Legendele faunei

DUMNEZEU ŞI DOBITOACELE

La început, toate dobitoacele erau blânde şi ascultătoare.

Omul le ocrotea cu mila şi paza lui. Le punea la jug, la car, la plug.

In tot locul şi întotdeauna era stăpânul lor ocrotitor, dar şi neîn­durător.

De multe ori le necăjea şi le trudea, încât multă vreme nu mai erau bune de nimic.

De aceea dobitoacele s-au dus cu jalbă la Dumnezeu şi l-au rugat să le scape de răutatea şi nedreptatea omului.

Dumnezeu le-a ascultat plângerea şi a făcut pace între ele. Pace dreaptă.

Înainte de toate le-a întrebat, dacă toate voiesc să iasă de sub stăpânirea omului. Unele răspunseră da, altele, ba. Atunci cheamă Dumnezeu înaintea sa pe acelea care voiau să rămână şi mai departe în slujba omului. Pe acestea le puse de-a dreapta lui, iar pe acelea, care nu mai voiau să fie supuse îngrijirii şi poruncii omului, le trecu de-a stânga.

Dumnezeu sfântul, pe acelea care nu mai voiră să rămână sub stăpânirea omului, le mustră şi le împrăştie prin păduri ca să se hrănească singure cu ceea ce or afla pe acolo.

De atunci s-au făcut acestea sălbatice şi cutreieră codrii, slabe ca vai de ele şi prigonite de toţi.

 

Iar pe care se învoiră să fie supuse omului şi rămaseră iară în slujba lui, Dumnezeu le binecuvântă şi le dete omului spre folosinţă şi pază.

Acestea sunt dobitoacele de casă. Omul e stăpânul lor, el le folo­seşte, dar le şi grijeşte, căci ele nu-i sunt numai sarcină, ci şi adevărată binecuvântare la casă.

ŞOARECII, CÂINELE ŞI LUPUL

Câinele şi lupul sunt neamuri de aproape, cu toate că niciodată n-au dus prietenie bună între dânşii, de altfel ca şi neamurile.

Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, după ce le-a botezat şi le-a dat la fieştecare treaba care o are, într-o zi s-a apucat şi-a luat pe Sân-Petre şi cu dânsul, ca doi moşnegi ce erau, au pornit-o prin cea lume largă şi lată, să vadă cum trăiesc oamenii, cum o duc dobitoa­cele şi cum se împacă unii cu alţii.

Merg ei mult, cât merg, peste câmpuri, peste dealuri, peste văi adânci şi munţi înalţi şi de la o vreme dau peste nişte vietăţi mai mărunte ca pumnul, dar pulbere, de multe ce erau. Nu puteau pune piciorul pe pământ, fără ca să nu calce pe-o vietate de-acelea.

Preasfinţii erau straşnic de osteniţi şi până la o locuinţă omenească mai aveau mult de mers. Aşa s-au apucat şi s-au culcat sub un brad mare şi stufos, unde nu le era frică peste noapte c-a veni vreun ropot de ploaie şi i-a face lioarcă; şi cum s-au culcat, au şi adormit buştean.

Da Sfântu Petre, de răcoare, se învelise cu cojocul.

Dorm ei până-n zori de ziuă şi când se scoală Sfântu Petre, cată cojocul şi ia-l dacă ai de unde? Nu-i şi pace bună. Şi nu-i venea la socoteală să spună lui Dumnezeu de pagubă, dar la urmă tot i-a spus. Ce-a fost, ce n-a fost, şoarecii i-au mâncat cojocul.

— Doamne, zise Sfântu Petre, afurisite să fie vietăţile astea, că uită-te, mă făcură fără cojoc!

— Bine, grăi Dumnezeu. Blestemate fie şi să rămână după cum zici tu şi oricine va ucide pe unul dintr-înşii, să i se ierte un păcat!

Şi s-a bucurat Sfântu Petre pentru asta; şi de-atunci a rămas că celui care ucide un şoarece, îi iartă Dumnezeu un păcat.

După ce s-a făcut ziua bine, au pornit Preasfinţii să dea de-o lo­cuinţă omenească. Şi merg ei şi merg toată ziua din nou şi ce doreau, nu mai aflau. Tocmai când soarele se coborî spre hodină, văd un foc mare într-o poiană. Acolo era o stână şi ciobanii erau tocmai la muls oile. Dar când să se apropie de stână, numai ce sar vreo zece dulăi cât urşii şi încep a se învârti pe lângă Sfântu Petre roată, de credeai că-l fac bucăţi-bucăţele. Sfântu Petre se supără pe câini amar şi zise:

— Blestemate să fie vietăţile acestea, pentru că se dau la om cu atâta neruşinare.

Dar Dumnezeu nu zise nimic. Ciobanii veniră, îi apărară de câini şi-i poftiră în stână; apoi veniră şi alţii, dădură bun sosit drumeţilor şi se bucurară şi mocanii şi Sfinţii călători de această întâlnire. După ce se ospătară cu poftă, s-au culcat şi au adormit, iar dimineaţa, tre- zindu-se Dumnezeu şi Sfântu Petre, mulţumiră ciobanilor de sălaş şi dădură să plece.

Atunci, ca să vedeţi dumneavoastră, oameni buni! Câinii sar din nou la Sfântu Petre, să-l facă bucăţi şi mai multe nu. Sfântu Petre se tulbură şi îi zice lui Dumnezeu:

— Doamne, Stăpâne, toate le-ai făcut cu şartul lor; de ce nu faci şi câinii aceştia mai obrăzaţi oleacă, mai cuminţi, să ştie şi ei ce-i fri­ca de om; nu vezi cum se vâră prin toiege, să mă apuce de picioare?

Dar Dumnezeu, zâmbind, îi răspunse lui Sfântu Petre:

— Hai, Petre, că poznaş mai eşti! Dar dacă i-aş face mai cum zici tu, cine să păzească turmele de hoţi? Răspunde!

Şi Sfântu Petre văzându-se prins cu uşa, repede o şurubi şi zise:

— Ei, Doamne! Da ce e nevoie de-atâta jimăt de dulăi; mai puţini n-or ajunge oare?

Iar Dumnezeu a zis şi s-a făcut pe placul lui Sfântu Petre şi o parte din câini s-au despărţit de alţii şi-au luat-o la goană în pădure.

Iaca, Petre, va fi precum zici tu; de-acum înainte, ciobanii vor avea mai puţini câini pe lângă stână şi vor hrăni mai puţini. Cei care s-au desfăcut din ceata de câini, să se cheme de-acum încolo lupi. Aceia, neavând cine să îngrijească de dânşii, să-şi caute singuri hrana. Când n-or afla-o, tu să le-o dai, şi câinii tăi să se cheme!

Şi de atunci au rămas lupii, care nu se mai cheamă câinii lui Sân- Petre. Când nu găsesc ce să mănânce, încep să urle; atunci se roagă lui Sfântu Petre şi Sfântu Petre trebuie să le trimită pe cineva înainte, un om, o vită, ca să aibă lupul ce să mănânce.

Şi tot de atunci a rămas să se ferească omul a lucra în sărbătorile lui Sfântu Petre, ca să nu fie primejduit de lupi; şi nici să umble cu pieptene şi nici cuie să nu bată în piele de vită, nici să se leie pe cap în acele zile de sărbătoare!

LEGENDA CÂINELUI

A fost odată, demult, demult, un cioban care-şi păştea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, îşi avea ciobanul stâna.

Dar tare greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la agonisita lui... şi ştiţi de ce?

N-apuca să se depărteze oleacă şi, cât ai clipi din ochi, ieşea din pădure naşul oilor, un lup, care-i hărtăpănea pe toată ziua câte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmiţei lui.

Azi aşa, mâine aşa... s-a luat ciobanul de gânduri, că nu putea să se dedulcească în voie din munculiţa lui; iar dacă se dedulcea, pier­dea oile.

Da asta până într-o zi, când uite că nimereşte la turmă un oacheş bătrân, cu barba albă colilie şi părul până-n călcâie. Ba avea şi nişte chei la brâu.

— Bună ziua, măi ciobane.

— Mulţumim dumitale. Da încotro?

— Până aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de caş, că sunt călător şi de foame mă abătui pe-aici. Crede-mă, tată, că de foame nu văz înaintea ochilor.

— He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, dar nu pot, păcatele mele.

— De ce?

— Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpăne o oaie; ba-mi mursică şi din celelalte.

— Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu în locu-ţi.

— Bine, mă duc.

Şi a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost.

Când se uită unchiaşul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre pădure şi... gadina dă fuga la turmă...

Da atunci ce să vezi dumneata?

Unchiaşul odată scoate din sân două mere şi le aruncă înaintea lui, aşa că se dau de-a dura pe lângă turmă...

Ş-apoi, minune... S-au făcut din cele două mere două lighioi, amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care până atunci nu mai fuseseră pe pământ.

Şi lighioile acelea, în grabă au început să se certe furcă cu lupul, să latre la el şi înainte de a-şi apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure.

Aşa! Şi moşul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oiţele păşteau în linişte.

Atunci soseşte şi ciobanul cu caşul şi vede minunea.

Pricepe că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi înaintea unchiaşului şi începe să întrebe:

— Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine eşti de-mi făcuşi atâta bine?

— Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut şi tu inimă bună cu mine.

— Aşa? grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre, că n-am ştiut de la început cu cine grăiesc.

— Nu-i nimic, omule! Mai bine scoală şi ascultă aci. Vei şti că lighioaia aia cea mai hăidoşă e câine, iar cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul câinilor, care or apăra în toată vremea turmele şi toate vitele de lupi.

Şi după ce vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure şi începură să se apropie de om, să se milcoşească, să se dăgârţeze pe lângă el şi să-l lingă pe haine.

Iar unchiaşul, după ce făcu câteva semne spre oi şi spre câini, semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze încet, încet, până pieri într-o lumină orbitoare!

— Mare e puterea ta, Doamne! zise iarăşi ciobanul, când mai văzu şi asta şi iarăşi căzu în genunchi şi mulţumi Sfântuleţului.

Şi aşa, vezi? Din merele alea se trag câinii de astăzi. D-aia câinele nu e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în toată vremea se roagă aşa Celui de-Sus şi lui Sfântu Petre, ziditorul lui:

— Doamne, Doamne! Să trăiască stăpânii mei şi să facă nouă fe­ciori; să trăiască apoi şi feciorii, ca să iasă fiecare cu câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă satur şi eu.

Nu zice ca pisica:

— Doamne, Doamne! Să moară toţi din casă; să rămână doar o babă şi să fie şi aia oarbă, ca să-i pot lua eu din mână, orice-mbucătură.

LEGENDA LUPILOR

A fost odată un om care avea doi copii. Dar el n-avea ce să le dea de mâncat, căci abia câştiga ceva de azi pe mâine.

Odată se duse el în pădure şi acolo dete de un om bătrân, bătrân. Acesta îl întrebă unde se duce. El îi mulţumi şi îi răspunse:

— Mă duc să-mi caut de ale gurii pentru mine şi pentru copii, că murim de foame.

Şi fiindu-i milă moşneagului, care nu era altul decât Dumnezeu, îi dete un băţ şi-i spuse că dacă va da de trei ori cu el de pământ, va avea tot ce doreşte.

Omul nostru luă băţul, se duse acasă şi trăi câtăva vreme tare bine.

Dar traiul bun îl făcu încetul şi îngâmfat. El voia să fie toată lumea a lui şi toţi ceilalţi oameni să moară. Dumnezeu însă veni iar în chip de moşneag şi-i luă băţul cel minunat. Pe copiii lui îi făcu lupi.

Cică de atunci umblă ei tot flămânzi după pradă şi nu se mulţumesc niciodată cu cât au. De aceea sugrumă turmele şi-s duşmanii oame­nilor, cum erau ei odată, când trăiau prea bine.

URSUL, VULPEA ŞI MĂGARUL

Când a făcut Dumnezeu pământul, cu tot ce se vede pe el, se zice că animalele nu aveau coadă şi urechi. Tocmai târziu de tot, s-a gândit Dumnezeu să le dea aceste podoabe. Aşadar, a luat tatăl ceresc răbojul dobitoacelor şi socotind câte sunt, a închipuit de fiecare câte o coadă şi o pereche de urechi, apoi a sunat din corn şi, la porunca sa, s-au adunat toate dobitoacele. Toate, supuse şi blânde, stăteau înaintea Domnului, aşteptând să fie împodobite.

Dintre ele s-au găsit însă trei, care au voit să-l păcălească pe stăpânul lumii şi acestea au fost: ursul, vulpea şi măgarul.

Cel dintâi, adică ursul, nici nu s-a sinchisit de porunca Domnului şi fiindcă era iarnă, a rămas în bârlogul său. Ceilalţi doi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, dar cu gândul că vor face în aşa fel, ca să poată scăpa de o asemenea podoabă; căci vulpea cum este de şireată şi-a zis că, dacă va avea coadă şi urechi, i-ar fi mai greu de gonit, când ar fura ceva, iar măgarul, în prostia lui, se văzuse într-o oglindă şi i se părea că este mult mai frumos fără coadă şi urechi.

De aceea s-au sfătuit între ei să rămână mai la urma celorlalţi şi, la sfârşit, să se ascundă printre cei împodobiţi.

începu dar Dumnezeu să cheme câte una dintre dobitoace şi să le împodobească pe fiecare cu coadă şi urechi. Astfel a mers lucrul liniştit, până când nu mai veni nici una în faţa Domnului, dar mai rămăseseră trei cozi şi trei perechi de urechi. întrebă Domnul pe dobitoace, care dintre ele nu a fost în faţa sa, dar nu răspunse nici una. Atunci se mânie Stăpânitorul şi căutând printre ele, văzu pe cei doi furişaţi între ceilalţi. îi chemă la sine, certându-i cum se cuvine; dar mai lipsea unul pe care nu-l găsea.

Luând Dumnezeu condica cea mare, făcu apelul şi găsi lipsă de urs. Se mânie dar şi mai mult; voind a-l pedepsi, zise:

— Fiindcă voi aţi voit să mă păcăliţi, voi adăuga şi partea celui care lipseşte, tot la podoabele voastre, iar el să rămână ca netoţii. Şi cum a zis, aşa a făcut. A adăugat la urechile măgarului încă o pereche, iar vulpii i-a mai înnădit coada pe atâta şi le-a dat drumul apoi.

De atunci ursul nu are coadă şi urechi, iar toată iarna nu iese din bârlog. Tot de atunci şi măgarul, fiindcă nu s-a mai văzut în oglindă, ţipă cu hohot, de câte ori vede câte un frate de al lui, iar vulpea tot de atunci are coada aşa lungă şi de furat tot nu s-a lăsat.

LEGENDA CERBULUI

Dumnezeu, după ce a făcut toate animalele şi vietăţile, a orânduit apoi fiecăruia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă traiul.

A rânduit ca peştii să trăiască în ape, păsările să zboare prin aer; şerpii şi alte jivine — în pământ; urşii, lupii, cerbii şi căprioarele — în păduri şi aşa a dat fiecăruia locul de trai şi felul de viaţă.

Dintre toate animalele care trăiesc în pădure, cerbul, mai mândru şi mai încrezut în el, ceru să fie mai-marele pădurilor şi munţilor.

Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului, dar îi puse o sin­gură condiţie şi anume:

— E sigur că va putea să dobândească ascultarea celorlalte dobi­toace?!...

Cerbul, mândru, făgădui că da, el se simte în stare să se facă as­cultat şi iubit de supuşii săi.

Dumnezeu, văzând aşa, a dat binecuvântarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească obligaţia.

Cerbul, plin de recunoştinţă, mulţumi lui Dumnezeu, şi-i mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru.

— Doamne, ca să fiu cunoscut de supuşii mei, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare!...

— Să-ţi vopsesc blana în roşu?... propuse Atotştiutorul, cerbului.

— Nu, Doamne, aş vrea ceva mai frumos.

— Atunci să te fac bălţat cu alb şi negru.

— Bunule Părinte, să-mi fie cu iertare, dar drept să spun, nu prea mi-ar conveni.

—Ai, ce vrei?! zise Dumnezeu puţin cam supărat, văzând că cer­bul e nemulţumit.

— Doamne, eu cred că mi-ar sta bine cu o coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste pădurile munţilor.

— Bine, cerbule, fie precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne, cum am dat boilor şi altor făpturi ale mele, iată te binecuvântez să porţi pe cap două crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de stejar, care să-ţi stea falnice ca două pompoane.

Şi zicând aşa, înfipse în capul cerbului două crengi verzi de stejar.

Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să stăpânească pădurile.

în clipa când cerbul îşi luă rămas-bun de la Făcătorul lumii, aces­ta îi aminti să nu-şi uite făgăduiala.

Şi plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i s-a încredinţat. Dumnezeu, care ştia tot ce are să se întâmple, urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la goană spre împărăţia tai­nică a pădurilor.

Cum ajunse la marginea pădurii, scoase cerbul un strigăt puter­nic, ca să adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor.

Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură chiar să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân.

Un lup flămând nu voia însă să bage în seamă cele ce spunea cer­bul şi în fugă se îndreptă către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii.

Cerbul, se înţelege, căută să impună ascultare lupului, dar lupul, disprețuindu-l, îi arătă nişte colţi, încât a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să fie mai mare peste păduri.

Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea întâmpla.

Atunci cerbul înspăimântat, revoltat şi mâniat de obrăznicia lupu­lui, o luă în goană la Dumnezeu, să i se plângă împotriva lupului.

Cum îl văzu, Atotputernicul îi zise:

— Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu eşti tu cel care te încu­metai a te crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de toate fia­rele pădurilor?...

Cerbul, ruşinat, nu putu să răspundă nimic. înţelesese că Dum­nezeu i-a împlinit voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui.

îşi dădu seama acum de proverbul care s-a adeverit că: „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la târg’’

Văzuse că a fost necugetat şi prea mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi închipuise el. De aceea plecă capul ruşinat în faţa Atotștiutorului şi tăcu chitic.

Dumnezeu voi să-l pedepsească pe cerb, pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se cuvenea şi nu merita, însă îl lăsă în pace zicându-i:

— Să rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum mi te credeam! Ra­murile verzi şi frumoase, ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut ran­gul de căpetenie al pădurilor

Şi în adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au rămas pe cap până azi în chip de coarne.

DUMNEZEU ŞI OAIA

Sărmana oaie, aşa de blândă cum o ştiţi, îndura multe necazuri din partea celorlalte animale. Vitele din curte o loveau şi-o alungau; câinii o muşcau; lupii îi furau mieii şi-o sfâşiau şi pe ea când puteau.

De aceea se duse într-o zi la Dumnezeu să-l roage ca să-i uşureze soarta.

Dumnezeu o ascultă cu bunătate şi grăi:

— Văd, buna mea făptură, că nu ţi-am dat ceva să te aperi. Vrei să-ţi pun în gură colţi puternici şi la picioare gheare ascuţite?

— O, nu, zise oaia. Nu vreau să semăn cu fiarele de pradă.

— Sau vrei să-ţi pun otravă în gura ta?

— Nu, nu, se-mpotrivi oaia. Nu vreau să mă asemăn cu şerpii, care sunt vietăţile cele mai uriaşe şi mai fioroase!

— Atunci să-ţi pun coarne vânjoase pe frunte şi să-ţi întăresc spinarea.

— Nici asta, bunule Părinte, căci nu-mi place să fiu ca un ţap.

Dumnezeu stătu o clipă pe gânduri şi grăi din nou:

— Dar trebuie să-ţi alegi ceva din toate acestea, ca să poţi face şi tu rău celor ce te prigonesc.

— Ca să pot face rău? zise oaia oftând. Mă tem, că având puterea aceasta, să nu nedreptăţesc pe cineva, că eu ştiu ce-nseamnă a nedreptăţi vreun semen de-al tău. Rămân mai bine aşa cum sunt, Stăpâne!

