Boiangiul si snovosul , de Petre Ispirescu

A fost odată un snovos. El speriase o lume cu glumele lui cele nesăbuite. În cele din urmă îşi găsi bacăul.

Ducându-se odată la un boiangiu, îi zise :

- Domnule, te rog să-mi spui cât costă să-mi vopseşti brâul ăsta?

- Cum să ţi-l vopsesc, nene? întreabă boiangiul

- Iacă, roşu, să nu mi-l faci, că nu-mi place.

- Bine, să ţi-l fac negru

- Nu-mi place

- Albastru, galben, negru, stacojiu etc.

- Ştii ce? Să nu mi-l vopseşti nici roşu, nici albastru, nici galben etc, însă să mi-l vopseşti într-un fel aşa cum să-mi placă.

- Prea bine, zise boiangiul, care văzu cu cine are a face. Ţi-l fac, dar costă atât.

- Ba atât!

- Ba atât!

- Ei, aide să fie de bine!

În sfârşit se învoiră şi din preţ. Apoi calendroiul de snovos zice :

- Când crezi să fie gata, că să viu să-l iau?

După ce se gândi puţin, se scărpină în cap, boiangiul răspunse :

- Azi avem luni; apoi să nu vii nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică, nici luni, încolo poţi veni când vei voi.

Într-una din zilele săptămânii următoare, muşteriul cu brâul vine la boiangiu şi voieşte a şti dacă brâul este gata.

- Ei, iată am venit precum mi-ai zis; gata este brâul ?

- Mă iartă, răspunse boiangiul, eu nu ţi-am spus să vii azi, marţi. Fă bine mă rog şi-ţi adu aminte cum ţi-am zis.

După trecere de altă săptămână, acelaşi răspuns. După încă o săptămână, văzând că i se da tot răspunsul din săptămână trecută, întreabă din nou :

- Dar bine, domnule, când să viu?

- Oricând vei pofti, răspunse boiangiul, numai în zilele în care ţi-am zis la început să nu vii, fiindcă nu e gata.

Acum văzu calendroiul că voind a păcăli s-a păcălit însuşi. Şi că să poată să-şi scoată brâul, alergă la alte mijloace. Trase pe boiangiu la judecată.

- De ce nu dai brâul omului? întreabă judecătorul pe boiangiu.

- Domnule judecător, răspunse boiangiul, omul acesta mi-a adus în adevăr un brâu că să i-l vopsesc  şi mi-a zis să nu i-l fac nici roşu, nici galben, nici verde, nici albastru, nici negru, nici fistichiu etc. şi ne-am învoit din preţ.

- Aşa este, domnule judecător, începu a zice snovosul. După ce ne-am învoit omeneşte, l-am întrebat în ce zi să viu să-l iau şi mi-a zis că să nu viu  nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică, nici luni Era într-o luni când i-am adus brâul să mi-l vopsească. Peste o săptămână când m-am dus să-l iau, mi-a zis că nu e gata. Peste altă săptămână când m-am dus să-l iau că şi la început. Şi de atunci de câte ori m-am mai dus să-mi iau brâul, mi-a răspuns că eu mă duc tot în zile în care dânsul mi-a spus că nu e gata.

Judecătorul, văzând ce fel de oameni are a judecă, se trase în chibzuire. Apoi le zise :

- Slujitorul acesta, om al tribunalului, este însărcinat să va împace. Duceţi-va cu dânsul.

Slujitorul îi duse pe Dealul Mitropoliei; acolo, prin ajutorul altor slujitori, îi legă fedeleş pe amândoi la un loc, unul în faţa altuia, le dete drumul de vale. Pe când veneau de-a berbeleaca, slujitorul întrebă pe omul cu brâul :

- Cum să-ţi vopsească brâul?

- Să-l vopsească cum dracu l-o vopsi, răspunse el.

- Când să vie omul să-şi ia brâul? întrebă pe boiangiu

- Să vie când naiba o veni, că este gata.

Boierul și Păcală

Boierul și Păcală

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, și-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana și vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:

– Bună ziua!

Păcală răspunde:

Mulțămim!

Dar ce faci aici?

– D-apoi, cucoane, ia, am pus și eu lemnul ista să se hodinească olecuță, că apoi îl duc acasă. Da' dumneavoastră unde vă duceți?

– Eu am auzit de unul Păcală, care păcălește oamenii, și mă duc să-l găsesc, să mă păcălească și pe mine. Păcală îi zice boierului:

– Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Dați-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, țineți lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.

Când boierul ținea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură și plecă. Se face noapte, și Păcală nu mai vine. Stau așa toată noaptea și a doua zi după-amiaza.

Numai ce trece un om.

– Bună ziua! zice omul.

– Bună ziua! îi răspunde boierul.

– Dar de ce stați dumneavoastră acolea?

– Așteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, și nu mai vine.

Atunci omul spune boierului:

– D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură și cu cai cu tot?

Și așa rămase boierul păcălit și fără trăsură.

Ieftin si scump , de Petre Ispirescu

- Tată, am găsit un bou ieftin; bine ar fi să-l cumperi, zise un june că de optsprezece până la douăzeci de ani tatălui sau, plin de bucurie.

 - De unde ştii tu că este ieftin, şi cine este cel ce vinde? întrebă părintele.

 - Este un nenorocit, tată, răspunse junele, căruia i-a murit până acum mai mulţi boi. Vitele ce bruma i-a mai scăpat le-a schimbat pe bani. El voieşte să se apuce de altceva, căci cu vitele n-are noroc. Boul ce i-a rămas încă este hotărât să-l dea pe ce l-o da, numai să scape de dânsul, şi nu găseşte să-l vândă.

 - Şi în cât l-a lăsat?

 - Eu l-am tocmit şi îl pot scoate cu vreo cincizeci de lei.

 - Este scump, dragul tatei.

Surprins de răspunsul tatălui sau, bietul june lasă ochii în jos, tăcu şi se duse într-ale sale. Era convins că tată-sau ştie ce spune

 Soarta, care până aci fusese cam aspră cu această familie, se îndura în cele din urmă, şi de un cârd de vreme începu a-i zâmbi. Pe ce punea mâna bătrânul, totul îi ieşea spre bine .După vreo doi ani de la această, bătrânul se întoarse acasă într-una din zile cu un bou frumos. Avea de ce se prinde ochii de când se uită cineva la el.

  Fiul, când văzu în bătătură un astfel de bou, alergă la tată-sau într-un suflet şi, plin de bucurie, îi zise: De la cine ai cumpărat boul asta, tată?

 - De la obor, tătucule.

 - Şi l-ai luat mai ieftin decât care îl găsisem eu mai anii trecuţi?

 - Ba nu; pe acesta am dat mai mult, deşi acela nici el nu era prost. Boul ce vezi în bătătură mă tine 200 de lei.

 - Boul ce tocmisem eu era numai 50 de lei, şi atunci mi-ai zis că este scump, tată draga.

 - Aşa este, fătul meu. Această o zic şi acum. Atunci boul cu cincizeci de lei era scump, fiindcă n-aveam bani, Astăzi, acesta cu două sute de lei este ieftin, fiindcă, de la milă lui Dumnezeu, am putut legă şi noi gura pânzei. Această s-o ţii minte în viaţa Dumitale.

La vamă…

La vamă…
Un ţăran venea odată cu un car plin de saci. Caii erau slabi şi foarte obosiţi. La barieră este oprit.
- Ce-ai în saci, bre?, întreabă vameşul.
Ţăranul se pleacă la urechea funcţionarului vamal şi-i spuse o vorbă la ureche.
- N-am înţeles, spune mai tare, omule!, se răsteşte vameşul.
Ţăranul spuse a doua oară vorba, dar funcţionarul tot nu înţelese.
- Am ovăz, dom'le!, zise ţăranul, dar tot foarte încet.
- Ei, şi apoi de ce nu vorbeşti mai tare?
- Ca să nu mă audă caii!!!

Lupul Pârcălab

Era iarnă. Pămîntul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domneşti. Era una din iernele cele mai grele. Lupul, flămînd, ieşise din pădure şi ţinea poteca.
Mergînd pe cărare, se întîlneşte cu un asin. Vederea pradei sale atît îi aţîţase pofta de mîn- care, încît Si lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i ştia de rost de vro trei zile.
— Stai să te mănînc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.
— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănînci, ştiu; eşti bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală şi osteneală? Deocamdată îţi vei momi a foame, dară pe mîine?
— Bun e Dumnezeu. Daca mîine nu voi da peste vreun vînat, găsesc eu poimîine, şi de foame nu mă lasă el să mor.
— Aşa este. Însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ţi împli bărdăhanul, şi fără să munceşti?
— Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu nu ştiu alt meşteşug decît pe acela ce l-am învăţat.
— Eu cunosc un altul. Şi daca vei binevoi, n-ai decît să mă asculţi şi te încredinţez că vei scăpa de lipsă şi de foame. Aş fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ţi spui; dară eu nu ştiu de ce toate dobitoacele rîd de mine. Şi daca urechile îmi sunt lungi, alte animale au coade lungi, boturi lungi, coame, şi cu toate astea ele nu sunt aşa de rîs ca mine.
— Ia lasă astea şi dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut.
— Ascultă. Pîrcălabul din satul nostru a murit; toţi sătenii ar voi să fie pîrcălabi, şi din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decît pe unul din ei. Şi, ca să-şi împlinească dorinţa, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întîlni. Dumnezeu mi te scoase în cale şi eu te povăţuiesc să nu mai întîrzii şi să vii cu mine.
— Şi ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseşi că voi scăpa de neajunsul foamei.
— Tocmai această. Pîrcălabul, după cum se ştie, este capul satului. Oiţele, mieluşeii, găinile, purceii, toţi sunt subt ascultarea lui. Pe fiecare zi vei putea alege cîte una pentru prînzul d-tale, fiindcă pîrcălabul nu este el aşa degeaba pîrcălab.
— Daca este aşa, te ascult, aidi să mergem.
Şi porniră amîndoi spre sat; asinul înainte şi lupul după dînsul; asinul se tot uita înapoi şi lărgea pasul; lupul, plin de bucurie, cu maţele chiorăinde şi mîndru, îl ţinea de scurt şi mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din ghiare un aşa chilipir.
Abia ajunseră la marginea satului şi asinul o rupse d-a fuga; lupul după el. Ţăranii, văzînd că întră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră şi luară pe lup în goană cu cîinii. Cît p-aci să-i rămîie pielea p-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dară huiduit, lovit şi cotonogit. Nici nu prinse de veste cînd ajunse în pădure peste nămeţi şi troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puţin.
Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schi- tul unde era închinat, trecea prin pădure şi, văzînd lupul flămînd,alergîndcu limba scoasă de un cot, de frică, luă rasa în cap, se făcu ghem şi se culcă pe zăpadă.
Lupul crezu a fi găsit cel mai nemerit loc de odihnă, punîndu-se pe această buturugă pîrlită, după cum o cre- dea el că este, şi începu a-şi imputa zicînd:
— Moşii mei pîrcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pîrcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aş fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei şi nemîncat! Crăp de foame şi de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, şi să mă învîrtească, şi să mă învîrtească, pînă mi-o rupe şi coada; încai să mă aleg cu atît.
Călugărul n-aşteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-şi spune numai lui însuşi şi făcu tocmai precum se temea lupul că nu a să se găsească nimeni cine să-i facă şi ast neajuns.

