Pilde şi cugetări din înţelepciunea popoarelor

Pilde şi cugetări din înţelepciunea popoarelor

Filosofii greci

Antistene

»   Aflând odată că Platon îl vorbeşte de rău, făcu această remarcă: „Este un privilegiu al regilor de a face bine şi de a fi vorbiţi de rău.”

»    Întrebat de un tânăr din Pont, care se pregătea să-i urmeze lecţiile, ce trebuie să aducă, îi răspunse: „Vino cu o foaie nouă, o pană nouă şi o tăbliţă nouă”, făcând aluzie totodată la „mintea” pe care s-o aducă. Fiind întrebat de ce are aşa de puţini discipoli: „Din pricină că am o nuia de argint cu care îi alung.” Punându-i-se întrebarea de ce îşi ceartă cu atâta asprime discipolii, el răspunse: „Tot aşa se poartă şi medicii cu bolnavii lor.”

»    Într-o zi, văzând un bărbat condamnat pentru adulter, exclamă: „Nenorocitule, de ce pericol puteai să scapi cu preţul unui obol!”

»    Avea obiceiul să spună că-i mai bine să dai peste corbi decât peste linguşitori, fiindcă cei dintâi te mănâncă după ce ai murit, iar ceilalţi te mănâncă de viu. Odată, fiind lăudat de nişte ticăloşi, spuse: „Tare mi-e teamă că am făcut ceva rău.” Către cineva care-i spuse: „Mulţi sunt care te laudă”, el replică: „Dar ce rău am făcut?”

»    Într-o zi, fiind mustrat că stă în tovărăşia unor oameni răi, dădu acest răspuns: „Şi medicii stau cu bolnavii şi nu capătă friguri.”

»    Întrebat ce folos a avut el din filosofie, dădu următorul răspuns: „Putinţa de a mă întreţine cu mine însumi.”

»    Dădea sfatul ca oamenii să îndure bârfa cu mai mult curaj decât dacă ar fi loviţi cu pietre.

»    Ducându-se să-l vadă pe Platon când era bolnav şi văzând vasul în care vomitase, făcu această observaţie: „Fierea ţi-o văd, dar nu şi trufia.”

»    Odată el îşi întoarse haina, pe partea ruptă, numai ca să se vadă. Socrate, văzând aceasta, îi spuse: „Îţi văd trufia prin găurile de la haină.”

»    Diocles notează din cugetările lui: „Fii atent la ceea ce-ţi spun duşmanii, căci ei, cei dintâi, îţi descoperă greşelile. Preţuieşte pe omul drept mai mult decât pe o rudă.”

Aristip

»   Odată, pe când Diogene spăla nişte legume, trecu pe lângă el Aristip batjocorindu-l, la care Diogene îi zise: „Dacă te-ai fi obişnuit să mănânci din aceste legume, n-ai fi avut nevoie să umbli cu linguşeli pe la curţile tiranilor.”

»    Fiind întrebat ce a câştigat din filosofie, dădu acest răspuns: „Putinţa de a mă simţi în largul meu cu oricine.” Odată, un altul îl întrebă ce avantaj au filosofii, iar el îl lămuri: „Dacă n-ar mai fi legi, noi am trăi tot ca acum.”

»    La întrebarea lui Dionysios, de ce filosofii se duc la casele bogătaşilor în timp ce aceştia nu-i vizitează pe filosofi, răspunsul lui fu: „Cei dintâi ştiu de ce au nevoie, iar ceilalţi nu.”

»    E mai bine, spunea el – să fii cerşetor decât să fii neînvăţat; cei dintâi au nevoie de bani, ceilalţi au nevoie să fie umanizaţi.

»    Cineva îi aduse copilul la învăţătură, iar când el îi ceru o plată de 500 de drahme, tatăl obiectă: „Cu preţul acesta pot cumpăra un sclav.” „N-ai decât să faci aşa şi vei avea doi sclavi”, răspunse el.

»    I se reproşă odată că şi-a luat un avocat într-un proces. „Într-adevăr, şi când dau o masă angajez un bucătar” – spunea el.

»    Odată, într-o călătorie pe mare, de cum înţelesese că vasul era condus de piraţi, îşi scoase banii, începu să-i numere, şi, ca din nebăgare de seamă îi lăsă să cadă în apă; după aceea, fireşte, începu să se văicărească. Spunea că-i mai bine să piară banii pentru Aristip decât Aristip din pricina banilor.

»    Obişnuia să-i mustre pe oameni că la cumpărarea vaselor de lut le încearcă după sunet, dar când e să judece viaţa merg la întâmplare.

Aristotel

»   Criticat odată că dăduse pomană unui om rău, el explică: „Mi-a fost milă de om, nu de caracterul lui.”

»    Avea obiceiul să spună mereu prietenilor şi elevilor oriunde şi oricând se întâmpla să ţină o lecţie: „După cum vederea îşi ia lumina în aerul înconjurător, tot aşa o ia şi sufletul de la învăţătură.”

»    Auzind că cineva îşi bătuse joc de el, spuse: „În absenţa mea poate chiar să mă şi bată cu biciul.”

»    Fiind întrebat cum se deosebesc cei educaţi de cei needucaţi, răspunse: „Tot atât de mult ca viii de morţi.” Spunea că educaţia este o podoabă în fericire şi un refugiu la nenorocire. Profesorii care educă copiii merită, spunea el, mai multă cinstire decât părinţii care i-au născut numai; căci aceştia le-au dat viaţa, pe când ceilalţi – o viaţă frumoasă.

»    La întrebarea: „Ce-i un prieten?”, dădu răspunsul: „Un suflet mare care locuieşte în două corpuri:” Întrebat ce folos a tras din filosofie, dădu această lămurire: „Acela de a face de bună voie ceea ce alţii fac de teama legilor.” Educaţia spunea că este cea mai bună provizie pentru bătrâneţe.

»    Viciul este suficient ca să producă nefericirea, oricât de multe bunuri exterioare şi corporale i s-ar adăuga. Mai afirma că virtuţile nu se implică una pe alta, fiindcă un om poate fi prudent şi totodată drept, dar în acelaşi timp nestăpânit şi fără măsură. El mai spunea că înţeleptul nu este fără patimi, ci moderat în patimi.

Bias

»   Belşug de bani pot avea mulţi datorită norocului. Spunea de asemenea că acela care nu poate suporta o nenorocire este un adevărat nenorocit; că e o boală a sufletului să te îndrăgosteşti de lucruri imposibile şi să nu te poţi gândi la nenorocirile altora.

»    Întrebat ce-i greu, el răspunse: „Să suporţi cu demnitate o schimbare în mai rău.”

»    Odată călătorea pe mare cu nişte oameni lipsiţi de pietate; dar, când se stârni furtuna, chiar şi aceia începuseră să cheme zeii în ajutor. Tăceţi, le spuse el, să nu cumva să vă simtă zeii că sunteţi aici, în corabie.

»    Când un necredincios îl întrebă ce este pietatea, el tăcu, iar acela întrebându-l care-i pricina tăcerii lui, el răspunse: „Tac, fiindcă vrei să afli lucruri ce nu ţi se cuvin.”

»    Nu vorbi repede, căci asta-i semn de sminteală. I-aţi ce ţi se cuvine prin convingere, nu prin forţă. Atribuie zeilor faptele tale bune. Fă-ţi provizii de înţelepciune pentru călătoria de la tinereţe la bătrâneţe, căci aceasta e mai sigură decât toate celelalte bunuri.

Bion

»   Nenorocirea cea mai mare e să nu fii în stare să înduri o nenorocire. Numea închipuirea o piedică în calea progresului.

Chilon

»   Chilon l-a întrebat pe Esop ce face Zeus, iar acesta răspunse: „Coboară pe cel trufaş şi înalţă pe cel umil.”

»    Întrebat prin ce se deosebesc cei învăţaţi de cei neînvăţaţi, Chilon răspunse: „Prin nădejdi temeinice.” Ce e greu? – Să păstrezi o taină, să întrebuinţezi bine timpul liber şi să poţi îndura o nedreptate.

»    Nu ameninţa pe nimeni, căci asta-i apucătură femeiască. Fă o nuntă modestă. Învaţă să fii un stăpân înţelept în propria-ţi casă. Când vorbeşti, să nu gesticulezi, căci aceasta e un semn de sminteală. Fă-te chezaş şi vei fi păgubaş.

Cleobul

»   Zicea că trebuie să ne mărităm fiicele când sunt fete la vârstă şi femei la minte; prin aceasta voia să spună că şi fetele trebuie date la învăţătură.

»    Când cineva pleacă de acasă, mai întâi el să cerceteze ce are de gând să facă; şi la întoarcere, să se întrebe singur ce-a făcut. Dădea sfatul ca omul să-şi exercite trupul; să-i fie mai drag ascultatul decât vorbitul; să prefere învăţătura, nu neştiinţa; să aibă cuvinte de bun augur; să fie prieten al virtuţii şi duşman al viciului. Învaţă să înduri cu bărbăţie schimbările sorţii.

Crates

»   Şi-a prefăcut averea în bani numerar, căci aparţinea unei familii sus puse, şi făcând astfel două sute de talanţi, i-a împărţit concetăţenilor săi. A devenit apoi un filosof atât de tenace încât se spunea: „Vara întreagă purta pe el o manta groasă; iarna, o zdreanţă pe trup.”

»    Adesea Crates alunga cu băţul pe rudele sale care îl vizitau şi încercau să-l abată din drumul ales, rămânând neclintit în hotărârea sa.

»    Se povesteşte că şi-a dat în păstrare banii unui bancher, cu condiţia că dacă fii lui se dovedeau oameni de rând, să-i dea lor, iar dacă deveneau filosofi, să-i împartă în popor, căci fii lui, îmbrăţişând filosofia, n-ar mai fi avut nevoie de nimic. (Filosofii cinici găsesc de cuviinţă să elimine din filosofie studiul logicii şi al fizicii şi să se concentreze cu totul asupra eticii, susţinând că scopul urmărit este viaţa în conformitate cu virtutea, întocmai ca stoicii. Spun că trebuie să trăim frugal, mâncând strictul necesar şi purtând o singură haină. Dispreţuiesc bogăţia, gloria şi nobleţea; unii dintre ei sunt vegetarieni, beau numai apă şi se mulţumesc cu orice adăpost se întâmplă precum Diogene care locuia într-un butoi şi spunea că este privilegiul zeilor să nu aibă nevoie de nimic, iar al oamenilor, care au asemănare cu zeii, să aibă nevoie de puţin. Ei cred că virtutea poate fi învăţată, şi că odată dobândită nu poate fi pierdută. Omul înţelept merită să fie iubit; el este ferit de greşeală şi-i prieten aproapelui său. Nu trebuie să ne lăsăm în voia sorţii, la fel, ei socotesc indiferent ceea ce e intermediar între virtute şi viciu.)

Diogene

»   Ajuns la Atena, se întâlni cu Antistene, care-l respinse din cauză că, de felul lui, Antistene nu întâmpina niciodată elevii cu vorbe bune, dar Diogene îşi cuceri locul de discipol cu de-a sila. Odată chiar Antistene l-a ameninţat cu băţul, dar discipolul şi-a oferit capul, spunând aceste cuvinte: „Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind!” din acest moment a devenit elevul lui şi, cum era un exilat fără patrie, se apucă să ducă o viaţă simplă.

»    Teofrast, în scrierea sa Megaricul, spune că, văzând un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieşire din împrejurările grele în care se afla.

»    Unii spun că el, cel dintâi, şi-a îndoit mantaua, din pricină că era silit să doarmă în ea, că a purtat desaga pentru a-şi ţine hrana, că folosea orice loc pentru orice scop, pentru mâncat, dormit şi conversaţie.

»    Odată ar fi spus, arătând porticul lui Zeus şi sala de procesiuni, că atenienii i-au pus la dispoziţie locuri unde să trăiască. S-a sprijinit pe un toiag numai când a căzut bolnav, dar după aceea îl purta oriunde, e drept nu în cetate, ci când mergea la drum, având şi desaga, după cum spune Olympiodoros. Scrisese cuiva să-i facă rost de o căsuţă şi, cum acesta întârzia, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi în Metroon, aşa cum explică el însuşi în scrierile sale. Vara se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosind orice împrejurare pentru a se căli.

»    Într-o zi, Platon îl invitase la el acasă împreună cu alţi prieteni care veneau de la Dionysios. Diogene, călcând cu picioarele pe covoarele lui Platon, îi spuse: „Calc în picioare deşertăciunea lui Platon”, la care acesta îi răspunse: „De câtă orbire dai dovadă, Diogene, cu aparenţa ta de a nu fi orbit.” Alţii spun că vorbele lui Diogene au fost: „Calc pe trufia lui Platon” şi acesta i-a replicat: „Da, Diogene, cu o trufie de alt fel.”

»    Pe când vorbea într-o zi, despre lucruri serioase fără ca nimeni să ia aminte, se apucă să ciripească şi cum toţi făcură roată în jurul lui, el îi mustră că veneau cu toată graba să asculte fleacuri, dar cu încetineală şi neglijenţă când era o temă serioasă. Mai spunea că oamenii se concurează la lovit cu piciorul şi la diferite exerciţii, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate.

»    Într-o zi strigă: „Veniţi oameni!”, şi când aceştia se strânseră în jurul lui, îi alungă cu băţul, spunând: „Am chemat oameni, nu lepădături.”

»    Către unul care îi spuse: „Eşti bătrân, e timpul să te odihneşti.”, el răspunse: „Cum aşa? Dacă aş alerga la curse şi aş fi aproape de ţintă, ar trebui să încetinesc, în loc să fac un efort mai mare?”

»    Spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers: o statuie se vinde cu trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monezi de aramă.

»    Diogene îi spuse lui Xenaides, care-l cumpărase: „Vino şi vezi să faci ce îţi voi porunci!”, la care acesta îi reaminti că el este sclavul, şi în consecinţă el trebuia să se supună. Diogene îl întrebă atunci: „Dacă, fiind bolnav, ţi-ai fi cumpărat un medic, ai fi ascultat de el sau ia-i fi spus că el trebuie să se supună?”

»    Cineva dorea să studieze filosofia cu el, iar Diogene îi dădu să ducă o scrumbie şi îi spuse să-l urmeze, dar celălalt, de ruşine, aruncă scrumbia şi se îndepărtă. După un timp, întâlnindu-l pe acela, Diogene îi spuse râzând: „Prietenia noastră a stricat-o o simplă scrumbie!” Versiunea lui Diocles este însă următoarea: cineva, spunându-i: „Porunceşte-ne, o, Diogene!”, el îl luă deoparte şi-i dădu să ducă o bucată de brânză care costase o jumătate de obol. Celălalt refuză, iar după aceea Diogene făcu observaţia: „Prietenia dintre noi a fost ruptă de o bucată de brânză care costă jumătate de obol.”

»    Într-o zi, văzând un copil cum bea apă din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ”Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi.” Tot aşa îşi aruncă blidul după ce văzu un copil care-şi spărsese vasul, punând lintea în scobitura unei bucăţi de pâine.

»    Câţiva şoareci se urcaseră pe masa lui, iar el exclamă: ”Ia te uită, până şi Diogene întreţine paraziţi!” Platon făcându-l odată câine, el spuse : ”E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut.” Odată, la ieşirea din baia publică, cineva îl întrebă dacă erau mulţi oameni înăuntru. “Nu – spuse el –, nici unul.” Dar altuia care întrebă dacă era mare gloată, el îi răspunse: ”Da.” Altădată, aprinzând o lampă în plină zi, umbla încoace şi încolo spunând: ”Caut un om!”

»    În ce priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ceea ce fac când sunt treji, dar sunt foarte preocupaţi de nălucirile din timpul somnului.

»    Repeta mereu cu glas tare că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a trăi uşor, dar că acest lucru a rămas ascuns acestora din cauză că ei râvnesc la tot felul de delicatese. De aceea spuse unui om căruia sclavul îi lega încălţămintea: ”Nu vei ajunge la deplina fericire până ce sclavul nu-ţi va sufla şi nasul, şi acest lucru când vei avea mâinile paralizate.”

»    Cineva îi reproşă că a fost exilat din patrie, iar el îi spuse: ”Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof!” Tot aşa, când cineva îi aminti că “poporul din Sinope te-a osândit la exil”, spuse: ”Şi eu pe ei ca să stea acasă.”

»    Odată ceru pomană de la o statuie şi fiind întrebat de ce face aceasta, răspunse: ”Ca să mă exercit în a fi refuzat.”

»    El zicea că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.

»    Când fu întrebat de ce oamenii dau de pomană cerşetorilor, dar nu dau filosofilor, răspunse: ”Fiindcă se gândesc că într-o zi pot să fie şi ei şchiopi sau orbi, dar niciodată să ajungă filosofi.”

»    Pe când se înapoia din Sparta la Atena, fiind întrebat de unde vine şi încotro se duce, răspunse: ”De la locuinţele bărbaţilor spre cele ale femeilor.”