Dumnezeu o binecuvântă, iar din ziua aceea oaia nu se mai plânse de soarta ei.

LEGENDA ARICIULUI

Când a făcut Dumnezeu toate câte se văd pe pământ, s-a apucat să răsucească şi firul vremii. Acest fir era împletit din două: unul negru şi altul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru, noaptea.

A căutat Dumnezeu un dobitoc care să-l ajute la răsucitul firului. Dar nici unul n-a putut să-l ajute, pentru că firul era nesfârşit de lung şi munca era prea cu oboseală multă.

Dar iată că s-a găsit ariciul care să dea ajutor lui Dumnezeu.

Şi a stat ariciul un an, doi ani, trei, o sută, o mie, ba zece mii de ani şi l-a ajutat pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a dat două gheme: unul alb şi altul negru, să le învârtească mereu, ca să se deşire cele două fire deopotrivă. Iar Dumnezeu sta şi răsucea firele şi făcea din două deosebite unul pestriţ şi-l depăna pe ghemul vremii. Şi era menit ca după ce se va isprăvi de depănat, Dumnezeu să facă oamenii şi apoi să înceapă să desfacă firul vremii de pe ghem.

Şi acu, se zice că uitându-se ariciul mereu la cele două gheme şi învârtindu-le mereu, mereu, a aţipit de oboseală; iar în vremea asta s-a rupt firul cel alb şi Dumnezeu depăna înainte pe ghemul vremii un singur fir, în loc de două, numai pe cel negru.

Deşteptându-se ariciul, a rămas fără suflare, de groază multă. Atât cât se depănase firul cel negru singur, atâta vreme trebuia să fie pe lume noapte, căci nu se amestecase cu firul care era ziua. Poate un an, poate doi, ori chiar o sută, ori o mie de ani, era să fie pe lume noapte. Şi atunci s-a speriat ariciul de ceea ce a făcut, încât toţi perii de pe dânsul s-au ridicat, cum se ridică în vârful capului părul omu­lui de spaimă mare.

Şi Dumnezeu, supărat de răul ce-i făcuse ariciul, a zis într-o mânie:

— Zbârlit să-ţi rămână părul viaţa întreagă! Spaimă de moarte să duci câte zile vei trăi!

Dar aducându-şi aminte de binele ce i-l făcuse ariciul, a zis cu bunătate:

— Ghemele mi le-ai ţinut şi ghem să te poţi face la vreme de primej­die şi nimeni, nici un om, nici o fiară, să nu poată să se apropie de tine, ca să-ţi facă rău, că mult bine mi-ai făcut tu.

De atunci a rămas ariciul până-n ziua de astăzi zburlit, cu ţepi şi plin de spaimă; dar se poate apăra de duşmani, făcându-se ghem, şi nimeni nu-i poate pricinui vreun rău.

LEGENDA LILIACULUI

Pană-împărat avea un singur fecior, căruia i-a pus numele Liliac. Fiind înaintat în vârstă, împăratul a chemat pe fiul său şi, bine-cuvântându-l, i-a dăruit întreaga împărăţie.

Liliac, ajuns împărat, a căutat la început să-şi cunoască marginile împărăţiei, precum şi pe supuşii pe care-i conducea şi, bineînţeles, la rândul lor şi aceştia să cunoască pe noul împărat. Într-o zi hotărăşte împăratul să se adune oaste mare, să se încarce cu provizii atâta timp cât găsise de cuviinţă că-i va ajunge ca să dea ocol ţării sale. Când a văzut că totul e gata, a pornit la drum. Şi mergând aşa din sat în sat şi din oraş în oraş, zi de vară până-n seară, a ajuns într-o bună zi într-un cătun, unde oamenii i-au ieşit înainte, zicându-i:

— Măria ta, fii bine venit la noi şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate, dar dacă ţi-e scumpă viaţa, te-am ruga să nu intri în satul nostru!

— De ce? a întrebat viteazul împărat.

—Aici în apropiere, Măria ta, într-o peşteră fără margini şi întu­necoasă, de nu vezi la doi paşi, locuieşte o zgripţuroaică şi pe oricine trece pe acolo şi ea l-a ochit pe dată îl şi vrăjeşte, prefăcându-l într-un animal, într-o pasăre, sau chiar, de multe ori, într-o stană de piatră.

împăratul nu luă însă în seamă cele spuse şi se îndreptă, fără prea multă zăbavă, drept spre peştera cu vrăjitoarea.

Aceasta, dând cu ochii de mândrul împărat, îndată îl prefăcu într-un şoarece. Bietul animal, de frică, se ascunse sub o lespede de piatră.

După câteva zile, nemaiputând suferi foamea şi setea, şoricelul ieşi din ascunzătoare şi încet, încet, hai, hai, se îndreptă spre sat. Aici, nimerind la o casă, intră înăuntru şi stătu câteva zile pe unde putu, apoi se mai gândi el şi îşi aşeză culcuşul tocmai lângă sobă, într-o crăpătură în zid.

Pisica însă, care întruna veghează după hrana ei gustoasă, mirosindu-l într-una din zile, îi şi dovedi îndată culcuşul. Dar Liliac, înţelept cum era, înţelegându-i gândul şiret, o şterse frumuşel de acolo şi pe dibuite a nimerit tocmai la biserica din sat, unde încet, încet, strecurându-se pe sub uşă, a pătruns înăuntru.

Aici, fiind linişte deplină, având de mâncare anafora rămasă de la împărtăşania credincioşilor, iar ca băutură agheasma cu care se botează copiii, o ducea cât se poate de bine.

După câtva timp, începând săptămâna patimilor Domnului, şorice­lul, de frica lumii care se aduna numeroasă la denii, neavând ce face, s-a urcat tocmai în clopotniţă. Dar nici aici nu putu sta mult timp, căci mergând cântăreţii să tragă clopotul după regula tipicului, au dat peste el.

Neavând altceva de făcut şi voind să coboare iarăşi în biserică, deodată simţi că nu mai poate merge pe picioare; fără să-şi dea sea­ma, i se părea că pluteşte ca într-un vis. Şi aşa, într-o bună zi, se pomeni zburând pe deasupra mulţimii.

Văzând fereastra, care din cauza căldurii din biserică era deschisă, a zbughit-o afară şi în întunericul nopţii a petrecut până la ziuă, când din nou a început să zboare prin locuri ascunse, ferite de ochiul oa­menilor.

După mai multe rotocoale, recunoscând drumul pe unde venise, se îndreptă către peştera zgripţuroaicei. Aceasta tocmai se afla la bucătărie, cu capul gol şi părul vâlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, se repede deodată asupra ei, încâlcindu-se cu ghearele în părul ei. Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuroaica a început să ţipe cât o ţinea gura:

— Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu!

S-au repezit atunci oamenii şi cu sape, securi şi topoare au omorât vrăjitoarea, scăpând satul de aşa pacoste.

Iar Liliac, sărmanul, a rămas, până în ziua de astăzi, liliacul zburător.

PĂUNUL

Se zice că la început, când a făcut Dumnezeu toate vietăţile de pe pământ, pe toate păsările le-a făcut albe şi nu le-a dat nici un nume. Ele se deosebeau una de alta prin mărime şi prin cântec. Aceasta nu era destul, fiindcă Dumnezeu nu putea să cheme la el nici o pasăre, că n-avea nume cum să le strige. Mai ales că Dumnezeu ar fi vrut să le mai dea câte un sfat, de cum trebuie să trăiască şi cum să se hrănească; dar ele, după ce le-a făcut, toate au fugit de lângă Sfântul Părinte, afară numai de una, care tot pe aproape de Atotputernicul se ţinea.

Se gândi atunci bunul Tată, ca să dea câte un nume la fiecare şi să le coloreze şi penele în chip deosebit, ca aşa să se înţeleagă mai uşor cu ele. Porunci deci slujitorilor, ca să-i aducă tot felul de vopsele, pentru ca să se apuce de lucru. Dar cine să-i adune iar la un loc, că pământul era mare, păsări multe şi nici una nu ştia de ce voia Dumnezeu să facă. Cum vede însă lângă el pe zburătoarea care nu se depărtase de tronul sfânt, o cheamă şi îi spune, ca ea să adune, cum va şti, pe toate celelalte.

Atât a trebuit, că unde se apucă acest crainic al Domnului să ţipe cât îl lua pliscul, în cele patru laturi ale lumii şi să cheme păsărimea toată la împodobit şi la botez. Şi, cu cât ţipa mai tare, cu atât mai mult îşi rotea coada, mândru de cinstea ce i-o făcuse Domnul, de a-l pune pe el să dea de ştire surorilor această veste.

Păsările mari şi mici, mai mult speriate de aşa ţipăt şi de teamă ca pliscul îngâmfatului lor frate să nu se lărgească până dincolo de urechi, de atâta strigăt, au alergat, care cum au putut, în faţa Sfântu­lui Stăpân.

Dumnezeu a început să le vopsească pe fiecare cum a vrut el şi să le pună şi nume. Când a venit şi rândul celei care dăduse vestea ce­lorlalte, ca semn de recunoştinţă, Dumnezeu a vopsit-o cu cele mai mândre culori şi mai ales coada i-a împodobit-o cum nu se putea mai frumos. Dar pentru că se arătase mândră faţă de celelalte, i-a zis:

— Numele tău să fie păun şi să însemneze mândrie, iar în loc de cântec, tu să nu poţi decât a ţipa!

Şi de atunci a rămas păunul cu penele mândre, dar fără glas fru­mos, ce numai ţipă.

LEGENDA LEBEDEI

Odată, demult, demult, trăia într-un sat dintr-o ţară îndepărtată, o femeie săracă şi văduvă, care avea doar o fetiţă mică, dar cuminte şi foarte frumoasă.

Lebăda, căci aşa se numea fetiţa, în timp ce creştea, se făcea tot mai cuminte şi foarte frumoasă, încât întreg satul o lăuda şi o da pildă celorlalţi copii, iar când împlini vârsta de şapte ani, mamă-sa o trimise la şcoală, unde ea învăţa de minune. în sfârşit, era o comoară de fată.

Tocmai în anul când Lebăda isprăvi şcoala, se întâmplă ca mamă-sa să se îmbolnăvească greu şi să moară.

Sărmana fată, rămasă singură, fără nici un sprijin şi fără nici o mângâiere, fu luată de un om mai cu stare, ca s-o crească, dar degea­ba; nu mai avea mângâierea de mamă şi apoi copiii acestuia o sâcâiau.

într-una din zile, ea se hotărî să plece în lume, că poate va găsi un loc mai bun. Zis şi făcut. Pândi până ce toţi ai casei erau duşi după treburi, se furişă prin fundul grădinii şi, când ajunse la drumul mare, o luă la fugă, până ce ieşi afară din sat. Era o zi caldă de vară. Lebăda mergea pe drumul prăfuit, gândindu-se cum alţi copii stau fără grijă la casele părinţilor lor, pe când ea trebuie să rătăcească cine ştie cât, până când va găsi un adăpost. La joc nici nu se mai gândea.

Nu după mult timp, zări o pădure prin care trebuia să treacă. Ajunsă acolo, ea se aşeză pe iarbă, să se răcorească, iar mai târziu se afundă printre copaci, să caute flori şi fructe de pădure.

Dar, deodată, băgă de seamă că se înseră. Un fior îi străbătu tot corpul. Ce să facă? Nu mai găsea drumul şi apoi unde să se ducă noaptea? întunericul se cobora din ce în ce şi, o dată cu dânsul, nori groşi şi negri prevesteau sosirea unei furtuni.

Lebăda, speriată, începu să alerge încoace şi încolo, spre a găsi drumul, dar vai! rătăcise de-a binelea.

Deodată un fulger roşu brăzdă cerul. Urmă un bubuit puternic, iar un vânt vijelios începu să bată cu furie. Furtuna sosise. Sărmana fată, plângând şi tremurând de spaimă, se adăposti lângă un buştean gros, ascunzându-şi faţa în mâini, spre a nu mai vedea nimic în jurul ei.

în curând, îi veni în minte cum mamă-sa o învăţase, ca în timp de furtună să zică „Tatăl nostru“. Repede se ridică în genunchi şi, cu mâinile împreunate, şopti printre lacrimi rugăciunea.

Dumnezeu, care întotdeauna ascultă ruga copiilor cuminţi, îi veni în ajutor.

Ca prin minune furtuna încetă, iar fata văzu aproape de ea o fe­meie nespus de frumoasă, îmbrăcată cu o haină luminoasă, iar în pi­cioare purta pantofi ţesuţi din fir de aur, cu câte o stea pe vârful fiecăruia. Părul său auriu, asemănător cu razele de soare, se revărsa în valuri bogate pe spate şi peste umeri, iar copacii îşi plecau crengile până la pământ, ca şi cum i s-ar fi închinat.

— Fetiţa mea, îi spuse minunata făptură, eu sunt Zâna-Zorilor şi auzindu-ţi rugăciunea, am venit să te iau cu mine, ştiu că eşti orfană şi nu ai pe nimeni; de aceea vei merge la palatul meu, unde vei trăi în cea mai mare fericire.

Fata, uimită şi de vederea zânei, şi de norocul ce-o aştepta, nu putu mai mult decât să-i mulţumească. Ca de o putere nevăzută se pomeni ridicată în sus şi se văzu plutind pe deasupra munţilor, câmpiilor, satelor şi oraşelor până ce se lăsară departe, departe, la porţile unui minunat palat de cristal, care avea douăsprezece turnuri de aur şi în vârful fiecărui turn strălucea câte un luceafăr.

Era palatul zânei. îndată aci, Lebăda fu îmbrăcată cu veşminte scumpe şi i se dădu serviciul de supraveghetoare a personalului pala­tului, compus din felurite păsări şi animale.

Trecând un timp oarecare de viaţă îmbelşugată, Lebăda se schimbă cu totul de cum fusese şi-n loc de fată smerită, cuminte şi miloasă, deveni mândră şi începu să persecute bietele păsări şi animale, ba pe care i se părea că nu-i intră în voie, le biciuia şi nu le da de mâncare.

Răbdară bietele fiinţe o bucată de vreme, dar când văzură că nu mai e chip de scăpare, se adunară în ascuns, ca să se sfătuiască cum să scape de pacoste.

în sfârşit, după multă trudă, se găsi tocmai o cioară zburlită, care să vină într-ajutor. Păşi în faţa tuturor şi zise:

— Eu am găsit ideea cea mai bună de scăpare şi tot eu o voi duce la îndeplinire.

Şi, după ce le spuse planul său, toate lighioanele începură să sară de bucurie, încât ridicară un nor de praf şi fulgi, de se speriară şi ele.

într-o seară, pe când Lebăda se plimba pe aleile grădinii, cioara cu pricina îi ieşi în cale şi după ce se tăvăli de mai multe ori pe jos, ca semn de plecăciune, zise:

— Dragă fată, fie-mi iertat că îndrăznesc, dar mai toate lighioa­nele ne-am hotărât să te alegem ca stăpâna noastră.

Lebăda, mirată de cele auzite, răspunse:

— Dar cum se poate una ca asta? Nu aveţi de stăpână pe zână? Şi apoi, cum pot eu să-i iau locul?

— îţi voi spune eu cum, zise cioara. Numai dacă vrei.

Lebăda, căreia îi convenea de minune aceasta, răspunse:

— Bine, vreau, numai spune-mi cum să fac.

Atunci cioara urmă:

— Fură cheia de argint de la palatul zânei, du-te în turnul cel mai înalt, deschide uşa de acolo şi intră. Vei vedea o baie de aur plină cu lapte şi, dacă tu te vei scălda în ea, vei deveni ca zâna, iar dânsa nu va mai avea nici o putere.

Lebăda, ispitită şi mândră că va deveni zână, se duse repede, fură cheia şi intră în camera de baie a zânei. Dar n-apucă să se înmoaie bine în baie, că se întâmplă ceva ciudat.

Văzu cu groază cum tot trupul i se acoperi cu pene albe, cum mâinile i se prefăcură în aripi, picioarele în labe ca de gâscă, iar capul i se prefăcu în cioc. Vru să ţipe, dar glasul îi era piţigăiat.

înţelegând că a fost pedepsită de Dumnezeu pentru mândria şi nesocotinţa ei, ieşi cum putu şi îşi luă zborul până se lăsă pe un lac...

Şi, de atunci, pluteşte mereu pe ape, căindu-se de greşeala pe care a făcut-o.

POVESTEA BÂTLANULUI

După ce Dumnezeu a făcut lumea şi toate vietăţile, a rânduit care dintre ele să stea pe pământ, care să zboare în aer, care să se vâre sub pământ şi în apă. Şi a chemat Dumnezeu slugile, poruncindu-le să mear­gă câte una cu fiecare soi de vietate şi să le arate locul de trai.

între slugile lui Dumnezeu se afla şi stârcul. Lui i-a poruncit să pună într-un sac şerpii, şopârlele, broaştele, peştii, racii, melcii şi multe altele, să le ducă la baltă şi să le lase acolo.

Dumnezeu a zis stârcului:

— Ia seama să nu dezlegi cumva sacul pe drum, căci atunci vor ieşi lighioanele din el şi nu le vei mai putea strânge în sac, ca să le duci la apă.

Luând stârcul sacul în spate, plecă la drum.

Merse el cât merse, până ce l-a ajuns oboseala şi s-a pus la mar­ginea drumului să se odihnească puţin. Sacul stătea alăturea şi tot privea cum se zbat înăuntru fiinţele celea, de-ţi era milă de ele.

Ce-i veni stârcului în minte? El zise în gândul lui: „oare ce ar fi dacă aş dezlega sacul, ca să văd cum stau lighioanele celea?“

Zis şi făcut. Stârcul, uitând porunca Ziditorului lumii, dezleagă sacul. Ce să vezi după asta? Cum au simţit vietăţile că sacul e slobod la gură, ţâşt! ţâşt! hop! ţup! afară.

Dă stârcul cu grabă mare să le prindă şi să le strângă la loc, da n-a fost chip. Unele s-au ascuns prin găuri, altele prin ierburi şi numai puţine au fost prinse. Şopârlele, iute la picior, au fugit toate pe câmp; parte din şerpi, din melci, n-au avut timpul să iasă, iar peştii şi racii au rămas în fundul sacului, la umezeală.

Şi aşa a fost întâmplarea stârcului, că numai puţine lighioane au fost duse la apă; celelalte s-au împrăştiat pe câmpii şi lunci...

Şi s-a întors stârcul trist, cu capul în jos, înaintea Stăpânului lu­mii. Dumnezeu l-a mustrat şi l-a pedepsit, ca neam din neamul lui, cât or trăi, să umble mereu să adune şopârlele risipite pe lunci.

Şi spune povestea din bătrâni că de atunci stârcul umblă să prindă broaşte, şerpi şi şopârle, ca să-şi umple iar sacul.

De cărat la baltă, nu le mai cară, ci le mănâncă orişiunde le găseşte, ca să se răzbune pe ele, că au fugit din sac.

Şi aşa are să fie până la sfârşitul lumii.

CUM A FĂCUT DUMNEZEU CIOCĂNITOAREA

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Şi ce voi să vă povestesc, este de mult, de pe când oamenii nu erau înrăutăţiţi cum sunt astăzi şi nu ştiau ce va să zică a face rău, nici duşmani nu erau unul asupra altuia, de pe când umblau şoareci călare pe pisici şi lupii se îmbrăţişau cu mieluşeii, sărutându-se frăţeşte.

Pe vremea aceea, Dumnezeu nu se ascundea de oameni, ci umbla pe pământ, totdeauna întovărăşit de Sfântu Petre, împărţind oame­nilor mila şi darurile sale. Nici Sfântu Petru nu se lăsa mai jos decât Dumnezeu şi-l ajuta în operele sale. Un lucru însă nu plăcea lui Sfântu Petru: insectele cele mici, ce se târau pe pământ, i se suiau sus pe picioare şi-l înţepau, îl gâdilau, necăjindu-l rău.