Murphysme

• A greși este uman, dar pentru a încurca lucrurile complet îți trebuie un computer. (Mai exact cu SO Windows)
• Amploarea catastrofei este direct proporțională cu numarul de oameni care privesc.
• Amploarea catastrofei este exponențială proporțional cu importanța ocaziei.
• Cealaltă coadă se mișcă mai repede.
• Cine rade la urmă, gândește mai incet. (Am un prieten care pățește asta, nu vreau să dau nume că se supară :)))
• Concluzia este momentul in care te-ai plictisit de gândit.
• Dacă coada se mișca repede, nu te-ai așezat la coada care trebuie.
• Dacă doi oameni sunt de acord în toate privințele, poți să fii sigur că doar unul dintre ei gândește.
• Dacă nu ai nevoie de ceva si nici nu-ți dorești acel ceva, intotdeauna se gasește din belșug.
• Dacă nu reușești din prima, distruge orice dovezi că ai încercat.
• Dacă o felie de pâine cu unt cade, cade întotdeauna cu untul in jos.
• Dacă pleci din stație, autobuzul va sosi exact in momentul în care te afli la jumătatea distanței între stații.
• Dacă știi că ceva nu poate merge prost și îți iei toate măsurile de precauție corespunzătoare, atunci altceva va merge prost.
• Dacă te simți bine, nu fi ingrijorat, va trece.
• Dacă tot ceea ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îți par cuie. (Cam așa gândeam eu când eram mic :)))
• Existența unei piețe nu asigură existența unui cumpărător.
• Indiferent cu ce se ocupă oamenii de știință ei obțin întotdeauna o armă.
• Indiferent de ce cauți pe internet, cel puțin un site pornografic se va potrivi cu criteriile tale de căutare.
• Inteligența artificială nu se poate compara cu prostia naturală.
• Istoria nu se repetă, istoricii da.
• În orice prezentare de diapozitive, cel putin unul va fi pus invers.
• Munca în echipă este esențială. Îți dă posibilitatea de a arunca vina pe alții.
• Nici o mașina reasamblată in ordinea inversă dezasamblarii nu va funcționa.
• Pentru cele mai multe operații sunt necesare trei mâini.
• Seriozitatea este singurul refugiu al celui cu o inteligență mediocră.
• Suma inteligenței pe planetă este constantă, însă populația se află într-o continuă creștere.
• Tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori ingrașă.
• Un program pentru calculator face ceea ce îi spui tu să facă, nu ceea ce vrei tu să facă.
• Zâmbeste! Maine va fi mai rău!

Definițiile lui Murphy privind sistemele computerizate:

• Backup: O operație care niciodată nu este efectuată la timp.
• Cablu: Acea parte a sistemului care e prea scurtă. (Sau prea lungă)
• Fișier: Acea parte a sistemului care nu poate fi găsită.
• Hard disk: Acea componentă a sistemului care înțepeneste in momentul cel mai nepotrivit cu putință.
• Hardware: Acele părți ale sistemului pe care le poți lovi cu piciorul. (Sau cu diferite obiecte, in general de metal, sau alte materiale tari)
• Imprimantă: Acea componentă a sistemului care se blochează când nu te uiți la ea.
• Memorie: Acea parte a sistemului computerizat care este insuficientă.
• Mesaj de eroare: O solicitare de aprobare a distrugerii propriilor tale date.
• Periferice: Acele componente care sunt incompatibile cu sistemul tău.
• Restaurare: O precedură care funcționează perfect până când e nevoie de ea.
• Software: Acele părți ale sistemului care nu funcționează.

Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta?

Locuitorii unui sat, coprinşi de dorinţa de a asculta şi dînşii, dumineca, sînta Evangelie, se hotărîră a răspunde cu toţii la întrebarea ce le tot făcea preotul cînd era să citească Evangelia.
În dumineca următoare, preotul, după obicei, mai- nainte de a citi Evangelia, făcu următoarea întrebare în modul cum se cîntă aceste învăţături sfinte:
— Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta?
— Nu ştim, răspunseră cu toţii deodată.
— Daca nu ştiţi, la ce să vă mai spui, zise preotul, închise cartea şi se retrase.
Pasămite, bietul preot nu că nu ştia să citească, vorbea însă cam bîlbîit şi se temea să nu rîză lumea de el. Litur- gia, cum, cum, o încurca el; dară cînd venea la citirea Evangelii, se slujea de asemenea tertipuri.
Sătenii, după ieşirea de la biserică, se adunară, se sfătuiră şi se hotărîră ce să zică cînd vor mai fi întrebaţi.
A doua duminecă, la timpul de a citi Evangelia, preo- tul iară zise, după obiceiul său:
— Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta?
— Ştim, răspunseră sătenii.
— Daca ştiţi, la ce să vă mai spui eu, iarăşi le zise preotul.
Ţăranii se adunară din nou şi se hotărîră cam ce să răs- punză la o altă întrebare.
A treia duminecă, preotul iară întrebă:
— Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta?
— Ştim, răspunseră cei ce steteau în dreapta.
— Nu ştim, răspunseră cei ce se aflau în stînga.
— Cei ce ştiu să spuie la cei ce nu ştiu, zise preotul şi se trase în altar.
De astă dată, nemaiştiind cum să facă ca să poată să auză citindu-li-se Evangelia, adunarea sătenilor hotărî a se plînge la protopopul, ceea ce şi făcură.
Acesta veni în dumineca următoare să asiste la liturgie şi totdeodată să asculte şi justificările preotului.
Cînd fu să se citească Evangelia, preotul, care înţelese de ce venise protopopul, ieşi din altar cu cartea în mînă fără să se sfiască de ceva şi începu cintînd, ca cum ar spune Evangelia:
— Părinte protopoape, am o sută de oi, jumătate ţie, jumătate mie. Am patru boi, doi ţie şi doi mie. Mai am patru cai, doi porci, cincizeci de capre şi altele şi altele, jumătate ţie şi jumătate mie.
După terminarea liturgiei, protopopul se adresă către săteni:
— Ce spuneţi dumneavoastră că preotul nu ştie citi Evangelia? Dară mai frumoasă Evangelie ca cea de astăzi unde socotiţi dumneavoastră să mai auziţi? Nici eu însumi, cu toată protopopia mea, n-am mai auzit Evangelie intere- santă ca cea de azi. Mai bine faceţi bunătate şi nu mai cîrtiţi în contra preotului dumneavoastră, căci de se va afla la curtea lui vodă de un asemenea preot, vi-l ia şi rămîneţi cu buzele îmflate. Unde socotiţi să găsiţi preot mai bun decît acesta?
Preotul în urmă a făcut din cuvînt în cuvînt tot ce zisese el în Evangelie.

Ouă roșii decojite

Ouăle încondeiate,

Noi de Paști obișnuim,

Să le fierbem colorate,

Și apoi le decojim!

Papara, de Petre Ispirescu

Doi amici se întâlnesc. Se întreabă , se cercetează de sănătate. Apoi unul dintre ei zice :

- Ei! ce te faci tu azi? Unde ai să petreci seara?

- Astăzi sunt invitat la masă la un amic al meu intim. Dacă vrei, vino şi tu; el şade în strada Franţa nr ...; avem să petrecem bine la el.

- Dară eu cunosc pe amicul tău numai din auzite, cum a să merg eu la masă la el?

- Ce-ţi păsa? El este un om cumsecade şi te va primi bine când va auzi că-mie şti amic. La 6 ore punct să fii acolo.

Amicul acesta se întâlneşte cu altul şi, crezând că în puterea amicii amicului sau va putea fi primit la masă şi cestălalt amic, îl invită dară şi îi spuse şi oră precisă.

Acest iară, bazat pe ce îi spusese amicul său, invită şi el pe altul, şi aşa mai departe, până veni seara.

La ora mesei, amfitrionul nostru aştepta cu mare mulţumire să-i vie amicul, carele nu întârzia d-a veni. Dare rămase surprins când văzu că după dânsul vine altul; după acesta altul, până ce se afla în faţa a doisprezece musafiri.

Că să se domirească de această neaşteptată onoare, amfitrionul se adresă către invitatul său :

- Cine este domnul, amice?

- Domnul este un amic al meu, pe care l-am invitat însumi, încredinţat de  bunătatea dumitale şi bazat pe amicia noastră.

- Prea bine. Dâră domnul cine este?

- Este un amic al amicului meu.

- Şi asta bine. Dâră domnul?

- Amicul amicului acestui domn, care şi el îmi este amic.

În acest chip se făcură recomandaţiile, până la cel din urmă.

Văzând că astfel merge treaba, domnul casei se coboară în cuhnie şi da ordinile trebuincioase pentru ospăţ.

După câtva timp, gazdă îşi pofti la masă pe toţi musafirii , cunoscuţi şi necunoscuţi.

Aceştia, cum văzură aranjamentele mesei, se aşteptau la un ospăţ foarte elegant şi copios. Curăţenia mesei, a serviciului şi regulă cu care erau aşezate lucrurile fiecare la locul sau le atâta şi mai mult apetitul.

Se aşezară la masă şi bucatele începură a sosi la castroane mari, curate şi scumpe.

- Ce este asta ce se pune pe masă, dragul meu amic? întreabă invitatul pe gazdă.

- Această este păpară, dragul meu prieten. Ea deschide apetitul.

- Prea bine ; dâră ceea ce se aduse acum în cestălalt castron ce este ?

- Papara paparei.

- Bine. Dară ce vine după această?

- O păpară a unei păpare a păpării.

Şi tot astfel merse lucrul până la castronul al doisprezecelea.

Musafirii de unde se aşteptau, la cine ştie ce, fură nevoiţi a mânca păpară.

Pielea fermecată

            poveste populară românească
 
 A fost odată un flăcău care dorea să se însoare. Ochise el o fată bogată, dar leneşă, de nu cred că mai era alta pe lume ca ea. Flăcăul nu se uită la asta şi o ceru de la părinţii ei de nevastă. Aceştia i-o dădură, cu condiţia să nu o pună la nici un fel de treabă şi mai ales să nu o bată. Flăcăul nostru a fost de acord; au făcut nunta, după care tinerii însurăţei s-au mutat la casa lor.
 Trecură câteva zile de la nuntă. Flăcăul nu a pus-o pe fata leneşă la nici o muncă. Ea stătea toată ziua şi nu făcea nimic. Toată treaba în casă o făcea flăcăul. După câteva zile însă, îi arătă nevestei lui celei leneşe o piele de oaie şi îi spuse cam aşa:
 − Iată, dragă nevestică, pielea asta este fermecată şi va face tot ce îi vei porunci. Ea se pricepe la orice fel de treabă!
 Şi, uitându-se la piele, flăcăul se prefăcu că îi vorbeşte:
 − Pielicică! Iacă, de acum înainte aceasta este stăpâna ta! Să faci tot ce îţi porunceşte ea, ai auzit? Că de nu, apoi vai va fi de tine! Ce vei păţi, numai tu vei şti! Tu, dragă nevestică, tot ce trebuie să faci este să îi porunceşti, şi de nu o vrea să te asculte, apoi lasă pe mine, că îi voi arăta eu ei!
 Mai zise flăcăul ce mai zise, apoi plecă să îşi facă treaba. Nevestii i se făcu sete; căută apă în cofă, dar nu mai găsi nici un strop.
 − Pielicică! Du-te, drăguţă, şi adă o cofă de apă, că îmi este o sete de nu mai pot!
 Pielicica, pace! Nu se mişca deloc.
 − Pielicică, mătură!
 Pielicica nici gând să se mişte.
 − Pielicică, fă mâncare! Pielicică, fă aia, fă cealaltă...
 Aş! Pielicica nici vorbă să facă ceva!
 − Lasă, că o veni el bărbatul meu şi te-oi spune eu că nu ai vrut să mă as-culţi, şi atunci vei vedea tu ce vei păţi!
 Seara, când veni flăcăul acasă, femeia sări să îi spună ce a păţit ea cu pielea:
 − Iacă, bărbăţele, pielicica nu a vrut să mă asculte, nu a vrut să facă nimica!
 − Aşa s-a întâmplat? întrebă bărbatul pe un ton şiret. Ei, ia stai tu, pielicică afurisită, că îţi arăt eu ţie! Hai, ia-o în spate, nevastă dragă, să o învăţ eu minte!
 Şi, punând mâna pe un băţ ce îl avea la îndemână, începu a bate la pielea din spinarea nevestei pe unde nimerea: pe piele, pe spinarea leneşei...
 − Na, pielicică, na, na! Altă dată să asculţi şi să faci treabă! Na, na, na!
 Şi din bătaie nu o slăbea deloc.
 − Las-o, bărbate, săraca! se rugă biata nevestică, văzând că bărbatu-său nu se mai opreşte din bătaie. Las-o, săraca, o doare! Iart-o!
 − Nu, măi femeie, las-o să o învăţ minte!
 Şi după ce îi mai trase câteva, flăcăul luă pielea de pe spinarea nevestei şi o atârnă într-un cui.
 − Ei, lasă, pielicică, numai să nu mai faci tu treabă! Mâine seară, de îmi va mai spune nevasta că nu ai făcut nimic, o vei păţi şi mai rău ca în seara asta!
 A doua zi, omul plecă din nou la treaba lui. Rămasă singură acasă, nevasta începu să facă tot felul de treburi: fugi după apă, aduse lemne pentru foc, mătură, făcu mâncare, aranjă lucrurile prin casă.
 Ajuns seara acasă, omul nostru îşi dete seama că femeia munci toată ziua. Se făcu însă că nu vede şi puse iar mâna pe piele şi pe băţ:
 − Ei, nevastă, nici acum nu te-a ascultat? Nici acum nu a vrut să facă treabă pielicica?
 − Da a făcut săraca, cum să nu facă! Şi m-a ascultat! Las-o, nu o mai bate, sărăcuţa!
 − Ei, dacă e aşa, atunci o iert! zise omul, zâmbind pe sub mustaţă.
 Dragi copii, voi ce părere aveţi despre lecţia pe care i-a dat-o flăcăul nevestei leneşe?
 
