost de la început, ci din an în an se schimbă la chip, căci narea pe care suflă ei foc se topeşte, iar cealaltă nare pe care suflă gheaţă se tot măreşte, fiindcă creşte sloi de gheaţă împrejurul ei.

Ţinând peştii aceştia pământul necontenit în spate, foarte lesne poate orişicine să priceapă şi să înţeleagă, că de la o vreme trebuie

să-i doară şi pe dânşii spatele, măcar că-s aşa de mari şi de puternici.

De aceea, când îi doare mai tare spatele, se mişcă şi ei puţin, anume ca să vie greutatea pământului de pe o parte pe cealaltă a spatelui. La mişcarea aceasta, însă, se naşte totdeauna cutremur de pământ. Şi cu cât mişcarea lor e mai mare, cu atâta şi cutremurul e mai simţitor.

Tot aşa se cutremură pământul şi atunci când unul sau altul din aceşti peşti mişcă vreun ghimpe, sau când se ating din nebăgare de seamă cu coada de vreunul din stâlpii pământului. Şi după cum se poartă peştele, adică după cât de tare se mişcă el sau se atinge de stâlpii pământului, aşa de tare se cutremură şi se clatină pământul.

Dar nu tot pământul se cutremură deodată, ci numai pe unele lo­curi, pe altele, însă, nu. Şi aceasta din cauză, că nicicând nu se mişcă toţi peştii deodată.

Dacă s-ar întâmpla să se mişte sau să se întoarcă tuspatru peştii deodată, atunci de bună seamă că şi pământul nu numai că s-ar cu­tremura, ci s-ar şi prăbuşi în apă şi toată lumea s-ar îneca şi s-ar nimici.

Aceasta, însă, nu se întâmplă nicicând.

Când se mişcă numai un peşte, atunci e altceva, atunci se face cutremur numai pe-o parte de pământ şi anume numai pe aceea unde se află el şi chiar şi atunci numai în acel loc în care i s-au mişcat ghimpii, aripile sau coada.

Dar nici lumea aceasta nu poate să aibă nicicând sfârşit, ci după cum fiecare vietate şi lucru are un sfârşit, aşa trebiue să aibă şi ea odată un capăt.

Iar capătul lumii va fi atuncea, când vor pieri toţi peştii care ţin pământul în spate.

Când va pieri al doilea peşte, atunci va fi un semn că sfârşitul lu­mii nu mai e departe, ci aproape.

Iar când vor pieri ceilalţi doi din urmă, atunci va pieri şi lumea, căci nemaiavând cine să ţie pământul în spate, şi-ncărcat fiind de păcatele oamenilor, va trebui numaidecât să se prăbuşească şi să se cufunde în apă.

Se zice că unul dintre aceşti patru peşti, chiar să şi fi pierit, şi anume

pe timpul potopului, fiind turtit de pământ, care era foarte apăsat de mulţimea apei ce plouase în decursul celor patruzeci de nopţi.

Alţii, însă, cred şi spun că unul dintre aceşti peşti să fi pierit, nu se ştie acuma când, din cauza că s-a mişcat prea tare şi Dumnezeu l-a pedepsit pentru aceasta cu moartea, fiindcă nu l-a ascultat să steie molcom, după cum i-a spus de la început.

Când şi-a dat peştele acesta sufletul, atunci s-a lăsat toată greutatea pământului pe spatele celorlalţi, care au mai rămas în viaţă şi atunci a fost un nemaispus de mare cutremur de pământ.

Şi fiindcă acuma greutatea pământului era prea mare pentru cei trei ce-au mai rămas în viaţă, de-aceea unuia dintre dânşii, şi anume celui de cătră apus, adică „Ascultătorului“ i s-a rupt jumătate de trup şi sângele îi curgea atât de tare din rană, că şi acesta era cât pe ce să piară. Dumnezeu, însă, s-a îndurat de dânsul şi i-a vindecat rana, iară din sângele lui, care mai că era să înece lumea, a făcut o mare, pe­semne, Marea Roşie. Iară din ghimpii şi din oasele ce i s-au frânt şi n-a apucat să le pună la loc, a făcut mai multe şiruri de munţi, împănaţi cu tot felul de stânci şi copaci.

Şi de atunci a rămas lumea aşa după cum o vedem noi în ziua de astăzi.

Se zice mai departe că fiecare dintre aceşti peşti înseamnă păcatele oamenilor în firea lor şi când va fi firea lor aşa de mare şi plină de păcate, că nu vor putea-o mai mult purta, ci le va plesni, atunci vor trebui şi ei să piară şi atunci va fi sfârşitul lumii. Căci atunci va fi un cutremur aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată mai-nainte de aceas­ta, şi atunci pământul numaidecât are să se prăbuşească şi o să se cufunde în apă. Iar dacă se va prăbuşi pământul, atunci fireşte că şi lumea se va nimici.

LEGENDĂ

Dumnezeu a făcut pământul din început nu rotund ca un măr, cum spun învăţătorii, ci drept, întocmai ca un şes foarte întins, fără dealuri şi fără văi. Dedesubtul lui e numai apă şi el pluteşte pe apă ca o scândură pe un lac, dar că el fiind mai greu ca apa, lesne s-ar cufun­da, dacă n-ar sta pe doi peşti foarte mari care-l ţin veşnic în spinare. Munţii, dealurile şi văile s-au făcut în urmă şi iată cum: într-o vreme, peştii, care ţin pământul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvârcolească tare. Atunci pământul clătindu-se şi cutremurându-se cumplit, pe unele locuri a crăpat, formând văile, iar prin alte locuri valurile apelor l-a ridicat în sus, formându-se munţii şi dealurile. Tot atunci se spune că s-ar fi deschis în pământ şi izvoarele, care hrănesc cu apă râurile ce curg prin văi.

