Cum au devenit opincile românești respectate în întreaga lume (by oret20)

Cum au devenit opincile românești respectate în întreaga lume

 

1 aprilie 1910: patru studenți români pleacă pe jos, într-o călătorie de 100.000 de kilometri în jurul lumii, purtând cu ei cultura românească în cele mai îndepărtate colțuri ale celor cinci continente. Dintre cei patru, doar unul avea să supraviețuiască acestei încercări: după șase ani de mers pe jos, șase traversări ale Ecuatorului și 497 de perechi de opinci rupte, buzoianului Dumitru Dan avea să se întoarcă în țară cu un record mondial și o părticică nemurire. Însă, în România, țara pe care a iubit-o și a promovat-o peste tot în lume, chiar și nemurirea își găsește sfârșitul sub praful gros al uitării și al nepăsării…

 

“Vom purta tot timpul opinci și costum popular”

În vara anului 1908, agenția pariziană Touring Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, avea să primească 100.000 de franci (sumă ce astăzi ar echivala cu o jumătate de milion de euro). În scurt timp, în competiție aveau să se înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei și patru români. Toți studenți în Paris și toți în vârstă de doar 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pîrvu (studenți la geografie) și Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator).

Cum dintre toate itinerariile, cel al românilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singură condiție: să fie lăsați să se pregătească în țară vreme de doi ani. Tot lui îi va veni și ideea privind finanțarea călătoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau să-i obțină susținând spectacole folclorice prin lumea largă:

“Dacă suntem români și vom cunoaște lumea, atunci când să cunoască lumea românii dacă nu atunci când aceștia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci și costum popular.”

“Cerul acoperit și plouă mărunt. Toți patru în costume naționale și opinci ieșim din Capitală”

Cei patru se întorc în țară și, în timp ce studiază intensiv cartografia, meteorologia și etnografia, își alcătuiesc un repertoriu compus din sute de cântece și dansuri tradiționale. Iar peste toate acestea, evident, exercițiile fizice: merg zilnic câte 45 de km pe jos, antrenându-se în toate anotimpurile și pe toate formele de relief.

“Faptul că au intrat în povestea asta nu a fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din necesitate. Fiind săraci și temerari ei mergeau la Paris, la studii, pe jos”, avea să-și amintească, peste ani, Steliana Sârbu, fiica lui Dumitru Dan.

Pe 1 aprilie 1910, cei patru (însoțiți de Harap, câinele care-i va urma credincios aproape întreaga călătorie) aveau să părăsească Bucureștiul: “Cerul acoperit și plouă mărunt. Toți patru în costume naționale și opinci ieșim din Capitală” – aceasta este prima însemnare din jurnalul de călătorie ținut de Dumitru Dan. Se îndreaptă spre Brașov, iar de aici ajung în doar trei zile la Budapesta (unde dau prima lor reprezentație și câștigă primii bani), lasă în urmă Berlinul și merg spre Danemarca:

“Iată și primul incident: la granița cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internațional, ne-a arestat și expediat la Flensburg, unde am aflat că eram suspectați de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate într-o decorație sau avansare, a rămas uimit când – după ce ne-am lămurit cu șefii lui – ne-a văzut din nou.”

 

“Sunteți români, nu?”

Urmează Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm și Helsinki (unde spectacolele lor se bucură de mult succes) și, în cele din urmă St. Petersburg și Moscova. Aici, vizitând galeria Tretiakov și îi năpădește dorul de casă: “În fața unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în șir. Erau imagini cu Războiul de Independență din 1877, țărani români pictați în straie ca ale noastre”.

În octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, pînă la Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în Teheran.

“Cele câteva spectacole pe care le-am prezentat în Persia s-au bucurat de o afluență de spectatori peste așteptări. Am observat că persanii nu cântă la niciun instrument muzical. De ce? Pentru că religia îi oprește. (…)În pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!”

După Bagdad, traversează Valea Eufratului mergând pe jos alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap și ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. În Damasc au primit daruri de la românii din Galați și Brăila stabiliți aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și, “înfiorați de urletele șacalilor”, au coborât pe Valea Nilului avântându-se în inima Africii.

În Sudan, “unsprezece zile nu am întâlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”, în deșertul saudit “dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am așteptat, nu știu cât, poate zeci de ore, până s-a sfârșit”, iar “în Zanzibar ne-a sunat într-o zi la ureche întrebarea: «Sunteți români, nu?». Acolo unde ne așteptam mai puțin, am fost găzduiți și ospătați într-un hotel, proprietatea unor gălățeni stabiliți de mai bine de 12 ani”…

 

“Cauți hotel în pădure de parcă ești la Bușteni!”