— Doamne, zise într-o zi Sfântu Petru, toate le-ai făcut bune şi cu multă iscusinţă pe acest pământ, numai un lucru, nu.

— Şi ce lucru Petre? întrebă Dumnezeu cu un glas blând, căci mult iubea el pe Sfântu Petru, care-i dăduse multe sfaturi înţelepte.

— Insectele ce le-ai lăsat să se târască pe pământ şi sub pământ, nu le-ai făcut bine, căci necăjesc mult pe cea mai iubită făptură a ta, pe om.

— Bine, dacă zici tu Petre, să nu mai fie, îţi voi face pe voie.

Şi aşa zicând, porunceşte tuturor insectelor să se adune lângă el, iar după ce se adunară, Dumnezeu le strânge binişor, le pune într-un sac şi leagă sacul la gură.

Tocmai când mântuise Dumnezeu treaba, iaca trece pe acolo o femeie. Dumnezeu o întreabă:

— încotro te duci, copilă?

— în cutare loc.

— Dacă e aşa, mă rog, ia şi sacul ăsta, că eu sunt bătrân, şi-l du până la cutare groapă, unde să-l arunci cum se află el, băgând bine de seamă ca nu care cumva să dezlegi sacul.

Femeia luă sacul, după ce făgădui că nu-l va dezlega, şi plecă, dar când fu aproape de groapă îşi zise în gândul ei: „Eu duc sacul ăsta în spinare, fără să ştiu ce are în el, dar dacă m-oi uita şi eu în el, ce are să fie?“ Aşa zicându-şi, puse sacul jos şi-l dezlegă, iar insectele începură a fugi care încotro.

Se puse ea degrabă să le adune, dar pace. Dumnezeu şi Sfântu Petru, care ştiau de fapta femeii, îi zise:

— Dar bine femeie, ce făcuşi? Cine te-a îndemnat să dezlegi sacul?

— Curiozitatea, Doamne!

— Ah! Femeie, femeie, zise Dumnezeu, numai curiozitatea vă pier­de pe voi. Curiozitatea te-a pierdut pe tine, căci insectele se vor împrăştia peste tot pământul, iar tu ciocănitoare să te faci şi bleste­mată să fii a le căuta şi a le omorî în vecii vecilor.

— Amin, zise Sfântu Petru. Aşa răsplăti Dumnezeu curiozitatea femeii şi d-atunci şi până-n ziua de azi, ciocănitoarea veşnic umblă să omoare insecte.

BASM

Un împărat, într-o vreme avea o barză şi o privighetoare, care umblau nedespărţite. O dată pe zi, împăratul le trimitea la plimbare, dar cu ordinul să se întoarcă în amurg.

într-o zi, ce făcură, ce dreseră, căci mirându-se după una, după alta, le apucă noaptea şi ce şi cum se socotiră, rămaseră să petreacă noaptea până în dimineaţa, într-o pădure.

— Ei, surioară, zise barza către privighetoare, noi rămăseserăm astă-seară în pădure; nu facem un lucru?...

— Ce lucru să facem?

— Să băgăm de seamă şi câte cântece vom auzi, să le învăţăm pe toate.

— Bine, a zis privighetoarea, învaţă tu acum seara, căci eu mor de somn, şi când îţi va veni somnul, cheamă-mă, nu cumva învăţ şi eu vreun cântec?

Seara strălucea pretutindeni, încât se vedea, că şi acul să-ţi fi căzut jos, îl găseai.

îndată ce închise ochii privighetoarea, începură broaştele „orăc, orăc, beacaca, beacaca“, îţi asurzeau urechile de vâjiire şi de strigăt.

Da biata barză, să audă vreun alt cântec, peste putinţă! şi chiar dacă cânta vreo altă pasăre, vocea ei se îneca în urletul şi strigătul asurzitor al broaştelor, ce se auzea neîncetat.

Şi aşa cât păzi barza, n-auzi alt cântec afară de „beacaca, beacaca...“ şi deoarece nu o atrăgea, nici nu-l învaţă bine. Barza plictisită, înspre miezul nopţii, începu somnul să-i vie în jurul său.

— Scoală, soro, îi zicea privighetoarei, căci neamul broaştelor m-asurzi. Albi noaptea şi nu învăţai nimic. Poate că tu să fii mai no­rocoasă.

N-apucă să adoarmă barza şi îndată ce se sculă privighetoarea, broaştele amuţiră.

Pe de cealaltă parte, păsările începură una câte una să se deştepte şi să înceapă să cânte. Şi cam ce fel de cântare, veţi zice? Să-ţi rămână mintea la dânsele. Şi începu o pasăre de aici, cealaltă de acolo, ha, şi pe vocea cea subţire, ha, şi pe vocea cea mai ridicată.

Aceasta s-o înalţe, aceea s-o taie, încât învăţă, învăţă privighetoa­rea, de nu mai avea unde să bage atâtea cântece.

îndată ce se făcu ziuă pe deplin, voioasa privighetoare ca ziua cea albă:

— Scoală, îi grăieşte tovarăşei sale, căci a ajuns ziua la prânz!

Când ajunseră la palat, barza începu a zice:

— Beaca, beaca, încât nu-ţi venea să-ţi întorci măcar capul s-asculţi.

Când a început şi privighetoarea cu vocea ei, ziceai:

— Ce se face? Dă-mi, Doamne, încă două urechi să ascult!

Şi zi-i-o şi zi-i-o privighetoarea, în fel de fel de melodii; palatul tot se strânsese acolo să asculte, de zicea:

— Ce mai voce!

Berzei îi era multă ruşine. Privighetoarea nici cât unghia sa şi să cânte aşa de frumos, iar dânsa cât un vultur şi să nu cânte deloc.

Din ziua aceea, barza se jură că oriunde va vedea o broască, vie să nu o lase. De asta ea le prigoneşte aşa de mult.

Şi de asta privighetoarea poate să înmlădieze vocea cum pofteşte, de zici: „Cântă regina păsărilor¹¹.

CIOCÂRLANUL

E vorba tot de când a fost trimis Sfântu Petru pe pământ, ca să vadă în ce chip mai merg treburile.

După ce colindase Sfântul pământul, de la o margine la alta, după ce văzuse lucruri şi mai bune şi mai rele, se întorcea trudit spre rai. Cum mergea el aşa încet şi gândind la veştile ce are de dus celui Prea-înalt, iată şi pe ciocârlan că-i iese în cale si începe a-i ţopăi prin faţă.

Degeaba nu venise el în calea trimisului lui Dumnezeu, că şi începu să se plângă de câte şi mai câte; ba că ciocârlia poate să zboare mai sus ca el, ba că piţigoiul are penele mai frumoase ca ale lui, ba că el n-are nici o podoabă şi câte altele. Sfântul Petru nu-i lua nimic în seamă şi-şi vedea de drum. Nemulţumiri de astea mai auzise el multe. Dar ciocârlanul mereu sărea pe dinaintea Sfântului, când la dreapta, când la stânga, încurcându-i drumul. Atunci Sfântul Petru, supărat, se repede să-i dea o urecheală bună. însă n-a nimerit Sfântul urechile ciocârlanului, ci, din grabă, l-a apucat de chică şi l-a zgâlţâit aşa oleacă, cum îi stă frumos celui obraznic.

Mâna Sfântului însă, sfântă era, că în locul de unde a apucat, au rămas penele zburlite în sus. Şi tot atunci Sfântul a spus:

— Poftim, de acum ai podoabă. Aşa să-ţi rămână penele de pe cap, moţ. Aceasta, ca semn al obrăzniciei tale.

Era îmbufnat bietul ciocârlan de păpara ce a luat de la Sfântul, dar s-a ales cu ceva, că de atunci a rămas şi el cu o podoabă, moţul de pe cap, prin care se deosebeşte de multe alte păsări.

CIOCÂRLIA

Amu, cică era odată un împărat şi o împărăteasă. Ei se bucurau de toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi le era tare rea inima, că poate să fie omul cât de bogat, dacă n-are cine-i moşteni batâr numele, degeaba mai trăieşte pe lume; că averile-s trecătoare, dar numele cel bun rămâne.

A cercat ea, împărăteasa, fel şi chip să facă copii, dar nici c-a pu­tut face.

într-o zi au făcut împăratul şi împărăteasa un praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, şezi cu ţărâna în gură şi nu-ţi dă nimenea de pomană măcar o lingură de apă. La petrecerea ceea s-a strâns lume de pe lume şi au venit mulţime de femei cu copii mici în braţe. Şi toate se bucurau şi se uitau cu drag la îngeraşii lor, numai împărăteasa şedea de-o parte şi ofta, că ea nu ştia dragostea de mamă şi bucuria casei celui care are copii la masă. Şi a întrebat şi ea pe toată lumea: ce să facă, să aibă şi ea copii, că-i arde inima, că nu-i şi ea mamă... într-o noapte a visat împărăteasa, c-a venit la ea o babă şi i-a zis: — Bucură-te, mărită împărăteasă, că împăratul împăraţilor a po­runcit să ai şi Măria ta un copil!

în bucuria cea mare s-a trezit şi a dus vestea asta şi împăratului. Da să nu se bucure omul de tot, când dă norocul peste el, că tot suişul are şi coborâş, şi după bucurie vine şi scârbă, şi jălanie.

Peste nouă luni de la visul acesta, împărăteasa naşte o copilă mândră şi frumoasă, de nu mai era alta ca dânsa nici în Lună, nici în Soare. Şi a trântit împăratul o cumătrie de s-a bucurat împărăţia. Şi nu le era acum casa pustie şi tăcută, ci numai veselie şi voie bună, de socoteai dumneata că-i rai în casa ceea, nu alta!

Şi creştea copila văzând cu ochii! Cât cresc de-ale noastre într-un an, ea creştea într-o zi. Şi aşa era de mândră şi frumoasă, de şi Soarele stătea de se uita la ea, că (vedeţi), cât umblase el prin lume, aşa minune nu mai văzuse. Da şi fetei îi era drag sfântul Soare; că, oricât stătea pe afară, numai la el se uita.

Şi azi aşa, mâine aşa, numai ce s-a îndrăgostit copila în Soare. Şi cum a crescut fata mare, numai ce-i trăsneşte într-o zi în cap: spune împărătesei, că-i este drag Soarele şi că vrea să se ducă la el acasă. Iaca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de le venea părinţilor să înnebu­nească de scârbă şi să apuce câmpii. Zău aşa! Bune-i când are omul copii cuminţi, nu de cei ce umblă cu gândurile după Lună şi Soare!

S-au cercat ei, împărăteasa şi împăratul, să-i scoată nebuneala din cap, da unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai că se prăpădeşte. Numai într-un plâns o ducea şi numai într-un văicărit şi ziua, şi noaptea.

Şi văzând inima de părinţi că li se prăpădeşte odorul, o învoi să pornească la casa Soarelui.

Ş-a mers fata, ş-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste văi, prin munţi şi peste munţi şi a ajuns la o apă mare. Din apă a ieşit o fată frumoasă, care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a făcut un pod mare peste apa ceea şi a trecut dincolo. Şi iar a mers fata cale lungă, şi pe un câmp a dat de o babă, care păştea nişte gâşte. Baba întreabă unde se duce şi ea îi spune gândul. Babei, fiindu-i milă de frumuseţea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o şi a suit-o în înaltul ceru­lui, şi, cât ai coace un ou, a ajuns înaintea curţilor sfântului Soare.

Mama sfântului Soare a ieşit înaintea fetei, mânioasă, a întrebat-o, ce caută.

— Caut pe dragul meu, pe sfântul Soare, că de multă vreme de dorul şi dragul lui am pornit de acasă şi mulţumesc că l-am găsit.

Mama sfântului Soare s-a supărat şi mai tare pe ea şi a blestemat-o, înainte de a o vedea fecioru-său, să se prefacă într-o păsărică.

Fata se prefăcu în ciocârlie şi de atunci hojma ia drumul către soare, ca să-l găsească, şi nu mai ajunge la el.

Când ciocârlia pleacă de jos spre soare, îi tare chefoasă, dar când o ajunge blestemul mamei soarelui, porneşte supărată pe pământ şi tăcută, se ascunde în nişte tufe.

LEGENDA CUCULUI

Erau odată doi fraţi rămaşi de mici fără tată şi fără mamă. Pe unul îl chema Ion şi pe altul Cucu.

Şi de la o vreme, dacă au văzut că nu au cu ce să trăiască, au plecat şi ei în lume, doar or găsi un trai mai bun. Şi au mers ei cale lungă, o zi întreagă. Când să treacă printr-o pădure, iaca le iese înainte un lup. Băieţii se speriară şi au luat-o la fugă, săracii, care încotro au văzut cu ochii: Ion într-o parte şi Cucu într-alta.

Pe înnoptate, Ion s-a potolit din fugă şi a început să-şi caute fratele. Du-te încoace, du-te-ncolo, cată-l spre răsărit, spre apus, degeaba! Cucu nicăieri. Şi a început Ion să plângă cu lacrimi şi să-l strige cu glas aşa de plângător, că ar fi mişcat şi pietrele: „Cucu!... Cucu!... Cucu!... Cucu!“...

Şi a cutreierat el o săptămână de zile drumurile, câmpiile, munţii şi pădurile, întrebând din om în om, din sat în sat; dar zădarnică i-a fost osteneala. Slăbise bietul băiat şi se uscase de nu-l mai cunoşteai, dar el tot nu se lăsa şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!“

S-a întâmplat că într-o zi a trecut pe acolo Dumnezeu cu Sfântul Petre.

— Doamne! Ce suferinţă o fi pe copilul ăsta, de se trudeşte atâta? îl vezi cum a slăbit? Numai oasele-i de el, săracul!...

— Ce să fie, Petre! A avut şi el un frate şi l-a pierdut. Acum îl caută pe toate drumurile şi-l plânge...

— Fie-ţi milă, Doamne, de el şi îl uşurează, fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede.

— Fie cum zici tu, Petre.

Şi Dumnezeu făcând nişte semne cu mâna, îndată copilul acela s-a prefăcut într-o pasăre; şi... sfâr... în zbor spre pădurea vecină. De acolo, prin grădini şi peste câmpuri tot strigând mereu: „Cucu! Cucu!“ Cucul, pasărea cântătoare a grădinilor şi a pădurilor şi numită aşa după cân­tecul ei „cucu, cucu“. Povestea bătrânească zice că e Ion, fratele Cucului.

Şi cântă „cucu! cucu!, de la începutul primăverii şi până la Sfântu Petre; iar de atunci răguşeşte de atâta strigăt zadarnic. Tocmai la anul va începe iar; şi aşa va striga cât îi lumea, pe frate-său, căruia cine ştie unde i-or fi zăcând oasele, după întâmplarea cu lupul.

Iar povestea-i tot poveste,

Cum a fost, azi nu mai este;

S-a-ntâmplat, nu s-a-ntâmplat,

Eu de asta n-am aflat.

La bătrâni am auzit-o,

La copii am povestit-o!

PRIVIGHETOAREA, TURTURICA ŞI CUCUL

Un timp cucul, privighetoarea şi turturica au fost oameni.

Odată nişte împăraţi în vechime au avut un fecior, care era vrăjitor.

Un moşneag şi o babă aveau o fată frumoasă şi s-au dus tustrei la seceră. Au secerat ei până în sară, da baba:

— Hai să ne pornim.

Da fata zice:

— Eu mai stau să mai secer oleacă pe răcoare.

S-au dus baba şi moşneagul înainte. Când s-a pornit şi ea acasă, mergând pe drum, s-a desfăcut drumul în două părţi şi s-a arătat o cărare. Mergea fata pe cărarea aceea, şi ea din urmă se astupa înapoi. Să se întoarcă nu era unde. S-a speriat şi s-a rugat:

— Dă-mi măcar un glas de om, Doamne!

Şi i-a răspuns un glas:

— Da n-ai să te sperii?

— Nu.

— Eu îs cap de şarpe.

— N-am să mă sperii.

Şi s-a arătat feciorul împăratului în chip de cap de şarpe şi a grăit blând la dânsa, şi ea s-a împăcat să trăiască cu dânsul. Hai, că ei au

trăit acolo vreo zece-cincisprezece ani de zile şi ea a zis:

— Haidem la tata.

— Eu nu merg. Du-te tu, îi zice şarpele.

Da avea de-acum doi copii cu dânsul — o fată şi un băiat. Ea a

luat copiii şi s-a dus, că i s-a făcut dor de părinţi. Da el i-a spus:

— Când ai să vii înapoi, ai să baţi de trei ori cu un toc de sărnici. Eu iar am să desfac drumul şi ai să vii.

Amu ei s-au plimbat prin grădină la tată-său, da fetiţa a rămas în casă cu baba. Şi baba:

— Cine este tatăl vostru? De ce n-a venit şi el cu voi? Spune, că îţi dau o pestelcuţă.

Fata îi spune:

— Eu ţi-oi spune, da tu să nu spui nimănui. Tatăl nostru e un fe­cior de împărat, da el îi vrăjitor, s-a prefăcut în cap de şarpe.

— Şi pe unde o să vă duceţi voi acasă?

— Iaca o să mergem şi o să batem cu un toc de sărnici şi are să se deschidă un drum drept la tata.

îi spune baba moşneagului, da moşneagul se gândeşte:

— Hai să-l ucid.

Se duce el. Da după dânsul şi baba. Ajungând, bat de trei ori cu tocul de sărnici în slodun şi au intrat moşneagul şi baba. Când s-a arătat şarpele, moşneagul l-a tăiat.

Amu, când s-a dus ea cu copiii, ce să facă?

— Mătincă tu, îi spune fetei, ai vândut pe tată-tău pentru pestel- cuţa asta.

Fata a început a plânge. Mamă-sa spune:

—Te blestem să te faci cuc, să nu ai cuibul tău, să zbori din pom în pom, fiindcă ai vândut pe tatăl tău. Pe tine, îi spune de-amu băiatului, te prefac în privighetoare, să cânţi în toate glasurile, da eu mă voi pre­face în turturică şi voi jeli bărbatul.

De atunci turturica jeleşte bărbatul.

PRIVIGHETOAREA ŞI TURTURICA

Apoi se zice că privighetoarea s-a apucat la rămăşag cu turturica: să steie amândouă într-o noapte de vară, fără să doarmă, şi să as­culte şi care dintre ele va învăţa mai multe cântece, aceea să ia rămăşagul.

Cum a dat sara, turturica a adormit butuc şi tocmai dinspre ziuă s-a trezit la strigătul unui om, care nu-şi putea prinde calul: turrr! turrr! şi dacă a auzit ea aşa, n-a mai putut să doarmă şi cu atâta s-a ales dintr-o noapte întreagă.

Privighetoarea a vegheat toată vremea, de cu sară şi până dimi­neaţă, şi a învăţat douăsprezece cântece minunate: şuieră ca cioba­nul, asmuţă câinii, mă rog, ian ascultaţi-o!

Când a prins a se înroşi geana răsăritului, numai iaca şi turturica lângă privighetoare. Vedeţi, tot ea mai harnică!

— Ei, cumătrică, cum ţi s-a părut noaptea?

— Cum să mi se pară, cumătră? Frumoasă, cum n-am mai fi văzut de când am eşit din ou, dar dumitale?

— Şi mie, zice turturica, da să vedem ce ştim. Ia începe dumneata întâi!

Şi începu privighetoarea a cânta ca acum de-a mai mare dragul s-o asculţi. A-nlemnit şi turturica, şi buceagul dimprejur de atâta măiestrie. După ce termină, turturica îi spuse:

— Apoi eu, cumătriţă, am adormit şi m-am trezit tocmai la strigătul unui om care nu-şi putea prinde calul şi atâta am învăţat: turrr! turrr!

Si a câştigat astfel rămăşagul privighetoarea. Din vremea aceea privighetoarea, pentru o noapte de veghere, e cea dintâi din partea cântecelor. în fiecare noapte cântă, iar turturica se culcă şi când se luminează de ziuă se trezeşte şi ea şi prinde a cânta, după cum a învăţat: turrr! turrr!