Dovada cea mai bună ce o are poporul că pământul stă pe apă, e că, cu cât se sapă mai jos în pământ, cu atâta se dă de mai multă apă.

Pricina cutremurului de pământ nu e alta decât mişcarea peştilor, ce ţin pământul în spinare.

Pământul are margini de jur împrejur, şi de la marginea lui încolo e numai apă. Tot pe apa de la marginea pământului stă bolta cerului.

LEGENDA PĂMÂNTULUI ŞI A MUNCII

Atotputernicul Dumnezeu, după ce a făcut cerul cel fără de capăt şi pământul cel înconjurat de ape şi toate câte sunt într-însele, a făcut în urmă pe om şi a hotărât ca el să fie stăpân peste toate făpturile şi vietăţile pământului, apelor şi văzduhului. De aceea a chemat Dum­nezeu pe toate făpturile sale înaintea sa şi le-a spus tuturora ce înda­toriri le impune de împlinit.

Aşa a rânduit Dumnezeu ca cerul să fie pentru respirarea oame­nilor şi a vietăţilor, şi loc de petrecere pentru zburătoare, şi ca plan­tele să tragă din el, prin frunze, hrană trebuincioasă.

Soarelui i-a dat Dumnezeu poruncă, prin razele sale de foc, să încălzească aerul, pământul şi apele şi să-şi reverse lumina sa asupra tuturor făpturilor dumnezeieşti, aflătoare sub bolta cerului.

Pe luna cea schimbătoare şi pe stelele cele fără de număr le-a însărcinat Dumnezeu ca ele să fie luminătoarele nopţilor, ca vietăţile sălbatice şi fricoase, ieşind din ascunsele lor vizuini, să-şi poată afla hrana în vremea nopţilor.

Mărilor cele fără de fund şi lin stătătoare şi apelor celor curgătoare le-a zis Dumnezeu ca în ele să se adăpostească fel de fel de peşti şi vietăţi, ca ele să stingă setea oamenilor şi a vietăţilor şi, pe urmă, ca prisosul apelor lor să se ridice în formă de abur în aer şi apoi la vreme de trebuinţă să cadă pe pământ în formă de ploaie şi omăt.

In urmă veni şi pământul la rând, ca să ieie şi el spre ştiinţă îndătorirea lui şi Dumnezeu i-a zis:

— Tu, negrule pământ, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta, toate vietăţile, dobitoacele şi pe toţi oamenii lumii!

Auzind pământul această poruncă dumnezeiască, s-a cutremurat de frică, după care cutremur s-a schimbat neteda-i faţă în munţi şi văi şi a zis:

— Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi să adăpostesc toate ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dar nu mă prind să hrănesc sumedenie de om ce va fi cu vremea pe pământ. Nu mă prind să hrănesc pe om, fiindcă el, rânduit de tine stăpân peste toate de pe pământ, nu va voi să mă lucreze şi să mă grijească şi aşa să-şi ago­nisească cele de trebuinţă gurii şi pântecelui, ci va aştepta ca toate să i le dau de-a gata, aşa cum s-ar zice, mură în gură. De aceea, atotpu­ternice Doamne, nu mă prind să-l hrănesc pe om; fă bine şi îndătoreşte cu aceasta pe luminosul soare, pe blânda lună, pe strălucitoarele ste­le sau pe întinsele şi nemărginitele mări.

CURCUBEUL — BRÂUL ILENEI COSÂNZEANA

Se spune că era cândva o fată foarte frumoasă, Ileana Cosânzeana. Era fiică de împărat. Ea avea un brâu frumos de toate culorile, cu care se încingea toată vremea. Şi era foarte fudulă. Ii părea că dacă are brâul acela e cea mai aleasă de pe pământ şi deaceea nu voia să vorbească cu nimeni. Dar avea ea un drăguţ fecior de împărat. Şi odată a plecat cu dânsul la pădure. Băiatul a pus mâna pe brâul fetei. Ea s-a supărat şi l-a lăsat pe iarbă. Soarele de sus a văzut aceasta şi s-a gândit: „Cât rău face brâul acesta!“Şi când fata a adormit pe iarbă cu băiatul, soarele i-a ridicat brâul. S-a trezit fata şi a văzut, că nu i-i brâul şi a început să plângă tare-tare, parcă ploua din ochii ei frumoşi. A început să plouă şi din cer. Iar după ploaie, când a încetat să plângă fata, soarele i-a arătat brâul şi i-a spus: „Iată brâul! Nu-l mai poţi purta, de când a pus pe el mâna feciorul de împărat“.

Şi acum în popor se spune şi curcubeu, şi brâul Ilenei Cosânzeana.

PEŞTII CARE SUSŢIN PĂMÂNTUL

Pământul îl ţin în spate patru peşti uriaşi, care sunt pe fundul mării. Când li-e greu pământul, atunci schimbă pe cealaltă parte şi bat din coadă. Apa, lovită de coada peştilor, împroaşcă în toate părţile şi pică la noi ca rouă.