După parcurgerea coastei de Est a Africii, au traversarea în Madagascar și, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea să însumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, care calcula distanțele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains și grotele Jenolan și, dornici să ia contact cu băștinaşii, s-au aventurat într-o zonă sălbatică. Și au fost capturați de aborigeni.

În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu și Dan s-au avântat în necunoscut și s-au trezit într-o groapă adâncă de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperând că vor fi auziți de ceilalți doi colegi. Însă, în locul acestora au apărut băștinașii, care i-au legat cu frânghii și i-au dus în fața șefului de trib.

“El ne examina atent armele și lanternele ce ne fuseseră luate între timp. (…)Mărunți la stat, aproape goi, cu pielea variind de la arămiu la brun-închis, au un chip deformat din cauza nasului turtit. Ochii le sunt însă de-o agerime surprinzătoare. Nu seamănă deloc cu negrii pe care i-am văzut în Africa sau cu maiestoșii maori pe care i-am cunoscut în Noua Zeelandă.”

Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. “Cauți hotel în pădure, de parcă ești la Bușteni”, i-a reproșat Pascu lui Dan și apoi s-a aruncat în foc, arzându-și legăturile de cânepă și eliberându-și mâinile. Au fugit amândoi, dar arsurile la braț ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece vreodată.

 

Prima mare tragedie

Drumul românilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brâuleţul și Ciobanul am supraviețuit prin insule cu portocali”) până în Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India. În iulie 1911, la debarcarea în Bombay, aveau parte de o mare surpriză: “Nu am știut că Times of India ne anunțase sosirea! Ne așteptau sute de curioși şi reprezentanți de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!”. Și tot aici avea să se petreacă și prima mare tragedie a călătoriei lor.

Românii sunt invitați pentru două zile la palatul rajahului, iar după ospățul oferit în onoarea lor, Dan, Negreanu și Pîrvu au ieșit în oraș pentru a cumpăra cele trebuincioase călătoriei, iar Pascu a rămas să povestească gazdei și invitaților din peripețiile lor. La întoarcere, i-au găsit pe toți leșinați, cu pipe de opium în mână.

“Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbușit”, notează Dan în jurnal. Colegii i-au “fricționat brațele și tâmplele”, iar rajahul i-a liniştit, spunând că se va trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911, iar ei rămăseseră doar trei călători însoțiți de un câine…

 

Temuta căpetenie a triburilor jivaros

Au plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town: “Inima ţi se strânge când ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi”. De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin Congo şi Gabon, până în Senegal și, după ce poposesc aproape o săptămână în Tenerife, pleacă spre America de Sud. În ianuarie 1912, sunt așteptați la Rio de Janeiro de sute de localnici: deveniseră deja faimoși, iar în ziare erau mai mereu articole despre sosirea lor.

“Am folosit șederea din plin pentru a prezenta mai multe spectacole de dansuri populare românești, precedate de conferințe despre România. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare dată neîncăpătoare.”

Traseul sud-american continuă cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia, iar la granița dintre Ecuador și Peru, temuta căpetenie a triburilor jivaros, cei care “decapitau dușmanul omorât și îi conservau capul prin mumificare cu ajutorul soluțiilor speciale și al nisipului fierbinte” ține neapărat să-i cunoască personal și să le onoreze prezența.

 

Cea de a doua mare tragedie

În cele din urmă cei trei ajung în San Francisco, unde, după un popas de doar trei ore, se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra în China prin Hong Kong, trecând prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi). Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe o ploaie măruntă, în timp ce mergeau în șir indian sprijinindu-se în bastoanele de lemn, aveau să audă un strigăt: Dan și Pîrvu aveau să-l vadă pe Negreanu rostogolindu-se și lovindu-se de stâncile umede…

Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însângerat”. Dan fuge spre primul sat și, când noaptea se lăsase deja, se întoarce însoțit de doi chinezi. Negreanu era “vânăt și tremurând”. Îl poartă într-un hamac până în sat, dar, negăsind niciun doctor, merg încă 10 kilometri până la spitalul unui orășel. Aici li se spune că primul doctor va sosi abia în zori. La șapte dimineața, Dan pleacă să ceară ajutorul autorităților. Când se întoarce la spital îl găsește pe Negreanu mort. De acum mai rămăseseră doar doi prieteni călători. Și un câine.