»    Phryne (curtezană celebră prin frumuseţea ei fără seamăn) ridică o statuie de aur Afroditei din Delfi şi se spune că Diogene a scris pe ea: ”Ridicată din desfrânarea grecilor.” Diogene compara pe cei desfrânaţi cu smochinii care cresc pe o stâncă prăpăstioasă; nici un om nu se bucură de fructele lor care sunt mâncate de corbi şi vulturi. Un învingător de la Olympia nu-şi mai lua ochii de la o curtezană. “Ia priveşte colo, spuse Diogene, cum berbecul aprig în luptă este doborât de o fetişcană oarecare!” După el, curtezanele frumoase erau la fel ca otrava îndulcită cu miere.

»    Odată Alexandru cel Mare, venind la el , îi spuse: ”Sunt Alexandru, marele rege!” Iar eu – sunt Diogene – Câinele, (câinele era un animal detestat şi necurat).

»    Cineva îl întrebă ce a câştigat din studiul filosofiei, iar el răspunse următoarele: ”Dacă nu altceva, cel puţin pot fi pregătit pentru orice soartă.”

»    Diogene obişnuia să afirme că există două feluri de educaţie: una sufletească şi alta corporală; această educaţie e cea prin care, cu o exercitare continuă, (exerciţiul perseverent, este unul dintre punctele fundamentale ale moralei cinice: călirea individului pentru a suporta frigul, foamea, reducerea pretenţiilor lui la un minim necesar – îndestularea cu ce ai – iată ţelurile urmărite de cinici şi mijloacele pentru a ajunge la ele) se asigură deprinderea pentru faptele virtuoase; o jumătate a acestei educaţii e incompletă fără cealaltă, sănătatea şi forţa fiind tot aşa de mult cuprinse printre lucrurile necesare atât pentru corp, cât şi pentru suflet. El aducea ca dovadă indiscutabilă faptul că uşor se ajunge la virtute prin exercitare, deoarece în meserii, în deprinderile manuale şi în celelalte arte se poate vedea cum, prin practică, meşteşugarii îşi dezvoltă o extraordinară dibăcie. La fel putem lua cazul cântăreţilor din flaut şi al atleţilor: ce minunată dibăcie dobândesc ei prin munca lor neîncetată! Iar, dacă şi-ar fi pus sforţările lor în educarea sufletului, este neîndoielnic că efortul lor n-ar fi zadarnic şi fără realizări de seamă. Nimic în viaţă susţinea el, nu are sorţi de izbândă fără o practică perseverentă; aceasta poate să învingă orice, prin urmare, în loc de o caznă nefolositoare, oamenii trebuie să aleagă cazna prin care ei pot trăi fericiţi. Dar, din cauza neghiobiei lor, oamenii sunt nefericiţi. Însuşi dispreţul plăcerii este foarte plăcut dacă ne-am obişnuit cu el; căci întocmai cum cei obişnuiţi cu o viaţă de plăceri simt neplăcere când trec la un fel de viaţă opusă, tot aşa cei care s-au exercitat în această direcţie contrară, simt mai multă plăcere în a dispreţui plăcerile.

»    Când a fost vândut ca sclav, a îndurat totul cu nobleţe sufletească. Într-o călătorie pe mare la Egina a fost prins de piraţii de sub comanda lui Scirpalos şi dus la Creta, unde fu scos la vânzare. Întrebat de crainic ce se pricepe să facă, răspunse: ”Să conduc oameni.” După aceea îi arătă pe un corintean îmbrăcat într-o haină tivită cu purpură, Xeniades şi spuse: ”Vinde-mă acestui om, căci are nevoie de un stăpân.” Aşa s-a făcut că l-a cumpărat Xeniades, care l-a luat la Corint, l-a pus să-i supravegheze copiii şi i-a încredinţat toată gospodăria casei. A condus-o în toate privinţele în aşa fel, încât Xeniades spunea oriunde se ducea: ”Un geniu bun mi-a intrat în casă.”

»    Unii spun c-ar fi lăsat cu limbă de moarte ca să-l arunce fără să-l înmormânteze, ca orice animal sălbatic să se poată hrăni din el, sau să fie aruncat într-un şanţ şi să se împrăştie puţină ţărână peste el.

Heraclit

»   Spunea că e mai multă nevoie să stingi aroganţa decât un incendiu.

»    Darius a dorit să-l cunoască şi i-a scris următoarele: “Regele Darius, fiul lui Hystaspes, trimite salutul său lui Heraclit, înţeleptul din Efes. Eşti autorul tratatului Despre natură, care-i greu de înţeles şi de interpretat. În unele părţi, dacă o interpretăm cuvânt cu cuvânt, pare să conţină un studiu al întregului univers şi a tot ce se află în el şi că totul depinde de o mişcare divină; dar, în cele mai multe locuri, gândirea e întreruptă, aşa încât chiar cei mai cunoscători în literatură sunt încurcaţi şi nu ştiu care e justa interpretare a celor scrise de tine. De aceea regele Darius, fiul lui Histaspes, doreşte să se bucure de învăţătura ta şi de cultura greacă. Vino, deci, pe dată, să mă vizitezi în palatul meu. De obicei, grecii nu-s înclinaţi să-şi pună în lumină oamenii lor înţelepţi şi neglijează frumoasele lor învăţături, făcute să fie ascultate cu atenţie şi însuşite. La curtea mea însă îţi sunt asigurate tot felul de privilegii, zilnic o conversaţie nobilă şi demnă şi o viaţă care ţine socoteală de îndemnurile tale.”

»   “Heraclit din Efes salută pe regele Darius, fiul lui Hystaspes. Toţi oamenii de pe pământ se ţin departe de adevăr şi de dreptate şi, din pricina unei sminteli primejdioase, îndrăgesc avariţia şi setea de popularitate. Eu însă, care nu ştiu ce-i răutatea şi mă feresc de săturare, care e totdeauna strânsă cu invidia, şi am groază de a cădea în trufie, nu voi veni în Persia, ci mă mulţumesc cu puţinul care e pe gustul meu.”

Menedem

»   Nefiind în stare să înfrâneze risipa unuia dintre cei care-l pofteau al masă, odată când fu invitat nu spuse nimic, ci îşi dezaprobă în tăcere gazda, mulţumindu-se să mănânce numai măsline.

Periandru

»   Să nu faci niciodată ceva pentru bani; lasă câştigul pe seama treburilor care urmăresc asemenea foloase.

Pitagora

»   După informaţiile lui Timaios, el, cel dintâi, a spus că “prietenii au toate lucrurile în comun” şi că “prietenia înseamnă egalitate”; într-adevăr, discipolii lui puneau tot ce aveau laolaltă. De asemenea, timp de cinci ani, păstrau tăcerea, ascultându-i numai învăţăturile, fără să-l vadă pe Pitagora, până ce erau supuşi unui examen. Din acel moment erau primiţi în casa lui şi le era îngăduit să-l vadă.

»    Pitagora interzicea omorârea animalelor, şi nu permitea mâncarea unor vietăţi care împart cu noi privilegiul de a avea suflet. Un alt motiv mai era ca oamenii să se deprindă cu o viaţă simplă, să se obişnuiască a trăi cu lucruri uşor de găsit, punând pe masă numai hrană nepregătită la foc şi bând apă; căci acesta este mijlocul de a avea un corp sănătos şi o minte ascuţită. Unii spun că se mulţumea cu puţină miere sau cu fagure cu miere sau pâine, neluînd vin în gură; în timpul zilei, pe lângă pâine mânca legume fierte sau crude, şi numai rar peşte. Haina îi era albă şi curată, aşternutul de pat din lână albă. N-a fost văzut niciodată uşurându-se, făcând dragoste, sau beat. Se ferea să râdă şi nu-i plăcea dezmăţul şi povestirile vulgare. La mânie nu pedepsea nici pe sclav, nici pe omul liber.

»    Se povesteşte că-şi îndemna discipolii, ca totdeauna, intrând pe uşa casei, să întrebe: ”Ce greşeală făcui? Ce lucru rău făptuit-am? Ce datorie mi-a rămas neîndeplinită?”

Platon

»   Odată Platon văzu pe cineva jucând zaruri şi îl luă la rost, iar când acesta se dezvinovăţi spunând că joacă pe nimica toată, Platon îi replică: ”Dar obişnuinţa nu-i o nimica toată.”

»    Într-o zi, Xenocrate tocmai sosise la el şi Platon îl rugă să-i biciuiască sclavul, deoarece el nu putea s-o facă, fiindcă era înfuriat. Tot aşa se pretinde că a spus unuia din sclavii săi: ”Ai fi fost bătut cu biciul dacă nu eram înfuriat.”

»    Încălecând într-o zi, descălecă imediat, spunând că trebuie să se păzească ca să nu fie apucat de trufia cabalină.

Pyrrhon

»   La bordul unei corăbii, în timp ce tovarăşii de drum erau înfricoşaţi de furtună, el îşi păstră calmul şi le întări curajul, arătând spre un purceluş de pe corabie care continua să mănânce, şi le spuse că omul înţelept trebuie să-şi menţină o stare de suflet netulburată asemănătoare.

Socrate

»   De cele mai multe ori, era dispreţuit şi luat în râs, dar îndura cu răbdare această purtare proastă; odată chiar cineva se miră foarte că primise liniştit o lovitură de picior, iar el spuse: “Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?”

»    Alcibiade i-a oferit odată un loc mare ca să-şi zidească o casă; dar Socrate îi spuse: “Să zicem c-aş avea nevoie de o pereche de încălţăminte şi că tu mi-ai dărui o piele întreagă; nu m-aş face de râs primind-o?”

»    Adesea, când privea la mulţimea de mărfuri expuse spre vânzare în piaţă, îşi spunea singur: “Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”

»    Era aşa de ordonat în felul lui de viaţă, încât de mai multe ori, când a izbucnit ciuma în Atena, el rămase singurul neatins de boală.

»    Avea obiceiul să spună că-i place cel mai mult mâncarea care are nevoie de cât mai puţine garnituri şi băutura care nu-i deschide pofta pentru alta; că, având cele mai puţine nevoi, este cel mai apropiat de zei.

»    El a invitat odată nişte oameni bogaţi şi Xantipei îi era ruşine cu masa ei: “Fii pe pace, îi spuse el, dacă-s oameni cumpătaţi se vor mulţumi cu atât, iar dacă-s oameni de nimica nu ne vom necăji pentru ei.”

»    Aceluia care i-a spus: “Atenienii te-au osândit la moarte”, el i-a răspuns: “Şi pe ei natura i-a osândit la fel!” Soţiei, lui care se tânguia: “Mori pe nedrept!” îi spuse: “Nu cumva ai fi vrut să mor pe drept?” Înainte de a bea cucuta, Apollodoros îi oferi o haină frumoasă, ca să moară îmbrăcat cu ea. “Cum aşa – îi zise Socrate – haina mea a fost destul de bună cât am trăit, şi acum nu-i bună ca să mor?”

»    Spunea că a trăit cu o femeie aspră, aşa cum unor călăreţi le plac caii focoşi, dar “întocmai cum aceştia, după ce-i domolesc, pot uşor să-i stăpânească pe ceilalţi, tot aşa şi eu, obişnuindu-mă cu Xantipa, voi învăţa să mă comport cu ceilalţi oameni”.

Solon

»   Unii povestesc că regele Cresus, îmbrăcat în podoabe de tot felul, se aşeză pe tronu-i şi-l întrebă pe Solon dacă a văzut vreodată un spectacol mai frumos. “Da – fu răspunsul lui Solon – cocoşi, fazani şi păuni; căci ei strălucesc în culori naturale, care sunt de mii de ori mai frumoase.”

»    Avea obiceiul să spună ca vorba să fie pecetluită de tăcere, iar tăcerea de timpul potrivit.

»    Cei cu trecere pe lângă tirani seamănă, zicea el, cu pietricelele întrebuinţate la socoteli: fiecare din ele înseamnă când un lucru de valoare mare, când unul mic; tot aşa şi tiranii fac din fiecare din jurul lor când om mare şi cu vază, când om fără nici o consideraţie.

»    Întrebat de ce n-a făcut şi o lege împotriva paricizilor, răspunse: “Pentru că n-am crezut posibilă o astfel de crimă.”

»    Bogăţia duce la săturare, iar săturarea la crimă.

»    Îl împiedică pe Thespis să reprezinte tragedii, pentru motivul că ficţiunea e dăunătoare.

»    Încrede-te în nobleţea de caracter mai mult decât în jurământ. Nu minţi niciodată. Urmăreşte scopuri demne. Nu lega uşor prietenii şi pe cele vechi nu le renega. Învaţă întâi s-asculţi şi după aceea să comanzi. Când dai un sfat cuiva, caută să-i fii cât mai folositor, nu cât mai plăcut.

Stilpon

»   Atunci când Demetrios, fiul lui Antigonus, a cucerit Megara, a luat măsuri ca locuinţa lui Stilpon să-i fie păstrată sub pază şi să-i fie înapoiată toată avuţia pierdută în timpul jafului; dar când a cerut să i se întocmească o listă cu bunurile pierdute, Stilpon tăgădui c-ar fi pierdut ceva care să-i fi aparţinut cu adevărat, căci nimeni nu-i luase învăţătura, devreme ce avea încă raţiunea şi cunoştinţele sale.

Thales din Milet

»   Când era întrebat de ce nu are copii, el răspundea: “Pentru că iubesc copiii”.

»    Se povesteşte că, atunci când mama sa îl silea să se însoare, el îi răspundea că încă nu este timpul, iar când nu mai era în floarea tinereţii, la insistenţele mamei sale, el răspundea că a trecut timpul.

»    Ieşind odată din casă însoţit de o bătrână ca să observe stelele, căzu într-o groapă şi strigătele sale de ajutor făcură pe bătrână să-i spună: “Cum vrei să ştii ce-i în cer, Thales dacă nu eşti în stare să vezi ce-i la picioarele tale?”

»    Un bărbat adulter, care-l întrebă dacă ar putea să jure că n-a comis adulterul, el îi răspunse: “Jurământul strâmb nu-i mai rău decât adulterul.”

»    Fiind întrebat ce-i greu, răspunse: “A te cunoaşte pe sine.” Ce e uşor? “A da sfat altuia.” Care-i lucrul cel mai plăcut? “Reuşita.” Cum am putea trăi o viaţă mai bună şi mai dreaptă? “Ferindu-ne de a face ceea ce dojenim la alţii.” El ne spune să ne amintim de prieteni, fie prezenţi, fie absenţi. Să nu ne fălim cu înfăţişarea noastră, ci să ne silim să avem o purtare frumoasă. “Fereşte-te de bogăţia dobândită pe căi necinstite – spune el – şi caută să nu fii acuzat de necredinţă faţă de cei care ţi-au fost camarazi credincioşi.”

»    Grija pe care o ai de părinţii tăi, tot aceiaşi s-o aştepţi şi de la copiii tăi.

Theofrast

»   El îi spuse unuia care nu deschidea niciodată gura la ospăţ: ”Dacă eşti un ignorant, purtarea ta e înţeleaptă, dar dacă eşti un om instruit, purtarea ţi-e neghioabă.”

Xenocrate

»   Odată, curtezana Phryne, vrând să-l pună la încercare sub pretext că ar fi urmărită de nişte indivizi, se refugie în căsuţa lui. El o primi din omenie, şi cum în odaie nu era decât un singur pat îngust, acceptă, la rugămintea ei, să-i facă loc în pat şi ei; dar, la urmă, cu toate provocările ei, ea plecă cum venise, spunând acelora care o întrebau că se culcase, nu cu un bărbat, ci cu o statuie.

»    Aşa de mult era crezut pe cuvânt, încât, deşi era ilegal să se aducă mărturie fără jurământ, totuşi numai lui atenienii i-au îngăduit să facă astfel.

»    Se mulţumea cu foarte puţin. Când Alexandru cel Mare îi trimise o sumă mare de bani, el luă trei mii de drahme atice şi trimise restul înapoi, spunând că nevoile lui Alexandru erau mai mari ca ale lui, deoarece are de întreţinut un număr mai mare de oameni.

»    Unuia care nu învăţase niciodată nici muzica, nici geometria, nici astronomia, dar dorea totuşi să-i urmeze lecţiile, îi spuse: ”Vezi-ţi de drum, căci n-ai instrumente ca să înţelegi filosofia!” Alţii povestesc c-ar fi spus: ”Nu la mine trebuie să vii ca să dărăceşti lâna.”

»    Era cu totul lipsit de trufie; adesea se consacra meditaţiei despre sine însuşi şi se spune că o oră pe zi o consacra tăcerii.

Xenofon

»   Povestea spune că Socrate l-a întâlnit pe o uliţă îngustă şi, punându-i băţul în faţă ca să-l oprească din drum, l-a întrebat unde se vinde tot felul de bucate. După ce primi răspunsul, îi puse o altă întrebare: “Unde devin oamenii mai buni şi mai demni de cinste?” Xenofon nu putu răspunde. “Atunci urmează-mă – îi spuse Socrate – şi vei afla.” Din acel moment deveni elevul lui Socrate.