LEGENDA VÂNTULUI

După ce Dumnezeu făcu pământul şi-l împodobi cu ape, munţi, păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi creă pe om şi se gândea ce mai are de făcut, ca opera lui să fie desăvârşită.

Se coborî într-o zi pe pământ, cu nelipsitul Sfântul Petru, şi începu să cutreiere pământul în lung şi-n lat.

Toate erau frumoase, toate erau măreţe, dat atât Dumnezeu, cât şi Sfântul Petru băgară de seamă că le lipseşte ceva.

Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele minunate erau nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gânduri.

Atunci Dumnezeu creă vântul!

Şi cum era primăvară, ceva lin şi mângâios se porni, mişcând florile în stânga şi în dreapta, care vrăjite se plecau gingaşe unele spre al­tele; suprafaţa apelor se încreţi uşor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut; tot vântul, strecurându-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe, pe aripile lui, ecoul cântecelor de păsărele minunate, frânturi de cântece vesele sau de dor.

Şi aşa trecu primăvara şi vântul fu un copilaş cuminte şi duios, care adia uşor.

Şi veni vara. Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Când soarele dogorea pe pământ, vântul pornea răcoros şi, la adierea lui, totul parcă prindea puţină viaţă!

Dar şi vara trecu. Şi o dată cu vara, trecură şi anii copilăriei vântului. Acum simţea mai mult.

Şi când văzu toamna cu mâna-i nimicitoare, care unde se întindea, usca şi scutura, vântul se mânie tare şi începu să sufle mai cu putere.

Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii, verzui; când văzu ploile căzând necurmat, nimicind ul­timele podoabe ale verii, vântul începu a şuiera tainic.

Se strecura trist printre copacii desfrunziţi, pe suprafaţa apelor, în valuri mari şi repezi, împrăştia pretutindeni frunzele şi florile veştejite, se purta ca un copil, pe care prima durere îl doboară.

Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni iarna. O! Iarna-l îngrozi pe vânt!

Vântul, care în copilărie fusese un copil atât de blând, acum, în a patra epocă a anului, deveni de nerecunoscut.

Intr-o dimineaţă, sculându-se, văzu totul acoperit de neaua albă şi rece.

Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic, din ce până mai ieri fusese primăvară, vară şi toamnă. Aşa că vântul se crezu că este într-un loc străin şi începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri, câmpii,oraşe, îndoind totul în cale, spul­berând zăpada, şuierând printre hornuri, zgâlţâind uşile şi ferestrele, strigând cu glas tânguitor florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale timpului frumos.

Şi umbla vântul aşa, până ce într-o zi dete de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai.

Vântul o cunoscu că este primăvara. Şi luând-o cu el, se întoar- seră-mpreună în locurile părăsite. Şi de bucurie, vântul deveni iar blând, mângâietor.

LEGENDA CRIVĂŢULUI

Crivăţul ieşi odată la plimbare; dar era nebunatec, Doamne fereşte! Pe unde trecea, făcea o mulţime de neorânduieli.

întâi intră într-o grădiniţă şi cum intră, se apucă să scuture tran­dafirii cei frumoşi, să ofilească florile, să frângă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele şi rupse în dreapta şi în stânga crengile pomilor încărcaţi cu frunze şi cu fructe.

La câmp făcu şi mai multe rele. Ici culcă la pământ grâul şi-i zdro­bi spicele, de-şi risipi toate boabele, colo doborî clăile de fân şi le luă vârtej pe sus. Dar ce e şi mai groaznic, dezrădăcină în pădure câţiva copaci bătrâni şi-i răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând peste o turmă de oi ce păştea în tihnă, le împrăştie în toate părţile şi le ameţi, învârtindu-le. în câteva ceasuri stricase totul pe unde trecuse. Oame­nii se jeluiră de toate relele ce le-a făcut Crivăţul pe pământ, numai într-o zi.

— E un vânt pustiitor, strigară unii.

— Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci şi flămânzi! Ne-a stricat tot!

îndată împăratul vânturilor chemă Crivăţul de faţă şi-l întrebă să răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre năz­drăvăniile lui.

Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără zicând numai:

— Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimănui; am vrut numai să mă joc cu florile, holdele şi cu oile. Vina e a lor că nu ştiu de glumă!

— Aşa glumă trece măsura, fătul meu! îi răspunse împăratul vânturilor. Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deşi e glumă, nu e bună! Ca să te înveţi minte, eu nu ţi-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieşi de la închisoare. Atunci ai să te poţi juca cu gheaţa şi cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci.

De atunci, Crivăţul nu mai suflă decât iarna, pe pământul înţepenit de ger, bătut de viscol şi înăbuşit sub troiene de zăpadă. După dânsul aleargă lupii urlând şi zboară corbii flămânzi.

El vine la noi dinspre miazănoapte şi răsărit, trecând peste câmpuri pustii şi peste mări furtunoase.

OMĂTUL ŞI NOURII CU FULGERELE

A fost o femeie şi avea două fete. într-o zi s-au aşternut fetele pe fântână şi s-au pus la tors; da fata cea mai mare a scăpat, nu ştiu cum, ghemul în fântână. Când a venit acasă, mă-sa a început a o ocărî, ca să meargă numaidecât să caute ghemul, că de nu, o bate; ea a luat şi s-a dus. A intrat în fântână, acolo a dat de un câmp cu flori. Florile acelea au vorbit la dânsa:

— Ia şi tu, fată, câteva flori, că suntem frumoase.

Ea a luat.