 

Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa Albă

Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de kilometri prin viscol și geruri fără egal”. Reușesc să ajungă, printr-un noroc, la strâmtoarea Bering – “Temperatură de minus 37 grade, mâini jupuite de frig, proviziile îngheţate” – și, înaintând printre satele de eschimoși, își continuă drumul spre Skagway, Juneau şi, în cele din urmă, Vancouver. Aici Dan avea să observe pentru prima dată că Pîrvu nu este în apele lui: “E prea tăcut, el, care râdea și de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.

Își continuă drumul prin Seattle, Portland şi San Francisco, iar de aici se vor întoarce pentru prima dată în Europa, după mai bine de trei ani: ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveția, Franța și Olanda, iar de aici, cu vaporul, în Anglia. Londra avea să îi impresioneze: “De necrezut! Sunt aici mai mulți scoțieni decât la Glasgow, mai mulți irlandezi decât la Dublin și mai mulți catolici decât la Roma!”.

La Londra aveau să afle unde că, pentru a înfrânge teama instaurată odată cu tragedia Titanicului, compania de transport Allen Line oferea o sută de locuri gratuite pentru cursa transatlantică. Așa că pleacă din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland și Toledo, până la Detroit. Cei doi români își continuă drumul și, cum renumele lor era tot mai mare, sunt primiți personal de guvernatorii statelor Delaware și Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitați să petreacă o zi chiar la Casa Albă. Între timp. în Europa izbucnise războiul…

 

Cea de a treia mare tragedie

Pe teritoriul SUA spectacolelor sunt tot mai așteptate așa că trec, rând pe rând, prin Virginia, Kentucky, Tennessee și Alabama. În Jacksonville, Florida, Pîrvu avea să se prăbușească: “Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav și trebuie să se oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul călătoriei și îl roagă pe Dan să-și continue drumul:

“Măi frățioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei și, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleșiți de greutăți! Știam că vor fi, dar nu le-am prevăzut așa de groaznice. Speram să revedem cu toții pământul patriei, dar n-a fost cu putință. Trebuie să lupți singur, să mergi neșovăielnic mai departe!”.

Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să asculte rugămintea prietenului său și să plece din nou la drum. Iar peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915, Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.

 

Destinul călătorului de cursă lungă

După șase luni de călătorie solitară pe teritoriul SUA, Dumitru Dan avea să ajungă, pe 18 ianuarie 1915, în Havana. E primit cu mare fast – “Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii” – însă durerea pierderii lui Pîrvu era încă prea mare pentru a se putea bucura: “Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plâns și am mers mai departe”.

Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, îmbarcat la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona. După o escală în Malta, e arestat la Salonic de un ofițer britanic care, văzând că are în bagaje reviste din toate colțurile lumii, îl consideră spion. Așa se face că românul este expediat la Londra, pentru anchetă. Ministrul plenipotențiar al României și cluburile sportive britanice fac presiuni și, în cele din urmă, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Însă, din pricina rîzboiului, e obligat să întrerupă traseul stabilit și să se întoarcă în ţară. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de km…

Abia după opt ani – în vara lui 1923 -, Touring Club de France îi stabilește un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase. Dan pleacă din Bucureşti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei și Elveția și Soseşte la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua națională a Franței și, printr-o coincidență, chiar ziua în care împlinea 34 de ani. Află că fusese monitorizat în permanență de diplomații ambasadelor franceze și de organizații sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast și i se înmânează titlul de campion mondial și cei 100.000 de franci care, între timp, se devalorizaseră dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000 de euro).

 

O garsonieră de la Elena Ceaușescu și un mormânt pierdut în nepăsare

Cu banii primiți Dumitru Dan avea să-și cumpere un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului, afacerea avea să meargă prost. Așa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după venirea comuniștilor la putere a mers prin școli să povestească elevilor despre călătoria sa.

“A făcut un memoriu către Elena Ceaușescu pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care sunt condițiile, dacă sunt îndreptățiți să ceară casă și au văzut că eu aveam deja patru copii și mama și tata stăteau într-o căsuță cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea și le-a dat o garsonieră cu chirie. Acolo a și murit la 90 de ani” (Steliana Sârbescu, fiica lui Dumitru Dan)

A fost înmormântat în Buzău, în Cimitirul Eroilor. Un mormânt străjuit pe care aproape că nimeni nu-l mai știe, străjuit doar de o cruce ruginită de metal. O cruce pe care nu scrie nimic.

 

Cartea de vizită a lui Dumitru Dan

“7 mări şi 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul. 497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei șase ani de călătorie.”

 

 

 

 

 

 

 

 

---