 

Poezie neaoșă

Când nevasta-i indispusă   Când – de la oraşul Haţeg, Cu maşina o porneşti - Maximum în cinci minute Eşti la curbă la Toteşti. Traversezi toată comuna, Cum ţi-ar spune domnul Mişa, Laşi în urmă primăria, Şi faci stânga la Păclişa. Satu-i plin cu case joase Şi la capăt este un bar, Care-i plin de beţivani Vizavi de un spital. Trebuie neapărat, Dacă treci spre fundătură, Ca să guşti ceva la Cucu, Sau să iei ceva în gură. Iar de-apuci către centrală După ce-ai luat una mică Nu se poate să nu dai De-o figură: Viorică Şi-n această ambianţă – Cum au hotărît edilii – Stau cu anii, laolaltă Cam vreo sută de familii. Bătrâni, tineri sau vădane, Şomeri sau agricultori, Asistaţi şi asistente, Şi glumeţi şi cerşetori.

Madam Simeon cu soţul Etalându-şi maşinuţa Şi mai stă şi Didu Gârbea Cu nevastă-sa, Clăruţa. Didu e băiat de treabă, Nu-i samsar, nici peţitor. N-are nicio meserie Dar o duce binişor. Cu Clăruţa-o duce bine – Bine, însă, nu prea-prea – Dintr-o singură pricină: Când vrea Didu, nu vrea ea! Chestia asta se întîmplă Şi în clasa mai sus-pusă, El să vrea şi ea să nu vrea, Pe motiv că-i indispusă... Dar Clăruţa, înţepată, I-a spus: - ce să mai discut? Du-te şi tu şi găseşte-ţi Vreo iubită din trecut... Stai cât vrei, că nu mă supăr Şi petrece cât îţi place Cu oricine, numai, dragă, Să mă laşi pe mine-n pace! Bietul Didu, cum să scape De încurcătura asta? A făcut tot ce-i posibil, Să nu-şi supere nevasta.

A lipsit vreo patru ore Şi apoi, bine dispus, A venit frumos acasă, Ca un mieluşel supus. După ce-au vorbit de fleacuri, Care nu au nici un rost, Scumpa lui Clăruţa-ntreabă: - Ei, şi spune-mi, unde-ai fost? - Unde vrei să fiu? - exclamă Didu Gârbea... Am fost la dracu – Când ies din Cârneşti, m-opreşte Aia blondă: a lui Chiţacu! M-a poftit la ea în casă, Mi-a vorbit şi de Chiţacu, Că-i bolnav şi nu prea poate Ştii tu, la femei, săracu! Discutând apoi de criză, M-a tratat c-o cafeluţă. Şi a pus zăvor la uşe Şi a fost foarte drăguţă. - Nu te superi, dragă Didu, Fiindc-ai petrecut cu ea – A-ntrebat Clăruţa dulce – Spune-mi drept, i-ai dat ceva? - Sigur că i-am dat! Ştii bine Că-s galant, ca de-obicei! - Şi cam cât? – Nimica toată! Două piese de cinci lei!   - Dar-ar dracii-n ea de hoaţă! - A ţipat Clăruţa-n van – Chiţacu când vine noaptea Parcă eu îi iau vreun ban?

Povestea lui Ionică cel Prost

Povestea lui Ionică cel Prost  (poreclit şi Irimia) 

Ion Creangă

Amu cică era odată într-un sat un băeţan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băetanul acela era supus, răbdătoriu şi tăcut, şi bărbații şi femeile din acel sat se luase a-i zice "Ionică cel prost, Ionică cel prost" şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că e o vorba că: "dracul în curu' prostului zace". În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi -- tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce pățea cu nime nu împărţea, sărmanul! El şi la crâşmă, şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un puiu de bogdaproşti, se făcea Tănasă şi numai asculta ce pun la cale flăcăii ceilalţi; şi când îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea în gândul său că "tot bine este". Asta era vorba lui Ionică. Iară când nu se mulţumea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea şi el şi tăcea molcum - cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă.

 V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreșit că unde-s flăcăi mulţi, fete sunt şi mai multe; asta-i de când lumea; şi tinere şi bătrâne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe - de toată mâna. Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum aşteaptă porcul ziua de Ignat... Vorba ceea: "Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gâtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă...). Şi apoi ştiţi că este o vorba ca: "tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte peticul".

Ş-apoi când mai este ș-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.

Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate, era un flăcău fruntaş, anume Vasile a Mârgăoae care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.

Dar par'că văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintica răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpşit odată la popa molfăind un potlog de cioric în postul cel mare, chiar în sfântul oltariu. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul având ciudă pe popa, l-a dat pe beţe. Şi apoi să ferească D-zeu sfântul să nu te afle oamenii măcar cu cât îi negru supt unghie că îndată îţi pun coada, cum i-au aninat şi popii codiţa de cioric. Anapoda mai sunt şi oamenii; când văd ochii..., par'că dracul li spune.

Acum să venim iar la vorba noastră de unde am lăsat. După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătând din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor s-au adunat şi ei acum cu toţii la crâşmă şi s-au aşternut pe băute o săptămână întreagă; parcă nici nu li păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de ţesălat şi câte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, când vrea omul sa le facă.

Ionică cel prost, cât ici cât colé, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crâşmă, a strigat la crâşmăreasă să-i aducă o sângeacă de rachiu, ş-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungheriu, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beția de coadă, au început a-şi vărsa inima unul cătră altul, cum îi omul când prinde şi el sărmanul oleacă de chef.

Unul zicea: "Mă! da' nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţă de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, ş-aşa sân arzuliu, aşa ochişori negri scânteieori, şi aşa sprâncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai da ochii a vede! Şiretul cela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc..."

Altul zicea "Mă! eu aş da o păreche de boi, cei mai frumoşi numai să mă lase s-o pup odată colé, cum ştiu eu..."

Altul :"Eu aş da şi cămeşa de pe mine numai să mă lase să-i pun mâna la ţâţe oleacă..."

- Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături - sar eu, măi pulică, m-aş da rob la turci ca să mă lase numai odată să mă culc la sânul ei cel arzuliu, vorba lui Tălpan.

- Bine ţ-ar mai fi, zise atunci un holteiu tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste... dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dânsa, când era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un feteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă câte-un paiu. Scobiţi-vă printre dinţi şi vă clătiţi gura cu câte-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucăţica ei şi degeaba vorba.

Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpâni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, lăsat şi frică şi tot la o parte, şi s-a dus drept între dânşii, zicând:

- Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sunt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sunteţi voi de-o mie de ori decât mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sunteţi aşa de ţâfnoşi... Ce-mi daţi, voi, măi şi s-o ferchezuiesc eu pe Catrina, de faţă cu bărbatu-său, chiar acum dacă vreţi?

Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au repezit ca nişte vultani asupra lui Ionică, zicând:

- Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi mintea. Ia luaţi-l, măi, de cap zice unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea.

- Da ia daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte... Să-i vedem mai întâi lauda şi apoi să-şi ieie plata. Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionica, ca să faci ce-ai zis tu?

- Ia, una de nouă lei, zise el ş-o vadră de vin vechiu, nu vă cer mai mult.

- Iacă una de nouă lei, zise un flăcău, vadra de vin om be-o pe urmă; numai să vedem şi-aist păcat.

- Fie ş-aşa, zice Ionică. Acum haideţi câţiva cu mine şi vă puneţi de pânda la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă, ca să vârâţi omul în prepuş, c-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunosc cu câinii, dar voi luaţi pâne muetă în rachiu, de îţi îngăima până oi face eu treabă...

Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică, şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid şi portiţa binişor şi intră în ogradă fără să zăpească câinii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă în sat... Dar cu atâta mai bine. Flăcăii cei patru se pun la pândă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigând:

- Băica Vasile, băica Vasile, acasă eşti?

Catrina atunci se trezește din somn şi zice: Bădică, bădica! ia scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?

- Eu, băica Vasile!

- Cine eu?

- Eu, Ionică cel prost.

- Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Dar ce cauţi pe la noi tocmai acum, în puterea nopţii, măi Ionică, zice Vasile, căscând.

- Mă rog, băica Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oiu spune eu ce caut; nu mă lăsa că la d-ta mi-i toată nădejdea...

Vasile, cum aude asta, dă drumul lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amândoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împiedecându-se de prag pe întunerec.

- Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile, aprinzând opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculând oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?

- Of! băica Vasile, of!bă mai rău decât turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzându-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, ş-o vre numaidecât să mă deie la oaste. Vornicul, paşnicul şi alţi câţiva câneri, cât pe ce erau să puie mâna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dânşii ca dintre nişte câini turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, țiind tot o fugă până la d-ta. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi d-ta băica Vasile!

- Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fi aşa de fricos, că doar nu-i ţara-n pradă. Socru-meu îi Popa în sat la noi, Nanaşu-i vornic, Moşu-i paşnic, şi tata-i vătăman; ce dracul; oiu pute eu să fac ceva pe sub mânică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, când oiu ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.

- D'apoi mai încape vorbă, băica Vasile? Numai mult stau şi eu de mă mir, ce dracu' au aiştea cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc până la atâta; parcă le-am mâncat capul...

- Las', măi Ionică, nu te mai îngriji atâta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cuiu! Dar nu ştiu cum să mai zic eu ca să nu greşesc. S-or fi pus şi ei cu ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo până colo şi n-ai nici un căpătâiu. Ia însoară-te şi tu, şi atunci ai scăpat de oaste; n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporâm iute şi degrabă! Iacă fată bună pentru tine: ia pe Ioana Todosicăi din deal - fina socru-meu - şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu bre Catrina, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? Ş-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă vară.

- Măi aşa? Nunta-i gata, numai de-ar vrea fata, zise Catrina sughiţând.

- Da' ce-a mai căuta şi ea, zise Vasile, că doar n-o să umple borş în vâșca ceea a ei...

- Ia amu ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbăiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoiu de fete până acum.

- Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are sa vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba, zeu, încă nu-i ea de nasul lui... Parcă cine ştii cine-i ea ca să-i rupă cineva mânecile până pe-acolo. Ştiu că n-o fi aşteptând s-o ieie feciorul lui Pulea Spătariul...

- Da' ce-i mai ai grija atâta, zice Catrina, mânca-i-ai ceea... să-i mănânci! (să mă ierte Ionică de vorba cea proastă...)

Ionică, nu-i vorba, avea bun sprijin în Vasile, dar în Catrina şi mai bun, pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi la al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionica lâna şi făcuse caiere; cu Catrina scosese cânepa din topitoare. Povestea cântecului:

A zis lelea că mi-a da

Când s-a coace cânepa

Ş-a duce-o la topitoare

Şi mi-a da dintre picioare!

Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua căpele de pe râşchitoriu. Cu Catrina la nebedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile... În sfârşit ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt de pe când era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa în şagă câte-oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina - Norocul lui Vasile, ca să nu se mai trudească şi el atâta a face începutul...

- Ce zici, măi Ionică, să iau treaba pe mânecă? Te hotărăşti să te însori?

- Apoi dă, băica Vasile, zice Ionică scărpinându-se în cap; D-tale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce-am să fac cu femeia?

- A... ra! măi Ionică, prost mai eşti! D'apoi nu ştii tu ce face omul cu femeia lui? Uită-te! Pune mâna unde-i lâna, cum am pus eu la Catrina... (apucând-o tocmai de colo...)

- Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi d-ta nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri de faţă cu oameni streini în casă.

- Da' ia las', măi Catrina, las', nu te mai marghioli şi tu atâta, că doar Ionică-i de-a noştri...

- Ei, cum ţ-ai mai luat de samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce ai sa faci cu nevasta, când te-i însura? S-o dai pe mâna mea, măi, că de asta, slavă Domnului, nu-i supărare...