S-a mai dus şi a ajuns la un cuptor cu pâine. Pitarul i-a zis:

— Ia o pâine şi jumătate, să ai pe drum!

A ajuns la baba Dochia:

— Ce-ai venit, fată?

— Am venit să-mi caut ghemul!

— Ghemul este la mine, eu ţi-l voi da, dar şi tu să-mi faci o trea­bă; na-ţi pernele acestea să mi le scuturi.

Şi i-a dat douăsprezece perne. Ea a scuturat pernele, da acelea erau cele douăsprezece cojoace ale ei. Când le-a scuturat, s-a făcut un omăt şi a venit un vânt mare, a luat omătul şi l-a dus prin lume.

Dochia i-a dat ghemul şi când a ieşit ea de-acolo, la poartă a venit iar vântul şi a suflat-o toată cu straie de aur; una peste alta şedeau pe dânsa.

Ea a mers acasă, şi mă-sa când a început a o dezbrăca, era numai salbe de aur.

A luat şi s-a dus şi cea mai mică la fântână şi a scăpat şi ea ghemul şi s-a dus să-l caute. A găsit şi ea câmpul şi a rupt singură flori. Pe urmă a ajuns la cuptor, dar acolo erau numai pietre.

— Ia o piatră şi jumătate, i-a zis pietrarul.

A ajuns la Dochia şi ea i-a zis:

— Eu ţi-oi da ghemul, dar ia şi-mi scutură ţolurile acestea.

Şi i-a dat nişte lăicere.

Cum le scutura, ieşea aţa şi a venit un vânt şi a dus-o. Ţolurile acele erau nourii, da din aţa ceea se făceau fulgerele.

Pe urmă ea s-a dus acasă şi când a ieşit în poartă, vântul a suflat-o şi a îmbrăcat-o toată în fier şi smoală.

— Vezi că tu nu eşti cu noroc ca astalaltă, i-a zis mă-sa.

Şi a doua zi a murit.

FEBRUARIE ARE DOUĂZECI ŞI NOUĂ DE ZILE

Odată Sfântul Casian, cel ce-şi are hramul la douăzeci şi nouă feb­ruarie în anii bisecţi, s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plângă ziditorului, că oamenii nu-l cinstesc şi pe dânsul, cum cinstesc pe ceilalţi sfinţi.

Dumnezeu îl întrebă însă:

— Ai făcut vreo faptă bună în lumea aceasta? Ceilalţi sfinţi au făcut multe fapte bune şi de aceea au câte o zi de ţinere.

Nesfârşindi-şi încă vorba, iată că vine acolo Sfântul Nicolai, ud leoarcă.

— Sfinte Nicolai, îl întreabă Dumnezeu, ce eşti ud?

— Uite de ce, răspunse sfântul, din pricina vântului mare, era gata- gata să se înece o corabie; cum am văzut-o, m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oamenii ei, de la moarte.

Atunci Dumnezeu se întoarse către Sfântu Casian şi îi zise:

— Auzi cum fac fapte bune cei ce au ţinere? Fugi de-aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată.

Şi de-atunci luna februarie are câte douăzeci şi nouă de zile la fiecare patru ani o dată.

MĂRŢIŞORUL

Demult, prea demult, când soarele cu mândru chip de tânăr cobora la horă-n sat, la vreo sărbătoare mare printre fete şi flăcăi, l-a pândit un zmeu prădalnic şi, răpindu-l dintre oameni, l-a închis în grea tem­niţă, zăbrelită, ferecată. Lumea toată se-ntristase; păsări în pădurea mută îşi uitaseră ciripitul; murmurul izvoarelor, cântecul fecioarelor, râsetul copiilor se topiră-n jale mare. Nimeni nu-ndrăznea să-nfrunte zmeul groaznic şi-nrăit.

Ci răbdarea margini are. S-a aflat printre tineri un voinic şi a por­nit să salveze soarele pentru lume şi pământ din temniţa zmeului, răului, hainului. Şi l-au petrecut săracii pământenii-ndureraţii: taţii, mamele, surorile, prietenii şi fraţii şi i-au dat puterea lor, să-l ajute-n drumul greu. A mers vara, toamna-ntreagă, iarna aspră a tot mers, până ce găsi castelul groaznicului zmeu.

Porniră luptă crâncenă pe viaţă şi pe moarte între ei. Se izbeau cu necruţare, împrăştiind sudori şi sânge prin zăpada cristalină. Tare era zmeul, tare se ţinea şi voinicul. Plini de răni le erau piepturile, braţele şi umerii. Pân-la urmă tot voinicul mai voinic se dovedi, şi hainul zmeu în moarte se topi, se prăbuşi. Sfărâmând pereţii negri ai temniţei fe­recate, îl eliberă pe mândrul soare şi-l săltă pe cer curat. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar el n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele din răni în picuri i s-a scurs cald în zăpadă. Şi, topindu-se zăpada, albe flori în loc răsăreau, se trezeau din amorţire. Gingăşia-şi clătinară în petale ghioceii, vestitorii primăverii. Cel mai de pe urmă picur de putere şi de sânge din al tânărului braţ s-a prelins în luna martie-n cea dintâi zi.

Şi-a închis ochii tânărul. Dar de atunci fetele, în amintirea faptei lui de voinicie, împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi altul roşu — mărţişori de primăvară — şi îi dăruiesc flăcăilor pe care-i îndrăgesc. Acel roşu înseamnă dragoste pentru tot ce e frumos, e culoarea sângelui voinicului neînfricat, care s-a luptat cu zmeul, soarele ni l-a salvat. Acel alb simbolizează fericirea, sănătatea, curăţenia de ghio­cel gingaş şi fraged — prima floare-n primăvară..