Vedeţi, dragii moşului, că cine-i harnic, poate pricepe cu puţină osteneală orice lucru, pe câtă vreme leneşul bate din buze.

PRIVIGHETOAREA

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat foarte vestit şi puternic, de care toţi împăraţii de prim­prejur se temeau, căci când se supăra sau se mânia din te miri ce pricină, era varga lui Dumnezeu nu altceva! Toată ţara şi toate împă­răţiile de primprejur tremurau de frica lui.

împăratul acesta avea o copilă, care, după ce a crescut mare, s-a făcut aşa de frumoasă şi arătoasă, aşa de plăcută, că să fi umblat lumea de-a lungul şi de-a curmezişil, alta ca dânsa n-ai mai fi aflat.

Ş-apoi, când omul e frumos, mai frumos de cum sunt ceilalţi oa­meni, nu se poate ascunde de ochii lumii, ca să nu-l vază şi nimănui nu-i poate opri să-i placă, dacă-i place.

Aceasta a fost adică aşa, că faima despre frumuseţea şi gingăşia acestei copile în scurt timp s-a lăţit, cum merge vorba, peste nouă ţări şi peste nouă mări.

Cei mai voinici, mai vestiţi şi mai frumoşi feciori de împăraţi, cum prinseră de veste cât de frumoasă şi fermecătoare este fata cutărui împărat, îndată alergară din toate părţile cu fel de fel de daruri scumpe, ca s-o peţească. Şi cum ajungeau la împăratul, tatăl copilei, i se închinau, îi sărutau mâna şi ziceau:

— înălţate împărate, avere-ai parte de sănătate şi de o viaţă înde­lungată! Am venit la Măria ta să-ţi cerem domniţa în căsătorie, căci frumuseţea ei cea rară ne-a fermecat, inima ne-a săgetat şi toată ferici­rea noastră stă într-un fir de păr, dacă n-om putea câştiga! Şi apoi, nici noi nu suntem oameni de respins şi alungat afară! Suntem fe­ciori de împăraţi avuţi şi puternici, lumea ne ştie, lumea ne cunoaşte!

împăratul, văzând că au venit nişte peţitori aşa de voinici, frumoşi, isteţi şi avuţi, îi râdea inima de bucurie şi fala cea mare şi răsucin- du-şi musteaţa, şi netezându-şi barba, în semn că sosirea oaspeţilor îi este foarte plăcută, chemă pe fiică-sa la sine, rostindu-i nişte cuvinte foarte alese, precumpănite, dulci şi blânde:

— Ascultă, copila mea! Anii se strecoară pe nesimţite. Tu ai cres­cut acuma mare, ţi-a sosit timpul măritatului. Iată aici un tânăr voinic ca un făt-frumos, un fecior de împărat ca şi mine te cere de nevastă, merge-vei după dânsul?

Şi astăzi aşa, mai după vreo câteva zile sau săptămâni iară aşa îi zise împăratul, în vreo câteva rânduri. Dar fata când auzea aceasta, sta mai multe minute ca împietrită locului, apoi, începând a plânge şi a se ruga părintelui său, zicea:

— Tată, iartă-mă, dar eu nu pot să mă mărit după dânsul, căci... nu sunt încă de măritat... mai este încă vreme!

împăratul, de câte ori o întreba, crezând că ceea ce îi spunea fii- că-sa e adevărat, n-o silea, ci-i da bună pace, aşteptând până ce şi-a mai lua seama. Dar n-a fost aşa, cum îşi închipuia el. Fiica iubea de mult pe un tânăr şi din pricina aceluia pe toţi feciorii de împăraţi câţi sosiră şi voiră s-o ieie de nevastă îi respinse de-a rândul, zicând că: ba unul nu-i place, ba altul e prea urât, ba că altuia altceva îi lipseşte.. Mai în scurt, fiecăruia îi afla câte o codiţă.

împăratul, în urma urmelor, văzând că fiica sa pe toţi peţitorii îi respinge, se mânie foc pe dânsa şi întrebuinţă toate mijloacele, ca să afle care este gândul ei şi din ce pricină nu poate să se mărite.

Tânăra domniţă, se vede că s-a priceput ce voieşte să facă tatăl său, de aceea pentru ca să nu-i descopere secretul, căută să se întâl­nească cu iubitul său noaptea, jurându-şi unul altuia credinţă până la moarte.

într-una din nopţi, însă, petrecând asemenea toată noaptea în grădina împărătească, colea, când s-a revărsat de zori, luându-şi fe­ciorul fericit rămas-bun de la iubita sa, îi zise:

— Scumpa mea, acuma a sosit timpul ca să ne despărţim. Dar cum va trece ziua de astăzi şi va sosi noaptea, am să vin şi am să te fur şi atunci nimeni n-are să ne păzească şi vom pertece fără teamă toată viaţa.

Dar degeaba!.. nu e aşa cum vrea omul. împăratul dete de urma lor şi porunci la toţi curtenii, ca în noaptea următoare să fie cu toţii treji, doară vor pune mâna pe înşelătorul fiicei sale. Cine nu va ascul­ta ceea ce le-a poruncit, acelui să nu-i pară rău, dacă va fi pedepsit, cum n-a fost altul în lume.

Curtenii n-aşteptară să li se mai spună încă o dată. Ei ştiau destul de bine cine e împăratul şi ce-i în stare să facă, dacă se mânie. Fiecare s-a pus, deci, la locul său şi aştepta cu nerăbdare, doar vor putea pune mâna pe înşelător.

Iată că colea, pe când începuse a se amurgi bine, tânărul nostru, socotindu-se omul cel mai fericit din lume, s-apropia pe vârful de­getelor de curtea împărătească, de locul unde ştia el că-l aştepta iubi­ta sa, voind să o fure pe aceasta şi, ducându-se apoi cu dânsa, cine ştie unde, în altă parte a împărăţiei sau chiar în altă ţară străină, aco­lo să petreacă în linişte toată viaţa.

Dar s-a înşelat foarte amar în aşteptările dorinţelor sale, căci abia s-a apropiat de curtea împărătească şi curtenii, care stăteau la pândă, prinzându-l, îl legară butuc şi-l duseră dinaintea împăratului.

împăratul, cum îl văzu, îl cuprinse o mânie aşa de mare şi înver­şunată, că îndată porunci să-i taie capul.

Şi cum a poruncit, aşa şi s-a făcut.

Tânăra domniţă, cum a văzut aceasta, şi-a pierdut minţile, că nu ştia singură pe ce lume-i de scârbă şi durerea cea mare. Şi în această stare se duse la o vrăjitoare, căreia îi istorisi toată întâmplarea de la început şi până la sfârşit şi la urmă o rugă:

—Draga mea vrăjitoare, dacă vrei să faci cuiva vreun bine în lumea aceasta, apoi acel bine mi-l vei putea face numai mie şi dacă vrei să capeţi o plată bună, cum n-ai mai căpătat de la nimeni altul până acuma, apoi aceea vei căpăta-o numai de la mine, dacă-mi vei ascul­ta rugămintea şi mă vei preface într-o pasăre.

Vrăjitoarea, cum sunt toate vrăjitoarele, văzând că i-a sosit noro­cul în casă, nu se lasă mult îmbiată şi rugată, ci luând nişte unsori descântate şi vrăjite şi ungând-o pe faţă, apoi mai rostind nişte cu­vinte încurcate şi neînţelese, tânăra domniţă îndată se prefăcu într-o păsăruică, care de atunci şi până în ziua de astăzi a rămas tot păsăruică şi cântă de la înserate şi până târziu noaptea, iară dimineaţa, de cum se zoreşte de ziuă şi până ce răsare soarele, adică cam de pe timpul acela când şi-a luat iubitul său rămas-bun de la dânsa şi pe când a avut de gând s-o fure. Şi fiindcă ea mai toată noaptea priveghează, de aceea s-a numit privighetoare.

LEGENDA PRIVIGHETORILOR Isus era copil mic, ca de cinci, şase ani.

în apropiere de Nazaret, se făcea în fiecare an un bâlci mare, şi toţi nazarinenii mergeau acolo, să-şi cumpere cele trebuitoare.

Fiind zi frumoasă, părinţii lui Isus îl luară şi pe el la bâlci.

Micul Isus nu mai putea de bucurie. Nu mai fusese niciodată la bâlci şi nu văzuse niciodată atâta forfoteală de lume, atâţia negustori şi atâtea lucruri frumoase.

El se ţinea întruna de părinţii săi, căci foarte uşor s-ar fi pierdut în zarva aceea a bâlciului.

Şi umblând ei încoace şi încolo prin îmbulzeala aceea de lume, după târguieli, ajunseră la şatra unui olar, care venise la bâlci cu toate oalele lui şi cu alte lucruri de pământ, ca să le vândă.

Şi aici, pe când părinţii lui Isus alegeau şi târguiau, copilaşul zări într-un colţ nişte fluieraşe de pământ în formă de păsărele. El se furişă de lângă părinţi, se duse lângă acele păsărele şi începu să se joace cu ele. Le punea la gură, sufla în ele şi nimeni nu băga de seamă jocul lui.

După ce târguiră ce aveau de târguit de la olărie, părinţii lui Isus plecară, nebăgând de seamă că fiul lor rămăsese în acea prăvălie.

Tocmai mai târziu văzură lipsa lui şi se întoarseră să-l caute.

Dă-i încoace, dă-i încolo, copilul — nicăieri.

Tot căutându-l ei aşa, numai ce ajunseră la olărie. Aci se adunase mulţime mare de oameni, care se minunau de un mic copilaş.

Peste tot s-auzea:

— Ce copil minunat! Ce putere mare are! Trebuie să fie Fiul-lui- Dumnezeu!

Era Isus. El lua câte o păsărică de pământ din prăvălia olarului. Cum sufla în ea, cum păsărica zbura din mânuşiţele lui şi se ducea pe ramurile unui salcâm din apropiere, cântând atât de frumos, că sta lumea încremenită şi asculta.

Vestea aceasta se răspândi în tot bâlciul, ca fulgerul, şi lumea se grămădea, valuri, valuri, spre prăvălia olarului.

Şi cu toţii grăiau:

— Cu adevărat Fiul-lui-Dumnezeu este acest copil minunat!

Iar păsărelele din salcâm zburau cântând frumos, şi de atunci se zice că s-au iscat pe pământ drăguţele privighetori, cele pământii la fulgi, dar cu viers dumnezeiesc.

MIERLA

înainte vreme, cât de mult o fi de atunci nu se ştie, trăia undeva o văduvă săracă. Singurul ei sprijin era o fată hărnicuţă şi foarte cre­dincioasă. Duminicile şi sărbătorile nu lipsea niciodată de la biserică, unde se ruga cu multă evlavie. Fata era veselă şi nu se arăta nemul­ţumită de sărăcia lor. Ca să-i treacă urâtul, foarte des începea fata văduvei să cânte. Şi mai ales îi plăcea Mierliţei, că aşa se chema fata, să fluiere.

într-o zi, plecă mama Mierliţei de acasă să colinde pe unde va putea în lume, ca să agonisească cele trebuincioase. A mers ea aşa mult, pe la unii şi pe la alţii, muncind din greu. De la un timp însă, într-atât a slăbit-o munca, că s-a îmbolnăvit şi Dumnezeu s-a îndurat să-i curme suferinţele şi s-o cheme la el, în lumea celor drepţi.

Biata Mierliţă a aşteptat în zadar să se întoarcă mama ei. De la o vreme sufletul i-a fost cuprins de o tristeţe şi o prevestire rea; i-a pierit toată veselia şi plăcerea de-a cânta. A îmbrăcat atunci o rochie nea­gră, a luat un bulgăre mare de ceară şi multe fire de tort şi a plecat în lume să-şi caute mama.

Când trecea pe lângă o biserică, se oprea, rupea din bulgărul de ceară, sufla în ea până o înmuia şi îndată o sucea cu mânuţele pe un fir de tort, până făcea o lumănărică, intra apoi în biserică, aprindea lumănărica la icoana Maicii Domnului şi se ruga ca să-i ajute să-şi afle mama. Aşa a colindat fata în lume, până când a terminat ceara şi firele de tort. Când şedea în genunchi în faţa icoanei, unde aprinsese cea din urmă lumănărică, deodată, de pe icoană se desprinde chipul Sfintei Fecioare, cum era cu pruncul în braţe şi prinde a zice:

— Bună fetiţă, mama ta a plecat demult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!

Cele spuse de Maica Domnului de îndată se împliniră şi de atunci până azi e mierla cu pene negre, că neagră era rochia fetei, şi cu pi­cioarele şi ciocul galben ca de ceară, fiindcă prea mult a suflat cu gura şi a sucit ceara în mâini, pentru lumânări; iar prin crâng şi stufiş, caută de zor mâncare şi tot fluieră, ca să n-o prindă urâtul şi tristeţea.

CUM S-A FĂCUT PUPĂZA

Cică a fost odată o fată frumoasă, cum pereche nu-i puteai găsi. Cum o chema, nimenea nu ştie, căci e mult de atunci. Atâta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era unica la părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că niciodată nu-i ieşeau din voie. Noa­ptea, după ce adormea, tatăl şi mama ceasuri întregi vegheau la căpătâiul ei şi vărsau o lacrimă de bucurie, că le-a hărăzit Dumnezeu aşa mândreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula, bătrâna mamă îi pu­nea în gură trei grăunţe de sare şi apoi o spăla cu apă, în care stin­sese trei cărbuni aprinşi, ca să nu se deoache odorul ei.

Iar fata creştea mereu. Şi era voinică, rumenă la obraji, zveltă, cu ochii negri şi adânci ca adâncul mării, cu părul lung, moale, galben şi mai strălucitor decât aurul cel curat. Când ieşea din casă, soarele de ruşine şi de mânie se roşea la faţă, iar luna se ascundea după nouri.

Toate celelalte fete din sat nu mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai calea ei îi aţineau, numai pentru dânsa se prăpădeau. Şi se sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată ziua, dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dânsa.

Şi se dusese în toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din toate colţurile pământului veneau feţi-frumoşi, mândri şi bogaţi, ca să-i ceară mâna.

Părinţii nu se îndurau să o căsătorească şi să se despartă de dânsa.

— Atâta avem şi noi pe lume, ziceau dânşii, ea e lumina ochilor, ea este sprijinul bătrâneţilor, ea e bucuria şi fericirea noastră. Fără de dânsa va fi vai şi amar de noi, totul ni se va părea pustiu. Aşa, ca să mai treacă puţină vreme, că tot ea este prea tânără şi fragedă.

Dar vorba ceea: când îţi vine norocul, să nu-l alungi, căci pe urmă nu ştii ce ţi se întâmplă. Aşa şi cu părinţii fetei celei frumoase. într-o bună dimineaţă, mama ei căzu bolnavă greu. Luni întregi ea zăcu culcată. Şi aduseră doftori vestiţi şi chemară babe care ştiu de toate, decât nimeni nu putea să-i găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei îi era mai rău şi slăbea de se prăpădea în toată fiinţa. Plângea bărbatul la căpătâiul ei şi fata se ruga cât e ziulica de mare, la icoana Maicii Domnului, ca să se facă mama sănătoasă; decât Dumnezeu hotărâse într-altfel şi hotărârile lui bietul om nu le poate schimba nici cu la­crimi, nici cu rugăciuni.

într-o noapte, după miezul ei, când cocoşii cântă şi duhurile rele pier de pe pământ, bolnava chemă la sine fata ei iubită şi pe bărbatul cu care trăise viaţa aşa de fericită, îi îmbrăţişă şi-i sărută pentru cea din urmă oară şi apoi îşi dete sufletul liniştită şi cu surâsul pe buze.

Trecu de atunci vreme multă, în care tatăl fetei se plângea şi se văita mereu, că e grea viaţa singură, fără femeie, că el nu vrea să pră­pădească aşa frumuseţe de fată, îngrijind de toate ale casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea într-o zi şi apoi cum o să trăiască el singur?

Şi aşa, ba că-i una, ba că-i alta, moşneagul într-o zi se căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femeie tânără şi frumoasă, dar cu su­flet de câine şi cu inimă de piatră. Această femeie era mai rea decât o babă vrăjitoare, iar când se înfuria, se făcea vânătă la faţă şi ochii i se învârteau în cap, de gândeai că-i ieşită din iad, nu altceva.

Apoi încă o pacoste. Adusese cu dânsa o fată, pe care o avusese de la bărbatul dintâi şi pe cât de frumoasă era fata cealaltă, pe atâta fata ei era pocită şi schiloadă. „Mama-Pădurilor“, îi ziceau toate fetele din sat şi zău, nu era mai puţin pocită decât „Mama-Pădurilor“.

Ce zile amare şi ce viaţă ticăloasă, de acu înainte, pentru biata fată frumoasă! în loc de mângâierile dulci ale mamei, acu primea ocări; în loc de cuvinte bune, palme şi bătăi; în loc de privirea părintească a mamei, ea întâlnea ochii de şerpoaică ai mamei vitrege.

Tatăl o iubea tot ca în trecut şi vărsa şiroaie de lacrimi, când îşi vedea odorul plângând şi oftând. Decât dânsul avea mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi îi era frică de dânsa, aşa că nicio­dată nu-i ieşea din voie şi când ea se răstea, el, cu capul plecat, sta într-un colţ şi nici un cuvânt nu auzeai din gura lui.

Iar femeia cea rea hotărâse pieirea fetei. Nu mai putea de necaz văzând-o că e aşa de frumoasă, că e aşa harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe când la fata ei nu se uita nimeni.

— Stai că-i vin eu de hac, zise dânsa.

Şi nu o lăsa să se spele, nici să se pieptene şi să se curăţe. I-a scos hainele ei cele frumoase, care o prindeau aşa de bine, şi a îmbrăcat-o numai în zdrenţe. Apoi nici demâncare nu-i dădea destulă şi nici nu o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea în cap, încă necântaţi cocoşii, o scula şi o trimitea după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din pădure, ba să spele rufele la gârlă, ba să facă asta, ba să facă alta, tot îi găsea dânsa fel de fel de munci, care de care mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată.

Asculta în toate sărmana de fată şi totuşi, când se întorcea seara acasă, obosită şi prăpădită de atâta muncă şi alergătură, mama cea vitregă tot nemulţumită era şi din leneşă şi dobitoacă nu o mai scotea.

Şi într-o zi, ce să-i abată femeii cele rele:

— Uite, zise, sacul ăsta de lână. Vezi că lâna dinăuntru e neagră, decât tu să te duci la gârlă şi până diseară să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta.

Sacul era greu de tot. Fata îşi făcu curaj, se opinti cât putu şi înco­voiată până la pământ, plină de năduşeli, se duse cu el la gârlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi începu să spele mereu lâna care era nea­gră ca cărbunele, că doar s-o facă albă. îşi suflecă mânecile până la coate, îşi prinse şi poala în brâu şi ceasuri întregi tot freca şi tot spăla şi tot curăţa; dar lâna cea neagră nici gând n-avea să se facă albă. Şi din nou pune-te la muncă şi din nou freacă şi învârteşte şi suceşte, dar lâna neagră tot neagră rămânea.

Soarele, care o privise toată ziua, se pregătea să apună după vârful munţilor şi să se ducă să lumineze alte lumi, când fata văzu că nu făcuse nici o ispravă; nici un fir de lână nu se făcuse alb. Atunci, deznădăjduită, cu ochii roşii şi plini de lacrimi, înălţă spre cer braţele sale cele albe şi rotunde şi începu să roage aşa:

— Pu, pu, pu! Prea bunule Dumnezeu! Ai milă şi de mine neno­rocita şi scapă-mă de atâtea suferinţe. Prefă-mă într-o pasăre, ca să fug departe de casa asta, ca să scap de femeia aceasta, ca să nu-i aud glasul şi să nu-i văd ochii.