Zenon

»   Cineva era atât de lacom la mâncare, încât nu mai lăsa nimic pentru ceilalţi comeseni. Într-o zi se aduse la masă un peşte mare şi Zenon îl apucă ca şi cum ar fi vrut să-l mănânce tot. Pe când lacomul se uita la el indignat, Zenon îi zise: ”Ce crezi că simt cei ce trăiesc cu tine zi de zi, când tu nu poţi suporta, o singură dată lăcomia mea?”

»    Arăta cea mai mare oţelire şi frugalitate; hrana pe care o folosea nu era pregătită la foc, iar haina pe care o purta era subţire.

»    În “Republica”, el declară că educaţia obişnuită este fără folos, şi dădea tuturor oamenilor care nu-s virtuoşi epitetele de inamici, duşmani, sclavi şi străini unii faţă de alţii, părinţi faţă de copii, fraţii între fraţi, prietenii între prieteni. Numai omul înţelept poate fi cu adevărat cetăţean, prieten, rudă sau om liber, încât, după părerea stoicilor, părinţii şi copiii, dacă nu-s înţelepţi, sunt duşmani între ei.

»    Frica este o aşteptare a răului. În frică intră următoarele emoţii: teroarea, şovăiala, ruşinea, groaza, panica, anxietatea. Teroarea este o frică care produce spaimă, ruşinea e frica de infamie, şovăiala este frica de faptele viitoare, groaza este frica produsă de reprezentarea unui lucru neobişnuit, panica este frica care-ţi măreşte debitul vorbirii, anxietatea e frica pe care o simţim în faţa unui lucru neclar.

·        

Ë

TAO în aforisme

Zhuang Zi

»    Nu încercaţi să aflaţi opinia unui orb
Despre o pictură.
Nu invitaţi un surd la un concert.
Dar orbirea şi surzenia nu sunt
Numai fizice.
Ele pot atinge chiar şi spiritul
Şi teamă mi-e
Că aceasta-i tocmai cazul dumneavoastră .
 Şi sufletul poate fi orb. Există o mulţime de fiinţe umane care rămân inerte în faţa poeziei, muzicii, artei celei mai sublime. Există oameni care nu vibrează la fiorul omenescului, care nu simt milă, compasiune, dragoste pentru semenii lor. Dar există şi o cecitate spirituală: atunci când nu pricepi nimic din tot ceea ce îţi explică maestrul spiritual; sau, atunci când viaţa spirituală ţi se pare o pierdere de vreme.

»    Oare cum aş putea şti dacă iubirea de viaţă
Nu este decât o iluzie? Cum aş putea şti
Dacă nu cumva cel care se teme de moarte
Nu este ca şi un copil care s-a rătăcit
Şi plânge, pentru că nu-şi mai regăseşte casa?
Doamna Li, fiica ofiţerului de frontieră Ai Feng,
A tot plâns până şi-a udat tivul rochiei
Atunci când a luat-o cu el ducele Tsin.
Dar numai ce a intrat în palatul lui,
S-a întins în culcuş şi a înfulecat pe nerăsuflate
Că a şi regretat că a exagerat cu plânsul.
Oare cum aş putea şti dacă nu cumva
Mort, nu voi râde de dragostea de viaţă?

»    Cel care obţine liniştea, izbuteşte.
S-ar putea spune mai degrabă: cine are răbdare, izbuteşte. Conform principiilor taoiste, orice realizare vine la timpul ei, astfel că nu ai nimic de făcut decât să aştepţi încredinţat că îţi vei atinge scopul. Este ca şi în anecdota cu pescarul care a debarcat la malul mării şi a aşteptat răbdător fluxul să-i transporte barca pe mal. Făcând astfel, el s-a scutit de un efort istovitor şi totuşi şi-a atins scopul.

»    Cel care îl cultivă pe Tao
Nu cultivă datoria şi dreptatea socială
Ci-şi dezvoltă mai întâi calităţile proprii.
Căci cel care îi vede pe alţii
Fără a se vedea pe el însuşi,
Cel care îi aude pe ceilalţi fără a se auzi pe sine,
Îşi pierde claritatea viziunii
Şi devine un altul
Decât el însuşi.

»    Ts`ui Kiu l-a întrebat pe Lao Zi: „Cum am putea îmbunătăţi fiinţele fără a le guverna?”
”Băgaţi de seamă să nu le tulburaţi spiritul, răspunse Lao Zi, căci spiritul fiinţei umane este astfel constituit, încât se simte oprimat de orice presiune, şi exaltat de orice incitare. Oprimat, el se simte încarcerat; exaltat, el poate comite ravagii. Supleţea şi blândeţea întrec asprimea şi violenţa care îngheaţă ca şi gerul sau ard ca şi focul”.

»    Dacă liniştea apei permite
Oglindirea a tot ce se prezintă,
Oare ce nu poate face cea a spiritului?
Spiritul înţeleptului este liniştit,
Oglindă a universului şi a fiinţelor.

»    Cel care vrea să obţină bunuri, devine pofticios.
Cel care vrea onoruri, este avid de toate titlurile.
Cel care doreşte puterea
Cu greu s-ar mai putea lipsi de ea:
Acesta tremură atunci când o are
Şi disperă atunci când e silit să o abandoneze.
Aceşti oameni nu-şi înfrânează dorinţele
Şi cad sub instrumentele guvernării:
Dizgraţie, favoare, confiscare, bunuri, ofensă,
Porunci, suferinţe, condamnări, se înlănţuie
Până la moarte…
Aşa că s-a zis:
A-i conduce pe alţii înseamnă
A te rectifica mai întâi pe tine însuţi.
Porţile eliberării nu se deschid
Pentru cel care nu practică aceste precepte.

»    S-a zis:
Înţeleptul este linişte.
Calmul îi asigură echilibrul,
Detaşarea îi asigură libertatea
Şi îndepărtează de la el
Angoase, mâhniri, influenţe pernicioase;
Integru, el îşi păzeşte mintea limpede
Şi, senin, el străluceşte.

»     Esenţialul este să te reformezi pe tine însuţi.
Astfel am putea atinge ultima bucurie:
Cei din vechime apreciau
Că este fericită o astfel de fiinţă.
Astăzi, se crede că fericirea se găseşte
Într-o funcţie importantă, o însărcinare oficială.
Şi totuşi unde este natura omului în toate acestea?
Aceste demnităţi vin cu titlu provizoriu
Nu le putem nici evita şi nici păstra.
Este inutil să te mândreşti pentru funcţia ta înaltă,
Aşa cum este inutil să te subestimezi
Dacă eşti sărac.
Este suficient să-ţi păstrezi echilibrul sufletesc
Şi aceasta, în toate situaţiile pentru a fi fericit.
Dar astăzi, a avea sau a nu avea funcţie
Este un motiv zadarnic de îngrijorare.
Astfel s-a zis:
A te lăsa dominat de afaceri,
A permite naturii tale să fie coruptă prin cuvinte,
Înseamnă a naşte o confuzie de valori,
E ca şi cum ai merge în mâini.
Suferinţa omului provine din aceea că şi-a pierdut natura sa reală. El se identifică cu o funcţie, cu un post, cu un titlu de nobleţe, cu un rol social şi astfel îşi îngrădeşte propria-i libertate – iată ce înseamnă o răsturnare de valori.

»     A călători pe mare şi a nu te teme
Nici de şerpi şi nici de dragoni
Iată curajul pescarilor.
A călători pe pământ şi a nu te teme
Nici de tigri şi nici de rinoceri
Iată curajul vânătorilor.
Atunci când tăişurile nude se ciocnesc
A considera că moartea este ca şi viaţa
Iată curajul războinicilor.
A şti că eşecul îşi are destinul său
Că succesul îşi are ora sa
Şi a sta fără teamă în catastrofă
Iată curajul înţeleptului.

»     Regele Zhou a trimis doi emisari la Zhuang Zi pentru a-i propune un post de ministru. Zhuang Zi pescuia în râu. După ce i-a ascultat, fără a-şi ridica undiţa din apă, le-a zis: „Am auzit spunându-se că regii Zhou păstrează cu veneraţie, în templul strămoşilor, carapacea unei ţestoase sacre care ar fi murit de mai bine de trei mii de ani. Ce credeţi, această ţestoasă ar fi preferat să moară şi să fie venerată, sau – vie şi să-şi târască coada prin noroi?” „Ar prefera să continue să trăiască şi să-şi târască coada prin noroi”, răspunseră emisarii. „Întoarceţi-vă, zise Zhuang Zi, şi eu la fel, prefer să-mi târăsc coada prin noroi”.

Pentru un taoist viaţa la curte, posturile înalte, onorurile, nu înseamnă altceva decât alterarea autenticei naturi umane. Ele echivalează cu moartea.

»     Dacă miza unei partide este făcută din jetoane
Jucătorul se simte în largul său.
Dacă miza este haina sau centura sa
El se va simţi nervos.
Dacă miza este aurul galben
Îşi va risca toate avuţiile.
Şi totuşi iscusinţa este aceeaşi
Dar tulburarea îi vine din valoarea mizei.
Cel care se ataşează de bunurile exterioare
Devine stângaci în forul său interior.

»     Interiorizarea fără exagerare
Exteriorizarea fără exces
A şti să ţii măsura
Sunt aici trei elemente ale succesului.

»     Un fermier nu dădea doi bani nici pe rangurile onorifice şi nici pe onorariile aferente. El se îngrijea de turma sa aşa încât boii săi erau toţi bine hrăniţi. Ducele Meu, fără a se sinchisi de condiţia lui modestă, îi oferi un minister.

»     Dacă trupul tău seamănă
Cu o ramură de copac uscată
Dacă sufletul tău seamănă
Cu cenuşa stinsă,
Cum ai mai putea fi atins
De o catastrofă?

»     Străinul spuse:
”Adevărul se află în sinceritate
Cine nu este sincer
Nu-l poate influenţa pe un altul…
Numai adevărul interior
Permite minţii să acţioneze în exterior;
În asta constă valoarea adevărului.
Utilitatea sa consistă în a pune
Fiecare lucrul la locul său”.

»     Metalul şi lemnul îl pedepsesc pe om din exterior.
Agitaţia şi excesul
Îl pedepsesc din interior.
Numai fiinţa autentică
Scapă pedepselor
Care vin din interior şi din exterior.

»     Dintre toate instrumentele morţii
Ambiţia
Este cea mai nocivă.

Ambiţia este cea mai ucigătoare pentru că se opune firescului. Ea forţează nota căutând să obţină cu tot dinadinsul ceea ce şi-a propus. De aceea ea este potrivnică vieţii.

»     A te mulţumi să consideri faptele, a fi circumspect, a evita orice exprimare superfluă a sentimentului, şi astfel riscul întâlnit într-o negociere este scăzut. Căci în orice raport interuman antagonismul se ascunde sub cordialitatea aparentă şi poate izbucni, la fel cum băutorii la un chef, mai întâi calmi, se excită din ce în ce mai mult. Tot astfel în toate afacerile între oameni, cuvântul este ca şi vântul pentru val: acţiunea începută poate fi deturnată de la scopul ei.
Prin vânt, valurile se ridică…
Mânia amplifică divergenţa şi urmează vorbele inutile, tari şi argumentele false care aţâţă pasiunile, aşa încât, fără a ne da seama, uităm scopul iniţial.
Nu trebuie să forţezi niciodată rezultatul. Orice exces depăşeşte dreapta măsură.

»     Confucius i-a spus lui Yen Mui:
Tao în sinea noastră nu poate fi scindat. Altminteri îşi pierde unitatea şi dacă-şi pierde unitatea el devine nesigur şi-i provoacă astfel minţii tulburare, tulburare căreia nu-i putem scăpa.
Pe bună dreptate cei din vechime spuneau că omul ar trebui mai întâi să se întărească şi să-l afle pe Tao în sine însuşi şi apoi să-l găsească pentru sau în alţii.
Înainte de a fi realizat aşa ceva, la ce bun să te expui vicisitudinilor celorlalţi?
Căci altminteri, riscăm ca toată eficacitatea să se reducă la dorinţa zadarnică de renume şi ca toată înţelepciunea să se piardă în dispute.

»     Cel care se lasă devorat de griji se dezechilibrează grav. Teama îi paralizează acţiunea, mintea sa cuprinsă de îndoială pare că pluteşte între cer şi pământ, împărţită între emoţiile pozitive şi negative, între avantajele de obţinut şi prejudiciile de evitat. Toate acestea agitându-se în el creează o flacără devoratoare care îi distruge pacea interioară. Mintea, limpede ca şi luna, nu rezistă flăcărilor pasiunilor care te fac să-ţi pierzi controlul şi să uiţi calea justă.

»     Omul, când se bucură prea mult
Gravitează în jurul polului pozitiv.
Când se necăjeşte prea mult,
El gravitează în jurul polului negativ.
Fără echilibru între luminos şi obscur,
Cadenţa anotimpurilor,
Armonia între cald şi frig,
Sunt perturbate.
Fiinţa din această pricină,
Îşi pierde centru de greutate,
Îşi dereglează umorile şi devine incapabilă
Să-şi finalizeze gândurile şi faptele.
Astfel lumea întreagă devine prada
Ipocriziei şi instabilităţii.

Povestiri Zen

»   Nan-in, un maestru din epoca Meji, a fost vizitat de un profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia Zen. Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceaşca oaspetelui, dar a continuat să toarne. Profesorul îl privi mirat şi-i spuse: “Ceaşca s-a umplut, nu mai încape nimic!” Maestrul spuse: “Tu, ca şi această ceaşcă, eşti plin de părerile tale, de prejudecăţi. Cum să-ţi explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde să intre? Goleşte-ţi mai întâi ceaşca…”

»     Maestrul Hakuin era admirat de vecini pentru puritatea vieţii sale. Alături locuia o fată frumoasă, fiica unor negustori de alimente. Într-o zi, ca un trăsnet picat din senin, părinţii descoperiră că fiica lor era însărcinată. Deşi fata nu voia să spună cine-i tatăl, până la urmă mărturisi că era Hakuin. Atunci, părinţii furioşi, se duseră la maestru. „Aaa, da?” a fost singurul lui răspuns. Când s-a născut copilul, i l-au adus lui Hakuin, care l-a îngrijit, fără să-i pese că-şi pierduse reputaţia. După un an, tânăra mamă nu mai rezistă şi spuse adevărul. Tatăl copilului era un tânăr care lucra în târgul de peşte… După ce părinţii se împăcaseră cu ginerele, tinerii părinţi se duseră la Hakuin să-şi ceară iertare şi să-şi ia copilul înapoi. Hakuin nu le reproşă nimic, ci spuse doar atât: „Aaa, da?”

»     Un student îl întrebă pe Gasan: „Ai citit Biblia creştinilor?” „Nu. Citeşte-mi tu din ea”. Studentul deschise Biblia şi citi din Evanghelia lui Matei: „De ce te îngrijeşti de haine? Priveşte crinii câmpului: nu lucrează, nu ţes, dar nici Solomon nu a fost îmbrăcat atât de frumos…” „Cel ce a spus asemenea lucruri, preciză Gasan, pare un om ce a atins iluminarea!” Studentul citi în continuare: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide…” Gasan comentă: „Foarte frumos! Cel care a spus asta, e un Buddha!”

»     Juin, un maestru din Shingon, era, era un savant renumit în cunoaşterea limbii sanscrite. În tinereţe ţinuse conferinţe asupra unui subiect. Mama sa află şi-i scrise. „Nu cred, fiule, că ai devenit călugăr din dorinţa de a te transforma într-o enciclopedie ambulantă. Informaţiile, comentariile, gloria şi onorurile nu au sfârşit. Aş vrea să renunţi la conferinţe şi să te retragi într-un templu mic, izolat. Dedică-te meditaţiei şi aşa te vei realiza cu adevărat”.

»     Maestrul Shaku părăsi această lume când avea şaizeci şi unu de ani. După munca de-o viaţă, lăsă multe învăţăminte, mai bogate decât ale majorităţii maeştrilor Zen. În timpul vieţii, discipolii săi puteau să doarmă ziua. El însă, deşi tolera acest lucru, nu irosea nici o clipă. Pe când avusese doisprezece ani, studia filosofia Tendai. Într-o zi de vară, în timp ce maestrul plecase undeva, micul Soyen se simţise atât de toropit, încât se întinsese pe pământ şi adormise. După trei ore, s-a trezit brusc, simţind că a intrat maestrul. Era prea târziu, maestrul era lângă el. „Scuză-mă”, şopti maestrul, învelindu-l cu grijă, ca pe un oaspete de seamă. De atunci, Soyen nu a mai dormit niciodată după-amiaza.