LUNA LUI MARTIE

Era pe timpuri un om sărac, lipit pământului. Dar era pe când oamenii nici nu auziseră de chibrituri şi păstrau jăratic în cenuşă. Nu ştiu cum se făcuse, că i se stinse omului nostru jăraticul şi intră în nevoie. Ce să facă el? S-a pornit la frate-său, care era mai bogat. S-a dus să-i ceară câţiva tăciuni. Acela, însă, l-a alungat. Săracul trăia la marginea unei păduri. Şi iată că zăreşte deodată un focuşor printre copaci. Zice: „Ia să mă duc într-acolo“. Vine. Şi ce vede? în jurul fo­cului aceluia şedeau doisprezece inşi zdraveni şi frumoşi, unii mai tineri, alţii mai ninşi la plete. Acelea erau lunile anului toate. Se uitară toţi la omul sărman, până ce unul zise:

— Cine eşti, omule, şi ce vânt te-a adus pe aici?

— Iaca veneam din sat, de la frate-meu, c-am fost la el după foc. Mi s-a stins jarul în sobă şi-mi îngheaţă copilaşii de frig... Nu mi-ţi face un bine să...

— Ţi-om face, da ia să ne spui tu, care lună e mai bună?

— Păi... Martie-i mai bună, să nu vă fie cu supărare, că vine primăvara, dau în muguri copacii, totul învie, iese lumea la arat. Şi dacă semeni la vreme, ai şi pâinică, ai şi tot.

— Scoală, Martie, şi dă-i omului nişte jăratic.

Se scoală un tânăr înalt şi frumos şi-i toarnă un pumn de jăratic în poala sumanului şi-i zice:

— Cu unul să aprinzi focul în sobă, dar ceilalţi să-i împrăştii prin podul casei, prin ogradă, prin casă, prin grajd.

A mulţumit omul şi s-a dus. Ajuns acasă, face întocmai cum i-a spus Martie şi ce să vezi? Minune nu altceva! A aruncat un tăciune în pod — s-a umplut podul cu grâu. A aruncat unul în grajd — s-a umplut grajdul cu vite. A aruncat unul pe masă — s-a făcut o grămadă de galbeni...

E-e-e-ei! Când a văzut fratele cel bogat aşa minune, face:

— De unde, măi! De unde ai căpătat atâta bogăţie?!

Omul ia şi-i povesteşte de-amănuntul toată tărăşenia. Atâta i-a tre­buit bogatului şi — tiva la pădure! Vede focul, vede cei doisprezece inşi. Se apropie.

— Bună sara!

— Bună sara! Da ce nevoie te-a scos din casă pe o vreme ca asta?

— Da iaca... Am nevoie de nişte cărbunaşi, că mi s-a stins focul în vatră...

— Hai ţine poala, să-ţi dăm tăciuni. Să-i împtăştii prin toate coţurile ogrăzii, prin casă, prin pod, prin livadă..

I-a dat Martie jăratic şi pleacă bogatul bucuros acasă, împrăştie tăciunii peste tot şi, când s-a aprins toată casa, grajdurile, copacii, n-a putut scoate nimic din gura focului..

De atunci se zice, că luna lui Martie îi luna celor iubitori de muncă, cinstiţi şi harnici...

ZILELE DOCHIEI

Cică traia odată o babă, care avea oi şi capre multe. Cu ele se mângâia, cu ele se hrănea. Dar rea şi hapsână ca dânsa nu mai văzu pământul de când îi el. Iată că trecu luna lui Faur şi veni Mărţişor. Dochia nu-şi afla loc, îi ardeau călcâiele de dorinţă să plece cu oile la munte. A luat şi s-a pornit: „Bâr, oiţă, ţa, căpriţă!“ La o poală de munte îi ieşi în cale Vântul de primăvară şi-i spuse:

— Devreme, Dochio, devreme! Are să te îngheţe Mărţişor!

— Să-ţi tacă gura! Nu mă tem de Mărţişor, că-l fac un ghemuşor.

Bine. Merge baba cu turma. Ajunge-n inima munţilor. Da Mărţişor

din urmă. Şi când dă o ploiţă bunicică, i se îngrelează cojocul deasu­pra şi Dochia ce să facă? Hai să-l arunce, că mai avea vreo unsprezece. Şi ploicica cea călduţă ţinu mult. Baba a aruncat toate cojoacele. Acum Mărţişor slobozi un îngheţ, de a înţepenit apa în iazuri şi mustul în copaci. Baba, udă până la piele, a îngheţat cu turmă cu tot. Şi de atunci primele douăsprezece zile ale lui martie se numesc în popor „zilele Dochiei“.

STELE LOGOSTELE

Departe, la răsăritul soarelui, au locaşul Sfânta Luni şi Sfânta Vi­neri, la asfinţitul soarelui, Sfânta Marţi şi Sfânta Miercuri, iar la miazăzi, Sfânta Joi şi Sfânta Duminică. Iar la miazănoapte, locuieşte singură, fără soaţă, Sâmbăta şi ea nu-i sfântă, ca tovarăşele ei şi e străină între ele, căci toate celelalte sunt surori.