Iar dreptul Dumnezeu s-a îndurat şi i-a îndeplinit rugămintea. Şi lui i se înduioşase inima de atâtea necazuri ce avea biata fată. De aceea a prefăcut-o într-o pasăre, care, din luna lui aprilie şi până la Sân-Petru, îşi plânge mereu dorul inimii cântând: „pu, pu, pu ,pu, pu, pu“. Şi din această pricină, oamenii mai târziu o numiră pupăză.

NAŞTEREA RÂNDUNELEI

în ţara Iudeei, în câmpiile Nazaretului luminate de strălucitorul soare, copilul dumnezeiesc se juca cu micii lui tovarăşi; cu mâinile lui de bunătate şi iubire, el făcea păsărele, cu apa din râuleţ şi cu pământ din maluri, pe care le aşeza pe pământ cu aripile întinse. Un fariseu trecu:

— Copil al păcatului, zise el, ce faci acolo în ziua asta?

Şi cu piciorul lui voi să sfărâme păsărelele; dar când Isus lovi cu micile lui palme, păsărelele de pământ prinseră viaţă şi zburară.

Rândunelele erau născute.

Cu aripile lor cenuşii, ele zburară pe acoperiş şi din acel pământ, din care erau făcute ele, îşi zidiră cuiburile.

Rânduneaua alegea locuinţa omului, prietenul ei, spre a-şi adăposti familia. Ele trăiau libere, respectate, iubite; prezenţa lor aducea noroc.

Multă vreme după asta, când copilul dumnezeiesc devenise bărbat şi mergea către Golgota, sărmanele păsărele desperate îl urmară, scoţând, pe tot lungul drumului, strigătele lor de durere.

Maestrul era să moară; pe faţa sa palidă, un şiroi de sânge cur­gea, amestecându-se cu lacrimile lui. Atunci, una câte una, rândunelele smulseră cu micile lor ciocuri spinii din coroană, care se ţintuiau pe augusta frunte.

Trecură ceasuri.

într-un suprem strigăt, răstignitul îşi dete sufletul. Cerul se tul­bură, păsărelele plânseră şi aripile lor luară mantaua de doliu, pe care de atunci n-au părăsit-o.

RÂNDUNICA

A fost odată o fată frumoasă şi tare vrednică, cum nu se găsea alta pe lume. Venindu-i vremea să se mărite, a luat de bărbat pe un fecior din alt sat, care mai avea doi fraţi însuraţi şi şedeau cu toţii într-o casă, fiecare în odăiţa lui. Tot în căminul acela îşi aveau şi părinţii lor locuinţa.

Nurorile lor cele două, care ţineau pe fraţii cei mari, erau leneşe, se sculau târziu de tot şi nu lucrau nimica toată peste zi; cea mică însă se deştepta cu noaptea-n cap, aprindea lampa şi, luând cusătura în mână, ori intrând în război, începea să cânte. Când se crăpa de ziuă, se apuca de dereticat, aducea apă, făcea focul şi punea de mâncare. Casa îi era casă curată, bărbatul întotdeauna primenit şi masa masă, cu rost şi mai devreme pusă decât la cumnatele ei.

în toate le-ntrecea, de nu puteau să stea în rând cu ea, din care pricină îi ziceau în râs Rândunica, adică singură, unică-n rând cu ea.

Nu mai puteau de necaz când le certau bărbaţii ori soacra, dân- du-le de exemplu pe nevasta fratelui cel mic.

Dacă au văzut ele una ca asta, au început să i-o coacă. Au mers într-o zi tustrele la gârlă, să se scalde şi, când au fost în marginea apei, cele două i-au zis:

— Ia stai, cumnăţică, să-ţi tăiem niţel din păr şi să ne afumăm cu el, ca să-ţi călcăm şi noi pe urme cu vrednicia.

Au prins-o şi una o ţinea de picioare, iar alta a început s-o înţepe la gât cu foarfecele din cusătură, vrând s-o omoare şi ză zică apoi că s-a înecat.

Maica Domnului, văzând toate acestea şi nevrând s-o lase de bat­jocura lor, a prefăcut-o într-o pasăre, care a zburat pe luciul apei şi s-a ridicat apoi în înaltul cerului. Cum una din cumnate o ţinea de picioa­re, când şi-a luat vânt să zboare, a apucat-o de coadă şi a rămas cu mijlocul ei în mână. întorcându-se acasă, au spus, prefăcându-se că plâng, că cumnata lor s-a înecat.

Iar pasărea, zburând, s-a dus multă vreme unde au dus-o ochii, trecând mereu munţi şi ape, nemaicătând îndărăt. Era albă la fulgi, aşa cum îi era cămaşa de pe ea când sta pe marginea gârlei; a rămas însă cu o pată roşie la gât, din pricina picăturilor de sânge ce înce­puseră să ţâşnească, când au înţepat-o cumnatele ei, cu coada ca o furcă scobită la mijloc, din partea penelor smulse.

Şi astfel s-a deprins să zboare lin pe luciul apei, să se ridice deo­dată în văzduh şi să se ducă în largul lui ca o săgeată.

Ajungând şi iernând ea într-o ţară depărtată, pe la mijlocul primăverii, când încolţeşte iarba, a prins-o dorul de meleagurile unde a trăit şi, luând-o îndărăt, a venit la locul ei de odinioară, făcându-şi cuib sub streaşina înaltă, să vadă ce şi cum mai e pe-acolo. Se scula ca de obicei cu noaptea-n cap şi ciripea ca şi mai înainte, deşteptând pe toţi ai casei.

Cumnatele, cum au văzut-o, au sfeclit-o şi şi-au zis: „Să ştii că asta e Rândunica, cumnata noastră“. Turbau de necaz şi au pus gând rău, blestemând-o întruna.

Bărbatul ei a bănuit că acesta o fi sufletul nevestei lui dragi şi-i cocolea cuibul, dând poruncă să nu care cumva să-l strice cineva. Una din cumnate însă, într-o zi, când era singură acasă, a luat o prăjină şi l-a stricat, spărgându-i ouşoarele. I s-a uscat însă pe loc mâna dreaptă din cot şi, şoptind ici-colo întâmplarea, au aflat-o toţi.

Rândunica şi-a făcut atunci alt cuib în podul casei şi, cirip-cirip, toată vericica da târcoale-n jurul ei. într-o zi, cumnata cealaltă, suin- du-se-n pod, a prins rândunica, cu pui, şi a aruncat-o pe coşul vetrei, tocmai când ieşea fumul mai gros pe el. Credea c-are să ardă şi o să scape astfel de ea.

A scuturat însă din coadă rândunica şi a început, din atâta apă strânsă-n zborul săltăreţ pe luciul râurilor, să curgă picături multe, ce-au stins pe loc focul. Şi n-a fost cu nimic vătămată; s-a înnegrit doar şi ea, şi puişorii de funingine şi aşa a rămas la culoare.

Şi-a adunat apoi din nou puişorii, şi-a făcut cuib într-un colţ al odăii bărbatului ei, să fie tot mai aproape de ce-i era drag. Din clipa aceea, cumnata cea duşmănoasă a rămas însă gângavă. De-atunci s-a înrădăcinat credinţa în oameni, că i se suceşte mâna din cot şi se usucă, cui strică un cuib de rândunică, iar cine încearcă s-o omoare, ori să-i omoare puii, îşi pierde graiul.

RÂNDUNICA ŞI SOARELE

Avea un om trei fete şi o herghelie de cai. Tatăl lor zice:

— Când aş avea un băiat, da el s-ar duce şi-ar paşte caii aceştia, da aşa fetele nu mai pot nimica!

Da cea mare spune:

— Mă duc eu, tată!

— Hei, ai mai paşte tu caii!

— îi pasc, tată!

I-a făcut straie bărbăteşti şi i-a dat puşca; şi ea a pornit cu caii să-i pască. Tată-său s-a prefăcut într-un lup şi s-a ascuns sub pod. Când a ajuns ea la pod, da şi tată-său face: Hoa! la dânsa. Da ea:

— Of, mă tem, iaca lupu!

Se întoarce înapoi şi aduce herghelia. Da cea mijlocie zice:

— Mă duc eu, tată!

— Hai, du-te!

Se duce ea, acea mijlocie. Tată-său se face iar un lup şi iar la dânsa: Hoa! Ea se sperie şi se întoarce cu caii acasă.

Acea mică zice:

— Mă duc eu, tată, cu herghelia!

— Hei, dragul tatei, n-a păscut-o cea mare, nici cea mijlocie, şi îi paşte-o tocmai tu?

— Mă duc!

— Du-te! Dumnezeu să-ţi ajute!

S-a pornit ea. Tată-său — iar la pod. Ea merge şi tată-său iar la dânsa: Hoa! Da ea:

— Care-i acela?

L-a întrebat până în trei ori. Ea era năzdrăvană. A treia oară a vrut să deie cu puşca în tată-său.

— Stai, draga tatei, că-s eu!

S-a pornit mai departe. I-a păscut ea trei ani de zile, până a ajuns pe locul soarelui. Şedea acolo cu caii; iată că vine sfântul Soare şi zice:

— Haide, măi vere, la mine şi te-oi ospăta cu oleacă de borş, că de când eştu tu dus de acasă ţi-a fi fiind a mânca de borş!

El l-a chemat să-l afle, îi fată ori bărbat. S-au dus, au stat la masă, au mâncat amândoi. Ea s-a întors la cai. Da el a vorbit cu mama lui:

— Mamă, tare mi-ar plăcea. Când aş şti că îi fată, eu aş lua-o!

Da mamă-sa a făcut:

— Ia desară să o pofteşti să se culce cu tine. Vă veţi culca amândoi pe un căpătâi şi eu ţi-oi pune o stiblă de busuioc sub cap şi una lui.

Da căţeluşa a ascultat, că ea şi cu căţeluşa porni la drum. Se duce la fată şi spune aşa:

— Fată frumoasă, iaca feciorul Soare vrea să te ispitească, se te vadă, dacă eşti fată ori bărbat. Te-a chema desară să te culci la dânsul şi vor pune câte o stiblă de busuioc la amândoi. Da eu m-oi tăvăli toată noaptea pe stibla ta şi a fi veştedă ca şi a lui. Atunci nu te-a pricepe că eşti fată.

S-a tăvălit caţeluşa toată noaptea pe stibla ei. Când s-a sculat mamă-sa şi s-a dus şi le-a văzut: cum era a lui şi a ei, îi zice:

— Hei, dragul mamei, nu-i fată, îi tot flăcău!

Da el face:

— Hei, mamă, ba chiar îi fată, aşa-mi spune inima mea!

— Dragul mamei, dacă socoţi că-i fată, iaca vine ziua cea de târg si te du la târg cu dânsa: „Haide, măi vere, şi te-i plimba cu mine“. Şi-l vei duce la straiele cele bărbăteşti şi ea, dacă a fi, mamei, fată, o să zică aşa: „Ce m-ai adus, măi vere, la straiele acestea bărbăteşti, haide şi mă duce la straie femeieşti, mie acelea îmi trebuie“.

Da căţeluşa a ascultat şi s-a dus şi i-a spus:

— Fată frumoasă, o să te ducă la Bebei (Volintir, târg în judeţul Cetatea Albă) şi o să te ispitească. O să te ducă la straie feteşti, da tu după inima ta ţi-i drag după dânsele; da să taci, să zici aşa: „Du-mă mai bine la straie bărbăteşti, că nu-mi trebuie de acestea!“

A dus-o el la Bebei. El iară se mâhneşte, că n-o putut s-o afle că-i fată. S-a pornit înapoi acasă, a venit iară la herghelie. El se duce şi zice:

— Hei, mamă, chiar îi fată!

Da căţeluşa îi spune ei:

— El o să te îmbie să te scalzi. Da eu m-oi face un lup şi m-oi băga în herghelia ta. Da tu să zici aşa: „Intră dumneata întâi că eu nu ştiu locurile“.

S-a sculat dimineaţa şi s-a dus la scăldat. El s-a dezbrăcat şi a in­trat în apă şi aştepta şi pe ea. Da ea s-a dezbrăcat la jumătate şi căţeluşa s-a făcut un lup ş-a dat în herghelia ei. Ea s-a îmbrăcat şi s-a dus la herghelia ei. S-a pornit la casa ei la părinţi, că de trei ani nu-i mai văzuse. Părinţii gândeau că s-a prăpădit. Ea a ajuns acasă şi a dat herghelia în ograda lor. Când a ajuns ea în poarta casei, sfântul Soare a făcut un leagăn de mătase. S-au suit fetele să le deie. Se dau şi se coborau. Lor nu le făcuse nimică. Da ea când s-a suit, Soarele a ridicat-o în sus, a luat-o. Mamă-sa a plâns şi a zis aşa:

— Hei, dragul mamei, de trei zile de când ai venit, eu cu tine n-am grăit!

Da fetei i s-a părut că mamă-sa i-a zis trei ani de zile să nu grăiască. Când a adus-o acolo, ea mai frumoasă nici nu mai putea să fie în lume. Dacă era mută, nu grăia. Da Soarele cu mă-sa se văicărea:

— Ce să facem noi cu dânsa? S-o mântuim, nouă mută nu ne tre­buie. Hai şi om trimite-o la baba Colţa să ceară sita, să facem nunta!

Fata s-a pornit la baba Colţa. S-a dus la Sfânta Vineri:

— Mătuşică, nu ştii unde-i casa babei Colţa?

Da ea i-a spus:

— Ia, ia, se vede de acolea, du-te, că mai sunt două case şi a treia îi a ei. Na-ţi un prosop, că ţi-a trebui vreodată!

S-a dus la Sfânta Sâmbătă s-o întrebe. Tot aşa:

— Nu ştii, unde-i casa babei Colţa?

I-a spus:

— Du-te la Sfânta Duminică şi îi casa ei lângă dânsa. Na-ţi o perie că ţi-a trebui vreodată, strânge-o.

S-a dus la Sfânta Duminică. Sfânta Duminică a zis aşa:

— Hei, copilă, te-a trimis să te mănânce. Da iacătă-o casa ei. Na-ţi cutia asta. S-o strângi, că ţi-a trebui.

Ea a ajuns la bordeiul babei Colţa. Baba Colţa şedea şi se uita la fereastră. Da ea zice:

— Asta-i casa babei Colţa?

— Asta, poftim în casă!

Ea a intrat în casă. Baba Colţa a zis:

— Stai pe laiţă, că eu mă duc să aduc sita din ceea casă şi ţi-oi da-o. Da un şoarece iese:

— Ţiu, ţiu, fată frumoasă, ia sita şi pe uşă, că baba Colţa îşi ascute dinţii pe oglindă să te mănânce!

Da ea şede şi grăieşte:

— Ce, măi şoarece, măi, grăieşti tu degeaba!

El zice:

— Ia sita şi pe uşă!

Ea ia sita şi pe uşă. Şi porneşte. Baba Colţa o ia din urmă şi după dânsa, cât pe ce s-o ajungă. Da fata zvârle peria. Se face o pădure. Da ea roade, roade. A ros-o şi a mântuit-o şi iară după dânsa. Ea zvârle cutia. Se face o scală de piatră. Ea roade şi piatra şi după dânsa! Da ea zvârle prosopul. Se face o apă mare. Da ea sorbeşte apa, sor- beşte! Până a mântuit de sorbit apa, a ajuns şi ea acasă la Soare. Da el era mire cu alta. El jupuia un miel la gura cuptorului şi-i erau pline mâinile de sânge. Da ea zice:

— Na-vă sita, că v-am adus-o să facem nunta!

El când a văzut-o că a grăit, a apucat-o de gât să o sărute. N-a mai dovedit să spele mâinile. Da ea s-a făcut o rândunică. Da dacă a văzut că s-a făcut rândunică, dă cu cuţitul s-o taie. Da ea a zburat pe ho- geac afară. Când a dat cu cuţitul, a ajuns-o peste coadă.

De atunci rândunelele au guşa roşie şi coada tăiată.

JERTFA RÂNDUNICII

Isus fusese răstignit şi se lupta cu moartea. Din rănile făcute de piroane, sângele se scurgea mereu. Nu scotea nici un geamăt de du­rere. Doar într-un târziu ceru, ars de sete: „Apă! „Apă! „

Un paznic îi întinse un burete muiat în fiere de oţet. Isus, neştiind, gustă, dar numaidecât îşi feri gura, cu silă.

Setea îl chinui apoi tot mai amarnic. Trupul îi ardea, gura îi era uscată. Dar nu mai ceru apă.

Iată însă că, deasupra capului, auzi un fâlfâit de aripi. O rândunică veni ca o săgeată şi, pe buzele lui fierbinţi, lăsă să-i cadă din cioc o picătură de apă, ca un bob de rouă. Un paznic o văzu şi slobozi o săgeată după ea, dar n-o nimeri.

Peste câteva clipe, rândunica veni din nou şi-i mai aduse încă un strop de apă. A doua săgeată şuieră tot mai aproape, dar nici aceasta n-o lovi.

Mântuitorul o văzu şi-l durea inima la gândul că păsărica ar putea fi ucisă. I-ar fi strigat să nu mai vină, dar nu putea.

Şi rândunica veni a treia oară, dar, de rândul acesta, săgeata îi străpunsese pieptul alb şi curat.

Lacrimi multe, de milă, se scurseră din ochii Mântuitorului; vă­zând-o cum îşi dă sufletul, şopti:

— Prin jertfa ta eşti sfântă. Binecuvântată să fii, păsărică.

De atunci, rândunelele sunt socotite ca nişte păsări sfinte. E mare păcat ca cineva să le strice cuiburile, ori să le ia puişorii. Şi nimeni n-are curaj să le facă vreun rău, nici chiar copiii cei mai fără inimă.

LEGENDA VRABIEI

Se zice, că la început, penele vrabiei fuseseră zugrăvite de Dum­nezeu, cu o culoare neagră-roşcată. Ei nu i-a plăcut acest veşmânt, dar n-a îndrăznit să cârtească în faţa Celui Atotputernic.

Se întoarse în lumea păsărilor, aşa cum era. Dar cinteza, n-avea de lucru, începu s-o necăjească:

— Nu mai face pe supărata, că n-ai de ce. Prea-Măritul ţi-a dat o haină după inimă!

Atât i-a trebuit vrabiei! Numaidecât i-a sărit ţandăra şi, zburlită de furie, s-a năpustit asupra cintezei cu gălăgie mare. Ba a şi lovit-o de câteva ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat fulgii ţugui.

Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe împricinate la judecată.

Cinteza povesti întâmplarea, de-a fir a păr. Vrabia se zbârlea şi o întrerupea la fiecare cuvânt.

Stăpânul lumii ascultă cu răbdare. Când a încetat sfada, el a întrebat:

— E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de veşmântul ce ţi-am dat?

Vrabia răspunse cam cu jumătate de glas:

— D... Doamne! Aşteptam şi eu unul mai frumos!

Dumnezeu, văzând-o că e şi obraznică pe lângă toate, o prinse de

coadă şi o aruncă într-o ladă cu cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un pom şi începu să-şi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise de ele şi de aceea şi azi au culoarea cenuşie.

De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu pene cenuşii, împestriţate cu negru şi roşu.

VRĂBIILE TRĂIESC MULT

Demult, demult, cine ştie când va mai fi fost şi aceea, a răsărit în mijlocul unei păduri un stejărel, care începu a creşte pe-ncetişorul şi a privi cu dragoste la ceilalţi stejari de toată mâna, care se aflau în jurul său.

Iată însă că, nu mult după ce a răsărit stejărelul acesta, vine o vrabie şi se aşază pe dândsul, măcar că avea unde se aşeza şi-n alt loc, că pădurea era destul de mare.

Stejărelul, văzând această obrăznicie din partea vrabiei, se mânie foc pe dânsa şi-i zise:

— Măi vrabie! Nu vezi tu că eu abia acuma de vro câteva zile am răsărit, nu vezi cât sunt de tânăr, de crud şi de slab, n-ai avut tu nicăieri în alt loc unde te aşeza, decât pe mine?... Nu e destulă pădure împre­jurul meu?...Ia du-te de-aici şi aşază-te pe alt copac, căci doar pădu­rea e destul de mare şi de largă, ai unde şedea cât îţi va plăcea...