»     Tosui a fost un maestru Zen celebru la vremea sa. Vizitase multe temple şi predase în multe provincii. Ultimul templu în care predase era atât de plin de discipoli, încât Tosui decise să-şi întrerupă cursurile, sfătuindu-şi elevii să plece unde vor voi. Apoi, dispăru şi el… După trei ani, unul dintre discipoli îl descoperi trăind printre cerşetori, sub un pod din Kyoto, şi-l rugă să-l instruiască. „Dacă reuşeşti să faci ce fac şi eu, măcar câteva zile, poate că te voi instrui”, îi răspunse Tosui. Discipolul se îmbrăcă în zdrenţe şi petrecu o zi alături de maestru. Unul dintre cerşetori murind, Tosui şi discipolul îi cărară cadavrul şi-l îngropară, la miezul nopţii. Apoi se întoarseră sub pod. Tosui dormi profund, dar discipolul nu reuşi să închidă ochii. Dimineaţa Tosui îi spuse: „Azi nu mai e nevoie să ne cerşim mâncarea căci a mai rămas câte ceva de la cel ce-a murit. Discipolul n-a fost în stare să mănânce. „Ştiam că n-o să fii în stare, i-a spus Tosui, du-te deci în pace!”

»     Într-o zi, când armata japoneză făcea manevre, comandanţii şi-au stabilit cartierul general în templul lui Gasan. Acesta îi spuse bucătarului: „Să-i serveşti pe ofiţeri cu aceleaşi mâncăruri simple pe care le mâncăm şi noi”. Militarii, obişnuiţi să fie trataţi altfel, s-au supărat şi unul i-a spus lui Gasan: „De ce nu ne tratezi cum se cuvine? Noi suntem soldaţi, ne sacrificăm viaţa pentru patrie!” Gasan îi răspunse: „Şi noi ce suntem? Noi suntem soldaţii întregii omeniri şi ne străduim să salvăm toţi oamenii!”

»     Un soldat, numit Nobushige, se duse la Hakuin şi-l întrebă: „Există cu adevărat rai şi iad?” „Cine eşti tu?” îl întrebă Hakuin. „Sunt un samurai” „Tu? se miră Hakuin, ce nobil te-ar lua pe tine în garda lui? Ai o mutră de caraghios!” Soldatul se înfurie şi duse mâna la teacă, dar Hakuin continuă: „Ai şi sabie! Pariez că-i prea tocită ca să-mi tai capul!” Nobushige trase sabia din teacă, dar Hakuin îi spuse: „Aşa se deschid porţile infernului!” La aceste cuvinte, samuraiul, înţelegând în sfârşit pilda maestrului, puse sabia în teacă şi se înclină. „Aşa se deschid porţile raiului”, zise atunci maestrul.

»     Nobunaga, un mare războinic, hotărâse să atace duşmanul, deşi armata lui era doar a zecea parte din cea inamică. El era sigur că va învinge, dar soldaţii lui erau plini de îndoială. Atunci, Nobunaga opri marşul în faţa unui templu şi le spuse oamenilor săi: „După ce mă voi ruga în templu, voi da cu banul: dacă iese cap, vom câştiga; dacă iese stema, vom pierde. Suntem, doar, în mâna destinului…” Intră astfel în templu, se rugă cu tăcere, apoi ieşi şi dădu cu banul. La aruncare a căzut cap. Soldaţii, încrezători, erau nerăbdători să dea lupta. După ce au câştigat bătălia, locotenentul lui Nobunaga spuse: „Nimeni nu poate schimba destinul!” „Aşa e”, recunoscu Nobunaga, arătându-i moneda care avea cap pe ambele feţe.

»     Yamaoka Tesshu era unul dintre învăţătorul împăratului. Era şi maestru de scrimă şi foarte pregătit în filosofia Zen. Casa lui era refugiul cerşetorilor şi năpăstuiţilor. Avea doar o singură haină pentru că împărţea tot ce avea celor săraci. Împăratul, văzându-i haina roasă, îi dădu bani să-şi cumpere alta nouă. A doua zi, Yamaoka apăru tot în haina cea veche. „De ce nu ţi-ai luat haine noi?” îl întrebă împăratul. „I-am îmbrăcat pe fiii Maiestăţii voastre”, răspunse învăţatul.

»     Hogen, un învăţat chinez, trăia într-un templu mic, la ţară. Într-o zi, au sosit patru călugări rătăcitori şi l-au rugat să le dea voie să aprindă un foc în curtea templului, ca să facă baie. Hogen îi auzi vorbind, în timp ce tăiau lemnele, despre subiectivitate şi obiectivitate. Se duse la ei şi le spuse: „Priviţi piatra asta mare. Ce credeţi, există doar în mintea voastră, sau în afara ei?” Unul dintre călugări răspunse: „Conform budismului, totul e doar o închipuire a minţii. Piatra, deci, se află doar în mintea mea”. „Cred că ai un cap tare greu, remarcă Hogen, dacă umbli cărând cu tine o piatră ca asta!”

»     Zengetsu, un maestru chinez din timpul dinastiei T’ang, a scris pentru elevii săi următoarele sfaturi: „Să trăieşti în lume, dar să nu strângi legăturile cu pulberea lumii, aceasta este linia de conduită a unui adevărat discipol Zen. Când vezi fapta bună a cuiva, caută să o repeţi. Chiar şi când eşti singur, poartă-te de parcă ai avea alături un oaspete nobil. Exprimă-ţi sentimentele, dar nu fi peste măsură de expansiv. Sărăcia este comoara ta; n-o schimba cu o viaţă îmbelşugată. Un om poate părea altora prost, fără să fie în realitate. O poate face pentru a-şi apăra spiritul cu discernământ. Virtuţile sunt fructul autodisciplinei, nu cad din cer, ca ploaia sau zăpada. Modestia este baza tuturor virtuţilor. Lasă-i pe ceilalţi să descopere că ai atins iluminarea. Un suflet nobil nu se expune în văzul tuturor. Cuvintele trebuie să fie ca nişte pietre preţioase, scoase rar la iveală, dar de mare valoare. Pentru cel ce filosofează cu adevărat, fiecare zi e o zi bună. Timpul trece, dar el înaintează. Nici gloria, nici defăimarea nu trebuie să-l influenţeze. Critică-te des, dar nu-i critica pe alţii. Nu discuta despre ce-i drept şi ce-i rău. Unele lucruri drepte au fost socotite, mult timp, rele. Pentru că-i posibil ca dreptatea să fie recunoscută după secole, nu trebuie să pretinzi recunoaşterea ei imediată. Trăieşte cu un scop şi lasă rezultatele în seama marii legi a universului. Petrece-ţi fiecare zi într-o contemplare plină de seninătate”.

»     Pe când studia, Yamaoka Tesshu vizitase toţi maeştrii. Într-o zi, se duse la Dokuon din Shokoku. Dorind să-i arate pregătirea sa, îi spuse: „Mintea, Buddha, fiinţele, nu există, de fapt! Adevărata natură a fenomenelor este vidul. Nu există realitate, nici iluzie, nici înţelepciune, nici prostie. Nu există nimeni care să dea, nimeni care să primească… Dokuon, care bea tăcut o ceaşcă cu ceai, nu spunea nimic. Deodată însă, îl lovi pe Yamaoka cu un băţ, făcându-l să sară de durere. „Dacă nu există nimic, îl întrebă Dakuon, ce sari aşa?”

»     Hyakujo, un maestru chinez, muncea, chiar şi la optzeci de ani, cot la cot cu elevii săi. Discipolilor nu le plăcea faptul că maestrul se ostenea atât. Ştiind că-i inutil să discute cu el, i-au ascuns uneltele. În ziua aceea, maestrul n-a mai mâncat, nemaimâncând nici în zilele următoare. „S-a supărat că i-am ascuns uneltele, îşi spuseră elevii, mai bine să le punem la locul lor…” În ziua aceea, maestrul a lucrat şi a mâncat, aşa cum făcea de obicei, iar seara le spuse: „Cine nu munceşte, nu mănâncă!”

»     Maestrul Gettan, care a trăit la sfârşitul epocii Tokugawa, spunea: „Există trei feluri de discipoli: cei care-i pot învăţa Zen pe alţii, cei care au grijă de templu şi de sanctuar, iar alţii sunt pur şi simplu, de decor. Gasan nu împărtăşea aceeaşi idee. Pe când studia cu Tekisui, care era foarte sever, fusese lovit de mai multe ori de maestru. Unii elevi nu suportau felul acesta de învăţătură şi renunţau. Gasan însă rămase spunând: „Un discipol fără valoare utilizează prestigiul maestrului, un discipol mediocru admiră bunătatea unui maestru, dar un discipol bun se formează doar sub disciplina maestrului!”

»     Sub îndrumarea maestrului Sengai învăţau meditaţia mulţi elevi. Unul dintre ei se scula noaptea, sărea zidul templului şi se distra în oraş. Într-o noapte, trecând prin dormitoare, Sengai descoperi lipsa elevului şi găsi scara cu ajutorul căreia sărise zidul. Sengai a luat scara şi culcând-o lângă zid s-a aşezat să-l aştepte. Când elevul se întoarse, vrând să sară, puse piciorul pe capul lui Sengai. Dându-şi seama ce făcuse, încremeni. Sengai îi spuse: „E frig în zori… Du-te, să nu răceşti!” De atunci, elevul n-a mai ieşit din templu.

»     Matajuro Yagu era fiul unui celebru spadasin. Tatăl său, convins că fiul e prea leneş pentru a-i egala măiestria, l-a izgonit. Atunci Matajuro s-a dus pe muntele Futara, la celebrul spadasin Banzo. „Vrei să înveţi mânuirea săbiei sub îndrumarea mea? Îţi lipsesc cele necesare”. „Dacă lucrez din greu, câţi ani îmi sunt necesari pentru a ajunge un maestru?”, insistă tânărul. „Restul vieţii tale”. „Nu pot aştepta atât. Dacă accepţi să-mi dai lecţii, voi fi servitorul tău devotat. Cât timp va dura deci?” „Probabil zece ani”, se îmblânzi Banzo. „Tatăl meu a îmbătrânit, va trebui să am grijă de el… Dacă voi munci din greu, cât va dura?” „Treizeci de ani!” „Cum aşa? se miră Matajuro, adineauri ai spus că zece ani, iar acum zici treizeci? Aş accepta orice lipsuri, doar ca să învăţ această artă într-un timp cât mai scurt!” „Se pare, spuse Banzo, că va trebui să rămâi cu mine şaptezeci de ani căci un om care se grăbeşte în felul acesta rareori reuşeşte ceva!” „Bine, zise tânărul, înţelegând că-i pedepseşte nerăbdarea, accept”. Pentru început, Matajuro primi ordinul să nu amintească nimic de scrimă şi să nu se atingă de sabie. În schimb, gătea, spăla vasele, făcea patul, mătura curtea, îngrijea grădina… Aşa trecură trei ani şi Matajuro se ocupa cu aceleaşi îndeletniciri. Nici măcar nu începuse să înveţe primele noţiuni din arta căreia îşi dedicase viaţa. Într-o zi, Banzo se strecură pe la spatele lui şi-i dădu o lovitură teribilă cu o spadă de lemn. În ziua următoare, în timp ce Matajuro gătea, Banzo îl lovi din nou, pe neaşteptate. De atunci, zi şi noapte, Matajuro trebuia să se apere de atacurile surpriză. Nu era clipă în care să nu se gândească la sabia lui Banzo. Atunci zări pe figura maestrului un zâmbet… Matajuro ajunse cel mai mare spadasin din Japonia.

»     Hakuin le povestise discipolilor săi despre o bătrână care avea o ceainărie, lăudându-i cunoştinţele despre Zen. Aceştia nu l-au crezut şi s-au dus la ceainărie să se convingă. După ce au intrat, bătrâna i-a întrebat dacă veniseră să bea ceai sau ca să-i verifice cunoştinţele despre Zen. În primul caz îi va servi cu plăcere, în al doilea, s-o urmeze după un paravan. Îndată ce elevii veniră după ea, bătrâna începu să-i lovească cu un vătrai. Şase elevi din zece suportară loviturile, nedând bir cu fugiţii.

Poveşti filosofice din toată lumea

(Jean-Claude Carriere)

Unui predicator îi plăcea să arate că lucrarea Domnului este desăvârşită. Un cocoşat care îl ascultase l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a spus: „Zici că Dumnezeu face bine tot ceea ce face, dar uite cum m-a făcut pe mine!” Predicatorul l-a privit o clipă şi i-a răspuns: „De ce te plângi prietene? Pentru un cocoşat, arăţi foarte bine!”

Un om pe nume Mojud, ducea o viaţă cât se poate de obişnuită. Lucra la Biroul de Măsuri şi Greutăţi. Într-o zi, a văzut ivindu-se în grădină, în faţa lui, statura lui Khidir, călăuza tainică a sufiştilor. Iar Kidir i-a spus: „Lasă-ţi lucru. Vin-o să mă cauţi peste trei zile pe malul râului.” Mojud s-a dus la şeful lui şi i-a spus ce hotărâre luase. Nu mai dorea să lucreze. Toată lumea din oraş l-a luat drept nebun. Prietenii, familia au încercat în zadar să-l facă să se răzgândească. Curând, fiindcă locul lui de muncă era foarte căutat, Mojud a fost dat uitării.

În ziua cu pricina, s-a dus pe malul râului şi s-a întâlnit cu duhul lui Khidir, care i-a spus: „Sfâşie-ţi veşmintele şi aruncă-te în apă.” Mojud a făcut întocmai fără să crâcnească. Cum ştia să înoate, nu s-a înecat. Un pescar care trecea cu barca pe râu l-a săltat în barcă şi i-a spus: „Ţi-ai pierdut cumva minţile? Ce vrei să faci?”

„Nu prea ştiu”, a răspuns Mojud. Aşa că a rămas pe lângă pescar care l-a învăţat să scrie, să citească şi l-a ajutat la treabă. Aşa au trecut câteva luni. Duhul lui Khidir s-a ivit din nou lângă patul lui Mojud şi i-a spus: „Scoală-te şi pleacă.”

Mojud a părăsit pe dată coliba sărmană a pescarului şi a mers până ce a ajuns la un drum mare. Când se crăpa de ziuă s-a întâlnit cu un ţăran care se îndrepta spre piaţă călare pe un măgar. Ţăranul i-a spus: „Dacă vrei ceva de lucru, vino cu mine, am nevoie de un ajutor.” Mojud l-a urmat fără să şovăie şi a lucrat alături de el vreme de aproape doi ani. A învăţat o mulţime de lucruri despre pământ şi despre roadele lui. Într-o după-amiază, pe când făcea nişte baloturi de lână, i s-a arătat din nou Khidir care i-a spus: „Lasă-ţi treaba, du-te la Mossul şi cumpără-ţi cu banii pe care i-ai strâns o prăvălie de piei.” Mojud a făcut întocmai. Vreme de trei ani s-a îndeletnicit la Mossul cu negoţul de piei. Strânsese o avere frumoasă şi se gândea să-şi cumpere o casă, când a venit din nou Khidir şi i-a spus: „Ia-ţi banii şi cumpără o băcănie în Samarkand.” Mojud a părăsit de îndată oraşul şi s-a dus la Samarkand unde a deschis o băcănie. Atunci a început să dea primele semne de cucernicie. Vedea de bolnavi, îi ajuta pe nevoiaşi. Pătrundea din ce în ce mai adânc în tainele necuprinse ale lumii. Veneau la el dervişi şi poeţi şi-l întrebau: „Cine ţi-a fost învăţător? Cine ţi-a arăta calea?”

„Greu de spus”, răspundea Mojud.

„Ce ai făcut mai înainte?”

„Am lucrat la Măsuri şi Greutăţi”

„Şi ţi-ai lăsat slujba ştiind că ai putea trăi în lipsuri?”

„Nicidecum. Am plecat şi gata.”

Oamenii nu pricepeau nimic.

„Povesteşte-ne viaţa ta, îi spuneau. Cu ce anume te-ai îndeletnicit?”

„Am sărit în apa unui râu şi m-am făcut pescar, apoi am plecat în toiul nopţii. Am lucrat pământul precum un ţăran. Pe când făceam baloturi de lână, am hotărât să merg la Mossul, unde m-am făcut negustor de piei. Am strâns bani şi i-am dat. Pe urmă am venit la Samarkand şi am deschi s o băcănie. Asta-i tot.”

„Purtarea ta este de neînţeles, i-au spus oaspeţii, nu ne ajută deloc să desluşim de unde ţi-ai căpătat puterile.”

„Ştiu, a răspuns Mojud, dar totul s-a petrecut întocmai cum v-am spus.”

Nimeni nu putea pricepe care era în viaţa lui Mojud locul lumii nevăzute, lumea care se strecoară tainic în toate cele şi care face lucrurile de neînţeles. Credem că ştim de unde vin întâmplările, îşi spunea Mojud, fiecare se laudă că ştie de ce anume se petrec lucrurile aşa cum se petrec, dar nimeni nu vede că suntem în puterea unei lumi nevăzute care ne mână să facem ceea ce facem.

Mojud s-a stins la Samarkand, unde dobândise o faimă ciudată, după ce le spusese tuturor doar atât: „Am făcut asta şi nimic mai mult.”