Şi e greu să găseşti locaşurile sfintelor babe; şi rar s-a întâmplat s-ajungă pe la ele vreun Făt-Frumos cu stea în frunte.

Dar cică toate şase, afară de Sâmbătă, au câte o stea în cer şi steaua fiecăreia stă tocmai deasupra locaşului. Dar cine să ştie care li-e steaua! Că dacă le-ai şti-o, te-ai duce tot cu ochii la ea şi ai nimeri la locaşul sfintei.

Din vreme în vreme, când vrea Dumnezeu să mai pedepsească lumea, atunci arată ori o stea ori alta, dintre cele şase stele ale sfinte­lor babe, că vezi, babele ştiu gândul lui Dumnezeu şi cam au suflet bun, dau de ştire creştinilor.

Şi nu s-arată oricare din ele, ci numai una.

Când e să fie cutremur de lume, ruptură de pământ şi scufundare de munţi, s-arată stea galbenă şi asta e a Sfintei Luni; la holeră şi boale s-arată steaua Sfintei Marţi; la vărsare de sânge şi la cumplire de războaie s-arată steaua Sfintei Miercuri. Steaua Sfintei Joi s-arată când e să fie potop şi ploaie cu trăznete; a Sfintei Vineri, când o să fie înmulţire de fiare sălbatice, cât să intre prin sate, iar a Sfintei Duminici s-arată la foamete.

Şi cică mai e şi a şaptea stea, care ar fi fost să fie a Sâmbetei, dar a rămas să fie a Maicii Domnului. Şi când se va arăta steaua asta, va fi sfârşitul lumii. Şi aceste şapte stele poartă crugul cerului şi se nu­mesc stele logostele.

STÂLPII PĂMÂNTULUI

Dintru început, pământul nu era împănat cu tot felul de dealuri şi munţi ca-n ziua de astăzi, nici nu avea atâtea văi şi văgăune, câte are acuma; ci el era neted ca faţa mesei, adică numai un şes, încotro te înturnai şi te uitai cu ochii. Şi acest şes foarte întins plutea pe deasu­pra apei, care se află dedesuptul pământului, întocmai după cum pluteşte o scândură pe un lac. Iar apa plutea, după cum pluteşte ea şi acuma în văzduh şi văzduhul, la rândul lui, sta în puterea lui Dum­nezeu, cum stă şi-n timpul de faţă.

Văzând însă Dumnezeu de la un timp că pământul e cu mult mai greu decât apa pe care pluteşte şi că într-o bună dimineaţă foarte lesne ar putea să se prăbuşească şi să se cufunde în adâncurile aces­teia, a făcut patru stâlpi sau furci de foc şi cu stâlpii sau furcile aces­tea l-a sprijinit apoi pe dedesupt, ca să nu se prăbuşească.

Necuratul însă, care a voit să-l încerce şi să-l piardă pre Dumnezeu, când a făcut acesta pământul, şi care, neputându-l atunci îneca, căuta necontenit cum s-ar putea în alt chip oarecare mântui de dânsul, văzându-l că a sprijinit pământul, s-a făcut foc şi pară de mânie şi pe loc s-a şi apucat să roadă stâlpii sau furcile pământului, anume ca acesta să nu poată pluti mai mult, ci să se prăbuşească şi să se cu­funde în apă şi, dimpreună cu dânsul, să se prăbuşească nu numai lumea, ci şi Dumnezeu care a făcut-o.

Dar degeaba i-a fost toată munca, căci pe când isprăvea un stâlp sau o furcă de ros, da fuga la alta şi până s-o roadă pe aceea, cea roasă creştea iarăşi la loc. Şi aşa roade el necontenit şi astăzi, de colo până colo, fară de nici un folos.

La Paşti însă, când vede ouă roşii la creştini, se prosteşte şi mai tare. Atunci îşi pierde tot cumpătul.

Iar când isprăveşte câte-o furcă de-a pământului de ros, atunci tot pământul se cutremură.

Dar aceea ce n-a putut face Necuratul, duce-s-ar pe pustii, au făcut peştii pământului. Adică aceştia au ros unul dintre cei patru stâlpi. De aceea zic o seamă de oameni că pământul nu stă pe patru, ci nu­mai pe trei stâlpi.

Când a picat stâlpul acela, atunci s-a prăbuşit şi s-a cufundat o bucată de pământ în apă şi de atunci s-a făcut în partea aceea o mare foarte mare, care stă şi astăzi.

Fiind însă pământul foarte greu, capetele de deasupra ale stâlpilor, care au rămas neroşi, au intrat în pământ şi au împins coaja acestuia în sus, şi aşa s-au făcut apoi dealurile şi munţii.

Când mănâncă oamenii de frupt în zile de post, atunci peştii pământului se supără pe dânşii şi de aceea se apucă ei şi-n timpul de faţă de ros stâlpii pământului, care înseamnă cele patru posturi de peste an, dându-le prin aceasta de cunoscut, că posturile sunt rânduite de Dumnezeu, ca ei să le postească, nu însă să se-nfrupte sau chiar să mănânce de frupt în decursul lor. Iar când prind peştii a roade la stâlpii pământului, atunci pământul se cutremură şi se mişcă. însă el nu se mişcă, nici nu se zdruncină pretutindeni, ci numai în acea parte unde stă pe stâlpi, adică la munţi.