Vrabia, simţindu-se foarte atinsă prin cuvintele acestea ale stejaru­lui, răspunse zicând:

— Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine când vei fi pe patul morţii şi atunci va trebui să-mi dai seama pentru toate cuvin­tele tale de astăzi!

— Bine! Bine! răspunse stejărelul, du-te şi mai degrabă să nu vii, decât numai atunci, când voi fi eu pe patul morţii, precum ai zis!

Vrabia a zburat şi s-a dus... Dar mult a trebuit ea să aştepte până la moartea stejărelului, căci fiecare stejar trăieşte nouă sute de ani, şi anume trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă lo­cului şi se odihneşte, iară de la şase sute de ani înainte, prin trei sute începe a da înapoi, a-i putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca aşa, că atunci când ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul.

Şi vrabia noastră a trebuit să aştepte până ce stejărelul pe care s-a pus ea, când acesta a fost tânăr, a ajuns de nouă sute de ani.

Când a ajuns acuma stejărelul de nouă sute de ani, s-a dus vrabia la dânsul şi i-a zis:

— Ţi-aduci aminte când erai tânăr şi m-am aşezat pe tine, cum m-ai batjocorit degeaba, degebuţa?... Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cât lumea şi ca tine nu va mai fi altul!... Dar iată că acum te-ai risipit şi eu mă scald în colbul tău!... Tu din mare ce-ai fost, te-ai făcut iarăşi mic, iară eu tot trăiesc şi tot aşa sunt, cum am fost şi atuncea!

Aşa a zis vrabia, şi, după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se tot duse.

De-atunci, de când s-a întâmplat aceasta, vrăbiile, dacă nici oa­menii, nici mâţele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decât orişicare altă pasăre,... trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine şi zicala cea foarte răspândită printre români:

Vrabia e pui,

Dar dracul ştie de cându-i!

care se zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani. Şi vrăbiile, când sunt foarte bătrâne, capătă pene albe, însă forma lor tot de vrabie rămâne.

CIOARA

Pe vremea când Sfânta Duminică trăia pe pământ, multă vreme trebuie să mai fie şi de atunci, a avut nevoie de o servitoare, ca să-i îngrijească casa. Căutând ea servitoare încoace şi încolo, a găsit una. Cum se întâmplă însă, ca tocmai servitoarea Sfintei să fie ţigancă. Sfânta Duminică n-a ţinut seama de asta, ci numai treabă voia să-i facă. Dar ţiganca, cum îi ţiganca, bună de gură şi nu cu tragere de inimă la lucru, ori de câte ori întreba Sfânta: „Ai făcut cutare trea- bă?“, ea răspundea în fundul gâtlejului: „Da , da, da, da!“

Azi aşa, mâine aşa, Sfânta Duminică se alegea cu întrebatul, ţi­ganca cu „Da, da da ,da,“ iar lucrurile nu se prea făceau cum trebuie.

Intr-o zi, Sfânta Duminică, înainte de a pleca la biserică, îi spune servitoarei ca să-i facă mâncare şi s-o potrivească aşa de bine, ca atunci când se va întoarce ea de la biserică, să fie mâncarea gata, dar nici prea caldă, nici prea rece.

Zis şi făcut. Se duse Sfânta Duminică la biserică şi când se întoarse, întrebă de la uşă:

— Gata mâncarea? Făcutu-o-ai cum ţi-am zis?

Servitoarea de colo, se umflă cu răspunsul:

— Da, da, da da!

Sfânta Duminică, bucuroasă, ia lingura cea mare, ca să guste mâncarea. Cum era flămândă, înghiţi ciorba toată din lingură, dar vai! mâncarea ardea grozav şi într-atât se necăji Sfânta de arsura ce a suferit, că o blestemă cu foc pe ţigancă:

— Piei din faţa mea, slugă rea şi mincinoasă! Pentru această neas­cultare şi minciună, să te prefaci în pasăre urâtă şi alungată de lume!

Şi îndată se prefăcu ţiganca în cioară, cu pene negre-cenuşii cum este şi acum. Insă ea, chiar aşa cioară, cum era, tot mai încerca să răspundă stăpânei cu răspunsul ei de totdeauna, dar în loc de: „da, da, da, da,“ nu putu zice decât: „cra, cra, cra, cra!“ şi cu astfel de glas a rămas cioara până în ziua de azi.

CORBUL

Corbul cel negru, n-a fost de la început atât de urât. Penele lui erau de culoare alb-gălbui şi glasul îi era mai frumos; ba se zice că chiar putea cânta. Numai o nesocotinţă a lui a făcut ca să-şi piardă şi glasul, şi culoarea mândră a penelor.

Când Domnul nostru Isus Hristos era răstignit pe cruce şi îndura chinuri groaznice, rândunica se învârtea împrejurul lui şi fâlfâia uşor din aripi, ca să facă vânt şi astfel să-i mai uşureze chinurile. Nu tot aşa a făcut corbul. El se rotea pe deasupra şi îşi schimonosea glasul prin croncăneli urâte. Credea el că prin aceasta arată Mântuitorului că e trist şi amărât, de nelegiuirea oamenilor.

Domnul Isus, îndurerat de păcatele grele ale celor care l-au răstignit şi supărat că nici corbul nu-l lasă să moară în linişte, a suspinat adânc şi l-a blestemat pe corb. S-a făcut atunci întuneric mare. Pământul s-a cutremurat şi izvoarele au secat. Biserica s-a crăpat în două şi spaimă mare a cuprins pe oameni. Corbul a căzut ameţit în fundul unei văi adânci. Când cutremurul a încetat şi s-a făcut iarăşi lumină, s-a deşteptat şi corbul, dar în loc de alb-gălbui cum era înainte, se văzu negru cum îi păcura. Speriat, zbură pe vârful unui copac înalt. Mirat peste măsură şi întristat amar, când se văzu cu aşa podoabă întunecoasă, vru să dea drumul la un cântec de durere. Nu mică îi fu spaima şi de data aceasta, când băgă de seamă, că în loc de a cânta, nu poate decât să scoată nişte croncăneli răguşite. Abia atunci îşi dădu seama bietul corb de blestemul ce căzuse peste el.

Aşa s-a întâmplat, că de la acea nesocotinţă a lui, a rămas corbul până azi cu pene negre şi cu croncănit urât, care aduce aminte tot de moarte.

GAIA

Demult, foarte demult, pe când nu erau atâtea izvoare, vara înse­tau toate vietăţile de pe pământ.

După ce şi-au ales păsările împăratul, acesta a chemat sfat, ca să-şi sape cu ciocul o groapă mare, unde să se adune apa pentru vreme de ispită.

Şi s-a întâmplat că au primit toate păsările sfatul împăratului, nu­mai gaia n-a voit să-l primească.

Şi dacă s-a hotărât, s-au pus ziua şi noaptea pe lucru. Şi lucrau cu sârguinţă, una mai mult decât alta, şi aveau spor la lucru, că erau cu milioanele.

Şi au lucrat aşa păsările în bună înţelegere şi au isprăvit lucrul cu mare bucurie. Şi dacă a plouat, s-a umplut balta cu apă şi aşa nu mai duceau lipsă de apă.

Se zice, cu timpul, din această baltă s-au format râurile, din ce în ce mai lungi şi mai late. Şi acum au toate vietăţile apă în îndestulare, numai gaia, nu!

De aceea, vara când e secetă mare, vedem gaia coborându-se pe la râuri, ca să înghită un strop de apă, dar atunci sărmana o păţeşte amar, de o zăresc celelalte păsări, că o iau dinainte; iar ea se suie până-n vânătaie şi de acolo, cu glasul ei răguşit, cere mereu ploaie de la bunul Dumnezeu, căci ea numai când plouă poate să-şi astâmpere setea ei cea înfocată.

LEGENDA HUHUREZULUI

Povestea spune că era odată demult un boier foarte rău, încât toţi i se fereau din cale, ca de boala cea rea. El avea ca argat la vaci un băiat foarte cuminte şi ruşinos. Fiindcă ştia pe boier că e rău, el când îi trebuia ceva, mai bine răbda, numai să nu fie ocărât şi bătut.

Câteodată, când i se întâmpla de se rătăcea vreo vită, căci avea în seamă multe, o căuta toată noaptea până o găsea.

Intr-o zi călduroasă de vară, vitele au strechiat, fugind toate prin pădure. A alergat fuga în dreapta, în stânga; dar n-a găsit nimic. Se înnoptase, dar el tot alerga mereu, picioarele i se făcuse numai sânge, hainele erau numai zdrenţe. Nemaiavând putere, căzu într-un târziu jos de atâta oboseală.

Era întuneric; lupii începuseră a urla. Lui fiindu-i tare frică, începu a se ruga lui Dumnezeu să-l schimbe într-o pasăre. Dumnezeu, vă- zându-l aşa de necăjit, îi ascultă rugămintea.

Văzându-se pasăre, începu a căuta din nou vacile şi ca să nu-i fie urât, începu a chiui: „Huhuuu! Huhuuu!“

Şi de atunci în fiecare noapte când caută vacile, începe să chiuie: „Huhuuu! Huhuuu!“ de răsună pădurea.

Oamenii, auzindu-l, îl numiră huhurez şi aşa i-a rămas numele şi până în ziua de azi.

LEGENDA VULTANULUI

Se spune că pasărea numită vultanul ar fi fost pe vremuri, de de­mult, un voinic şi frumos cioban la oi.

Era o zi călduroasă de vară, când ciobanul nu a mai dat apă oilor. Bunul Dumnezeu, care are grijă de toate, avu grijă şi de oile acelea, cum şedeau neadăpate, zbierând de sete, şi de aceea se duse împreu­nă cu Sfântul Petru la stâna ciobanului. Acesta, văzându-i, cunoscu că a greşit şi coborî faţa la pământ; dar era prea târziu. Dumnezeu apropiindu-se de cioban, îl blestemă zicându-i:

— De astăzi înainte nu vei mai fi cioban la oi, ci te vei schimba în pasăre şi vei jeli mereu oile tale, uitându-te de sus la ele, că n-ai ştiut să le îngrijeşti la timp.

De atunci, ciobanul acela s-a schimbat în pasăre, vultanul, care se roteşte prin aer, jelindu-şi starea de mai înainte.

BROASCA CU TROACA

Dumnezeu şi cu Sfântul Petre mergeau odată pe un drum de ţară, şi aşa, îi apucă noaptea pe lângă o moară.

— Haide să mânem aici la moară, Doamne, zise Sfântul Petre.

— Hai! îi răspunse Dumnezeu.

Merseră şi bătură la uşa morii, dar morăriţa care era acasă şi care nu dorea să-i primească pe oaspeţi, se băgă sub o troacă de cernut făină şi tăcu acolo chitic. „Dacă întâmplător intră aici drumeţii ceia, n-au să mă vadă, şi nevăzându-mă, au să-şi ia tălpăşiţa şi-au să se ducă la altă casă.“

Aşa chiar s-a întâmplat; au intrat în moară şi, nevăzând pe ni­meni, au închis uşa la loc şi-au plecat mai departe, iar Dumnezeu, care pe toate le ştia, a blestămat-o pe morăriţa cea rea la inimă, să rămână cu troaca în spinare.

Şi aşa a şi rămas.

De-atunci a rămas broasca cu troacă, vietatea aceea care trăieşte tot pe malurile apelor mari, pe unde sunt smârcuri şi vălugi jilave, în păpurişul cărora se şi adăposteşte şi se ascunde atunci când aude vreun zgomot.

CUM AU VENIT ŞERPII PE LUME

A fost odată o femeie aşa de lipsită, că nu avea după ce bea apă şi mai era şi singură cuc. Ea muncea din răsputeri să-şi agonisească pâinea de toate zilele. Intr-una din zile, s-a apucat să-şi facă săpun şi după ce a făcut rost de grăsime şi celelalte, îi mai trebuia cenuşa din care să facă leşia. S-a dus la pădure şi, după ce a adunat vreascuri, le-a dat foc. Până ce au ars lemnele, s-a făcut seară şi, spuza fiind aprinsă, n-a putut-o lua acasă. S-a hotărât s-o lase în pădure şi să vină a doua zi de dimineaţă s-o ia. Peste noapte, s-a stârnit o fur­tună turbată, iar după aceea a căzut o ploaie torenţială, care a ţinut câteva ceasuri. Când femeia s-a dus a doua zi de dimineaţă să-şi ia cenuşa, n-a mai găsit nici praf din ea. S-a întors acasă, bocindu-se cât îi lua gura.

A mers ea cât a mers plângând pe cărare, când deodată îi iese în cale un şoricuţ, care îi grăi astfel:

— De ce tot boceşti până într-atâta, cumătră? Spune-mi durerea dumitale şi poate că îţi voi putea ajuta cu ceva.

— Iacă, ce să am, şoricuţ, asta şi asta... şi şi-a spus tot păsul din fir în păr.

— Asta-i boală de leac, cumătră, îi spuse şoricelul.

— Cum?

— Iată cum: să te duci la împăratul ţării acesteia, care locuieşte în cutare loc, şi să-i spui tot păsul. El te va ajuta, că are un suflet de aur. Afară de asta, în drum spre împărat, ai să te întâlneşti cu tot felul de oameni năcăjiţi şi bolnavi. Să le dai orice ţi-or cere, că e spre binele şi norocul tău.

— Aşa voi face, răspunse femeia plină de nădejde şi mai potolită.

Merse ea cât merse pe drum spre împărat, şi deodată îi iese înainte

un copil bolnav, cu trupul plin de răni, şi îi grăi astfel:

— Nu mă trece cu vederea, mătuşă, fă-ţi pomană şi dă-mi puţină apă să beau şi să-mi răcoresc trupul ars de sete şi obidă. Dumnezeu îţi va răsplăti fapta dumitale bună.

Femeia se opri din mers, îi dădu apă de băut şi îi spălă trupul de răni. Ca prin farmec, copilul se şi însănătoşi şi o întrebă unde se duce prin aceste locuri pustii, după ce îi mulţumi cu cea mai mare recu­noştinţă. Femeia îi povesti păsul ei şi îi spuse că merge la împăratul să ceară ajutorul său. Copilul îi dădu următorul sfat:

— Fă aşa cum te învăţ eu, spre binele dumitale; dacă mergi la împăratul, spune-i cu supuşenie păsul, iar el îţi va arăta atunci nişte lăzi încuiate şi cu lucruri ascunse în ele. Lăzile au să fie noi, aurite, altele prăpădite de vechi. Dumneata alege pe cea mai veche şi urâtă. Să nu te muşte şarpele de inimă, să râvneşti la vreuna din cele fru­moase. Să ştii că în cea mai veche şi urâtă stă norocul dumitale.

A plecat femeia pe gânduri şi a mers o bună bucată de drum, până ce i-a ieşit în cale un moşneg, asemenea bolnav, plin de răni şi mur­dar. El se rugă plângând de femeie ca şi cel dintâi:

— Fă-ţi pomană, bună femeie, şi-mi dă puţină apă să beau şi să-mi spăl rănile trupului, că Dumnezeu care vede şi ştie toate, bună plată îţi va da.

Femeia, fără să pregete, i-a udat trupul şi i-a dat să bea apă lim­pede de izvor. Rănile i s-au vindecat şi el a întrebat-o:

— De unde vii şi încotro mergi, bună femeie?

Ea i-a povestit tot păsul şi omul a sfătuit-o:

— Pentru că te-ai îndurat cu mine, vreau să-ţi fiu de folos, dar să mă asculţi; când îi povesti păsul împăratului, el are să te asculte, că e bun la suflet şi îndurător cu supuşii lui, mai ales cu oamenii nevoiaşi. El îţi va arăta nişte lăzi frumoase, aurite, iar mai la urmă altele vechi şi urâte. Toate aceste lăzi sunt pline cu lucruri, pe care numai împăratul le ştie. Dumneata să alegi pe cea mai veche.

Când femeia a sosit la împărat, tocmai aşa i s-a întâmplat şi când femeia a ales pe cea mai urâtă ladă, împăratul a întrebat-o:

— Da de ce, femeie, nu alegi o ladă de astea frumoase şi noi?

— Apoi să vezi, Măria ta, îi zise femeia, eu sunt bătrână de-acum şi săracă, mă mulţumesc cu aceasta mai urâtă, că n-am să trăiesc cât lumea.

— Dăruită să-ţi fie, îi zise împăratul şi îi dădu un om, de îi duse lada grea de mama focului, până acasă.

Când deschise ea lada, ce să vezi? Ieşiră la iveală doi băieţi şi două fete, de toată frumuseţea.

Din ziua aceea, nu numai că o năpădi bucuria de mamă, dar şi binele îi curgea de pretutindeni. După puţin timp, deveni foarte bogată şi toată lumea se mira de unde atâta bogăţie pe capul ei. O vecină pizmaşă a ei crăpa de ciudă să afle misterul îmbogăţirii. In fiecare zi o iscodea cu meşteşug, până ce femeia nu se mai putu ţine şi îi dezvălui secretul îmbogăţirii ei. Cu toate că această femeie nu era săracă, dar şi-a pus în gând să facă şi ea aşa, ca să se îmbogăţescă şi mai mult.A pornit la drum şi a întâlnit şi ea aceiaşi bolnavi şi plini de bube şi când i-au cerut apă de băut, ea le-a răspuns:

— Nu pot, moşule, să-ţi dau apă şi nici să te spăl. M-aş murdări pe mâini şi pe haine, căci de... doar merg la împăratul.

— Aşaa, dar ce cauţi dumneata la împăratul?

— Ia merg şi eu să-i cer un ajutor împăratului, am auzit că e tare bun.

— Da, da, e bun, îi zise moşneagul ironic, dar are să-ţi arate nişte lăzi pline cu lucruri, pe care numai el le cunoaşte, că sunt ferecate. Dumneata să alegi una nouă, aurită şi care va fi mai mare şi mai frumoasă.

„Se înţelege, gândea ea, că nu voi lua vreo vechitură de la împărat“.

Sosind la împărăţie, îşi spuse păsul şi împăratul, bun cum era, îi puse în faţă lăzile vechi şi noi, urâte şi frumoase şi îi oferi să-şi aleagă pe cea care îi place. Femeia, îngâmfată cum era şi pizmaşă, alese pe cea mai nouă şi aurită, gândind: „Vor crăpa de necaz vecinii mei, când mă vor vedea cu lada aşa de frumoasă“ ... împăratul dădu şi ei un om de-o duse până acasă.

Când a sosit cu lada, femeia s-a închis în casă cu bărbatul ei şi a deschis în mare taină lada, să guste singuri bucuria darurilor împă­răteşti. Mare le fu spaima, când în loc de daruri şi bogăţii, ieşiră din ladă tot felul de şerpi, năpârci şi balauri. După ce i-au muşcat mortal pe amândoi, au fugit şi s-au ascuns prin ierburi şi bălării.

Asta e legenda aducerii pe lume a şerpilor de către femeia piz­maşă.

DRAGOSTEA DE MAMĂ

într-o zi, Maica Domnului era foarte întristată, şi cum şedea lângă uşa şcolii unde învăţa Isus Hristos, trece o broască.

Maica Domnului ţinea în mână un colac pe care îl adusese pentru fiul său.

îndată ce zări că vine broasca, se gândi:

— Să vedem, ştiu toate fiinţele că fiul meu este cel mai frumos copil din lume?

După aceasta dădu colacul broaştei şi îi zise să intre în şcoală şi să-l dea celui mai frumos copil ce va vedea.

în şcoală învăţa şi fiul broaştei.

Cum a intrat broasca înăuntru, după ce se uită împrejur la toţi copiii, i se păru că nu e nici unul mai frumos decât broscoiul său şi, târându-se până la dânsul, îi dete colacul.