După moartea sa, biografii i-ai făurit o viaţă mai frumoasă şi deosebit de zbuciumată. Pentru că sfinţii trebuie să aibă o viaţă pe măsură. Dorinţa cititorului este mai presus de realitatea tainică a existenţei.

Un bătrân arab care arăta ca vai de lume şi trăia din mila altora rătăcea pe străzile unui oraş. Nimeni nu-l băga în seamă. Un trecător i-a spus, plin de dispreţ:

- Ce faci aici? Vezi bine că nu te cunoaşte nimeni.

Omul cel sărman s-a uitat liniştit la trecător şi i-a răspuns:

- Nu-mi pasă. Mă cunosc eu însumi şi mi-e de-ajuns. Ar fi fost mai cumplit să fie pe dos: să mă cunoască toţi şi să nu mă cunosc eu.

Tagore spune povestea lui Govinda, marele predicator sikh, care citea cărţile sfinte aşezat pe o stâncă, lângă un râu. Învăţăcelul său, Raghunath cel bogat, s-a înclinat în faţa lui şi i-a dat două frumoase brăţări de aur împodobite cu pietre preţioase. Govinda a luat una din brăţări şi a învârtit-o între degete. Brăţara i-a căzut din mână, a alunecat pe stâncă şi a fost înghiţită de apele repezi. Raghunath a scos un strigăt şi s-a aruncat în apă. A căutat îndelung brăţara, în vreme ce Govinda se cufundase din nou în cărţi. Se făcuse seară când învăţăcelul s-a întors la mal, obosit şi ud.

- Dac-ai vrea numai să-mi arăţi unde a căzut, i-a spus el înţeleptului, poate că aş găsi brăţara. Govinda a luat atunci cealaltă brăţară şi a aruncat-o în bulboană, spunând:

- A căzut chiar acolo!

Într-o dimineaţă, califul unei cetăţi vestite l-a văzut pe marele vizir pradă unei straşnice tulburări. L-a întrebat care este pricina, iar vizirul i-a spus:

- Îngăduie-mi, rogu-te, să părăsesc chiar azi cetatea.

- De ce?

- Azi de dimineaţă, când am străbătut piaţa ca să vin la palat, am simţit o izbitură în umăr. M-am întors şi am văzut moartea uitându-se ţintă la mine.

- Moartea?

- Întocmai. Am recunoscut-o pe dată, aşa cum era ea îmbrăcată în negru şi cu un şal roşu. Este aici. Se uita la mine ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt încredinţat. Lasă-mă să plec din oraş tot acum. Am să iau calul cel mai iute şi deseară am să fiu la Samarkand.

- Era chiar moartea? Eşti sigur?

- Cât se poate de sigur. Am văzut-o cum te văd. Sunt sigur că ea era, aşa cum ştiu că tu eşti tu şi nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.

Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înşeuat cel mai bun cal şi a ieşit în galop printr-una din porţile oraşului îndreptându-se prin Samarkand. Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să se deghizeze, cum făcea câteodată, şi să iasă din palat. S-a dus singur în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înşelase. Era chiar moartea, înaltă şi slabă, înveşmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un şal de bumbac roşu. Umbla de colo colo prin piaţă fără să fie băgată în seamă, atingând uşor cu degetul umărul unui negustor care-şi înşira marfa pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea. Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată, cu toate că era deghizat, şi s-a înclinat în semn de respect.

- Am să te întreb ceva, i-a spus încet califul.

- Te ascult.

- Marele vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic şi, după câte ştiu eu, cinstit. De ce azi de dimineaţă, când venea la palat, l-ai împins şi l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el?

Moartea a părut uşor surprinsă şi i-a răspuns califului:

- Nu vroiam să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el, doar că, atunci când ne-am întâlnit întâmplător în mulţime şi l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar el s-a gândit poate că-l ameninţ.

- De ce mirare? a întrebat califul.

- Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand.

Un pescar a găsit undeva pe un ţărm o tigvă goală şi uscată şi a întrebat-o, în glumă, cum ajunsese acolo. Dintre fălcile fără viaţă a ieşit un glas care a spus:

- Vorba.

Pescarul, înspăimântat, a luat-o la fugă spre sat şi de acolo spre rege. I-a povestit nemaipomenita întâmplare.

- O tigvă vorbitoare? A întrebat regele, care credea că omul băuse peste măsură ori fusese lovit în cap cu vreo bâtă de bambus. Fii cu băgare de seamă: dacă mi-ai povesti o prostie, va fi vai de capul tău!

Pescarul, vioi, l-a dus pe rege cu toată suita pe ţărm, unde zăcea tigva. De această dată însă, tigva s-a încăpăţânat să tacă. În ciuda rugăminţilor pescarului, n-a scos un sunet, a rămas mută ca orice tigvă obişnuită. Regele şi-a scos sabia din teacă şi i-a retezat capul pescarului. Apoi s-a întors în sat însoţit de curteni. Tigva cea veche a întrebat atunci ţeasta proaspăt tăiată, care zăcea alături în nisip

- Ce te-a adus aici?

- Vorba, a răspuns ţeasta.

Cunoaşterea, care duce întotdeauna la înţelegere (altminteri este o falsă cunoaştere), e adesea însoţită de o încercare, aşa cum arată o străveche poveste indiană. Într-o cetate cârmuită de un rege buddhist pe nume Kalingadatta trăia un negustor, buddhist şi el. Negustorul avea un fiu care se ţinea cu străşnicie de vechea credinţă şi care-i reproşa tatălui său o convertire demnă de dispreţ. Credinţa adevărată, spunea tânărul, este cea brahmanică, iar singura religie adevărată este cea înfăţişată de Vede.

- Călugării buddhişti sunt de cea mai joasă speţă! S-au lepădat de purificările rituale! Mănâncă la orice oră! Îşi rad ţeasta în loc să păstreze şuviţa sfântă!

Tatăl încerca să-i arate că religiile sunt de mai multe feluri, că buddhismul propovăduieşte nu numai pacea, ci şi iubirea faţă de tot ceea ce este viu. Ce putea fi mai rău într-o asemenea credinţă?

Fiul nici nu vroia să audă şi-şi învinuia fără încetare tatăl. În cele din urmă, acesta l-a dus la rege, care ştia de neînţelegerile dintre tată şi fiu, s-a arătat dintr-o dată necruţător şi l-a osândit pe tânăr la moarte.

- Da! a strigat el, trebuie să moară numaidecât! Fiindcă este o primejdie pentru toţi supuşii noştri!

Tatăl s-a rugat, a căzut în genunchi, iar regele i-a dat tânărului fanatic un răgaz de două luni, ca să-şi îndrepte viaţa. „Ce rău am făcut oare ca să fiu trimis la moarte? se întreba fiul negustorului. N-am făcut decât să apăr credinţa adevărată! De ce trebuie să mor?”

Curând n-a mai avut nici un chef, n-a mai putut dormi şi n-a mai gustat nici o bucurie. Două luni mai târziu, negustorul, însoţit de tânărul slăbit şi fără vlagă, s-a înfăţişat regelui, care i-a întrebat:

- De unde această slăbiciune? Te-am oprit oare să mănânci?

- Să mănânc? A spus tânărul. Dar cum oare aş fi putut mânca? Din clipa în care m-ai osândit la moarte, nu m-am gândit la nimic altceva! Moartea a alungat din mintea mea orice alt gând.

- Toate fiinţele se tem de moarte, i-a răspuns regele. De aceea vin şi te întreb: există oare o credinţă mai bună decât aceea care încearcă să-l lecuiască pe om de teama de moarte?

Tânărul nu ştia ce să zică. Era peste măsură de slăbit şi tremura.

- Iată cum are să vină moartea la tine, i-a răspuns regele. Ia blidul acesta, plin ochi cu untdelemn, şi du-te să înconjuri cetatea. Călăul meu te va urma pas cu pas. Dacă pică din blid o singură picătură de untdelemn, îţi va tăia capul pe loc.

Tânărul a plecat, cu ochii aţintiţi în blidul cu untdelemn, pe care îl ţinea strâns cu amândouă mâinile. Un călău uriaş, purtând la brâu o sabie scânteietoare, mergea în urma lui. Au mers aşa, amândoi, pe străzi, prin mulţime, în jurul templelor, au străbătut piaţa. Călăul păşea în tăcere în urma fiului de negustor.

Acesta nu a vărsat nici măcar o picătură de untdelemn.

Când s-a întors la palat, la căderea nopţii, regele l-a întrebat:

- Ce-ai văzut astăzi în cetate?

- N-am văzut nimic, a răspuns tânărul, şi nici n-am auzit nimic.

- N-ai văzut şi n-ai auzit nimic, i-a spus regele, pentru că nu te uitai decât la blidul cu untdelemn pe care îl ţineai în mână. Poate că ai descoperit însă, prin puterea de concentrare, adevărata credinţă. Fiindcă nu te-ai gândit nici măcar la moarte, care a fost mereu pe urmele tale.

Că ştiinţa şi prin ea înţelepciunea nu pot fi dobândite decât cu ajutorul unui dascăl constituie un lucru pe care îl arată toate tradiţiile. Numai că identitatea şi personalitatea dascălului sunt înfăţişate în mii de chipuri.

Iată, mai întâi, lecţia pe care un rege din sudul Indiei a primit-o de la un hoţ.

Doritor să afle toate tainele furatului, nu pentru a se apuca de această meserie, ci ca să poată împărţi mai bine dreptatea, un rege l-a chemat la el pe un hoţ vestit şi i-a cerut să-i dea lecţii. Omul s-a arătat peste măsură de mirat, ba chiar s-a supărat.

- Eu, hoţ? Cine ţi-a spus o asemenea minciună? Am trăit cinstit de când mă ştiu: cum să-ţi dau lecţii de furat? Spunând fără încetare că este nevinovat şi arătându-se indignat de răutatea vecinilor săi, care-l pârâseră, fireşte, pentru a-i strica bunul nume, omul a fost lăsat să plece. Nu trecuseră decât câteva clipe de la plecarea lui şi regele a băgat de seamă că-i lipsea de pe deget un inel scump. A poruncit ca omul să fie prins şi cercetat, dar inelul nu a fost găsit; poate că găsise răgazul să-l dea vreunui tovarăş. De această dată, fiindcă-l jignise pe rege, omul a fost aruncat în închisoare, urmând să fie tras în ţeapă chiar în a doua zi. Seara, regele nu izbutea să adoarmă. Avea mustrări de cuget, gândindu-se la omul care spusese că este nevinovat, mai întâi când îl chemase la palat, apoi când fusese dus la temniţă. În toiul nopţii, regele s-a sculat şi a coborât în închisoare. S-a strecurat înăuntru pe furiş, ca o umbră, şi l-a auzit pe prizonier, singur în celula întunecată, rugându-se cu râvnă, plângând încetişor şi spunând ce mare nedreptate i se făcuse. Regele – pe care omul nu-l putea zări – a plecat tot pe furiş, precum venise, adânc mişcat, şi a hotărât să-i dea drumul, fiind încredinţat de nevinovăţia lui. Apoi a adormit. A doua zi, omul a fost eliberat şi dus în faţa regelui. Şi-a trecut repede o mână peste alta şi a scos la iveală inelul. L-a apucat cu două degete şi i l-a înmânat, cu toate semnele de supunere şi respect. Peste măsură de uimit, regele l-a întrebat de ce se purtase astfel.

- Mi-ai cerut să te învăţ, i-a spus hoţul. Iată prima lecţie: un hoţ trebuie să se poarte întotdeauna ca şi cum ar fi un om cinstit, care ascultă de lege şi de credinţă. Iat-o şi pe a doua: trebuie neapărat să spună că este nevinovat, chiar atunci când nu mai are nici o scăpare. Când vrei s-o facem pe a treia?

Într-o poveste arabă clasică, dascălul este un fierar de rând. Într-o cetate unde se învăţau toate ştiinţele trăia un tânăr studios, însufleţit de o dorinţă arzătoare de a se desăvârşi. Într-o zi a aflat, ascultând vorbele unui călător, că trăia într-un ţinut îndepărtat un om fără pereche înzestrat cu virtuţile tuturor timpurilor. Deşi era atât de învăţat, omul muncea ca fierar, cum făcuse şi tatăl său, şi tatăl tatălui său. Îndată ce a auzit vorbindu-se despre această minune a ştiinţei, tânărul şi-a luat sandalele şi bocceaua şi a pornit la drum. După luni şi luni de mers şi de oboseală, a ajuns în cetatea fierarului, i s-a înfăţişat acestuia, i-a sărutat poala veşmântului şi a aşteptat cu umilinţă. Fierarul, un bărbat în vârstă, l-a întrebat:

- Ce doreşti?

- Să învăţ ştiinţa, a răspuns tânărul.

Fierarul i-a întins atunci frânghia de la foale şi i-a spus să tragă. Tânărul a tras aşa de frânghie până la apusul soarelui. A doua zi a făcut la fel, şi tot aşa în zilele şi în lunile următoare. A trudit aşa vreme de un an, fără ca nimeni să-i spună o vorbă. Au trecut astfel cinci ani. Într-o zi, tânărul i-a spus fierarului:

- Meştere…

Totul s-a oprit pe dată în fierărie. Ceilalţi lucrători păreau neliniştiţi. În tăcerea încremenită, fierarul l-a întrebat pe tânăr:

- Ce doreşti?

- Ştiinţa, meştere…

Fierarul a răspuns:

- Trage de frânghie.

Au mai trecut cinci ani de trudă în tăcere. Nimeni nu scotea un cuvânt. Dacă un învăţăcel dorea să-i pună dascălului o întrebare, o scria pe un petic de hârtie. Uneori, meşterul arunca hârtia în foc, semn că întrebarea nu făcea două parale. Alteori răsucea hârtia şi o punea în turban, iar a doua zi învăţăcelul găsea răspunsul scris cu litere de aur pe peretele chiliei.

După zece ani, bătrânul fierar s-a apropiat de trăgătorul de frânghie şi l-a atins pe umăr. Cel care venise să deprindă ştiinţa – şi care deprinsese răbdarea – s-a oprit. Se simţea cuprins de o poftă de viaţă fără margini. Bătrânul l-a îmbrăţişat şi la lăsat să plece. Se spune chiar că n-a rostit nici un cuvânt. Tânărul, care era acum un bărbat în toată puterea, s-a întors acasă, la prieteni. Şi a trăit toată viaţa liniştit şi pe deplin împăcat.

Se povestea pe vremuri în China – şi în India – o întâmplare destul de asemănătoare. Un tânăr, căruia îi plăceau de când era copil pietrele preţioase, a hotărât să se facă giuvaergiu. A pornit, aşadar, în căutarea unui meşter care să-l înveţe meseria şi a fost primit de cel mai vestit. La prima lecţie, meşterul i-a pus în palmă o piatră de jad, i-a închis-o în pumn şi i-a spus:

- Ţine pumnul strâns vreme de un an. Cu bine.

Şi l-a trimis acasă. Tânărul s-a întors în casa părinţilor săi, cu piatra strânsă în pumn şi tare supărat. Cum se poate, se întreba el, ca meşterul să-mi fi cerut un lucru atât de prostesc şi atât de greu de îndeplinit? De ce această poruncă fără nici o noimă? Cu toate astea, în pofida întrebărilor iscate de valul de mânie care-l cuprinsese la început, tânărul, care tot se gândea la ce i se ceruse, a izbutit să ţină pumnul strâns vreme de douăsprezece luni, chiar şi noaptea, în somn. La împlinirea sorocului, s-a dus înapoi la meşter, a deschis pumnul şi i-a dat piatra.

- Ce trebuie să fac acum? a întrebat el. Meşterul i-a răspuns:

- Am să-ţi pun altă piatră în mână şi ai să stai aşa un an.

De astă dată, tânărul şi-a arătat mânia: Încă una? De ce această poruncă fără rost, ivită în mintea unui prost bătrân? El, care dorea să se facă giuvaergiu, de ce să nu înveţe meseria cum se cuvine? În vreme ce striga, meşterul i-a pus în mână altă piatră. Fără să-şi dea seama, tânărul a strâns piatra în pumn şi a spus deodată:

- Piatra asta nu e jad!

Printre cele mai cunoscute pilde zen găsim acest dialog scurt, atribuit înţeleptului Josshu. Un discipol îl întreabă:

- Învăţătorule, binevoieşte şi spune-mi, care este povestea adevărată a buddhismului?

- Ţi-ai isprăvit masa? a întrebat înţeleptul.

- Da, stăpâne, tocmai acum.

- Atunci du-te şi spală vasul.

Saadi, poetul persan, povesteşte: Un om cu mare faimă avea un servitor cu un chip hidos şi cu fire nesuferită. Nu putea primi nici o poruncă fără să se mânie, se purta grosolan la masă, nu-şi făcea treaba cum se cuvine, se împiedica de oaspeţi şi-şi lăsa stăpânul să rabde de sete. Nici că-i păsa de mustrări şi dojeni, care nu făceau, oricum, decât să înrăutăţească lucrurile. În timpul nopţii, casa răsuna de paşii lui grei şi de zgomotul vaselor sparte. I se întâmpla să arunce găinile în fântână şi să pună mănunchiuri de vreascuri în mijlocul drumului pe unde urma să treacă stăpânul său. Nu te puteai bizui pe el cu nici un chip.