O seamă de oameni însă cred şi spun că fiind lumea de un timp încoace foarte stricată şi păcătoasă, mâncând de frupt nu numai miercurea şi vinerea de peste an, ci mai peste tot anul, de aceea şi peştii pământului au mai ros încă doi stâlpi, şi acuma stă pământul numai pe un singur stâlp, pentru că cei mai mulţi oameni postesc numai postul cel mare. Iar când nu vor posti nici acest post, atunci are să se piardă lumea.

SFÂRŞITUL PĂMÂNTULUI

Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el, îngrozit de răutăţile câte le vede pe pământ şi sătul de acelaşi drum veşnic, vrea să fugă şi să scape de vederea pământului. Aşa, cum umblă el de-a curmezişul peste pământ, de la răsărit spre asfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu răsărirea când spre miazăzi, când spre miază­noapte, cu gând că va putea ajunge odată să facă sfârşit pământului şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de înconjurat pământul. Iar sfârşitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la asfinţit şi să asfinţescă la răsărit, adică tocmai invers de cum e astăzi.

Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, şi de aceea a pus străjer la miazănoapte pe Sân-Nicoară, şi la miazăzi pe Sân-Toader ca să ţie calea soarelui şi să-l abată din cale.

Şi cică primăvara ajunge soarele în fuga lui pe la Sân-Toader, şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi şi ninsori şi prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sân-Toader pe o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape Sân-Toader, căci soarele apucă să fugă înainte; dar atunci Sân-Toader, cu nouă cai ai săi, se ia după soare şi-l fugăreşte şi aleargă să-l prindă. Şi fuge după soare treisprezece săptămâni şi abia îl ajunge acolo departe-departe spre miazăzi. Şi cum îl ajunge, îl şi întoarce de la miazăzi la răsărit.

Şi se întoarce soarele şi merge-merge spre răsărit, dar când ajunge la locul lui cel orânduit de Dumnezeu, nu se astâmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va putea fugi de pe cealaltă parte. Şi atunci îi iese în cale Sân-Nicoară şi-l prinde şi-l trimite îndărăt. Şi soarele iarăşi face ce a făcut, şi tot aşa o păţeşte întruna cu Sân-Toader şi cu Sân-Nicoară.

Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sân-Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că Sân-Toader e tânăr şi are cai; dar Sân-Nicoară n-are cai şi e bătrân.

SFÂRŞITUL LUMII ŞI ANII DIAVOLULUI

Când a făcut lumea, Dumnezeu a spus diavolului ca să facă el pământul şi casa, căci Dumnezeu va face pe om, şi pentru lucrul lui, îl va pune în scaun. Dar cum nu s-a putut să fie decât un tată la copii, tot astfel nu s-a putut să fie decât un Dumnezeu pe lume.

Diavolul, de ciudă că nu l-a pus împărat, a făcut o fântână ca să-l închidă pe Domnul Cristos, când va veni; căci el vroia să fie singur pe lume stăpânitor, nu-i era destul că lua şi pe vinovaţi şi pe cei nevinovaţi şi-i muncea în iad, că amu nu mai încăpeau. Când s-a coborât Dom­nul Cristos în iad, el i-a zis să intre în fântână. Dumnezeu a suflat şi l-a închis. Diavolul a început a răcni:

— Tu m-ai închis aicea, eu n-am parte la jumătate de împărăţie pe lume ca şi tine?

— Vei avea, zice Dumnezeu, dară tocmai la sfârşitul lumii; atunci treizeci de ani întregi ai să fii numai tu stăpân.

Ş-a deschis Dumnezeu iadul şi au ieşit la suflete şapte zile şi şapte nopţi necontenit, până s-a deşertat. Şi amu-i iadul gol. El s-a mâniat ş-a început a striga:

— Cum, cei buni ţi i-ai luat toţi ţie şi mie ai să-mi laşi numai calicii?

— N-ai grijă, a zis Dumnezeu, că toţi cei mari, toţi vornicii şi bogătaşii au să fie ai tăi şi cei săraci ai mei! (că vornicii înşală şi bogaţii sunt fudui şi nemilostivi.)

PÂNĂ CÂND VA TRĂI LUMEA

Necuratul, care şi în ziua de azi e învrăjbit cu Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, vrând să prăpădească pământul, adică pe oamenii creştini, s-a rezemat odată pe coasta pământului şi a vrut să-l răstoarne în mare. îngerii Domnului, băgând de seamă ce gânduri are, au proptit pământul cu aripile lor puternice, aşa încât, orişicât s-a necăjit Necuratul cu slugile lui nemernice, nici un rău nu a putut face, decât că l-a scuturat de vreo câteva ori. Oamenii, văzându-se în primejdie de moarte, au rugat pe Dumnezeu ca să-i scape de mânia

Necuratului. Dumnezeu, căruia i-a fost milă de oameni, le-a făgăduit că le va sta în ajutor, dacă vor posti trei posturi. Oamenii s-au învoit. Le-a mai spus Dumnezeu, că cu cât oamenii vor ţine mai puţine pos­turi, cu atât şi spijinul va fi mai slab.

Făcându-se legătură între Dumnezeu şi creştini şi anume ca Dumnezeu să le pună patru străji la patru cornuri ale pământului, iar creştinii să ţină în schimb patru posturi, în care să nu mănânce decât mâncăruri de post, Dumnezeu se ţinu de făgăduială şi a pus patru serafimi cu săbii de foc, înarmaţi cu arme puternice şi îmbrăcaţi cu haine, pe care focul nu le arde şi glonţul nu le cuprinde.