- D'apoi d-tale aşa ţi-i a zice, băica, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să-nvăţ, că am rămas de mic copil sărac de părinţi...

- Apoi dar tot bine zic oamenii că eşti prost, măi Ionică. Hai! ce-mi dai tu mie să te-nvăţ eu?

- D'apoi ce nu ţ-aş da, băica, din toata sărăciea mea! Dar numai una de nouă lei am la sufletul meu!

- Buna-i ş-aceea, măi Ionică, dacă n-ai mai mult, ad-o-n coa', măi băete. Şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei, că dacă nu-i pulă / casa nu-i sătulă.

Ionică scoate atunci cea de nouă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de D-zeu. Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:

- Catrină - hai! Ia aşează-te tu oleacă, bre, colé cum ştii tu, şi ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, să se înveţe a face şi el.

- Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mâna la ochi, de ruşine, asta încă-i una; parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbâtii de faţă cu oamenii? Strânge-ţi minţile acasă, zăludule!

- Ia taci, bre Catrină, taci! Iacă cea de nouă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-o dat-o prăvale pe pat, îi rădică poalele frumuşel şi zice; Apropie-te, măi Ionică, şi deschide-ţi ochii în patru de te uită, ca să înveţi şi tu... Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergeau petecele...

Catrina văzând şi ea pe bărbatu-seu că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mâţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi... Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la câinii cei turbaţi!

- Ei, măi Ionică, zise Vasile cu limba scoasă-afară şi gâfâind, după ce s-a mântuit, nici acum nu te-ai dumirit, ce-ai să faci cu nevasta după ce te-ai însura?

- Doamne, băica, taie-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut D-stră.

- Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre atâta chiţibuş în bostan, după cât ţi-am arătat eu? Se vede lucru că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit numai aşa un boţ cu ochi şi fără nici oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti!

- I-auzi, fă Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu ş-apoi te vedeam eu ce făceai, când îţi vin haghiţele...

Catrina auzind asta se marghiolea şi se prefăcea mânioasă, şezând cu mâna la ochi şi zicând:

- Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mânca-l-ar jegul să-l mănânce. Că numai el ne-a stricat somnul cu oastea ceea a lui, vedea-l-aş rădăvoiu să-l văd!

- Doamne, măi Catrină, cum îl mai blăstămi şi tu curat degeaba; da' unde era să se ducă şi el săracul, dacă n-are pe nimenea... Ei, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, când a fi să fie?

- Taie-mi capul, băică, nu ţ-am mai spus?

- Măi, da drept să-ţi spun ca proastă lighioaie mai eşti! Nu ştiu, zeu, dacă te-ar prinde şi la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti așa de bucciu la capul tău.

- Ia, ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu...

- Ia lasă-l fă Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atâta, că-l vezi câtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dânsul?

- Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţi-ai luat beleaua pe cap.

- Apoi dar eu găsesc cu cale sa te mai aşezi tu oleacă colé la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, sa vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate c-a puté şi el odată băga în cap... Că, zeu, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dânsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om de când îs eu.

- Ia las' băica Vasile, zice Ionică, nu mai năcăji degeaba pe lelica Catrina, că vad eu bine că n-am să mai învăţ câtu-i lumea şi pământul...

- Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea până nu-i învăţa în astă noapte, ferească D-zeu! Că am de gând numaidecât să te-nsor şi să fii de casa noastră.

- Catrină - hai! ia aşază-te, bre, odată, colé cum îi ştii tu mai bine; nu mai fi aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri, şi că mâne-pomâne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.

Catrina nu prea vroia să se aşeze, cam umbla cu şoparcăeala. Da povestea ţiganului: "Şopârcai cu cine şopârcai, însă Ivan, nu şopârcai".

Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multa rugăminte, că ia pe Catrina lui cam pe nepusă masă, o aşază colé frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să iiee samă şi să bage în cap, că-l mănâncă mama dracului.

Şi cum se mântuie, Vasile întreabă:

- Ei, măi Ionica, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat?

- Doamne, băica Vasile, numai că mi-i groază de d-ta să-ţi spun drept; dar zic eu că n-am putu învăţa de fel.

- Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolândă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gâtul, nu altceva, tihăitule şi punihosule!

- Catrină - hai, ia las', fa, să facă şi el odată că poate atunci s-a deschide mai bine la cap...

- Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti? Ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mâncat mătrăgună? Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femei mă crezi tu pe mine?

- Ia las', fa Catrină, las'! Unde a mers mia, meargă acum şi suta: ca doar, futu-l, n-a sa ţ-o mănânce din loc.

Ș-odată, c-o mână trânteşte pe Catrina pe pat, iar cu cealaltă apucă pe Ionică de cămăşoiu şi-l trage peste dânsa, cu de-a sila! Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las' pe dânsul că pe loc s-a dat la brazdă, şi povestea cântecului:

Scoase-o vână cat o mână,

Borţelită-n căpăţână

Strunjită la rădăcină;

Şi acum o puse,

Cum se duse

Parcă fu, pustia, unsă...

Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum ştia el mai de demult... de pe la părintele Cioric de-acasă... de prin păpuşoi şi de prin alte cele dudăe... când tăiau ţevi de cucută şi de soc şi le destupau cu huludeţul...

Catrina la început ar cam şi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:

- Stai, cumătră, nu vâşca

Că de pulă nu-i scăpa,

- Nici eu nu vreau ca să scap

Ca mi-i a fute de crăp!

- Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin...

- Ia, aşa, zice Vasile: cu prostul ţi-i în cârd; cât nu ştie cică, nu ştie, d-apoi şi când începe a învăţa, dă de tocmală...

- Încet, măi nătărăule, că mi-i spânteca nevasta... Hai, scoală-te acum de pe dânsa, mormolocule!

- Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l sminti acum că par'că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa, de par'că se frigea.

Ionică cel prost, şireicanul, era:

Ciobănaş de la mânzări

Cu pula cu trei spinări

Face prin pizdă cărări...

Un flăcău din cei care pândeau după casă, mişcat până la rărunchi începu atunci a cânta încetişor, zicând:

- Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!

Pân' ce-a plăti 9 lei

Fata popii lui Cioric

Betejită-i la buric

Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!

Pân' ce-a plăti 9lei

Mulţumesc lui D-zeu

Că n-am betejit-o eu!

Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!

Pân' ce-a plăti 9 lei

Ş-a betejit-o Irimiea

Că i-e mare măciuliea!

Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i!

Pân' ce-a plăti 9 lei

Şi mai dă-i şi iară dă-i

Pân' ce-a plăti 9 lei!

Iară ceilalţi flăcăi când au mai văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina, şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimica ş-au pus mâinile-n cap şi crăpau de ciudă. Ş-odată-au şi-nceput a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să deie pe Ionică de gol. Ionică atunci pe loc a înţeles vicleşugul lor ş-odată a început şi el a striga: - Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi cânerii, ş-aici m-au nimerit. Au venit după mine ca să mă prindă şi să mă deie la oaste. Vai de mine şi de mine! Ce-am să mă fac?

- Da nu te spăimânta aşa, măi Ionica! Niboisa (ruseşte - a nu te speria), fricosule, că doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată şi pune mâna pe pistoale şi sloboade vreo două-trei pe fereastră afară de s-a stâns şi opaiţu de pe prichiciu ş-a sărit inima din Catrina, de frică. Atunci flăcăii, na! pe ici li-i drumul. S-au împrăştiat toţi ca puii cei de potârniche, luând-o la sănătoasa... Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iarăşi s-au introcolat şi iar au început a cânta "dă-i, dă-i, dă-i!" şi a chiui ca la nuntă - în pilda lui Ionica şi-a Catrinei, ţiind tot o fugă până la crâşmă şi ducând veste celorlalţi despre ceea ce au văzut.

Iar Vasile după ce s-a încredinţat bine ca nu mai este nimic pe afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis ca să se ducă întins la Teodosica din deal şi să-i spună ca l-a trămis el, şi pentru ce anume l-a trămis. Ionică, însă, care nu avea grija Teodosicăi şi a fetei sale Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crâşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee rămăşagul împreună cu dânşii şi să li deie acum în obraz şi despre răutatea, fala şi fudulia lor.

Şi de-atunci că mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli de Ionica şi să-l mai ţie de prost ca până atunci. Iară lui Vasile peste câteva zile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l râdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecât să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femeie cu tot de răul crăncălăilor. Şi iac-aşa oameni buni şi boieri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că de cât oiu vorbi măscărale, mai bine de-astea... Şi cine-a zice că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte-n casă!

 Scrisă de Ion-Vântură-Ţară, în Iaşi, la 22 octombrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrânită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.

Povestea organului sexual masculin

Povestea organului sexual masculin

corectare la Povestea Poveștilor,  de Ion Creangă

- variantă pentru pudibondaci și vampirizde -

Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a eşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum semăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe-acolo Hristos şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum?

- Da ce semeni acolo, om bun?, întrebă el.

- Ia, nişte pule organe sexuale masculine semăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie.

- Pule Organe sexuale masculine ai zis că semeni, pule organe sexuale masculine să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind semănătura din treacăt cu amândouă mâinile, şi apoi se tot duse în drumul său cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au eşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos vulgar.

Ţăranul, după ce mântui de semănat se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drăgăleţe de pule organe sexuale masculine, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze şi mai răsbelite decalotate!…

- Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zice ţăranul, scărpinându-se în cap şi trântind cuşma de pământ cât ce putu. Asta n-am păţit-o de când m-a făcut mama… ‘Tu-i mațele Întreține-aș relații sexuale cu intestinele aerului! – Ei, ei! Amu ce-i de făcut? – ‘Tu-i Întreține-aș relații sexuale cu descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit lipsit de frumusețe a mai fost la gură.

Şi cum şedea ţăranul uimit, numai iacă ce trecea pe-acolo un potâng de babă o persoană de vârsta a III-a cam strâmbă.

- Bună-vremea, om bun, zise ea.

- Să-mi bag introduc genunchiul în vâjoiul pârâul cui ştiu eu, mătuşă, zise ţăranul îndrăcit întristat de năcaz…

- Dar ce, Doamne iartă-mă eşti aşa măscărăgios obscen, măi omule, zise baba femeia de vârstă înaintată posomorâtă. Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa, de faţă cu o bătrână ca mine?

- D-apoi cum să mai vorbesc şi eu, mătuşă stimată doamnă, când vezi cum ş-a făcut Dumnezeu râs de a ironizat Dumnezeu muncuşoara mea. Da’, la sărăciea în care mă găsesc, pule organe genitale masculine-mi trebuiesc mie? Uite colo pe ogor, ş-apoi mai zi şi dumneata dacă ai ce…

Când se uită baba femeia trecută de prima tinerețe pe ogor, îşi pune mâinile în cap rămâne uimită de ce vede… pule şi iar pule penisuri și iar penisuri, belite şi răsbelite decalotate șiultradecalotate, în toate părţile.

- Vai de mine şi de mine, nepoate! Asta încă-i una.

- Ba dac-ar fi numai una, ce ţi-ar fi, mătuşă! Dar aşa sunt sute şi mii de mii, în cur anus să le ţii!…‘Tu-i Făcea-r-aș dragoste aşa şi pe dincolo că nu ştiu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur sinucid prin spânzurare, nu altceva.

- Ia las’, nepoate, zise baba persoana în vârstă uitându-se cu jale la pule penisuri… De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?

- Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici duşmanilor mei, mătuşă, dar unde s-a mai auzit ochiznovăţie extravaganță ca asta – să mănânci pule membre în loc de păpuşoi! Ia învaţă-mă şi dumneata ce sa fac? Căci pe mine nu mă mai ajunge capul.

Stă ea baba femeia de vârstă înaintată oleacă pe gânduri şi apoi zice:

- Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede – răpede şi să scoţi bani înzăcit şi însutit decât pe păpuşoi, dar ce mi-i da?

- Ce spui, mătuşă distinsă doamnă? Învaţă-mă, că ţ-oiu da ce mi-i cere şi un vrav de pule organe sexuale masculine pe deasupra…

Când a auzit baba de pule organe sexuale masculine, i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele se uita la ele cu dragoste, când le vedea aşa de zdravene şi bârzoete în erecție…

- Apoi eaca ce să faci, nepoate: încarcă-le în car şi le du la târg că ai sa le vânzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce alimenta-s-ar cu tine norocul , acum trebue sa las ruşinea laoparte şi să te învăţ cum ai să înveţi pe cumpărători a le întrebuinţa.