Nişte prieteni ai stăpânului l-au sfătuit să se descotorosească de servitorul cel nesuferit şi să caute altul.

- Dar de ce? a răspuns stăpânul, zâmbind. Îa datorez servitorului meu o adâncă recunoştinţă, pentru că m-a ajutat să mă îndrept. M-a învăţat ce înseamnă răbdarea, şi continuă să mă înveţe asta în fiecare zi. Iar aceasta îmi îngăduie să trec mai uşor peste toate necazurile vieţii.

Trăia odată în nordul Chinei un înţelept care împlinise optzeci de ani. Era cel mai vestit tălmăcitor al învăţăturii lui Confucius, iar faima lui o întrecea cum mult pe aceea a celorlalţi înţelepţi. La o vreme s-a auzit un zvon, care venea din sud, cum că trăia acolo un om şi mai înţelept, cu mintea şi mai ascuţită. Bătrânul înţelept din nord, găsind că era cu neputinţă, a hotărât să pornească la drum pentru a vedea cu ochii lui cum stau lucrurile.

Drumul a fost greu şi plin de piedici. După luni şi luni de mers, a ajuns în sfârşit la noul înţelept, s-a dus la el şi i-a spus cine este, iar cei doi au hotărât să-şi arate tot ceea ce ştiau, pentru a vedea care dintre ei este cel mai bun.

Bătrânul a început să vorbească. I-a trebuit mai multe ceasuri pentru a înfăţişa, cu calm şi inteligenţă, principalele puncte ale gândirii sale. La sfârşit, i-a cerut omului din sud, un buddhist din şcoala numită zen, să-şi împărtăşească şi el ideile.

Înţeleptul zen a spus doar atât:

- Să cauţi să nu faci rău şi pe cât poţi să faci numai bine. Înţeleptul cel bătrân, auzind aceste vorbe, s-a înroşit de mânie.

- Ce! a strigat el. la vârsta mea, am înfruntat toate primejdiile unui drum atât de lung! Ţi-am spus de ce am venit! Ţi-am arătat în amănunt care este doctrina mea! Nu ţi-am ascuns nimic! Iar tu îmi dai în schimb câteva vorbe neînsemnate pe care le ştie pe dinafară până şi un copil de trei ani! Nu cumva îţi baţi joc de mine?

Învăţătorul zen i-a răspuns:

- Nu, nu-mi bat joc de tine. Dar dacă este adevărat că un copil de trei ani ştie pe dinafară acest lucru, văd că un om de optzeci de ani nu este în stare să trăiască astfel.

După cât se poate bănui, Nastratin Hogea a dat o grămadă de lecţii (deşi nu se ştie de la cine le-a luat). Un negustor a venit într-o zi la el şi i-a spus:

- Îţi propun un târg pe cinste. Împrumută-mă 50 de dinari, din care eu am să fac 70. Câştig curat: 20 de dinari. Zece pentru tine, zece pentru mine. Ce zici?

- Într-adevăr, n-ar fi de lepădat, a spus Nastratin, după ce s-a gândit câteva clipe. Eu însă îţi propun un alt târg, mai bun pentru amândoi.

- Cum aşa?

- Ei bine, iată: îţi dau cei zece dinari. Ţine. Câştigul îl dobândeşti pe loc, fără să fi scos nimic din buzunar. Iar eu câştig patruzeci. Pe deasupra, vezi bine că asta ne scuteşte de toate certurile care însoţesc de obicei un asemenea târg.

Uneori, învăţătorii sunt cei ce trebuie să ia seama la şcolari, fiindcă învăţătura se poate face şi pe dos. În Grădina cu trandafiri, Saadi ne povesteşte că un om de vază, un vizir, avea un fiu, din nefericire cam fără minte. La dus la un învăţător vestit, căruia i-a spus:

- Ai grijă de fiul meu. Poate că se va mai deştepta, cu ajutorul tău.

Învăţătorul a luat copilul şi, vreme de luni de zile, s-a tot străduit să-l înveţe. După aceea l-a adus la tatăl său şi i-a spus:

- Fiul tău este tot fără minte. Numai că acum sunt şi eu asemenea lui!

Tagore istoriseşte povestea unui om care, încă din copilărie, spunea că are minte liberă. Nu ţinea de nici o şcoală şi nu credea în nici un zeu.

Până într-o zi, când această minte n-a mai fost. Câţiva ani mai târziu, îl slujea cu credinţă pe un pustnic ce trăia departe de lume. Zâmbind, omul cu mintea slobodă îndeplinea ascultător toate poruncile pustnicului. Îi umplea pipa şi-i freca picioarele.

Un prieten de odinioară a fost uimit văzând cât de tare se schimbase.

- Cum de ţi-ai pierdut libertatea, la care ţineai aşa de mult?

- N-am pierdut-o. Ba chiar mi-am întărit-o.

- Nu pricep. Omul acesta îţi porunceşte să-i freci picioarele, iar tu o faci fără să crâcneşti!

- Fireşte, a spus celălalt, numai că el n-are nevoie de aşa ceva. Dacă ar face-o doar pentru el, ar fi într-adevăr ruşinos să-mi ceară un asemenea lucru. Ar fi ruşinos şi pentru mine s-o fac. Dar eu sunt acela care are nevoie de asta.

Un copil evreu l-a întrebat pe tatăl său:

- Ce înseamnă banii?

- Priveşte, i-a răspuns tatăl.

 A luat un ciob de sticlă obişnuită şi l-a pus lângă fereastră. Copilul vedea astfel un ciob, ca într-o oglindă, strada, trecătorii, trăsurile.

- Acum, a spus tatăl, uite-te bine: am să pun bani pe toată oglinda asta. Am s-o acopăr cu bani. Acum nu mai vezi nimic din ceea ce se petrece în stradă. Nu te mai vezi decât pe tine!

Martin Buber ne arată, în ale sale Povestiri hasidice, că rabinul Mihal, un personaj foarte venerat, trăia într-o sărăcie vecină cu mizeria. Cu toate acestea, părea întotdeauna nespus de vesel. Unul dintre prietenii săi l-a întrebat:

- Cum faci să-i mulţumeşti în fiecare zi Domnului şi să-i spui: „Fii binecuvântat, Tu care îi ajuţi pe toţi cei ce sunt în nevoie!” Tu n-ai nimic, abia o duci de pe o zi pe alta!

- Un lucru este limpede, a răspuns rabinul Mihal. Lucrul de care am cea mai mare nevoie este sărăcia. Iar Dumnezeu mi-o dăruieşte, binecuvântat fie numele Lui!

Un brahman a umplut un vas cu făina pe care o primise de pomană. A atârnat vasul deasupra patului şi, privindu-l ţintă, a început să viseze:

- Dacă vine o foamete, ceea ce se poate întâmpla oricând, am să vând făina. Cu banii câştigaţi, am să cumpăr două capre. Am să vând caprele şi am să cumpăr vaci. Vacile or să facă viţei, iar viţeii am să-i vând. După aceea voi avea o turmă de iepe, care or să fete o mulţime de mânji. Am să vând caii şi am să-mi fac o casă mare. Va veni la mine un alt brahman, însoţit de frumoasa lui fiică. Mă voi căsători cu fiica lui, care îmi va aduce o zestre pe cinste, şi vom avea un fiu căruia îi vom da numele de Somasarman. Când va avea câţiva anişori, va dori să se aşeze pe genunchii mei. Ca să vină spre mine se va desprinde de braţele mamei sale şi va trece pe lângă copitele cailor. Îngrijorat, voi striga către maică-sa: Fii cu băgare de seamă! Ai grijă de copil! Ia-l de acolo! Prinsă cu treburile gospodăriei, nu mă va auzi. Atunci am să mă ridic şi am să-i trag un picior!

Pierdut în vise, brahmanul a ridicat piciorul ca şi cum ar fi lovit pe cineva. A nimerit vasul, care s-a spart, şi toată făina a căzut peste el.

Dialogul de mai jos, dintre un medic şi un bătrân venit la consultaţie, este povestit de Rumi:

- Nu sunt întreg la minte, spune bătrânul. Mă lasă memoria, încep să uit.

- Asta e din pricina vârstei, spune doctorul.

- Mi-a slăbit şi vederea.

- Pentru că eşti bătrân.

- Simt dureri ascuţite în spinare. Am încă dorinţe, dar nu le mai pot satisface.

- Asta e bătrâneţea.

- Pe deasupra, tot ce mănânc îmi cade greu. Mi s-a nenorocit stomacul.

- Ai peste şaptezeci de ani. Acesta-i motivul.

- Când respir, simt o apăsare pe piept.

- E firesc, pentru că eşti bătrân.

Deodată, bătrânul se supără:

- Idiotule! Ce-mi tot spui acolo? Eşti mai prost decât un măgar! Dumnezeu a făcut leacuri pentru toate bolile, dar tu habar n-ai! Nu-mi spui nimic altceva decât că sunt bătrân!

- Da, spuse medicul. Eşti bătrân. De asta eşti şi aşa de supărăcios.

Cât despre natura dreptăţii, iată cum este înfăţişat acest subiect delicat într-o poveste evreiască: Un om care dorea să cunoască sensul cuvântului „iudaism” a mers să se lămurească la rabin.

- Mi-ar trebui pentru asta patruzeci de ani, a spus rabinul.

Omul s-a arătat dezamăgit. Atunci rabinul i-a zis:

Cunosc un alt rabin care te-ar putea lămuri în cinci minute.

Omul a luat adresa celui de-al doilea rabin, s-a dus la el şi i-a pus aceeaşi întrebare. Rabinul a stat o vreme pe gânduri, apoi i-a spus:

- Iudaismul înseamnă dreptate pentru toţi.

- Şi ce înseamnă dreptate pentru toţi?

- Mi-ar trebui patruzeci de ani ca să te lămuresc, a răspuns rabinul.

Un beduin slab şi sărman, pe nume Harith, trăia în pustiu de când se ştia. Umbla de colo colo, însoţit de nevasta lui, Nafisa. Iarbă uscată pentru cămilă, insecte, din când în când un pumn de curmale, câte o gură de lapte: o viaţă grea şi plină de primejdii. Harith vâna şobolani de deşert pentru blană şi împletea frânghii din fibre de palmier, pe care le vindea caravanelor. Nu bea decât apă sălcie din fântâni mâloase.

Într-o zi, din nisip a ţâşnit un pârâiaş nou. Harith a gustat din apa necunoscută, care era amară şi sărată, şi niţel cam tulbure. I s-a părut însă că simţea curgându-i pe gâtlej chiar apa raiului.

- Trebuie să duc apa asta, s-a gândit el, cuiva care va şti s-o preţuiască.

A umplut două burdufuri din piele de capră – unul pentru el, altul pentru califul Harun al-Raşid – şi a pornit spre Bagdad. La sosire, după o călătorie obositoare, şi-a istorisit povestea paznicilor şi a fost lăsat să intre la calif, aşa cum se obişnuia.

Harith s-a prăbuşit la picioarele Stăpânului drept-credincioşilor şi a grăit astfel:

- Nu sunt decât un sărman beduin, legat de deşert, unde soarta a vrut să mă nasc. Nu cunosc nimic în afară de deşert, dar deşertul îl cunosc bine. Cunosc toate apele care se află acolo. Când am găsit apa raiului, m-am gândit să ţi-o aduc, ca s-o guşti.

Harun al-Raşid a cerut o ulcică şi a gustat din apa pârâului amar. Întreaga curte se uita la el. a băut o înghiţitură zdravănă, dar pe chipul lui nu s-a zugrăvit nimic. A rămas o clipă pe gânduri, apoi a spus cu glas tare:

- Luaţi-l pe acest om şi întemniţaţi-l. Să nu vadă pe nimeni.

Beduinul, uluit, năucit, a fost luat şi aruncat într-o hrubă întunecată. Iar califul le-a spus celor de faţă, care îl întrebau de ce luase o asemenea hotărâre:

- Ceea ce nu înseamnă pentru noi nimic înseamnă pentru el totul. Ceea ce el crede că este apa raiului este pentru noi o băutură neplăcută. Dar trebuie să ne gândim la fericirea acelui om.

L-a chemat la el pe beduin la căderea nopţii. Le-a poruncit paznicilor săi să-l însoţească tot atunci la ieşirea din cetate, până la marginea deşertului, fără să-i îngăduie să vadă apele Tigrului şi nici fântânile oraşului şi fără să-i dea să bea altceva în afară de apa pe care o adusese.

În vreme ce beduinul părăsea palatul în toiul nopţii, l-a văzut încă o dată pe calif. Acesta i-a dăruit o mie de galbeni şi i-a zis:

- Îţi mulţumesc. Te numesc paznicul apei raiului. Ai să ai grijă de apa aceea în numele meu. Păzeşte-o şi ocroteşte-o. Toţi călătorii să ştie că te-am numit în această slujbă.

Beduinul a sărutat mâna califului şi s-a întors grabnic în deşert.

Suveranul se pricepe cel mai bine să pătrundă tainele minţii. Dar trebuie mai întâi ca mintea lui să fie limpede.

Tradiţia sufistă ne arată cele ce urmează.

Un sultan a aflat despre un şeic vestit, care trăia în Anatolia şi care avea sute de mii de credincioşi. Speriat de o asemenea putere, sultanul l-a chemat pe şeic la Istanbul şi l-a întrebat:

- Ce mi-a fost dat să aud? Că ai sute de mii de oameni gata să moară pentru tine?

- Nici vorbă, a răspuns şeicul. N-am decât unul şi jumătate.

- Atunci de ce mi se spune că eşti în stare să ridici toată ţara? Să vedem. Toţi oamenii tăi să se adune mâine dimineaţă pe câmp. Lângă cetate.

S-a dat vestea că toţi supuşii şeicului aveau să se adune în a doua zi de dimineaţă pe câmp, pentru că şeicul se afla chiar el acolo.

Pe un deal din mijlocul câmpiei, şeicul a poruncit să se înalţe un cort. A dus în cort câteva oi, pe care nu le putea vedea nimeni.

Credincioşii au sosit în număr mare. Sultanul, care stătea în faţa cortului alături de şeic, i-a spus:

- Ziceai că n-ai decât un credincios şi jumătate. Priveşte! Au venit cu miile! Cu zecile de mii!

- Nici vorbă, a rostit şeicul. Nu am decât un singur credincios. Ai să vezi. Spune tuturor că am ucis pe cineva şi că mă trimiţi la moarte, dacă nu se găseşte vreunul printre supuşii mei să primească pedeapsa în locul meu.

Sultanul a făcut întocmai şi mulţimea a început să murmure. Un om a făcut un pas înainte şi a rostit:

- Este stăpânul meu. Îi datorez tot ceea ce ştiu. Îmi dau viaţa pentru el.

Sultanul i-a spus să intre în cort unde, la porunca şeicului, a fost tăiată o oaie. Toţi cei de faţă au văzut sângele curgând din cort.

Sultanul a rostit:

- O viaţă nu este de ajuns. Mai este vreun credincios gata să se jertfească pentru şeic?

În tăcerea deplină care a urmat şi care a ţinut mai multă vreme, o femeie a făcut un pas înainte şi a spus că este gata să moară. A fost dusă în cort, unde a fost tăiată încă o oaie. La vederea sângelui, mulţimea a prins să se risipească. Curând, pe câmp nu mai era nimeni.

Şeicul i-a spus sultanului:

- Vezi bine că n-am decât un credincios şi jumătate.

- Bărbatul este adevăratul credincios, a zis sultanul, iar femeia face cât jumătate, nu-i aşa?

- Nu, nicidecum, a răspuns şeicul. E tocmai pe dos. Pentru că bărbatul nu ştia că are să i se taie gâtul în cort, în vreme ce femeia a văzut sângele şi cu toate astea a dorit să se jertfească. Ea este adevărata credincioasă!

Un pustnic care se numea Pafnutie şi trăia în deşert, nu departe de Herapolis, se lovea, se biciuia şi răbda de foame ani de zile. S-a gândit să-l întrebe pe Dumnezeu la ce treaptă a desăvârşirii ajunsese.

Dumnezeu i-a răspuns: „Pe aceeaşi treaptă ca şi cântăreţul din fluier din sat”.

Pafnutie, mirat foarte, s-a dus în sat şi i-a pus cântăreţului din fluier o mulţime de întrebări. A aflat că înainte de a fi muzicant, fusese tâlhar. În timpul unei tâlhării scăpase însă de la moarte pe o fecioară hărăzită lui Dumnezeu.

Pafnutie s-a întors în deşert şi a luat-o de la capăt cu suferinţele, în tovărăşia muzicantului-tâlhar, care-i devenise învăţăcel. Pafnutie ducea o viaţă din ce în ce mai aspră. După ani lungi de suferinţă, i-a pus lui Dumnezeu aceeaşi întrebare: „Pe ce treaptă am ajuns?”