Necuratul, văzând legătura făcută între Dumnezeu şi oameni, s-a mâniat aşa de rău, de numai foc şi pucioasă a scuipat şi aşa într-o mânie s-a aruncat asupra străjilor pământului, cu gând ca să-i omoare şi pământul să-l cufunde în fundul mării. Aruncându-se asupra străjilor, acestea, cu ajutorul armelor şi al lui Dumnezeu, au învins pe Necu­ratul şi, prinzându-l de brâu, l-au trântit aşa de tare, de a intrat până în fundul pământului, unde e şi azi.

De atunci, de câte ori îşi aduce Necuratul aminte de oamenii de pe pământ, încearcă să iasă deasupra, dar neputând de armele străjilor, se zvârcoleşte de se scutură tot pământul, iar de mânie scuipă numai foc, care de multe ori ajunge până la faţa pământului.

Creştinii însă, de când au cele patru straji, trăiesc odihniţi, nefiin- du-le teamă că se va prăpădi pământul. Aceasta aşa va fi mereu, cât timp oamenii vor ţine posturile; când însă oamenii îşi vor uita făgăduiala făcută lui Dumnezeu şi îşi vor lăsa legea, nici pământul nu va mai fi păzit, ci va fi lăsat în voia Necuratului, care apoi de bună seamă va prăpădi lumea, răsturnând-o în marea cea fără fund şi fără margini.

ANTICRIST

într-un ostrov de mare, ştie Dumnezeu în care parte a lumii va fi şi acela, trăieşte o fată de jidov care e împovărată şi în toate zilele aşteaptă să nască, dar nu poate. De când petrece ea acolo nu se ştie, şi cauza pentru ce nu poate naşte este că e legată peste poale cu cer­curi de fier şi numai atunci va putea naşte, când va fi aproape pieirea lumii, iar atunci va naşte pe Anticrist.

Anticrist va creşte ca din poveste, într-o zi ca în două şi în două ca în nouă, şi când va fi june, va face minuni. Dumnezeu va astupa atunci toate izvoarele, râurile vor seca, aşa cât nu vor avea oamenii apă să beie. Anticrist va da cu toiagul în piatră şi va curge apă, şi va striga pe oameni să beie; câţi vor alerga la el şi vor bea, toţi vor fi ai lui, deoarece acea apă nu va fi naturală, ci venin.

Atunci se va arăta şi Sfântul Ilie, care va striga către oameni:

— Răbdaţi până la sfârşit, că vă veţi mântui!

Apoi va veni în ceată cu Anticrist, de către care va fi învins şi omorât şi din sângele lui se va aprinde pământul şi va arde de nouă coţi în afunzime.

După toate acestea, se va arăta şi dreptul judecător, toţi oamenii vor învia şi vor merge la judecată, acolo vor fi despărţiţi în două părţi, de o parte vor sta drepţii, de alta păcătoşii.

în urmă va veni satana cu slugile lui, şi vor lua pe cei păcătoşi, bătându-i cu biciurile lor, şi-i va duce până la un munte în care va fi o peştere, şi îi va băga acolo, apoi va trimite Dumnezeu un vânt care va sufla toată cenuşa de pe pământ şi o va duce în uşa acelei peştere şi o va astupa. Acolo va fi iadul, iar pământul va rămâne, având culoarea aramei roşii.

Drepţii vor fi aduşi de către îngeri iar pe pământ, unde apoi vor trăi în vecii vecilor; raiul va fi pe pământ.

SFÂRŞITUL PĂMÂNTULUI

Când va fi sfârşitul pământului, va veni Anticrist cu un butoi cu vin şi cu un car cu pâine, iar pe urma lui, un înger cu un pahar de vin şi o prescură. Sfârşitul pământului va fi anunţat de Dumnezeu prin secete mari, şi foamea va cuprinde toată lumea. Şi bogat, şi sărac vor suferi de foame. Când o să vadă lumea pe Anticrist cu atâta vin şi pâine, fiind aşa de secetoasă, toată o să se îngrămădească la el. Cine se duce la Anticrist, rămâne însemnat la mâna stângă. Care se duce la înger, bea paharul jumătate şi mănâncă prescura jumătate, se sa­tură şi stă mereu sătul. Şi strigă mereu îngerul la oameni:

„Nu vă duceţi la acela care are butoiul şi carul cu pâine, ci veniţi la mine, că pe toţi vă voi sătura. Pe atât să-l cunoaşteţi că nu-i mântuitorul vostru, că are ghearele ca cârligele de la cântar şi părul în capul lui ca de arici, cu nasul ca ardeiul, iar pe faţă are păr şi iscălit numele de Anticrist. Cine a mâncat de la el, ai lui sunt. Anticrist stăpâneşte trei ani de zile; trei ani trec ca trei luni, trei luni ca trei săptămâni, trei săptămâni ca trei zile, trei zile ca trei ore şi trei ore ca trei minute, după care vor bate patru vânturi din patru părţi şi se vor alege oamenii buni de cei răi, cei buni la dreapta, cei răi la stânga. Cum se alege grâul de neghină, aşa o să se aleagă oamenii buni de cei răi. Care a făcut bine şi e bun înaintea lui Dumnezeu, va veni un corb şi-l va lua, cu trup, în cer. Se va face cerul ca arama iar pământul ca cărămida şi va arde până la nouă stânjeni în jos. După asta va da o ploaie mare cu vânt şi va spăla faţa pământului şi se va ridica cenuşa şi se vor revărsa dealurile şi va veni altă lume la loc“.