- Că bine zici, mătuşă stimată doamnă, ia spune-mi, rogu-te!

- Când a fi să le vie dor de pulă membru, s-o şuere cum şueri oile la strungă… şi atunci, numai să-ţi poată curul partea dorsală… Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesăţiosÎncetează, lucru avid, obținut pe gratis. Şi atunci pe loc se moae iese din erecție şi tedescotoroseşti eliberezi de dânsa.

Şi drept dovadă, baba persoana de vârsta a III-a îşi înfăşcă o mătrăgană un organ genital masculin, care era mai mare, de pe un strujan, şi începe s-o pue în lucrare să-l pună în stare de funcționare cum se cade…

Povestea porcului

Povestea porcului 

de Ion Creangă

Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai erau doriți să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca cucul și le țiuiau urechile, de urât ce le era. Și apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânșii: un bordei ca vai de el, niște țoale rupte, așternute pe laițe, și atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

În una din zile, baba oftă din greu și zise moșneagului:

— Doamne, moșnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!

— Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

— Așa este, moșnege, văd bine; dar, până la una, la alta, știi ce-am gândit eu astă-noapte?

— Știu, măi babă, dacă mi-i spune.

— Ia, mâine dimineață, cum s-a miji de ziuă, să te scoli și să apuci încotro-i vedea cu ochii; și ce ți-a ieși înainte întâi și-ntâi, dar a fi om, da' șarpe, da', în sfârșit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă și o adă acasă; vom crește-o și noi cum vom putea, și acela să fie copilul nostru.

Moșneagul, sătul și el de-atâta singurătate și dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineață, își ia traista în băț și face cum i-a zis baba... Pornește el și se duce tot înainte pe niște ponoare, până ce dă peste un bulhac. Și numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care ședeau tologiți în glod și se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moșneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, și purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos și mai răpciugos, neputând ieși din glod, rămase pe loc.

Moșneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, așa plin de glod și de alte podoabe cum era, și pornește cu dânsul spre casă.

— Slavă ție, Doamne! zise moșneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai știu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.

Și cum ajunge-acasă, zice:

— Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu! Numai să-ți trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat și frumușel de nu se mai poate. Îți seamănă ție, ruptă bucățică!... Acum pune de lăutoare și grijește-l cum știi tu că se grijesc băieții: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!

— Moșnege, moșnege! zise baba, nu râde, că și aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca și noi... Ba poate... și mai nevinovat, sărmanul!

Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare și, fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; și cu tărâțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzând cu ochii, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el. Iară baba nu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiat așa de chipos, de hazliu, de gras și învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât și obraznic, ea ținea una și bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată și mamă.

Într-una din zile, moșneagul voiește a merge la târg să mai cumpere câte ceva.

— Moșnege, zise baba, nu uita să aduci și niște roșcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!

— Bine, măi babă. Dar în gândul său: "Da' mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduși cu dânsul. De-am avea pâine și sare pentru noi, da' nu să-l mai îndop și pe dânsul cu bunătăți... Când m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua câmpii!"

În sfârșit, moșneagul se duce la târg, târguiește el ce are de târguit și, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:

— Ei, moșnege, ce mai știi de pe la târg?

— Ce să știu, măi babă? Ia, nu prea bune vești: împăratul vrea să-și mărite fata.

— Și asta-i veste rea, moșnege? — D-apoi îngăduiește puțin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Și când ți-oi spune până la sfârșit, cred că ți s-a încrâncena și ție carnea pe tine.

— Da' de ce, moșnege? Vai de mine!

— D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia și până la curțile împărătești, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe și fel de fel de copaci, pe de-o parte și de alta, și în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul, așa cum ți-am spus, aceluia pe loc îi și taie capul. Și cică până acum o mulțime de feciori de crai și de împărați, cine mai știe de pe unde au venit, și nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; și împăratul, după cum s-a hotărât, pe toți i-a tăiat, fără cruțare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune vești sunt aceste? Ba și împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!

— Of! moșnege, of! boala împăraților e ca sănătatea noastră! Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânșii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, ca pe alții... la atâtea iznoave.

— Bune-s și acestea, măi babă; da' bună ar fi și aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul și să ia pe fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume!

Când vorbeau bătrânii, purcelul ședea în culcuș, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus și, uitându-se țintă în ochii lor, asculta ce spun ei și numai pufnea din când în când. Și cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată și mamă! eu îl fac". Baba atunci a amețit de bucurie, moșneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat și, uimit, se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde a ieșit acel glas; dar, nevăzând pe nime, și-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:

— Tată, nu te înfricoșa, că eu sunt! Ci trezește pe mama și du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.

Moșneagul atunci zise îngăimat:

— D'apoi ai să-l poți face, dragul tatei?

— Despre asta n-aibi grijă, tată, că ești cu mine. Numai du-te și vestește împăratului ce-am spus eu!

Baba, atunci, venindu-și în sine, sărută băiatul și-i zise:

— Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie, și pe noi să ne lași, tocmai acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin!

— Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind și nemurind ai să vezi cine sunt eu.

Atunci moșneagul, nemaiavând ce zice, își piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneților în mână, apoi iese din casă și pornește spre împărăție și, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă:

— Da' ce vrei, moșule!

— Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.

Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci ia moșneagul și-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzând pe moșneag, îl întreabă:

— Ce voiești de la mine, moșule?

— Să trăiți mulți ani cu bine, luminate și preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveți fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.

— Dacă poate să-l facă, facă-l, moșnege; și atunci fata și jumătate din împărăția mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au pățit alții, mai de viță decât dânsul?! Dacă te prinzi așa, apoi mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap.

Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese și pornește spre casă, ca să-și aducă feciorul. Și, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laițe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul și zice:

— Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!

Baba, atunci, începe a se boci și a zice:

— Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia, și acum... parcă văd c-am să rămân fără dânsul!

Și, tot bocind ea, o apucă leșin de supărare. Iar moșneagul, de cuvânt; pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi, își ia toiagul în mână, iese din casă și zice:

— Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laițe, apoi se ia după moșneag și, cât colè, mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porțile palatului împărătesc, și străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul și a bufni de râs.

— Da' ce-i acesta, moșule? zise unul din ei.

— D'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.

— Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ți-ai urât zilele!

— Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, și tot de-o moarte are să moară cineva.

— D-ta, moșule, cum vedem noi, cauți pricina ziua-miazamare, cu lumânare, ziseră străjerii.

— D-apoi asta nu vă privește pe d-voastre; ia, mai bine păziți-vă gura și dați de știre împăratului c-am venit noi, răspunse moșneagul.

Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul și strâng și ei din umeri, apoi unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori, moșneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moșneagul, cum intră, se pleacă până la pământ și stă la ușă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, și începe a mușlui prin casă.

Atunci împăratul, văzând așa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav și zise:

— Da' bine, moșnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?

— Ferească Dumnezeu, înălțate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminareavoastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceți aminte.

— Și el are să-mi facă podul?

— D-apoi așa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!

— Hai! ia-ți porcul de-aici și ieși afară! Și dacă până mâine dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți stea capul unde-ți stau tălpile. Înțelesu-m-ai?

— Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, — să nu bănuiți, puternice împărate! — după dorința luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteți copila acasă.

Și zicând aceste, se pleacă după obicei, își ia purcelul, iese și pornește spre casă, urmat de câțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs și mare nedumerire se mai făcuse la palat și în toate părțile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.

Și, către seară, ajungând moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, și începe a se văicăra și a zice:

— Vai de mine, moșnege! da' ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostași îmi trebuiesc?

— Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri să-ți aduc copii de suflet. Și acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostașii, ci ei m-au adus pe mine. Și capului meu se vede că până mâine dimineață i-a fost scris să mai steie unde stă!

Purcelul însă umbla mușluind prin casă după mâncare și nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moșnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit și, cât erau ei de îngrijiți, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binișor pe laiță, a spart o fereastră de bărdăhan și, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului, care acum nu mai era bordei, și până la palatul împăratului. Și podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Și, deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile.

Tot în acea vreme, și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut, și însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat și a găsit cu cale să dea fata după feciorul moșneagului și de îndată a și trimis-o. Căci și împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici măcar aceea nu era bună: frica!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie". Și s-a apucat de gospodărie.

Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de urât ca dintâi.

La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, și, întrebând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicând:

— Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu pățești vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Și trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!

După aceasta au ieșit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Și aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:

— Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu dacă nu poți ieși în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc așa: să potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă și, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc și s-o dai în foc, ca să ardă, și atunci ai să te mântui de dânsa!

— Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta.

Și cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Și când dormea bărbatusău mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dânsa au început a pârâi și pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars și apoi în scrum; și a făcut în casă o duhoare așa de grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept în picioare și s-a uitat cu jale în sobă. Și când a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând:

— Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!

Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis:

— Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, și numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit și pe mine și pe tine deodată! Și dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămâie.

Cum a sfârșit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, și, venind un vârtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. Iară palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, și a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o țină.

Ea, văzându-se acum așa de nenorocită și oropsită, ce să facă și încotro s-apuce? Să se ducă la părinți? Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamete de mustrările socrilor. În sfârșit, s-a hotărât a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. Și hotărându-se astfel, a zis Doamne-ajută! și a pornit încotro a văzut cu ochii. Și a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, până a ajuns într-un loc sălbatic și cu totul necunoscut. Și aici, văzând o căsuță tupilată și acoperită cu mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând:

— Cine-i acolo?

— Eu sunt, un drumeț rătăcit.

— De ești om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o cățea cu dinții de oțel și, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme!

— Om bun, măicuță!

Atunci i se deschide poarta și drumeața intră înlăuntru.

— Da' ce vânt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pământean.

Atunci drumeața a oftat din greu și a zis:

— Ia, păcatele mele m-au adus, măicuță. Caut Mănăstirea-de-Tămâie și nu știu în care parte a lumii se află!

— Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu.

— De nume am auzit, măicuță, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.

— Vezi? Tot de noroc să se plângă omul!

Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, și pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăția ei; și, întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; și i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, și i-a zis cu binișorul: "Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie". Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri.

Și drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Și aici i s-a întâmplat ca și la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură, un păhăruț de vin și o vârtelniță de aur care depăna singură; și a îndreptat-o și ea cu multă bunătate și blândețe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Și de aici drumeața, pornind chiar în acea zi, a mers iarăși un an de zile prin niște pustietăți și mai grozave decât cele de până aici. Și fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă și până la sfânta Duminică. Și sfânta Duminică a primit-o cu aceeași rânduială și tot așa de bine ca și surorile sale. Și făcându-i-se milă de această nenorocită și zdruncinată ființă, a strigat și sfânta Duminică o dată, cât a putut, și îndată s-au adunat toate vietățile: cele din ape, cele de pe uscat și cele zburătoare. Și atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă știe vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Și toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s-a uitat galeș la nenorocita drumeață și i-a zis:

— Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, așa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauți, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă și de mine, și oricât ai voi tu și oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputință.

Și atunci, numai iaca un ciocârlan șchiop se vede venind, cât ce putea; și, șovâlc, șovâlc, șovâlc! se înfățișază înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă și pe acesta:

— Tu, ciocârlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea-de-Tămâie?

— Da' cum să nu știu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul.

— Dacă-i așa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o numaidecât acolo, cum îi ști tu, și povățuiește-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie:

— Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpână, deși este foarte cu anevoie de mers până acolo.

Apoi sfânta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; și i-a mai dat o tipsie mare de aur și o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, și cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; și apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a și pornit, șovâlcâind.

Și când ciocârlanul pe jos, când drumeața pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Și când biata drumeață nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale și o ducea. Și tot așa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate și zdruncen, au trecut peste nenumărate țări și mări, și prin codri și pustietăți așa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească.

Și, în sfârșit, după atâta amar de trudă și primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peșteri. Aici călătoarea s-a suit iarăși pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, și el și-a dat drumul cu dânsa pe o altă lume, unde era un rai, și nu altăceva!

— Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauți tu de-atât amar de vreme. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici?

Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă și îndată cunoaște podul cel minunat din ceea lume și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin, și îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.

— Mai stai! și nu te bucura așa degrabă, că încă ești nemernică pe aceste locuri și tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul.

Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească și ce să vorbească; o povățuiește ce să facă, rând pe rând, cu furca, cu vârtelnița, cu tipsia și cu cloșca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri și sfânta Duminică.

Apoi, luându-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva și celălalt picior. Iară nemernica drumeață, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergând spre fântâna ce-i arătase el.

Și cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă, și apoi se pune jos să se odihnească.

Nu trece mult și, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcând singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decât părul din cap, fuga la stăpână-sa și-i dă de veste!

Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare strașnică, care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu știa hârca: gândul omului. Talpaiadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat și, cum vine, o întreabă:

— Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ți-e de vânzare, și cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi?

— Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.

— De ce nu? Dă furca încoace și rămâi aici până la noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare.

Atunci drumeața dă furca și rămâne. Știrba-baba-cloanța, știind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a doua zi dimineață. Și cum a venit împăratul de la vânătoare și s-a pus în așternut, hârca i-a și trimis laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeață în odaia împăratului, după cum avusese tocmeală, și a lăsat-o acolo, zicându-i încetișor:

— Șezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să te iau.

Hârca, nu doar că șoptea și umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dânsul la vânat.

Și cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeață a îngenuncheat lângă patul soțului ei și a început a plânge cu amar și a zice:

— Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit și să nasc pruncul tău!

Și, sărmana, s-a chinuit așa până despre ziuă, dar înzadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume!

Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo și i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. Și nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fântână și a scos acum vârtelnița. Și venind iarăși slujnica la apă și văzând și această mare minune, fuga la stăpână-sa și-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vârtelniță de aur, care deapănă singură și care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci pohoața de babă o cheamă iarăși la dânsa prin slujnică, pune mâna și pe vârtelniță, tot cu același vicleșug, și a doua zi dis-dimineață o scoate iarăși din odaia împăratului și din ogradă.

Însă în această noapte credinciosul împăratului, simțind ce s-a petrecut și făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ș-a pus în gând să descopere vicleșugul babei. Și cum s-a sculat împăratul și s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. Și împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos și a început a lăcrima. Și pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau șiroaie de lacrimi, la fântâna știută, urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Și cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica știută iarăși o aduce Dumnezeu la fântână, și când mai vede și această mare minunăție, nici mai așteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa și-i spune.

— Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dânșii!

Băbornița, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicând în gândul său: "După ce umblă ea nu se mănâncă".

Și cum vine străina, hoanghina pune mâna și pe tablaua cea de aur și pe cloșca de aur cu puii de aur, tot cu același vicleșug.

Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat și când i s-a adus laptele, a zis în gândul său:

— Acest lapte nu se mai bea și, cum a zis, l-a și aruncat pe furiș, undeva, și pe loc s-a făcut că doarme dus.

După ce hârca s-a încredințat că împăratul doarme, bizuindu-se ea și acum în puterea băuturii sale, a adus iarăși pe străină în odaia lui, tot cu aceeași rânduială ca și în nopțile trecute; și lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeață, căzând iarăși în genunchi lângă patul soțului ei, se îneca în lacrimi, spunând iarăși cuvintele aceste:

— Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Și întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul și să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!

Și când a sfârșit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, și când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, și ea îndată a născut pruncul, fără a simți câtuși de puțin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povestește soțului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut.

Atunci împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, ridică toată curtea în picioare și poruncește să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. Apoi mai poruncește să-i aducă o iapă stearpă și un sac plin cu nuci, și să lege și sacul cu nucile și pe hârcă de coada iepei, și să-i dea drumul. Și așa s-a făcut. Și când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din Talpa-iadului bucățica; și când a picat sacul, i-a picat și hârcei capul.

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui.

Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.

Povestea poveștilor

Povestea poveștilor

(Povestea pulei)
de Ion Creangă

Amu cică era într-un sat un țăran. Și țăranul acela a ieșit odată în țarină să samene niște păpușoi. Și cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo Hristos și cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum și să-și caute de drum?

— Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el.

— Ia, niște pule samăn, răspunse țăranul cu obrăznicie.

— Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, și apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-și putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieșit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul așa de buruenos.

Țăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prășitului, a venit de a prășit păpușoii după rânduială, și iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpușoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugălețe de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze și mai răzbelite!…

— Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncușoara mea de toată vara, zise țăranul, scărpinându-se-n cap și trântind cușma de pământ cât ce putu. Asta n-am pățit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i mațele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de făcut? — ’Tu-i-aș descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură.

Și cum ședea țăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă.

— Bună-vremea, om bun, zise ea.

— Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui știu eu, mătușă, zise țăranul îndrăcit de năcaz…

— Dar ce, Doamne iartă-mă, ești așa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorâtă. Nu ți-i oarecum să vorbești așa, de față cu o bătrână ca mine?

— D-apoi cum să mai vorbesc și eu, mătușă, când vezi cum și-a făcut Dumnezeu râs de muncușoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, pule-mi trebuie mie? Uite colo pe ogor, și-apoi mai zi și dumneata dacă mai ai ce…

Când se uită baba pe ogor, își pune mânile în cap de ce vede… pule și iar pule, belite și răsbelite, în toate părțile.

— Vai de mine și de mine, nepoate! Asta încă-i una.

— Ba dac-ar fi numai una, ce ți-ar fi, mătușa! Dar așa sînt sute de sute și mii de mii, în cur să le ții!… ’Tu-i așa și pe dincolo că nu știu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva.

— Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule… De unde știi c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?

— Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici dușmanilor mei, mătușă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăție ca asta - să mănânci pule în loc de păpușoi! Ia învață-mă și dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul.

Stă ea baba oleacă pe gânduri și apoi zice:

— Nepoate, eu te-aș învăța ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede și să scoți bani înzăcit și însutit decât pe păpușoi, dar ce mi-i da?

— Ce spui, mătușă? Învață-mă, că ț-oiu da ce mi-i cere și un vrav de pule pe deasupra…

Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea așa de zdravene și de bârzoete…

— Apoi iacă ce să faci, nepoate: încarcă-le în car și le du la târg că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce, acum trebuie să las rușinea la o parte și să te învăț cum ai să înveți pe cumpărători a le întrebuința.

— Că bine zici, mătușă, ie spune-mi, rogu-te!

— Când a fi să le vie dor de pulă, s-o șuere cum șueri oile la strungă… și atunci, numai să-ți poată curul… Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesățios. Și atunci pe loc se moaie și te descotorosești de dânsa.

Și drept dovadă, baba își înșfacă o mătrăgană, care era mai mare, de pe un strujan, și începe s-o puie în lucrare cum se cade…

Țăranul a încremenit, când a mai văzut și asta…

— Dar de unde ai aflat meșteșugul ista, mătușă? zise el cu mierare.

— Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne… Nu mă mai întreba cum, și zi bogdaprosti că ți-am deschis ochii ce să faci…

Țăranului atât i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise, apoi se duce acasă, își pune scoarțele la car și-l înfundă bine, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car zdravăn de pule — și la târg băiete, cu dânsele de vânzare.

Și cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cât îi lua gura:

— Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene și tari pentru jupânese mari…

O cucoană văduvă, auzind așa vorbe din gura țăranului, trimite o slujnică să-l cheme la dânsa ca să-i deie un colb…

Slujnica se duce și-l cheamă pe țăran. Și cum vine țăranul, cucoana îl și ia la trei parale, zicând:

— Dar bine, măi țărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului! Acuș te pun la scară și-ți trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înțeles-ai?

— Apoi, dă, milostivă cucoană, zise țăranul scărpinându-se în cap. Să ierte cinstită fața dumneavoastră, ce să facem? Ia niște pule ni-a dat Dumnezeu și le-am adus și noi la târg, să vedem, n-om puté prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă și pe noi o mulțime de angării și nevoi de toate felul…

— Măi țărane, ești nebun, ori cum ești, de vorbești de față cu mine?

— Ba, ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeți, dacă nu mă credeți… ’Tu-i-aș praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să întru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiască, le-aș ține pentru mine, dar așa…

Și odată se duce la car și alege un știulete de puloiu, care era mai mare, și cu dânsa de-a dreptul în casă la cucoană.

— Iaca, cucoană, șagă-ți pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculița mea de toată vara? Ș-apoi dumneata mă mai înghii și cu bătaie, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu! ’Tu-i-aș patruzecile cui știu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun…

Cucoana vede acum că țăranul are dreptate, și se face a se uita într-o parte, dar tot trăgea cu coada ochiului și la cinstita pulă din când în când.

— Bată-te focul să te bată, măi țărane, că ticălos mai ești!… Ș-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuința, când ar vré? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuință. Dar tare mă mier și eu de așa comédie!…

— Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita fața dumneavoastră, ia, când vine cuiva poftă de dânsa, o șueri de câteva ori, cum șuerăm noi oile la strungă, ș-apoi atunci, ține-te la frecuș — cât ce-i puté, că las’ dacă m-a da de rușine. Iară când te-i mulțumi și-i vrea să te lese de frecuș, să strigi la dânsa: ho! ho! haram nesățios! Și atunci îndată numai ce-o vezi că se trage înapoi frumos, ca șerpele la apă dulce… Și pe urmă, de câte ori ți se scoală… tot așa să faci. Și dacă nu te-i mulțămi, atunci să mă blastămi pe mine.

— Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai ești, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă… Ia ieși oleacă afară din odaie, ș-apoi te-oiu chema eu acuș, că am oleacă de treabă…

Țăranul tace molcum și iese. Iară cucoana, drept cercare, începe a șuera nătărânga, și atunci cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei… Și dă-i, și dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei! Vorba ceea: baba bătrână nu se sparie de pula groasă.

Ședea, sărmana, cum șede mielul la țâța oaei, până ce se satură de supt. Cucoana era de cele mai tărtoșe:

În sfârșit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetișor: ho! ho! haram nesățios! pula atunci pe loc s-a muiet și foflenchiu! cade jos… Cucoana îndată o rădică cu mare sfințenie și o pupă drept în bot… Apoi strigă pe țăran în casă și, luându-l cam pe departe, zice:

— Și cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămății de-aiste, măi țărane?

— Cum să se-ntâmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănând păpușoi în țarină, a adus dracul — că mai bine n-oiu zice — doi oameni pe acolo. Și unul din ei, m-a întrebat: ce semăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că pule samăn, să iertați dumneavoastră? Și atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai știe cum a fost, a blagoslovit cu amândouă mânile spre ogorul meu din treacăt, zicând: Pule să dea Dumnezeu să se facă. Și cum vedeți dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Și iac-așa m-am făcut și eu negustoriu de pule, fără știrea lui Dumnezeu. Și, pula mea și trei bani, ș-o căruță de jidani, să ierte cinstită fața dumneavoastră.

— Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea lume!

— Apoi, dă, cucoană, dac-așa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem?

— Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos și cu Sfântul Petru? Că numai ei sunt așa făcători de minuni…

— D-apoi dă, cucoană, mai știu eu cine să fi fost? Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mâne-sa, că mai bine nu le-oiu zice, să ierte cinstită fața dumneavoastră, că știu că mi-a făcut-o bună…

— Dacă-i așa cum spui tu, măi țărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost. Și de-aceea, hai să-ți cumpăr și eu una, spre aducere aminte de anul când s-au făcut pe ogoară de cele care spui tu… căci după mine aista-i semn de belșug.

— Pule, vrei să zici, cucoană.

— De-acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porți prin gură.

— Apoi dă, dac-așa ni-i deprinsă gura, ce să facem? Iertați și dumneavoastră! Dar și dac-a fi după vorba dumitale cucoană, apoi mult stau eu și mă mier de Dumnezeu. Ce dracul? N-are el altă treabă decât numai să se-apuce de făcut pule pe ogoarele oamenilor! Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie și Dumnezeu acela, de-i plac așa de mult pulele! Însă mai știi păcatul? Oiu face și eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga mea, că de mult șade pustie — frântă de para n-am la sufletul meu. — Ei, ce zici, cucoană, iei-ți una ori ba? — că mă prea întârziiu cu iarmarocul.

— Apoi ce mi-i cere tu pe scârnăvia asta, zise cucoana, făcându-se că i-i greață, oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuiește.

— Apoi ce să-ți cer, cinstită cucoană! Că să nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de lei în capăt și pace bună.

— Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar știi că ești de duh, măi țărane!