Maica Domnului, cum văzu acest lucru, a uitat durerea şi cu râsul pe buze zise:

— Nu numai că nu-mi pare rău că nu l-a dat fiului meu, dar îmi pare bine de ce văd, căci oricât de urât să fie un copil, pentru mama care-l are este un soare.

Atunci Maica Domnului se întoarse şi binecuvântă broasca, zi- cându-i:

— Iarba cea mai frumoasă şi mai curată să fie păşunea ta şi osul tău să nu putrezească niciodată, că făcuşi pe Maica Domnului să râdă şi să-şi uite durerea.

PEŞTELE

Se zice că peştele a fost odată un voinic, căruia îi plăceau mult lucrurile războinice. într-o zi se duse la Dumnezeu şi îi zise:

— Doamne, dă-mi toate armele de pe lume, să mă pot lupta cu orişicine!

Şi Dumnezeu îi răspunse:

— Dar dacă ţi-oi da tot soiul de armuri, încărcat în chipul acesta cu ele, nu vei mai avea înfăţişarea omenească.

— Orişice voi fi şi oricum, numai miluieşte-mă, Stăpâne!

— Şi dacă totuşi vor fi alţii mai voinici decât tine şi te-or prinde!

— Cu greu, Doamne! Iar de m-or prinde, să mă azvârlă-n foc şi-n apă clocotită!

Şi Dumnezeu îi dădu voinicului chip de peşte, care are-n oasele lui tot soiul de arme, din vremurile acelea!

Şi ce i se întâmplă când pescarii îl prind, cu toţii ştim.

ALBINA ŞI PĂIANJENUL

Era odată o femeie care avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea cu ce să-i ţină. Băiatul a intrat ucenic la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.

După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din sat să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Când a spus omul de ce a venit, băiatul i-a răspuns:

— Ce să-i fac? Las-să moară că-i bătrână şi i-a sosit ceasul. Am mult de lucru şi nu pot pleca,

Pe fată a găsit-o suind schelele, cu pietre în poala rochiei. Când a auzit de ce a venit omul, a lăsat pietrele jos, a început să plângă şi a plecat într-un suflet acasă.

Cum a văzut-o mamă-sa, s-a ridicat din pat, şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul. S-a făcut însă neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat apoi capul fetei între mâini, a săru­tat-o pe frunte şi a zis:

— Deşi el a uitat de mine în ceasul morţii, îl iert; iar dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu!

Atâta a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a murit.

în clipa aceea, fata s-a făcut albină, iar băiatul, păianjen. De atunci păianjenul trăieşte singur, fără fraţi şi surori şi fără părinţi. El fuge de lumină, îşi ţese pânza pe locuri întunecoase şi e tot posomorât şi supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza şi-l omoară. Albina însă e veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile la un loc; iar oamenii o iubesc, căci împarte cu toţi mierea pe care o adună. Casa îi este fagurul cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor, oamenii fac lumânările care se aprind în ceasul morţii şi se pun sub icoana Maicii Domnului.

DE CE PIERE ALBINA

Se zice că odată se duse albina la Dumnezeu şi i se rugă, ca să-i dea atâta putere asupra omului, care nu-i lasă hrana în pace, ci i-o ia cu de-a sila, ca atunci când îl va împunge, să moară de veninul ei.

Dumnezeu, voind să-i împlinească dorinţa, îi răspunse zicând:

— Când vei strânge tu o vadră de miere pe an, să-ţi fie dorul îm­plinit. Iar până atunci să mori tu, de vei da omului cu acul!

De atunci albina lucră neîncetat, doară va strânge o vadră de miere într-un an, ca să-i fie dorul împlinit. însă deoarece nu e în stare să facă aceasta, de aceea, de câte ori împunge cu acul său pe cineva, moare ea.

ALBINA

După ce bunul Dumnezeu a făcut lighioanele şi jivinele ce mişună pe pământ, le-a chemat pe toate înaintea lui ca să-i arate fiecare sporul şi munca ce au isprăvit, ca după faptă să le dea blagoslovenia.

Pe rând, vietăţile se înfăţişară Milostivului cu câte ceva. Una aduse un vânat, alta altul. O pasăre cântă frumos, alta veni cu o omidă în cioc. Vaca şi capra cu, ugerul plin de lapte, boul, cu jugul după ceafă; în sfârşit, toate îşi arătară vrednicia lor şi primiră binecuvântarea Stăpânului lumii.

în urmă sosi şi albina, ostenită şi asudată de muncă şi alergătură, cu trupul zgâriat şi plin de spinii şi de mărăcinii prin care zburase, în căutarea hranei.

Bunului Dumnezeu îi plăcu hărnicia ei şi o blagoslovi ca năduşeala şi sângele ei să se prefacă în miere şi ceară. Mierea să-i fie hrana ei şi a altora, iar ceara să ardă în făclii la sfintele icoane.

De atunci a rămas sfântă albina şi toată strădania ei.

FATA CEA FRUMOASĂ ŞI ARHANGHELUL

Mai demult, pe când nu erau oamenii aşa de răi şi de păcătoşi, nu era iad, ci numai rai, căci bunul Dumnezeu văzut-a că şi aşa numai pustiu o să stea, neavând cine să-l stăpânească după ce oamenii, în nepriceperea lor, erau aşa de îndestulaţi cu toate câte le-a rânduit Dumnezeu, de nici prin minte nu le venea ca să se plângă împotriva înţelepciunii şi a bunătăţii lui. De la o vreme însă, oamenii s-au înmulţit, de nimică nu le mai ajungea. De aceea început-au a se învrăjbi unii între alţii, după ce cei lipsiţi, crezând că aşa e bine, luau cele trebuincioase de la cei îmbuibaţi, fără a mai întreba că e iertat ori nu.

Nu ştiau bieţii lipsiţi că nu le era iertat să ia ce-i al altuia, că până atuncea nimeni nu cunoştea ce e păcatul.

înduratul Dumnezeu, care toate le ştie şi le vede, la urmă văzând că vrăjbile între oameni, în loc să se împuţineze, se tot înmulţesc, a trimis pe harnica lui sluguţă, pe Arhanghelul Mihail, ca să-i deştepte şi să-i îndemne la lucruri bune.

Arhanghelul Mihail, ducându-se, le-a spus oamenilor şi le-a lumi­nat minţile, învăţându-i ce e păcatul şi ce trebuie să facă, ca să se ferească de pacat.

Numai atâta le-a trebuit oamenilor! După ce au ştiut şi priceput ce e păcatul, pare că era lucru pocit, numai tot lucruri rele şi netreb­nice făceau. S-a născut între ei lăcomia, pizma, răutatea, batjocura, sfada, bătăile şi uciderile.

Văzând Dumnezeu îndărătnicia oamenilor, lăsatu-i-a ca fiecare să facă voia lui, după ce ei făceau chiar împotriva voinţei sale. Ca pedeapsă însă şi-a pus în gând să nu-i mai lase în rai. în marginea raiului făcut-a o gârlă afundată, de era întuneric beznă în ea, de adâncă ce era. A luat apoi un luceafăr şi, aşa înfocat cum era, l-a aruncat în fundul gârlei, de toată s-a umplut de jar, apoi pe fiecare om, cum îl vedea netrebnic, îl lua şi-l azvârlea acolo pe foc, ca să se pocăiască.

Şi locul acela l-a numit iad şi iad e şi azi.

Dar ca să vadă oamenii că Dumnezeu ştie cum să-i pedepsească, a lăsat odată porţile raiului deschise, ca să intre cui i-o plăcea, să vază cât e de bine în el, apoi a deschis şi porţile iadului, ca să vază şi neca­zurile şi plângerile din el.

A mers multă lume şi s-a uitat, şi câţi se uitau în rai, le creştea inima şi li se înveselea sufletul, iar după ce mergeau şi vedeau iadul, inima de spaimă li se făcea numai cât un purice şi de frică le furnica sângele prin oase.

Văzând oamenii cum ştie Dumnezeu să pedepsească pe cei răi, îndreptatu-s-au cu mic cu mare, până la unul.

Cel din urmă însă nu vroi să se îndrepte nici în ruptul capului. Şi acest îndărătnic era o fată frumoasă ca un înger şi isteaţă, de nu i se găsea pereche. Era zdravănă, după cum zicem noi, căci avea un trup înalt, rotund şi grăsuliu, ca şi care nu mai vezi alta, dar mai avea apoi şi un cap, de gândea că-i de pe icoană. Şi cum nu, căci părul ei mare, frumos şi creţ, negru şi sclipicios ca pana corbului şi moale ca mătasea, îi da o formă frumoasă. Ochii ei negri şi scăpărători, de gândeai c-o să te soarbă cu ei dintr-o vedere, gura ei cu buzele roşii ca fragele câmpului şi obrajii ei albi şi curaţi ca omătul, apoi împodobiţi cu două ruji roşii ca sângele, nu ştiu zău cui nu i-ar fi plăcut.

Dumnezeu, trimiţându-l pe Arhanghelul Mihail ca să o ia de pe lume şi s-o aducă în iad, ca să-şi ispăşească păcatele pentru îndă­rătnicia ei, s-a dus, dar când o văzu, nu putu să-i zică nici un cuvânt. Pare că i se puse un nod în grumaz, când era să-i zică ca să se gate de drum. Şi i se făcu milă Arhanghelul Mihail de biata fată, căci el ştia cât e de rău în iad. De aceea s-a întors iar la cer, fără a fi dus şi fata, ca s-o arunce în fundul întunericului.

Dumnezeu, văzându-l supărat, întrebatu-l-a că de ce-i aşa de mâhnit.

— Doamne, îi zise Arhanghelul Mihail, toate poruncile tale ţi le- am împlinit, una însă n-am putut-o, căci mi-a fost milă de frumuseţea sărmanei fete. E aşa de frumoasă, încât te cuprinde un fior dulce şi o milă fără seamăn când te uiţi la ea. Doamne! De este cu putinţă, mai las-o, că doar se va îndrepta!

— Hei, fiule Mihail, de ai şti că mila ta mă costă pe mine multă trudă şi supărare. Vezi, ea de atunci a înmulţit numărul păcătoşilor, căci câţi o văd, toţi îs cuprinşi de lăcomie. Fiecare gândeşte la ochii ei, la faţa ei. Când ai mers să o iei şi s-o aduci, numai ea singură era păcătoasă, căci numai ea ştia ce e fudulia şi îndărătnicia, acuma însă numărul lor s-a înmulţit.

— Doamne! De e cu putinţă, nu stârpi acel fel de om, căci e fru­moasă, de nu e modru ca să se mai nască una ca ea!

— Bine, o să o mai las, doar se va mai pocăi şi îndrepta. Dacă însă în vreme de un an nu se va îndrepta, iar o să te trimit, ca să o aduci şi să o arunci în fundul iadului.

— Bine! Fie voia ta!

Şi cu aceasta se despărţiră, ducându-se Dumnezeu ca să mai îndrepte şuruburile de la maşina lumii, iar Arhanghelul Mihail se duse ca să mai înţelepţească şi încuminţească pe cei muritori.

Arhanghelul Mihail după ce umblă multă lume-împărăţie, cât pe jos, cât în căruţă, ajunse şi la casa fetei celei frumoase, unde de mulţimea oamenilor, nici de casă nu se putu apropia. Curios, se vârî şi el printre oameni, ca să vază la ce se zgâiau curioşii. însă când colo, ce văzu?... Fata cea frumoasă îndemna oamenii la plăceri şi mândrie.

— Nu e bine să credem numai în cele ce ni le spune Dumnezeu şi sfetnicii săi, hai să mai facem şi de capul nostru, că de bună seamă rău nu ne va fi!

Aşa zicea fata.

Arhanghelul Mihail, auzindu-i cuvintele, se mânie foc pe dânsa, şi hai, ceru lui Dumnezeu ca să-l lase să apuce pe fata cea păcătoasă şi să o arunce în iad.

— Nu vei duce-o-n iad! zise atunci Dumnezeu, căci ea şi acolo poate să născocească vreo răutate şi vreo nemernicie, prin care să pricinuiască neînţelegeri. Mai bine să o prefaci în cea mai neînsemnată gujulie din lume!

Arhanghelul Mihail, auzindu-i porunca, se repezi printre oameni la fata cea frumoasă şi, luând-o de păr, o învârti de atâtea ori, până se făcu mică cât o scânteie, apoi aşa mică cum era, o azvârli, de se prefăcu într-o gujulie mică şi roşie, cu puncte negre pe aripi.

Această gujulie au botezat-o apoi buburuză, şi buburuză i-a rămas numele.

Şi ea şi azi, când o pui pe deget, îţi arată încotro să te duci. Dar e bine ca omul chiar în contră să facă, căci ea numai la rău te îndreaptă.

CĂLUGĂRIŢA

Pe vremea tătarilor, era vrajbă mare în întreagă lume, căci această limbă străină nu numai că nu era pe placul oamenilor, ci erau şi afurisiţi de răi şi de blestemaţi; căci pe unde găseau vreun om creştin, făr-de a-l întreba de sănătate, îi săreau în spate şi-l ucideau ca pe o vită sau alt animal sălbatec.

Creştinii, văzându-le inima, s-au înţeles cu toţii ca să-i alunge afară din ţară şi aşa şi făcură, dar cu toate că îşi strânseră toate puterile, le-a fost peste putinţă ca să-i biruie, căci, mă rog, erau atâţia, cât frunza codrului şi cât nisipul mării, încă de nu mai mulţi, apoi sălbatici, de te înfricai şi numai uitându-te la ei.

Văzând oamenii că nu-i modru să-i scoată cu puterea, s-au dat cu rugăciunea lui Dumnezeu, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, care a mântuit întreaga lume de necaz. Necazul cel mai mare al creştinilor era că nu aveau preoţi destui, care ziua-noaptea să facă rugăciuni pentru mântuirea lor, de neamul cel păgân şi netrebnic.

La urmă, după ce ţinură câteva sfaturi, se învoiră ca prin voia lui Dumnezeu să-şi aleagă mai multe fete, care să se închine lui Dum­nezeu zi de zi, noapte de noapte.

Aşa se făcură. Dumnezeu se învoi, căci cum să nu-i placă, când vedea cu câtă inimă şi căldură se ştiau ruga.

Fetele cele fecioare, care se prindeau că vor trăi numai în post şi rugăciune, înainte de a intra în biserici, ca maici bisericeşti, ori, după cum azi le mai zicem, călugăriţe, trebuiau ca să facă legătură, jurân- du-se că de vor uita de cele sfinte, ori vor batjocori pe Dumnezeu, ori de se vor mărita vreodată, de Dumnezeu să fie prefăcute în lu­cruri de râs.

Una însă, frumoasă cum era, pică dragă unui fecior de tătar şi acela, cât cu voia ei, cât peste voia ei, o luă şi o duse în codru cel domnesc şi o făcu crăiasă, cununându-se cu ea.

Dumnezeu însă nu o lăsă nepedepsită, căci pe când se jura înaintea altarului, că va fi o soţie dreaptă şi credincioasă, a prefăcut-o în gu- julie mică şi scârboasă, la care i-a şi zis pe dată călugăriţa, pentru că s-a încumetat a se mărita, călcând jurământul călugăriei.

COSAŞUL

Pe vremea când Sfântul Iosif, cu Domnul Cristos erau ascunşi, de frica păgânilor, în nişte ierburi înalte până la brâu, se spune că ar fi venit un cosaş mare, mare, ce avea o coasă cât trei. Acesta, pe lângă toată rugămintea Domnului Cristos, a început să cosească câmpia, numai de ciudă, că doar şi el era păgân, şi apoi, de vrut, şi el ar fi vrut cu tot sufletul ca să-l prindă.

Domnul Cristos se ruga lui Dumnezeu ca să-i facă piedici cât mai mari, căci nu sosise seara şi era cât p-aci ca să gate tot câmpul. Dum­nezeu l-a ascultat şi a dat o căldură, de ţi se usca limba în gură de fier­binţeală. Cosaşul, însă, îşi aruncă toate hainele de pe el, de se lăsă nu­mai în cămaşă şi cosea din greu, fără a lua în seamă căldura cea mare.

Văzând Dumnezeu că nu-i modru de împiedicare, a dat o vreme rea şi urâtă, de să nu-ţi scoţi câinele din casă. Cosaşul, însă, îşi îmbrăcă toate hainele şi haida, „cioars, cioars“, mai departe, tăind brazdele cât drumul de late. Domnul Cristos, văzând sporul cosaşului, tot tre­mura de frică, că l-or afla păgânii şi aşa necăjit cum era, îngenunchind, l-a blestemat:

— Afurisit să fii tu, cosaş blestemat şi neascultător, până îi trăi, alta să nu faci, ci mereu să tot coseşti şi nicicând nici un spor să n-ai. Până va fi lumea, să trăieşti tot printre oamenii cosaşi, printre care alergând, să-ţi taie picioarele, ca pedeapsă că nu m-ai ascultat.

Omul-cosaş, cum a auzit acest blestem, s-a schimbat într-o gujulie mică, verde ca iarba şi lungă în picioare, care şi astăzi se mai vede pe fânaţe, alergând printre firele de iarbă şi sărind pe dinaintea coase­lor oamenilor muncitori. Această gujulie se cheamă cosaş.

FATA ORFANĂ

Se zice că era odată o femeie. Şi femeia aceea era vădană şi avea numai o copilă, unica ei mângâiere, şi o turmă de oi, singura ei avere.

După ce a crescut copila şi s-a făcut aproape fată mare, maica sa, fiindcă nu avea pe nimeni altul, o trimise pe dânsa cu oile să le pască. îi spuse însă totodată, înainte de a o trimite, ca să se îmbrace bărbăteşte şi, întâlnindu-se cu cineva, să nu vorbească femeieşte, anume ca, fiind voinică şi foarte frumoasă, să nu atragă privirea nimănuia asupra ei.

Copila ascultă de maica sa, se îmbrăcă bărbăteşte şi apoi, luând turma, se duse cu dânsa la păscut, şi aşa o păscu ea un timp mai îndelungat.

Iată însă că într-o zi, trecând ea cu turma sa printr-o pădure, se întâlneşte cu un fecior, care păştea de asemenea o turmă de oi.

Feciorul acela însă nu era fecior din oameni, ca toţi feciorii, ci el era feciorul unei zmeoaice.

însă de unde şi de la cine s-o ştie ea aceasta? Şi chiar dacă ar fi ştiut-o, ce i-ar fi ajutat, dacă nu ştia ce e zmeoaică şi ce e zmeu? Şi aşa, neştiind cine-i şi al cui e şi văzându-l numai că e fecior şi cioban, ca şi dânsa, s-a dat cu el în vorbă şi toată ziua aceea umblară îm­preună cu oile la păscut.

Pe la înserate, despărţindu-se şi ducându-se feciorul zmeoaicei acasă, zise către maica sa:

— Mamă! Mie mi se pare că tovarăşul meu, cu care am păscut eu azi oile, nu e fecior, după cum îl arată îmbrăcămintea, ci fată, atâta numai că n-are glas femeiesc, ci bărbătesc. Oare n-ar fi bine s-o aduc eu într-o seară la noi şi s-o vezi şi dumneata şi apoi să-mi spui: bărbat e ori femeie, că de s-ar întâmpla să fie femeie, eu foarte bucuros aş lua-o de soţie, deoarece, câtă lume am umblat, un chip mai frumos şi mai drăgălaş ca acesta n-am aflat.

— Bine! răspunse zmeoaica, adă-l şi vom vedea, şi de va fi bărbat, se va întoarce iarăşi sănătos de unde a venit, iar de va fi femeie, a ta să fie!

A doua zi, mergând feciorul zmeoaicei cu oile la păscut şi întâl- nindu-se cu fata văduvei, păscură oile iarăşi împreună, iar colea de către seară, când era să se despărtă şi să se ducă fiecare acasă la dânsul, zise fetei ca să meargă noaptea aceea la dânşii de mas.

Fata, nebănuind nimica şi fiind cam departe de casa mâni-sale, nu stete mult pe gânduri, ci zise că va merge şi merse.