Dumnezeu i-a răspuns că pe aceeaşi treaptă cu primarul cutărui sat, om de treabă şi cinstit, care nu făcea rău nimănui. Un al treilea rând de încercări l-a dus pe Pafnutie, al cărui trup nu mai era decât un schelet, pe treapta unde ajunsese un negustor bogat din Alexandria, care le dăruia celor singuri, din când în când, câte un pumn de fructe uscate. Pafnutie a cugetat îndelung la cele trei răspunsuri divine. N-a mai pus niciodată întrebarea. Dar le spunea povestea lui tuturor celor care veneau să-l vadă.

Un derviş cu faimă aleasă mergea gânditor de-a lungul unui râu, când a auzit un glas omenesc care cânta un imn sfânt. Numai că în loc să rostească silabele. Ya Hu cum se cuvine, glasul spunea U Ya Hu.

Dervişul a socotit de datoria lui să îndrepte acest lucru. A închiriat o barcă şi a vâslit până la o insuliţă din mijlocul apei, de unde venea glasul cântăreţului. A aflat acolo, într-o colibă de trestie, un om în straie sărmane care-şi rostea rugăciunile în chip nepotrivit.

Dervişul l-a îndreptat cu blândeţe. Omul i-a mulţumit, cu umilinţă. S-au despărţit. Dervişul s-a suit în barcă şi a vâslit până la mal. Avea sufletul împăcat, ştiind că făcuse o faptă bună. Fiindcă se zice că un om care rosteşte cum trebuie rugăciunile poate merge pe apă. Dervişul îşi dorise toată viaţa să facă acest lucru. Dar nu izbutise. Când se afla în mijlocul apei, glasul cântăreţului, care tăcuse pentru câteva clipe, s-a înălţat din nou de pe insuliţă. Omul nu-şi îndreptase rostirea şi cânta tot U Ya Hu. Dervişul a dat drumul vâslelor, cuprins de deznădejde, şi a început să cugete de perversitatea firii omeneşti. A auzit atunci un glas care îl chema. L-a văzut pe cântăreţul singuratic şi l-a auzit strigând:

- Stai! Aşteaptă-mă! Vreau să te rog ceva!

Omul părăsise insula şi se avântase în apele râului. Mergea pe apă. A ajuns la marginea bărcii şi i-a spus dervişului:

- Iartă-mă, frate. Mi-a slăbit ţinerea de minte. Am uitat care este rostirea corectă. Binevoieşte dar şi mi-o mai spune odată.

Un călător ajunge la malul unui râu foarte lat. Malul pe care se află el colcăie de primejdii şi de fiare sălbatice. Celălalt mal pare liniştit şi sigur. Nu zăreşte nici o punte ca să treacă dincolo şi nici un pod plutitor. Se hotărăşte, prin urmare, să facă o plută din crengi de copac, ierburi şi frunze. Apoi, slujindu-se de mâini şi de picioare trece râul cu pluta. Ajunge cu bine pe celălalt mal, care pare într-adevăr liniştit.

Călătorul se gândeşte: „Pluta mi-a fost de mare ajutor. Mi-a îngăduit să trec de pe un mal pe celălalt. Ar fi bine s-o iau cu mine”.

Ia pluta în spinare şi-şi vede de drum.

Buddha îl scotea pe omul cu pluta în spinare lipsit de minte. Îi sfătuia pe învăţăceii lui să renunţe „chiar la lucrurile bune” şi chiar la o învăţătură minunată, dacă nu voiau să fie luaţi drept nebuni.

O poveste de origine arabă spune că un nebun trist a petrecut o noapte întreagă plângând înaintea locaşului sfânt. Sprijinit de uşă, rostea:

- Dacă nu mă laşi să intru, am să mă dau cu capul de uşă, precum ciocanul, până am s-o sparg. Atunci voi scăpa de suferinţă.

S-a auzit atunci un glas înăuntru, care grăia astfel:

- Încă un cap spart nu înseamnă nimic, pentru că oceanul nu este decât o picătură de rouă. În două-trei rânduri, acest lăcaş a fost umplut de idoli, dar toţi au fost sfărâmaţi, până la unul.

Un idol sfărâmat afară nu înseamnă nimic. Fiindcă, dacă-ţi spargi ţeasta izbind-o de uşă toată noaptea, n-ai să faci altceva decât să dărâmi încă un idol.

Găsim O mie şi una de nopţi o poveste care istoriseşte cum prietenii i-au spus într-o zi lui Goha:

- Nu ţi-e ruşine să te târăşti prin viaţă fără să faci nimic? Şi să nu te slujeşti de cele zece degete decât ca să-ţi duci mâncarea la gură? Nu crezi că a venit vremea să isprăveşti cu lenevia şi să treci în rândul lumii?

Goha n-a spus nimic. După câteva zile, a prins o barză mare şi frumoasă. A urcat pe terasă şi, de faţă cu cei care-l dojeniseră, a tăiat aripile păsării cu un cuţit ascuţit, după care i-a tăiat ciocul cel lung (spaima şobolanilor şi a broaştelor), apoi picioarele lungi şi delicate. După care a aruncat pasărea de sus, îndemnând-o:

- Zboară! Hai, zboară!

- Ce te-a apucat? l-au întrebat prietenii.

- Pasărea asta mă scotea din sărite, a răspuns Goha, pentru că nu era ca toate celelalte. Acum poate intra în rând cu lumea.

Nastratin Hogea, cu burta goală ca de obicei, rătăcea odată pe uliţele unei cetăţi, când deodată a auzit, într-o casă mare şi arătoasă, zgomotele plăcute ale unei petreceri. A bătut la uşă şi a cerut să fie şi el primit la ospăţ, însă era atât de prost îmbrăcat încât paznicii nu l-au lăsat să intre.

S-a dus atunci la un prieten să ia cu împrumut un caftan cusut cu fir de aur. Astfel înveşmântat, a bătut din nou la uşa casei şi a fost primit, de data aceasta, cu toată cinstea.

 Nastratin s-a aşezat în preajma bucatelor abia aduse, mulţumind frumos. Cu mare grijă, a ridicat o mână şi şi-a muiat mâneca în sos. Ca şi cum ar fi vorbit cu mâneca, spunea:

- Ia şi mănâncă.

Stăpânul casei s-a minunat, apoi s-a supărat şi a strigat:

- Ce faci acolo? Eşti cumva nebun?

- Nicidecum, a răspuns Nastratin. Nu pe mine m-aţi poftit, ci caftanul. E firesc, prin urmare, să mănânce el.

Sfântul Nicolae, care mergea odată pe ţărmul mării, a dat peste un om care se ruga cu glas tare şi striga:

- Ai milă, Doamne, şi nu mă ajuta! Binevoieşte şi nu mă ajuta, Doamne!

Sfântul Nicolae s-a oprit şi l-a mustrat pe omul acela care se ruga împotriva firii, îndemnându-l să spună tocmai pe dos, adică „Ajută-mă, Doamne! Doamne, ajută-mă!”

Omul s-a supus şi a început să se roage după cum fusese sfătuit. Sfântul Nicolae s-a urcat pe o corabie care s-a avântat în larg. După câteva clipe, omul uitase îndemnurile Sfântului Nicolae şi nu mai ştia cum să se roage. L-a chemat pe sfânt, dar acesta n-avea cum să-l audă. Atunci şi-a scos mantia, a întins-o pe apă, s-a aşezat pe ea şi a început să vâslească cu braţele. A ajuns din urmă corabia pe care se afla Sfântul Nicolae şi i-a strigat:

- Ei! Am uitat! Cum ziceai să mă rog?

- Roagă-te cum ştii! I-a răspuns sfântul.

Un dialog scurt între doi sufişti:

- Am să vând Cartea adevărului cu o sută de galbeni, iar unii vor spune: Nu e mult.

- Iar eu, spuse celălalt, voi dărui cheia care va uşura înţelegerea ei, iar unii n-o vor primi, deşi o voi da degeaba.

După cum se ştie, Buddha spunea că un om rănit de o săgeată trebuie mai întâi, şi cât mai repede, să vadă de rană. Nu să se întrebe de unde vine săgeata, cine anume a tras, din ce lemn este făcută şi aşa mai departe.

Preotul persan Rumi a preluat parabola aproape cuvânt cu cuvânt.

Un războinic a fost rănit de o săgeată, în timpul unei bătălii. Cei din jur au încercat să scoată săgeata şi să-l îngrijească, dar el a vrut să ştie mai întâi cine fusese arcaşul, ce fel de om era şi ce loc îşi alesese pentru a-l nimeri. A dorit să cunoască, de asemenea, cum arată arcul şi din ce era făcută coarda. În timp ce încerca să afle toate aceste lucruri, a murit.

Învăţătorule, zice un discipol, dezvăluie-mi taina vieţii.

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că este o taină.

Un om asculta poveştile spuse de un înţelept vestit şi vedea că erau tălmăcite când într-un fel, când într-altul. S-a plâns: La ce bun să mai spui poveşti?

Povestitorul i-a răspuns:

- Dar tocmai de asta sunt atât de preţioase! Ce însemnătate ai da tu unei ceşti pe care n-ai putea s-o umpli decât cu apă, ori unei farfurii din care n-ai putea mânca decât carne? Şi încă ceva: în ceaşcă şi în farfurie nu încape oricât. Ce să spunem atunci despre limbă, care pare să ne dăruiască o hrană mult mai bogată şi mai îmbelşugată?

A tăcut o clipă, apoi a adăugat:

- Întrebarea care se pune nu este: „Care e tâlcul poveştii? În câte feluri o pot înţelege? O pot tălmăci într-un sigur fel?” Întrebarea sună astfel: „Omul căruia îi spun povestea va învăţa din ceea ce îi spun?”

Arta războiului

·        

Sun Tzu

·        

Sun Tzu era original din Statul Ch’i. Datorită cărţii sale despre arta războiului, el a obţinut o audienţă la Ho Lu, regele Statului Wu.

·        

Ho Lu spune: „Ţi-am citit în întregime cele treisprezece articole, domnule. Poţi proceda la o mică demonstraţie a artei de a stăpâni mişcarea trupelor?”

·        

Sut Tzu răspunde: „Pot”.

·        

Ho Lu întreabă: „Poţi face acelaşi lucru şi cu femeile?”

·        

Sun Tzu spuse: „Da”.

·        

De îndată, regele îşi dădu încuviinţarea şi ordonă să fie aduse de la curte o sută optzeci de femei frumoase.

·        

Sun Tzu le repartizează în două companii şi puse în fruntea lor pe cele două concubine preferate ale regelui. El le învăţă pe toate să poarte o halebardă. Apoi el spuse: „Ştiţi unde se găseşte inima, unde se găsesc mâna dreaptă, mâna stângă şi spatele?”

·        

Femeile spuseseră: „Ştim”.

·        

Sun Tzu spuse: „Când ordon – Faţa – întoarceţi-vă cu faţa, inima către mine; când spun – Stânga – întoarceţi-vă către mâna stângă; când spun „Dreapta” către dreapta; când spun – Înapoi – întoarceţi-mi spatele”.

·        

Femeile spuseră: „Am înţeles”.

·        

După enunţarea acestor pregătiri, au fost aduse armele călăului.

·        

Sun Tzu repetă ordinele de trei ori şi le explică de cinci ori, după care bătu semnalul pe tobă: „Întoarceţi-vă la dreapta”. Femeile izbucniră în râs.

·        

Sun Tzu zise: „Dacă indicaţiile nu sunt clare şi ordinele n-au fost complet explicate, este vina comandantului”. El mai repetă ordinele de trei ori şi le explică de cinci ori, şi bătu pe tobă semnalul de întoarcere la stânga. Din nou femeile izbucniseră în râs.

·        

Sun Tzu zise: „Dacă indicaţiile nu sunt clare şi ordinele nu sunt explicate este vina comandantului. Dar dacă indicaţiile au fost explicate şi ordinele nu sunt executate conform legii militare, aceasta înseamnă crimă din partea ofiţerilor”. Apoi, el ordonă: „Căpitanii companiei de dreapta şi a celei de stânga să fie decapitaţi”.

·        

Regele Statului Wu, care de la terasa sa, asista la scenă, văzu că cele două concubine ale sale mult iubite vor fi executate. El se înfricoşă şi trimise în grabă curierul său de câmp să ducă mesajul următor: „Eu ştiu acum că generalul este capabil să folosească trupe. Fără aceste două concubine hrana mea nu va mai avea nici un gust. Dorinţa mea este ca ele să nu fie executate”.

·        

Sun Tzu răspunse: „Servitorul vostru a primit deja de la voi investitura de comandant şef; aşadar, când comandantul este în fruntea armatei, el nu este obligat să accepte toate ordinele suveranului”.

·        

El ordonă deci ca cele două femei care comandaseră trupele să fie executate, ca să dea un exemplu. Apoi el numi în fruntea companiilor pe cele care ocupau gradul imediat inferior.

·        

După aceea din nou, el dădu drumul la tobă şi femeile se întorseseră la stânga, la dreapta, cu faţa, cu spatele, se puseseră în genunchi, se ridicară toate, exact cum cerea exerciţiul impus. Ele nu îndrăzniseră să facă nici cel mai mic zgomot.

·        

Sun Tzu trimise atunci un mesager regelui pentru a-i duce ştirea următoare: „Trupele sunt acum în ordine. Regele poate coborî pe a le trece în revistă şi a le inspecta. Ele pot fi folosite după voia regelui, ele pot merge prin foc şi prin apă”.

·        

Regele din Wu spuse: „Generalul poate să se retragă în apartamentele sale şi să se odihnească. Eu fu doresc să vin să le inspectez”.

·        

Sun Tzu spuse: „Regelui nu-i plac decât cuvintele goale. El nu-i capabil să le pună în practică”.

»    Războiul este o problemă de o importanţă vitală pentru Stat, domeniu al vieţii şi al morţii, calea care duce spre supravieţuire sau spre nimicire. E neapărat necesar să fie studiat temeinic. Războiul este o problemă serioasă: ne temem că oamenii n-ar trebui să pornească la război fără cugetarea pe care acesta o merită.

»    Evaluaţi-l deci în funcţie de cinci factori fundamentali şi comparaţi cele şapte elemente enumerate mai departe. Aşa vă veţi putea da seama de datele lui esenţiale. Primul dintre aceşti factori este influenţa morală; cel de-al doilea, condiţiile atmosferice, al treilea, terenul, al patrulea, comandantul şi al cincilea, doctrina.

ü    Prin influenţa morală înţeleg ceea ce determină armonia dintre popor şi conducătorii lui, făcându-l să-i urmeze în viaţă şi în moarte, fără ca oamenii să se teamă că-şi primejduiesc viaţa.

ü    Prin condiţiile meteorologice înţeleg jocul reciproc al forţelor naturii, efectele frigului iernii şi al căldurii verii şi, de asemenea, conducerea operaţiunilor militare în acord cu anotimpurile.

ü    Prin teren, înţeleg distanţele, uşurinţa sau dificultatea de a le străbate, lărgimea şi îngustimea terenului şi şansele de viaţă sau de moarte pe care le oferă.

»    Cu singura condiţie ca oamenii să fie trataţi cu bunătate, dreptate şi echitate şi să li se acorde încredere, armata va avea spirit de echipă şi toţi vor fi fericiţi să-şi servească şefii. Cartea Metamorfozelor spune: „Cu bucuria de a trece peste greutăţi, poporul uită pericolul de moarte”.

»    Când conduci trupe, este primordial să cunoşti dinainte caracteristicile terenului. În funcţie de distanţe, se poate pune în aplicare un plan de intervenţie indirectă sau de acţiune directă. Cunoscând gradul mai mult sau mai puţin mare de uşurinţă sau de dificultate cu care poate fi parcurs terenul, este posibil să evaluezi dacă este mai avantajos să foloseşti infanteria sau cavaleria.”.

»    „Ştiind unde se îngustează şi unde se lărgeşte terenul, se va putea calcula mărimea efectelor ce trebuie angajate. Ştiind unde trebuie să se dea bătălia, ştii în care moment trebuie să-ţi concentrezi sau să-ţi dispersezi forţele.”

»    Prin comandament – autoritate înţeleg calităţile de înţelepciune, dreptate, omenie, curaj şi severitate ale generalului: aceste cinci calităţi sunt cale ale generalului. De aceea, în armată este numit Respectatul.

»    Dacă comandantul este înzestrat cu înţelepciune, el este în măsură să-şi dea seama de schimbarea situaţiei şi să acţioneze prompt. Dacă este drept, oamenii săi vor şti exact ce recompense şi pedepse li se cuvin. Dacă este omenos, el îşi iubeşte semenul, îi împărtăşeşte sentimentele şi-i preţuieşte munca şi osteneala. Dacă este curajos, obţine victorii sesizând fără ezitare momentul potrivit. Dacă este sever, trupele lui sunt disciplinate, pentru că ştiu de frică şi se tem de pedeapsă.

»    Dacă un general nu este curajos, el va fi incapabil să-şi învingă ezitările şi să facă proiecte mari.