— Apoi, dă, cucoană, mult mi-au asudat și mie coaiele, pân-am prășit atâta amar de pule, și le-am adus în halul ista, cum le vezi… și dacă de la una ca dumneata nu m-oiu chiaburi, apoi de la țărance de-a noastre ți-ai găsit să mă pricopsesc? Că ele ar voi să le dai câte-o testea de pule de-o para și câte-un vraf pe de-asupra… Așa-i la noi la țărani, băga-mi-aș, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să iertați de vorba cea proastă!…

— Măi țărane, dar trei sute de lei nu ți-i deajuns?

— Nici o lețcaie mai puțin, cucoană.

— Patru sute, măi.

— Nu se poate, cucoană.

— Nici 450?

— Ba nici 499 de lei și 39 de parale. Nu te mai pune și dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o saftea să nu mai stea, c-ai să ai o bunătate de pulă, de mi-i pomeni, și mi-i îndrepta și la alte cucoane de-a dumneavoastră…

— Hai, na-ți 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva să te obrăznicești să spui cuiva că mi-ai vândut mie măscarale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înțeles-ai?

— A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele?

În sfârșit, cucoana dă 500 de lei, își ia pula — și țăranului pe ici i-i drumul, se duse-n treaba lui să vânda cum a puté și pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé, despre asta nu se mai plânge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreabă.

Dar ce mai atâta vorbă. Cum s-a dus țăranul, cucoana cea pâșină și spăsită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodolește sfânta pulă în bumbac, stropit cu aromate, o așază și-o încuie în cutie ca pe un odor neprețuit, ia cheia la sine, și, când îi veneau haghițele, se așeza gospodărește pe treabă, își astâmpăra pofta, și ca mai ba să-i ducă dorul, sau să mai umble pe apucate, ca până atunci. Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrânețe…

Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe moșia cucoanei ș-o roagă de toți Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatârul popei, pune caii la carâtă și se duce cu dânsul în sat să-i boteze. Și după ce-i botează copilul, rămâne la popa la masă în acea zi. Și, la masă, luând și cucoana mai mult un păhăruț, două de vin, — cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luați-l macar până la brâul preotesei, ba, atâta rău să fie! — pe cucoană o ia vinul de cap, și pe loc îi și vine poftă de pulă… Ei! Ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa și cu preoteasa n-o lasă.

— Ai să mâi la noi în astă noapte, cumătriță, ziseră ei, că doar nu-ți plâng copiii acasă.

În sfârșit, cucoana scăpăra de dor de pulă…

— Cumetre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsați să mă duc, ține cheia asta, și fă bine sfinția-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de lângă patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint și mi-o adă încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chițibușuri de-a noastre, știi, cum îi treaba femeilor…

Popa, chitind că-s niște daruri pentru preuteasă, pe dată și pornește călare.

Și ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia cutia și pornește grabnic cu dânsa înapoi spre casă.

Era pe la amează, în mijlocul verii, și da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Și cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie și să vadă ce-i acolo? Sucește el cutia, o învârtește și nu știu cum face de-o deschide. Și când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coșgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a șuera. Și cum se miera el șuerând, pula face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni și a zice: Doamne, izbăvește-mă de vrăjmaș! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ție unuia am slujit și afară de tine pre altul nu știu! Dar toate erau în zadar. În sfârșit, dacă vede popa și vede că nu mai este scăpare, scoate bârnețul de la izmene și cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneț leagă pula cum poate, și unde nu începe popa a se zmunci și a cotigi în toate părțile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcnește el popa, cârnește el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste pulă mare…

În sfârșit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit: ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături și atunci numai iaca și pula iese din curul popei!… Și când se vede popa scăpat, o și croiește la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând și cal și cutie și pulă și bârneț și preuteasa și cucoană și tot, și se ca mai duce în toată lumea. Și dus a rămas și până în ziulica de astăzi.

Păcală în satul lui

I se urâse și lui Păcală să tot umble răzleț prin lume, așa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora și să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.

Și fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse și el în satul lui și începu cum încep toți oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-și agonisi o vițelușă și o trimise la pășune în izlazul satului.

Căci așa se facea averea. Păscând, vițelușa se face vițea, vițeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu vițelul o vinzi ca din prețul ei să cumperi șapte vițelușe și să le trimiți și pe ele la pășune în izlazul satului.

De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască vițelușele oamenilor?

Păștea dar vițelușa lui Păcală, păștea, și cu cât mai mult păștea, cu atâta mai vârtos creștea, încât nu era în tot satul vițea care s-o întreacă, iar când ajunse și ea vițea, nici juncile nu se puteau potrivi cu ea.

— Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie și ăsta? vițeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de crește așa de frumos?

Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; vițeaua era însă vițeaua lui Păcală, iar Păcală își căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească și să nu rupă câteodată și din holdele oamenilor.

Ajungând junincă, vițeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla și ea cum umblase și stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, și unde n-o căutai, acolo dădeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbiște, mai știe bunul Dumnezeu pe unde.

Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleață juninca și că are treabă și nu poate umbla după ea.

Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plâns și ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă când Păcală îi lua pe dinainte și li se plângea de te prindea mila de el.

Când văzură dar că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră pe gânduri. Știau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele șapte vițelușe cum se fac vițele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci și ele, și cum le vinde Păcală și pe ele și se întoarce de la târg cu o spuză de vițelușe, toate flămânde, toate pornite din fire să se facă vițele, juninci și vaci în cele din urmă.

— Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă și urechile din cap cu vițelușa lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură.

Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină și avea treabă, nu putea să-și piardă vara umblând după coada junincei.

Se sfătuiră dar între dânșii și iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n-ajunseră a se dumeri că toată carnea pe care a pus-o vițelușa ca să se facă vițea și din vițea junincă e carne adunată din nutrețul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne din care ar fi fost să fie a lor și numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca și când venise ca vițelușă în sat.

Dumeriți odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea și o mâncară, iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.

Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.

Păcală, de! ce să facă!... Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.

Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vârf de băț și plecă cu ea la târg, ca s-o vândă.

Așa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse și tot se duse mereu, de dimineață până la prânz și de la prânz până seara. Când era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului și se uită împrejurul său, ca să-și găsească vreo casă la care să mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă.

Nu poate, că — Doamne ferește! — ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, știa că sunt fricoase femeile, li se urăște așa singure, și sunt bucuroase de oaspeți, numai ca să știe că e peste noapte picior de om la casa lor.

Și găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ținea și el să rămână așa într-un unghi al casei, într-un șopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi și spuse să se culce și să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el!

"Ce-o să mai fie și asta?!" grăi Păcală. El știa că muierile sunt și vorbărețe, și doritoare de a le ști toate câte sunt în cer și pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai știe... Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, și Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă cele ce se petrec în casă și împrejurul casei.

Nici nu se înseră bine, și muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, și plăcinte, și un purcel fript, și o coastă opărită cu varză călită. Și apoi rachiuri, și apoi vinuri. Ospăț, nu alta!

N-ar fi fost Păcală om pățit dacă n-ar fi știut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era și ea gătită ca de nuntă.

Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aștepta nevasta cum își așteaptă fetele mari pețitorii, ieșind mereu în ușă și în portiță, ca să vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întârzie, dacă sosește.

Nu care cumva să creadă cineva că Doamne ferește ce!... Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai de frunte om din sat și nu putea să-l primească la casa ei ca pe orișicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară.

Alt nimic nu era la mijloc, Doamne ferește! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos și rumen de-ți pocnea șoricul în dinți, costițele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau, rachiul era așezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată — să te miri, nu alta! — se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, și nu-i rămăsese decât să se întoarcă, să pună altă osie la car și să plece mâine din nou la pădure.

Muierea bună și credincioasă își cunoaște bărbatul după mers, din tușite și strănuturi, ba chiar și din pocnetul biciului, iar nevasta la care își luase Păcală conac era și ea muiere bună și credincioasă. Ea își cunoscu bărbatul din scârțâitul roatelor de la car, iar scârțâitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dânsa să-și rânduiască treburile.

Ea luă purcelul cel frumos și rumen și-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta și o puse iute-iute pe cuptor, luă costițele cu varză călită și le vârî în cuptor, mai vârî tot iute-iute și rachiul sub perina de la căpătâiul patului, iar vinul sub pat, și pe când carul cu boii intrară în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.

Nu poate că Doamne ferește ce!... dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.

Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaș, începu să se plângă, nevasta, ca toată muierea bună și credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieși și el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă că e și el aici, să-i ceară iertare că a îndrăznit și să-l mai roage și pe el de conac.

— Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mâncare?

De! ce să-i faci? omul flămânzește la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum.

— Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aștept mâine. O să-ți fac însă o mămăliguță bună, ca s-o mănânci cu o zămuță de usturoi.

— Mămăliguță să fie! grăi bărbatul. Când e flămând, omul se bucură și de mămăliguță. Om umblat prin lume, Păcală știa că o să-l poftească și pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, și nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeț era și el, tot flămând — ca orișice om sosit din drum.

Și cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguța, Păcală, care nu era cap sec, se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos și rumen de-ți pocnește șoricul în dinți, costițe cu varză călită și plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu și să guste măcar o dată din vinul cel vechi.

El se încruntă o dată și trase cam pe furiș cu bățul în piele. Și lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri, de alaltăieri! Simțise o dată mirosul, și grija lui mai departe...

Ca om drumeț, își ținea bățul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi era la picioare.

Bărbatul se cam mira că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era bățul, a lui era pielea; treaba lui era ce făcea cu ele.

Peste câtva timp Păcală iar trase una cu bățul, ba mai se și răsti la piele:

— Ține-ți gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, și acum se răsti și mai rău.

— Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se rugă de iertare că nu poate să spună.

— Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, așa cum o vezi, nu e piele, ci proroc, care știe toate cele neștiute și vrea mereu să spună lucruri de nespus.

— Și ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.
— Uite! grăi Păcală, și puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauți la căpătâiul patului, c-o să găsești rachiu.

Bărbatul căută și găsi.
— Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
— E taină!... răspunse Păcală, asta nu se poate ști.
— Și ce mai zice prorocul?
— Să cauți după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele.

— Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?
— Caută sub pat, că găsești vinul. Astfel înainte — până ce nu ieșiră la iveală costițele și plăcintele, încât numai de-un drag să te uiți la masa încărcată și să te așezi la ea.

Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de față; numai Păcală nu se mira, fiindcă el își cunoștea marfa și știa de ce e bună.

— Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, și-ți scoate și cârtița din fundul pământului!

Va fi fost ori nu așa, destul că Păcală s-a săturat ca un pașă turcesc, încât abia-l mai țineau curelele.

— Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură și el. Nu cumva ți-e de vânzare?

— Doamne ferește! îi răspunse Păcală. Cum aș putea eu să vând un lucru ca acesta? Se poate?!

— Dar dacă ți-aș da un preț bun?
— Auzi vorbă! preț bun? Un proroc ca ăsta e lucru neprețuit.

Doritor cum era de a se hrăni bine și de a ști totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, și așa mereu înainte, până la șapte pungi, bani frumoși chiar și pentru un om mai bogat decât Păcală.

— Fiindcă văd și văd că ții cu orice preț să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o să-ți fac după dorință, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă și mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea!

Așa grăi Păcală, și-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele șapte pungi de galbeni — mulți bani chiar și pentru un om mai bogat decât Păcală.

Și nu era pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să știe toate cele ce se petrec în casa lui și să se mai și hrănească bine.

Iar Păcală, după ce-și vându pielea și puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.

Ziua următoare își luă Păcală rămas bun și plecă iar acasă. Și cum mergea pe drum și cum se simțea așa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viața lui, își puse tare și cu adevărat de gând că de aici înainte nu mai vâșcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora — nu! nu! nu! --, ci se face om ca toți oamenii care vor să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.

Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, și parcă i se surpa casa în cap când se gândea că prorocul a rămas în paza ei. Nu poate că Doamne ferește ce! dar muierile sunt fricoase și nu prea se simt bine când se află aproape de niște lucruri cum era pielea lui Păcală.

Ea făcu dar ce făcu, și-și trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce era, furca în brâu și porni în urma lui Păcală și grăbi și alergă ca să-l ajungă și să-l întrebe ce are să facă și cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile și să-i ieie darul prorociei?

Păcală, de! ce să facă și el?! De pagubă se ferește omul, dar de câștig niciodată; mai luă și de la femeie șapte pungi și îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă de izvor strecurată prin o sită deasă, și-și urmă calea ca și când nimic nu i s-ar fi întâmplat.