Ce face însă zmeoaica, când a văzut-o că vine? îi ieşi înainte şi vorbeşte ce vorbeşte cu dânsa, şi apoi începe a vorbi şi cu feciorul său, însă nu în limba fetei, ci într-o limbă cu totul străină, spunân- du-i că după ce se va culca tovarăşul său, să-i pună o floare sub căpătâi, şi dacă peste noapte se va veşteji floarea, e de bună seamă femeie, iar de nu, atunci e bărbat.

Şi după ce-i dete sfatul acesta, fiind acuma târziu, îşi luară noapte bună unul de la altul şi se culcară cu toţii.

Fata, trăgând cu urechea şi văzând că mai mult şoptesc decât vorbesc, şi încă într-o limbă cu totul străină, îndată s-a priceput că trebuie să fie vorba despre dânsa. Deci nu mult după ce s-a culcat, începu a sforăi, ca şi când ar fi cuprins-o un somn foarte mare. însă ea nu dormea, ci sta numai cu ochii închişi şi sforăia aşa în vânt, ca să vadă ce se va întâmpla.

Ospătarii, adică zmeoaica şi feciorul său, care asemenea nu dor­meau, auzind că oaspetele lor sforăie şi cugetând că doarme acuma dus, se sculară încet, ieşiră pe vârful degetelor afară, se duseră în grădină, aduseră o garoafă înflorită şi i-o puseră sub căpătâi, apoi se culcară iarăşi şi de astă dată dormiră duşi.

Fata însă, cum simţi că i s-a pus ceva sub căpătâi, îndată se pri­cepu că trebuie să fie o apucătură sau alt lucru necurat la mijloc. Deci se sculă degrabă de unde era culcată, îşi căută taşca cea ciobănească şi scoase dintr-însa o oglindă fermecată, anume ca prin mijlocirea acesteia să preîntâmpine făcăturile sau vrăjirile ospătarilor.

N-a apucat însă bine a-şi scoate oglinda şi iată că zmeoaica, tre- zindu-se, se repede la căpătâi şi scoţând garoafa, află despre cea mai mare bucurie a ei şi a feciorului său, care asemenea se trezise, că aceasta este toată veştejită. Un semn că oaspetele lor nu era bărbat, ci femeie.

Ce era acuma să facă fata? Să zică că nu este ceea ce este? Asta nu se putea, pentru că zmeoaica o dete de gol. Şi apoi chiar dacă ar fi zis, ce folos ar fi avut, că nimeni n-ar fi crezut-o!

Deci, neavând ce face, îşi schimbă portul şi glasul, şi de aici înainte începu a şi vorbi femeieşte ca toate femeile.

însă feciorul zmeoaicei nu se mulţumi numai cu atâta, ci el o ţinea una şi bună, după cum îi spusese mâni-sa, s-o ia de soţie.

Fata dintr-un început nici nu voi să audă despre aşa ceva. Mai pe urmă însă, văzând că n-are încotro, se învoi şi ea, şi zmeul o luă de soţie. Dar ea se jură că din ziua aceea înainte nu va mai vorbi cu dânsul, nici nu se va lăsa s-o sărute.

însă zmeul, când auzi ceea ce-i spuse fata, începu a râde şi apoi, cuprinzând-o în braţe, o strânse cam în şagă, cam într-adins, astfel că mai era să-i iasă ochii din cap, şi aşa o sărută. Dar ce fel de sărutat, că i se umflară obrajii ca pâinile.

Fata, văzând ce a făcut zmeul cu dânsa, s-a supărat de moarte, s-a prefăcut degrabă într-o gujulie, şi aşa dete să fugă pe sub temelia casei.

Zmeul însă, văzând-o că fuge, a luat degrabă un cuţit ascuţit şi, repezindu-se după dânsa, o tăie de pe la mijloc drept în două. Noroc că i-a mai rămas oleacă de carne cât un fir de aţă, care ţinu partea dinapoi de cea dinainte, şi aşa, târându-se cu mare greu, ieşi afară şi se făcu nevăzută.

Şi de atunci gujulie a rămas ea până în ziua de astăzi. Şi gujulia aceea e furnica.

GREIRAŞUL

Pe vremea lui Alesandru-împărat, trăia un fecior frumos ca o fată de şaisprezece ani, şi harnic de n-avea soţie, dar poznaş de-i merse veste şi poveste peste toate ţările.

Fetele de împăraţi se mustrau, aruncându-şi câte în lună şi-n soare, povestindu-se şi hulindu-se, de erau de mirare la toate neamurile. Fiecare se ţinea că numai al ei trebuie să fie, că numai ea e vrednică de un bărbăţel ca el. Era şi frumos de n-avea soţie, dar apoi când îl auzeai cântând, te făcea de-ţi sta mintea-n loc, aşa glas mândru şi plăcut avea. Nu-i vorbă, chiar şi mamele fetelor se îndrăgostiseră în el, ba şi împăraţii, moşnegi cu barba până la genunchi, încă îşi dădeau genele şi sprâncenele în lături, ca să vadă pe fătul cel frumos ca o minune şi scump ca un glob de aur.

Toată lumea îl plăcea, numai Alesandru-împărat nu-l putea vedea în ochi, atât de urât îi era; căci cum, Doamne, nu l-ar avea urât, când el era împăratul cel mai mare şi mai vestit din lume, şi tot nu era băgat în seamă nici pe departe de fetele celorlalţi împăraţi, şi mai cu seamă atunci când şi cel făt-frumos era de faţă. Din pricina aceasta, s-a şi început o ură între ei, de nici Soarele, carele pe atunci umbla pe pământ, nu i-a putut împăca. Alesandru-împărat s-ar fi împăcat bucuros cu cel făt-frumos, pe lângă învoiala ca cel făt-frumos, nicio­dată să nu meargă la drăguţa lui Alesandru-împărat. Făt-Frumos însă îşi bătea joc de învoiala lui Alesandru-împărat, şi în ciuda lui, tot mai des se ducea la drăguţa lui Alesandu-împărat şi-i cânta câte nu­mai le ştia.

Soarele văzând batjocura ce o face cel făt-frumos, l-a luat odată la fugă, şi l-a alungat aşa de mult, de din alb şi frumos ce era, s-a făcut negru ca tăciunele, şi din mare şi voinic ce era, s-a făcut numai cât o alună, ascunzându-se la o femeie săracă, sub vatra focului, de unde striga femeii:

— Griji-griji, griji-griji, ca să nu mă găsească Soarele.

Soarele, auzindu-l, i-a zis:

— Tu tot acolo să şezi şi flămând şi însetat, ziua şi noaptea să tot strigi numai tot: „gri-gi, gri-gri“.

Fetele cele frumoase şi îndrăgostite, auzind de întâmplarea aceea, s-au supărat rău, şi prefăcându-se în furnici, i-au cărat de mâncare bietului greieraş şi îi cară încă şi în ziua de azi, ca să nu moară de foame.(...)

îngerul îndrăgostit DE CIOBĂNIŢĂ

Zice-se că scoborându-se odată bunul Dumnezeu din cer jos pe pământ, a luat cu sine şi vreo câţiva îngeri, ca să le arate şi lor lumea în care trăiesc oamenii pământeni.

îngerii, umblând încolo şi-ncoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat, le plăcură tare mult de lumea oamenilor pământeni şi mai cu seamă unuia, aşa încât la despărţenie începu a plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.

După ce se depărtară de pământ, înălţându-se în sus către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos şi ce le-a plăcut mai mult pe pământ?

îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcaţi în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, nu­mai unul nu-i răspunse nimic, ci sta trist şi-ngândurat.

Mai în urmă, îl întrebă Dumnezeu şi pe acesta, de ce e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic?

— Mi-i frică că mă vei certa rău! îi răspunse îngerul.

— Nu-ţi fie teamă de nimic! îi zise Dumnezeu, căci de una şi aceeaşi soartă vă veţi bucura.

îngerul, căzând în genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii scăldaţi în lacrimi, îi zise:

— Doamne! îs trist şi amărât de-aceea că ochii unei pământene mi-au picat aşa de dragi, încât nu-i modru ca să-i mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi, cum nu mai văzusem niciodată!

— Şi ai cui erau? întrebă Dumnezeu.

— Ai unei păstoriţe ce păştea oi albe pe un câmp verde!

— Şi ai grăit ceva cu ea? întrebă iarăşi Dumnezeu.

— Da! căci îmi căzuse dragă, şi i-am spus că mi-aş da viaţa mea îngerească pentru ochii ei cei albaştri ca cerul înseninat!

Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat, şi din om cu faţa senină şi fruntea curată, se prefăcu într-un moşneag cu fruntea toată creaţă. Şi apoi, cum mergeau aşa, înălţându-se cu toţii încetinel către scaunul cel dumnezeiesc, ajungând la marginea ceru­lui, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise:

— Ştiu că dacă veţi merge cu toţii în cer şi vă veţi întâlni cu ceilalţi îngeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pământene, şi fiindcă lucrurile acestea nu-i iertat ca să le ştie şi cei din cer, acum vă opresc pe toţi aici!

Şi cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toţi în stele luminoase, lucind de fericire, că ele în toată vremea pot vedea lumea pământeană.

îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc asupra celor­lalte stele.

Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînţelegeri între stele, a luat pe steaua cea plângătoare şi, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o aşa de tare, că tot în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul, unde fata cea cu ochi albaştri era cu oile.

Scânteile acelea însă nu s-au stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-i piară urma îngerului celui îndrăgostit în fata cea pământeană.

De-atunci a trecut multă vreme, dar şi acuma se povesteşte că licu­ricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată de pe cer.

VACILE BOGATULUI ZGÂRCIT

Se zice că Maica Sfântă, când a născut pe Domnul Cristos, nu avea destul lapte în ţâţişoarele sale şi de aceea trimise ea la un vecin, care avea o mulţime de vaci mulgătoare, ca să-i dea puţin lapte, căci nu avea cu ce să-şi alăpteze fiul.

Vecinul însă, zgârcit din fire, după cum îs de-a rândul toţi oamenii moşieri, n-a vrut să-i dea nici un picur, zicând că el nu dă lapte la vrăjitoare ca să-i ducă norocul de la vaci.

Maica Sfântă, văzând că nu i-a dat nici un picur de lapte şi pe deasupra a făcut-o încă şi vrăjitoare, s-a supărat foarte tare, dar n-a zis nimic, a luat şi s-a dus la un alt vecin, care avea numai o singură vacă, şi de la acela a cerut să-i dea lapte de o groşiţă, căci îi era oare­cum, ca de la un om sărac să ceară de pomană.

Vecinul cel sărac îi dete lapte, şi încă mai mult de cum i-a trebuit, dar de luat bani nici vorbă.

Maica Sfântă, văzând bunătatea lui cea mare, se bucură zicând:

— Când vei merge în grajdul tău, să te ajungă darul lui Dumnezeu, ca să n-ai unde-ţi pune laptele, aşa de mult şi de bun să fie!

Şi cum a zis Maica Sfântă, aşa s-a şi întâmplat.

Mergând adică vecinul cel sărac în ziua următoare în grajd, nu se putu destul mira văzându-şi grajdul plin de vaci, care de care mai grase şi mai frumoase.

Pe vecinul cel bogat, dar din cale afară de zgârcit, Maica Sfântă îl blestemă, zicând ca în ziua următoare, când va merge să-şi mulgă vacile, nimic în ocoalele lui să nu găsească, decât pustietate şi tot felul de gujulii.

Şi cum a zis, chiar aşa s-a şi întâmplat.

Mergând în ziua următoare vecinul cel bogat în ocoalele lui, ca să-şi vadă şi mulgă vacile, n-a aflat nici o singură vacă, decât o mulţime de gujulii roşii şi cu puncte negre pe spate, care se tăvăleau în ţărâna de pe lângă pereţii ocoalelor.

Şi pe aceste gujulii le-a numit apoi „Vaca Domnului“.

VIERMELE DE MERE

înainte de a veni Dumnezeu pe pământ, erau o mulţime de oa­meni, care de care mai isteţi, prefăcându-se prin ajutorul diavolului, sub a cărui ocârmuire erau, când într-o jivină, când în alta, după cum aveau voie. Aceşti oameni puneau rămăşag că se vor preface în mâţă, ori în câine, şi aşa şi făceau, căci dracu îi ajuta, plăcându-i mult de oamenii lui cei iscusiţi. Cei ce îi vedeau, credeau că ei îs Dumnezeu şi li se închinau lor, aducându-le câte şi mai câte daruri.

Diavolul, văzându-le toate acestea, era cât pe aici să-şi sară din piele, crezând că toate popoarele vor uita pe Dumnezeu şi se vor în­china oamenilor lui. Aşa era să se şi întâmple.

Dumnezeu, care le vede toate şărlătăniile, până la o vreme a stat şi s-a uitat la ei, ca să vadă slăbiciunea oamenilor, dar mai pe urmă s-a hotărât ca să se coboare jos la ei, căci a văzut că să stai numai cu mâinile în sân nu e bine.

Deci coborându-se jos între ceilalţi muritori, umbla şi el alăturea cu ei, de la un iscusit la altul, ca să le vadă faptele. După ce umblă pe rând pe la toţi, le zise ca să se strângă cu toţii la un loc şi să facă minuni pe întrecute, că celui ce va face minunea cea mai mare, i-a da un sac plin cu aur.

Auzind iscusiţii de făgăduiala cea mare, s-au adunat a minune în o şură mare, ce jur-împrejur era înconjurată tot cu meri. Dumnezeu, dându-le de ştire că pot să-şi înceapă lucrurile, fiecare şi-a arătat ştiinţa.

După ce le-au făcut toate câte le-au ştiut, le-a zis Dumnezeu ca să-i facă şi un măr ca cele de afară, de pe meri. Ei însă nu au putut. Pentru aceea, Dumnezeu a slobozit un trăsnet în mijlocul lor. Ei, de frică, cu toţii s-au ascuns în miezul merelor de pe meri şi acolo au rămas până în ziua de azi, prefăcuţi în viermi de mere.

BĂIATUL CARE SUGE SĂNGELE MAMEI

Se zice că o strănepoată de a lui Cain ar fi avut mai mulţi copii, care de care mai răi, mai neînţelegători şi mai neascultători. Când cineva îi mâna după un lucru, ei aduceau în batjocură altul, aşa încât nu era modru ca omul să se poată folosi de ei.

Mama lor, care nu era alta decât o pajură învăpăiată şi răutăcioasă, ziua şi noaptea nu făcea altceva, doar că blestema, suduia şi bătea, de-ţi era mai mare scârba când o vedeai.

Copilul cel mai mic, care era pârjol, pârjol de blestemat şi neastâm­părat, aflând odată pe mama sa în duhuri rele, s-a luat la ceartă cu dânsa, de suna nu un sat, ci un cap de ţară, de-ţi era mai mare groa­za să-i asculţi. Mai pe urmă, ajunseră chiar şi la păruială.

Mama însă, voinică cum era, nu se prea lăsa. La urmă însă, muşcând-o băiatul de gât, i-a supt tot sângele, până când a murit.

Mama, trăgând pe moarte, l-a blestemat ca neam de neamul lui nimic să nu se aleagă, şi viţă de viţă de a lui să umple lumea, dar între oameni să nu aibă loc, decât numai în borţile lemnelor găunoase. Din om ce e, neam din neam de al lui să se prefacă în muşte cu ghimpi veninoşi, iar sângele ei, numai în venin să se prefacă, în trupul lui şi al urmaşilor lui.

El, auzind blestemul mamei sale, a alergat înspre codru, şi pe cât alerga mai tare şi mai repede, pe atâta i se părea că se face mai uşor şi mai mic, până ce în urmă s-a trezit într-o dimineaţă într-un bondar cu trupul galben, căruia oamenii îi zic viespe.

PĂIANJENUL

Zice-se că Domnul nostru Isus Cristos avea datină de a intra mai adeseori prin sinagogele jidoveşti şi a predica cuvântul lui Dumnezeu.

Jidovilor însă nu le venea nicidecum la socoteală învăţătura lui. De aceea nu o dată s-au sfătuit ei ca să-l prindă şi să-l omoare.

într-un rând, intrând Isus Cristos într-o sinagogă şi începând a învăţa ca totdeauna, jidovii ce fac, ce dreg, destul atâta că pun mâna pe dânsul şi vreau numaidecât să-l spânzure. Dar cine să le facă fu­nia trebuincioasă spre scopul acesta? Unii spun:

— Fă-o tu!

Alţii :

— Ba fă-o tu.

Şi tot aşa se îmbie unii pe alţii, dar nici unul nu se prinde s-o facă.

Un păinjen însă, care se afla într-un ungher al sinagogii şi auzea toate, cum se ceartă jidovii între ei şi nici unul nu vrea să facă funia ce le trebuie, hai că va face-o el!

Jidovii, cum îl aud vorbind, îşi îndreaptă cu toţii privirile spre dânsul şi uită, ca pământul, de Domnul nostru Isus Cristos.

Isus Cristos, la rândul său, îi lasă căutând cu gurile căscate la păianjen şi, ieşind din sinagogă, se duce în treabă-şi.

Păianjenul însă, care-l văzuse când a ieşit şi încotro a apucat, se ia după dânsul torcând.

Tot atunci auzind şi Maica Domnului că jidovii l-au prins pe fiul său Isus şi vreau să-l spânzure, a început a umbla pe drumuri şi a-l căuta, doară-l află şi-l scapă din mâinile jidovilor.

Iată însă că umblând ea aşa în sus şi în jos, căutându-l pe Isus Cristos, se întâlneşte cu păianjenul, care s-a fost apucat că va face funia trebuincioasă jidovilor. Şi cum îl întâlneşte, îl întreabă:

— N-ai văzut unde e fiul meu, Isus Cristos?

— Nu numai că l-am văzut, ci uită-te la mine că-i torc chiar şi funia cu care au să-l spânzure jidovii, pentru că s-a apucat să înveţe o nouă învăţătură! răspunse păianjenul.

— Da mai subţire n-o poţi toarce? îl întrebă Maica Domnului, văzându-l că toarce cam grosuţ.

— Ba eu pot toarce şi mai subţire, dar pentru o funie, cred că şi aşa e prea subţire!

Maica Domnului auzind răspunsul acesta al păianjenului, s-a supărat pe dânsul şi l-a blestemat zicând:

Cât vei fi,

Şi-i trăi,

Să tot torci,

Să răstorci,

dar numai cel ce din prostie şi din nebăgare de seamă se va încurca în firele toarse de tine, să moară, altul nimeni!

Şi de atunci, păianjenul toarce necontenit, dar numai o seamă de muşte şi alte vietăţi mai mici se pot prinde în păienjenişul său.

POVESTE

Apoi se zice că Maica Domnului gătea cămaşă fiului ei, lui Isus Hristos.

Şi cămaşa aceea era necroită, nici atinsă de foarfece. Şi nu era cusută nici atinsă de ac. Cu mâna ei preasfântă, Maica Domnului gătea cămaşa numai dintr-un fir. Şi acel fir era subţire, subţire, mai subţire decât părul capului. Era fir tors de mâna Maicii Domnului. Cum sta Născătoarea aşa şi lucra, un păianjen o văzu şi văzu şi firul cel subţire. Ciudos şi îndrăzneţ, veni înaintea ei şi-i zise:

— Ce te fuduleşti cu meşteşugul tău? Eu pot toarce şi mai subţire decât tine.

Buna Fecioară îl privi zâmbind şi-i zise răutăciosului păianjen:

— De vei toarce cum ai zis, să fii tu rege pe neamul tău de ani­male, iar de nu, apoi alt canon nu-ţi dau, decât din tors să te hrăneşti şi din fire de tort să-ţi împleteşti capcana.

Şi-ncearcă păianjenul de mai multe ori, dar în zadar, că firul Maicii Domnului era înzecit mai subţire.

Aşa păianjenul a pierdut rămăşagul şi uite-l cum trăieşte.