— Acum zău că mă fac om așezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce sosi acasă.

Se și făcu. Își zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, — colea, cu pridvor așezat pe stâlpi și cu cerdac mare, — își cumpără pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfârșit, toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mână, toate erau la casa lui Păcală.

Și nu era în sat om mai așezat decât Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost tocmai așa de proști cum erau!

Văzând cum zidește Păcală, cum cumpără, iar cumpără și tot cumpără, cum dă mereu fără să ieie, vecinele începură să șoptească între dânsele și sătenii deteră cu socoteală că va fi având mulți bani Păcală și că banii aceștia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să știe de unde are Păcală banii.

— Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atâta spurcăciune de ban, de tot dai și nu mai sfârșești?

Păcală ședea în cerdacul casei cu pipa în gură și privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea largă și plină.

— De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aș putea să am dacă nu din prețul moșiei pe care am vândut-o?

— Ce moșie, măi Păcală, că tu n-ai avut moșie?!
— Apoi vorbă?! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o și am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.

— Atâția bani pentru o piele de junincă?

— Măi, dar greu mai ești la cap! grăi acum Păcală, care ținea să nu mai umble cu minciuna. Nu înțelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai țineam, făta, și vițelul creștea, și el se făcea vacă, și aveam două vaci, și două vaci fătau doi viței, și se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt șasesprezece și cu timpul o întreagă cireadă de vite. Așa se face socoteala când mergi la târg și știi cum să-ți vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-așa!

Omul dete din cap și deteră din cap și se puseră pe gânduri toți oamenii din satul lui Păcală.

Aveau și ei vițele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-și vândă pielea cu preț? de ce să fie ei mai proști decât dânsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preț de nimic?

Se puseră dar degrab', își tăiară cu toții junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg, să le vândă și ei cum a vândut Păcală pe a lui.

Numai că nu se nimerește totdeauna și nu știu toți oamenii să-și vândă marfa ca Păcală.

Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie prețul la care râvneau, și s-au întors ca vai de ei acasă.

Vai de ei! dar vai și de Păcală! Când se văzură și cu pagubă, și cu batjocură, oamenii se adunară iarăși, se sfătuiră și tot se sfătuiră între dânșii, că ce să facă și ce să dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toți dacă va mai rămânea cu zile.

— O să-și deie foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători.

— O să-și frângă vreun picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre, grăi altul.

— O să sară în fântână, ca să sărim cu toții după el! strigară cu toții.

Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară cu toții ca vai de ei.

Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, și vaca, și oile, și calul de călărit, să-i deie foc la casă și să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să știe dacă nu se va mai întoarce?

Trebuia să-i stingă lumina vieții: numai așa erau scăpați, cu adevărat scăpați de el.

Luară dar hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânșii și după mult sfat au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam de neamul lui să nu mai poată ieși la lumina zilei.

Și dacă tot ar scăpa Păcală chiar și din fundul Dunării? Asta era! Și dacă tot ar scăpa?! Ce era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu poată scăpa, dar deloc să nu poată scăpa.

Se puseră dar din nou și se sfătuiră, și după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală într-un sac, să strângă bine gura sacului și să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară, pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până la fundul Dunării și să ducă și sacul cu Păcală.

Înțelegându-se astfel ei, toți oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur-împrejur și porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia, să-l ridice, să-l ducă și să nu se oprească cu el decât în fundul Dunării.

Păcală ședea cu pipa în gură în cerdacul casei și se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă și plină, — ședea Păcală cu pipa în gură și se uita, — când se pomeni cu satul întreg, mic și mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.

Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?! Nu-i rămânea decât să se dea prins și legat, dacă n-a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă om așezat și să nu mai umble cu minciuna. Dar o viață are omul și o moarte.

— Mi-a fost, se vede, rânduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă.

Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simțea.

Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea și el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, și ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neîndurați și vicleni.

Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac, să-l ia pe sus și să-l ducă la pierzare.

El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă și satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă, ieșiră din curtea cea largă, trecură prin sat și o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare și adâncă.

— Stați, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.

Se opriră în loc cu toții, cu mic, cu mare, cum erau.
— Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.
— Ce-am uitat? întrebară ceilalți.
— Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
— Așa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.

Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să știe unde-l aruncă?

Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile și numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, — prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului și apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.

— Stați, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toții.

— Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării!

— Să-l legăm, strigară cu toții, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.

Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuși prăjina, dete o dată cu ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.

— Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.
— Așa e, strigară cu toții, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.

Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura și să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?

Porniră dar cu toții ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc nepotrivit și să-l scape acum, după ce îl aveau prins și legat.

Ei trebuiau să știe unde are să se oprească piatra cu sacul și cu Păcală cel din sac.

Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur.

— Stați! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toții. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiți, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă și să cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre.

Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?

Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa și n-ar veni dacă n-ar fi destulă.

Alții însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care vine de la deal, și dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa și tot vine, se scurge și tot se scurge, s-ar pomeni că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac și vai de capul lor!

Se adunară dar cu toții de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, și după multă sfătuire se înțeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.

Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la târg, și cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală și se miră, cum s-ar mira tot omul când ar vedea în calea lui asemenea lucru.

— Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac și ce cauți în el?

— N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vârât alții în el.
— Și de ce te-au vârât?
— Ca să mă arunce în Dunăre.
— Și de ce să te arunce?
— Iacă — păcatele mele! — răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic și eu nu vreau să primesc...

— Și de ce nu vrei, măi?
— Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.
— Și de ce nu e?
— Fiindcă are neveste multe, și bărbații pleacă cu toții la lucru, de nu se mai întorc cu săptămânile, și vornicul rămâne el singur cu nevestele.

— Și de ce nu vrei să rămâi cu nevestele?
— Fiindcă sunt multe și toate tinere și sprintene ca furnicile și nu pot să le stăpânesc.

Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală.

— Măi, dar prost mai ești tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu amândouă mâinile.

— Un om mai cu minte e mai cuminte și poate când nu poate prostul, îi răspunse Păcală. Haid'! dacă te simți destoinic, intră în sac și, când vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le că primești să le fii vornic.

— Și ei mă vor primi oare pe mine?
— Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amândouă mâinile! Atât îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Păcală.

El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuși în sac. Păcală răsuflă o dată ușor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decât la cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toți.

Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înșele pe proștii din satul lui Păcală, care nu știau, bieții de ei, că nu mai e tot un prost ca dânșii în sac.

Râdea însă mai ales când simțea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simți că-i dau avânt ca să-l arunce, abia atunci el strigă tare cât putu:

— Stați, măi! Toți se opriră, cuprinși de spaimă și de mirare, fiindcă înțelegeau și ei că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.

— Lăsați-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.
— Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar el vornic în sat, își preface glasul ca să nu-l mai cunoaștem, voiește să ne mai fie și vornic, ba te pomenești c-o să ne spună că el nu mai e Păcală!

— Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înșiși cu ochii lor când îl vârâseră în sac și ei înșiși cu mâinile lor legaseră gura sacului și, supărați cum erau, năvăliră cu toții asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot și — una! două! trei! bâldâbâc! — îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieși la lumină.

Și, Doamne! cât se simțeau de ușurați când văzură că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai iese la iveală și că apa curge mereu de la deal la vale și se îngrămădește asupra lui.

Iară Păcală ședea în cerdacul casei și se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă și plină de vite frumoase.

— Stați, măi! strigă omul cel cu socoteală. Stați! strigă încă o dată.
— Ho, stați! strigară toți oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce mintea nu putea să le înțeleagă, și se opriră cu toții și rămaseră încremeniți în loc.

— Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.
— Așa-i, ziseră cu toții, cum ai ajuns tu aici?
— Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum ați ajuns și voi, venind de acolo până aici?!...

— Dar tu ești mort, măi? te-am aruncat în Dunăre!
— Aș! grăi Păcală. Apa Dunării e rece și te face mai sprinten de cum ai fost.

— Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoți la capăt! Îl arunci legat de o piatră de moară în Dunăre, și se întoarce mai degrabă decât tine acasă!...

— Dar vitele cele multe și frumoase de unde le ai? întrebară ei.
— De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-ați lăsat voi?

— Dar cine ți le-a dat?
— Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cât poate și ce nu poate lua mai lasă și pentru alții.

Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Așa cum erau adunați la casa lui Păcală, plecară cu toții înapoi la Dunăre și nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaștele — bâldâbâc! bâldâbâc! — care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor rămaseră pe țărmure, așteptându-și fiecare bărbatul cu turma de vite.

Era, se înțelege, și popa între dânșii, și fiindcă popii sunt mai lacomi decât alți oameni, el se repezi mai tare decât ceilalți și sări unde era mai afundă apa, dar potcapul tot îi rămase pe deasupra.

Preoteasa, care stătea pe țărmure, lacomă și ea, văzând potcapul, credea că n-are popa destulă vârtute ca să se cufunde, și că vor lua alții toate vitele mai înainte de a fi ajuns și el la fund.

— Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneșe!

A și intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalți.

Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.

Cine o știe mai departe, mai departe are s-o spună.

Păcală... de Ion Creangă

Un negustor, umblând prin mai multe sate și orașe, ca să cumpere grâu, păpușoi și altele, într-o zi ajunse la un pod și când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul și-l întrebă:

— De unde ești, măi creștine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
— Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
— Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?
— Doamne! da' nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înțelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz și altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălțime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi să știu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ți spun, dacă nu știi, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreț, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie și c-o țapă în vârf.
— Bine, știu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aș voi să cumpăr și eu.
— De! nu știi dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, și altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o știi. Să-ți spun eu: iei banița ori dimerlia și pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urmă iarăși o umpli și tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce ești!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preț se vinde chila ori banița; câți lei?
— Așa cum te-nvoiești; și câți lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman și alții.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toți la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decât toți; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa.

— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moș Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii și urechile țintă la el.
— Nu zic așa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveți frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moș popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoșat, de gândești că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar și copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om ca și dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni și cu picioare, mă mișc și mă uit ca toți.
— Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveți butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, și du-te să-ți puie doagele ce-ți lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în școale, ba nici în spitale.

Semnificația ouălor vopsite de Paști

 În fiecare an, de Paşti, obişnuim să vopsim ouă. Dar de unde vine acest obicei?

Legendele creştine leagă simbolul ouălelor roşii de patimile lui Iisus. Răstignirea şi Învierea reprezintă reînvierea naturii primăvara cu reluarea ciclurilor vieţii.

Oul, el însuşi purtător de viaţă, este un simbol al regenerării, al purificării şi al veşniciei. 

Legenda spune ca atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, acestea atingându-l s-au transformat în ouă roşii. O altă tradiţie afirmă că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, i-a adus ouă, care s-au însângerat sub cruce. Altă legendă afirmă că după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii saducei şi rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei a spus: "Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus". Nici nu şi-a terminat acela spusele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

 

O altă legendă spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota. Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.

Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere.

Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.

- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.

Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a Înviat! Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a Înviat! De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: ”Hristos a Înviat!” și primind răspunsul : ”Adevărat a Înviat!” De atunci a rămas obiceiul ca orice femeie credinciosă să vopsescă ouă roşii de Paşti.

În tradiţia populară românească ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din gospodărie, sunt benefice în felurite situaţii etc. Culoarea roşie este simbol al focului purificator. O credintă din Bucovina afirmă că oul roşu este apărator de diavol. Acesta se interesează dacă oamenii fac ouă roşii şi umblă cu colinda, căci doar atunci când aceste obiceiuri vor înceta, el va ieși în lume.

Una dintre cele mai vechi mărturii privind ouăle colorate de la români este cea a secretarului florentin al lui Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a ouălelor vopsite de la Curtea domnitorului muntean. Culorile şi ornamentarea geometrică folosite corespund unei anumite simbolistici şi semnificaţii: 

• • Roşu = simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă. 
• • Negru = absolutism, statornicie, eternitate. 
• • Galben = lumina, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate. 
• • Verde = reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă. 
• • Albastru = cer, sănătate, vitalitate. 
• • Violet = stapânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate. 
• • linia dreaptă verticală = viaţă 
• • linia dreaptă orizontală = moartea 
• • linia dublă dreaptă = eternitatea 
• • linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea 
• • linia uşor ondulată = apa, purificarea 
• • spirala = timpul, eternitatea 
• • dubla spirală = legătura dintre viaţă şi moarte.