»    Prin doctrină înţeleg organizarea, autoritatea, promovarea ofiţerilor la rangul cuvenit, siguranţa căilor de aprovizionare şi grija de a face faţă nevoilor esenţiale ale armatei.

»    Dacă ofiţerii nu sunt supuşi unui antrenament sever, ei vor fi neliniştiţi şi vor ezita pe câmpul de luptă; dacă generalii nu au experienţă temeinică, ei vor ceda când se vor găsi în faţa inamicului.”

»    Dacă este folosit un general care şi-a însuşit strategia mea, este sigur că va învinge. Trebuie păstrat! Dacă este folosit un general care refuză să dea atenţie strategiei mele, este sigur că va fi învins. Trebuie îndepărtat!

»    Ţinând seama de avantajele prezentate de planurile mele, generalul trebuie să creeze condiţii care să contribuie la realizarea lor. Prin condiţii înţeleg că el trebuie să acţioneze cu promptitudine potrivit cu ceea ce este avantajos şi astfel să fie stăpân pe situaţie.

»    Întreaga artă a războiului este bazată pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea, dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe, şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Momeşte inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează dezordinea şi loveşte.

»    Generalul Li Mu din statul Chao lăsă turme de vite cu paznicii lor; când cei din Hsiung Nu înaintau puţin, el simula retragerea, lăsând în urma lui mai multe mii de oameni, ca şi cum i-ar abandona. Când hanul fu informat despre aceasta, încântat, el înaintă în fruntea unui detaşament puternic. Li Mu aşeză grosul trupelor sale în formaţie de luptă pe aripile dreaptă şi stângă, declanşă un atac neaşteptat, zdrobi pe mongoli şi masacră mai mult de o sută de mii dintre cavaleriştii lor.

»    Când inamicul se concentrează, pregăteşte-te să lupţi contra lui; acolo ufde este puternic evită-l. Enervează-l şi derutează-l pe general. Dacă generalul este coleric, autoritatea lui poate fi uşor zdruncinată. Caracterul său devine instabil.

»    Dacă generalul armatei inamice este încăpăţânat şi se înfurie uşor, insultă-l şi enervează-l, aşa încât să devină furios, să nu mai vadă clar şi să atace necugetat, fără nici un plan.

»    Fă-l să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi încurajează-l la înfumurare. Dăruiţi inamicului băieţi tineri şi femei pentru a-i suci capul, precum şi jad şi mătase pentru a-i aţâţa ambiţiile.

 Spre sfârşitul dinastiei Chi’in, Mo Tun, din tribul Hsiung Nu, s-a instalat la putere pentru prima dată. Cei din tribul Hu din răsărit erau puternici şi au trimis soli pentru a parlamenta. Aceştia au spus: „Vrem să cumpărăm calul de o mie de li al lui T’ou Ma.” Ma Tun îşi consultă consilierii, care au strigat într-un glas: „calul de o mie de li! Lucrul cel mai preţios din ţară! Să nu li se dea!”. Mo Tu răspunde: „Pentru ce să refuzi un cal unui vecin?”. Şi el trimese calul. Puţin după aceea, cei din tribul Hu din răsărit trimiseră soli, care au spus: „Vrem pe una din prinţesele hanului”. Mo Tun ceru avizul miniştrilor săi: Toţi strigară furioşi: „Hu din răsărit sunt cinci!” Mo Tun zise: „Cum am putea refuza o femeie unui vecin?”. Şi le dădu femeia. Puţin după aceea, cei din tribul Hu au revenit şi au spus: „Aveţi o mie de li de pământ nefolosit pe care îl vrem noi”. Mo Tun îşi consultă consilieri. Unii au spus că ar fi rezonabil să le cedeze pământul, alţii că nu. Mo Tun se mânie şi zise: „Pământul este temelia statului. Cum am putea să-l dăm?”. Toţi cei care-l sfătuiseră să se dea pământul au fost decapitaţi. Mu Tun sări atunci în şa, ordonă ca cei ce vor rămâne în urmă să fie decapitaţi şi declanşă un atac prin surprindere contra tribului Hu din răsărit. Aceştia din urmă, care îl dispreţuiau, nu făcuseră nici o pregătire. Când îi atacă, îi nimici. Se întoarse apoi spre vest şi atacă tribul Yueh Ti. La sud, anexă Lou Fan… şi invadă Yen. El recuceri în întregime pământurile strămoşeşti ale tribului Hsiung Nu, cucerite anterior de către generalul Meng T’yen, din statul Ch’in.

»    Atacă-l într-una, hărţuieşte-l. Când inamicul se află în repaus, oboseşte-l.

Spre sfârşitul celei de-a doua dinastii Han, după ce Ts’ao îl învinsese pe Liu Pei, acesta fugi spre Uyan Shao, care înaintă cu trupele sale spre Ts’ao Ts’ao. T’yen Fang, unul dintre ofiţerii de stat major al lui Yuan Shao, spuse: „Ts’ao este expert în arta de a conduce trupele. Nu poate fi atacat cu uşurinţă. Cel mai bine ar fi să tărăgănăm lucrurile şi să-l ţinem la distanţă. Cât despre dumneavoastră, generale, trebuie să construiţi fortificaţii de-a lungul munţilor şi fluviilor şi să ocupaţi cele patru prefecturi. În exterior, încheiaţi alianţe cu conducători puternici; în interior urmaţi o politică agro-militară. Apoi, alegeţi din trupele de elită şi faceţi unităţi speciale. Reperaţi punctele unde inamicul poate fi luat prin surprindere, efectuaţi incursiuni repetate şi perturbaţi ţara la sud de fluviu. Când el va veni în ajutorul flancului drept, atacaţi flancul stâng; când va veni în ajutorul flancului stâng, atacaţi flancul drept; faceţi-l să-şi piardă suflul, silindu-l să alerge fără încetare în toate părţile. Dacă nu veţi urma această strategie eficientă şi vă decideţi în schimb să riscaţi totul într-o singură înfruntare, va fi prea târziu ca să mai regretaţi”. Yua Shao nu urmă acest sfat, astfel încât el fu bătut.

»    Dacă inamicul este unit, dezbinaţi-l.

Întărâtaţi pe suveran împotriva miniştrilor săi; îndepărtaţi-l de aliaţi, faceţi să se nască între ei bănuieli reciproce în aşa fel încât între ei să domnească neînţelegerea. Atunci veţi putea complota împotriva lor. Acestea sunt, pentru strateg, cheile victoriei. Nu este posibil să prevezi totul dinainte. Când vă găsiţi faţă în faţă cu inamicul adaptaţi-vă la schimbările de situaţie şi găsiţi expediente. Cum ar fi posibil să prevezi acestea dinainte?

»    Dacă estimările făcute la templu înainte de începerea ostilităţilor lasă să se întrevadă posibilitatea unei victorii, înseamnă că şi calculele indică o putere superioară celei inamicului. Dacă ele anunţă o înfrângere, înseamnă că din aceste calcule reiese o putere inferioară. Făcând cât mai multe calcule, se poate câştiga; dacă se fac prea puţine, victoria este imposibilă. Şi cât îşi micşorează şansele cel care nu calculează deloc! Datorită acestui lucru examinez şi atunci soluţia devine evidentă.

»    Victoria este obiectivul principal al războiului. Dacă ea întârzie, armele se tocesc şi moralul soldaţilor se macină. Când trupele vor ataca oraşele, ele vor fi la capătul puterilor.

»    Când armata se va angaja în campanii îndelungate, resursele statului nu vor fi suficiente.

Chang Yu: „… Campaniile împăratului Wu al hanilor au tărăgănat fără nici un rezultat. Odată vistieria golită, împăratul a promulgat un edict de austeritate”.

»    Când armele îşi vor fi pierdut tăişul, când înflăcărarea se va stinge, când forţele vor fi epuizate şi visteria va fi golită, suveranii vecini vor profita de slăbiciunea ta pentru a acţiona. Şi chiar dacă ai consilieri pricepuţi, nici unul dintre ei nu va fi în stare să întocmească planuri de viitor adecvate.

»    Dacă deja am auzit vorbindu-se despre succese într-un război de scurtă durată dus fără îndemânare, n-am auzit încă de vreun succes în cazul unei operaţiuni de lungă durată, chiar purtată cu insistenţă. Nu s-a văzut niciodată ca un război prelungit să fie convenabil vreunei ţări. Tu Zu: „Un atac poate fi lipsit de ingeniozitate, dar el trebuie neapărat să se desfăşoare cu viteza fulgerului.”

»    Cei care sunt incapabili să înţeleagă pericolele inerente la folosirea trupelor, sunt tot atât de incapabili să înţeleagă cum să le conducă spre victorie.

»    Când o ţară este secătuită de pe urma operaţiunilor militare, cauza este preţul ridicat al transporturilor pe distanţe lungi, trimiterea proviziilor la depărtare lasă poporul în cele mai grele lipsuri.

Chang Yu: „…Dacă armata va trebui să fie aprovizionată cu cereale la o distanţă de o mie de li, oamenii vor avea un aspect înfometat.”

»    Din cauza acestei uzuri a forţelor şi bogăţiilor, gospodăriile câmpiilor principale vor sărăci de tot, resursele lor fiind reduse cu şapte zecimi.

Li Ch’uan: „Dacă războiul se prelungeşte, bărbaţii şi femeile vor fi supăraţi că nu se pot căsători şi vor fi reduşi la mizerie sub greutatea cheltuielilor de transport.”

»    Dacă trupele îşi masacrează inamicul, este din cauză că se află la capătul rezistenţei lor psihice.

Ho Yen Hsi: Atunci când armate Yen încercuia Chi Mo în ţinutul Ch’i, soldaţii tăiară nasurile tuturor prizonierilor Ch’i. Oamenii din Ch’i, ieşindu-şi în fire se apărară cu îndârjire. T’yen Tan trimise un agent secret să spună: „Tremurăm de teama ca nu cumva voi, oamenii din Yen, să scoateţi din morminte trupurile strămoşilor noştri. Ah! Ne-ar îngheţa sângele în vine”.

»    Esenţială în război este, deci, victoria, nu conflictele prelungite. Iată de ce generalul care înţelege războiul, este stăpânul destinului poporului şi arbitrul destinului naţiunii.

Ho Yen Hsi: „Dificultăţile inerente la numirea unui comandant şef sunt aceleaşi astăzi, ca şi altădată”.

»    În război cea mai bună politică este să cucereşti statul intact; distrugerea lui reprezintă ultima soluţie.

»    Li Ch’uan: „Nu încurajaţi umorul”.

»    Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului.

Tu Mu: „…Marele Duce a spus: Cel care excelează în soluţionarea dificultăţilor înainte ca ele să apară. Cel care este capabil să-şi învingă adversarii triumfă înainte ca ameninţările acestora să se concretizeze”.

Li Ch’uan: Atacaţi planurile inamicului prin anihilarea punctului lor de pornire. Sub hunii celei de-a doua dinastii, K’ou Hsun l-a încercuit pe Kao Chun. Chun trimise pe generalul său însărcinat cu planificarea, Huang Fu Wen, pentru negocieri. Huan Fu Wen era încăpăţânat şi grosolan. K’ou Hsun ordonă să fie decapitat şi îl informă pe Kao Chun în termenii următori: „Ofiţerului vostru de stat major îi lipsea buna creştere. L-am decapitat. Dacă vreţi să vă supuneţi faceţi-o imediat. Dacă nu apăraţi-vă.” Chiar în aceeaşi zi Chun îşi distruse fortificaţiile şi se predă.

Toţi generalii lui K’ou Hsun spuseră: „Cum! I-aţi ucis mesagerul şi totuşi l-aţi obligat să predea cheile oraşului! Cum este posibil aşa ceva?”

K’ou Hsun zise: „Huang Fu Wen era mâna dreaptă a lui Kao Chun, sfetnicul său particular. Dacă l-aş fi cruţat şi-ar fi dus la îndeplinire planurile, dar omorându-l l-am lipsit pe Kao Chun de mâna lui dreaptă. Se spune: Supremul rafinament în arta războiului este de a dejuca în faşă planurile inamicului”.

Toţi generalii spuseră: „Aceasta depăşeşte puterea noastră de înţelegere.”

»    Cel mai bine este să-i destrami inamicului alianţele.

Tu Yu: „Nu-i lăsaţi pe inamici să se unească”.

Wang Hsi: „Examinaţi problema aliaţilor şi provocaţi ruptura lor. Dacă un inamic cere aliaţi, problema este gravă şi poziţia inamicului puternică; dacă nu are, problema este minoră şi poziţia lui este slabă”. Dacă acest lucru nu este cu putinţă, cel mai bine este să-i ataci imediat armata.

Chia Lin: Marele Duce a spus: „ Cel ce luptă pentru victorie numai cu sabia, nu este un general bun”.

Wang Hsi: „Bătăliile sunt treburi periculoase”.

Chang Yu: „Dacă nu puteţi să înăbuşiţi în faşă intenţiilor inamicului, nici să-i rupeţi alianţele când sunt pe punctul de a fi încheiate, atunci ascuţiţi-vă armele spre a dobândi victoria.”

»    Cea mai rea politică este aceea de a ataca oraşele. Nu ataca oraşele decât atunci când nu mai ai altă soluţie.

»    Dacă generalul nu este în stare să-şi înfrâneze nerăbdarea şi ordonă oamenilor săi să se îngrămădească în preajma zidului ca un roi de albine, o treime dintre ei vor fi omorâţi fără ca oraşul să fie cucerit. Aceasta este soarta atacurilor de acest gen.

Tu Mu: „Spre sfârşitul dinastiei Wei, împăratul T’ai Wu conduse o sută de mii de oameni împotriva generalului ţării Sung, Tsang Chih, la Yu T’ai. Împăratul îi ceru mai întâi vin, lui Tsang Chih. Tsang Chih sigilă un vas plin de urină şi i-l trimise. T’ai Wu, înnebunit de furie, atacă imediat oraşul, ordonând trupelor sale să escaladeze zidurile şi să angajeze lupta corp la corp. Cadavrele se îngrămădiră până pe creasta zidurilor şi la capătul a treizeci de zile numărul reprezenta mai mult decât jumătatea efectivelor Wei.

»    Aşadar, cei ce sunt experţi în arta războiului supun armata inamică fără luptă. Ei cuceresc oraşele fără a le distruge şi doboară un stat fără operaţiuni prelungite.

Li Ch’uan: Ei învinseseră prin strategie. Sub a doua dinastie Han, Tsan Kung, nobil de Tsan, încercui pe rebelii Yao la Yuan Wu, dar timp de mai multe luni el nu fu în stare să cucerească oraşul. Ofiţerii şi oamenii săi erau bolnavi şi plini de răni. Regele din Tung Hai îi spusese lui Tsan Kung: „V-aţi masat trupele şi aţi încercuit inamicul care este hotărât să lupte până la moarte, asta nu este strategie! Ar trebui să ridicaţi asediul. Arătaţi-le că au o portiţă de scăpare; ei vor fugi şi se vor împrăştia. Atunci şi un paznic de câmp îi va captura! Tsang Kung urmă acest sfat şi cuceri Yuan Wu.”

»    Scopul trebuie să fie de a cuceri intact Tot ceea ce este sub Cer. În acest mod, trupele vor rămâne neatinse şi victoria va fi totală. Aceasta este arta strategiei ofensive. Prin urmare, arta de a conduce trupele la luptă constă în aceasta. Dacă dispui de o superioritate de zece contra unu, încercuieşte duşmanul. La cinci contra unu, atacă-l. La doi contra unu, dezbină-l.

Tu Yu: Dacă o superioritate de doi contra unu, nu este suficientă pentru a stăpâni situaţia, utilizăm forţa de diversiune pentru a dezbina armata duşmanului. De aceea, Marele Duce a spus: „Cine este incapabil să acţioneze asupra inamicului, spre a-i dezbina forţele, nu poate vorbi despre o tactică de excepţie”.

»    Dacă forţele sunt egale, poţi angaja lupta. În aceste condiţii numai generalul competent poate învinge.

»    Dacă eşti în inferioritate din punct de vedere numeric, asigură-ţi cale de retragere.

Tu Mu: „Dacă trupele noastre sunt în stare de inferioritate, împiedicaţi-l temporar pe inamic să ia iniţiativa atacului. După aceea, veţi putea probabil să profitaţi de un punct slab. Vă veţi mobiliza atunci toate energiile şi veţi urmări victoria cu o hotărâre fermă”.

Chang Yu: „Dacă inamicul este puternic şi eu sunt slab, mă retrag pentru moment şi mă feresc de orice angajare – aceasta până când competenţa generalilor şi eficienţa trupelor vor fi la egalitate. Dacă sunt stăpân pe toate mijloacele mele şi inamicul este în stare de derută, dacă trupele mele sunt pline de avânt, iar ale lui apatice, atunci pot da bătălia chiar dacă el are superioritate numerică.”

»    Dacă eşti inferior în toate privinţele, să fii în stare să te eschivezi, căci o armată mică este o pradă uşoară pentru una mai puternică.

»    Trebuie să ştii că pentru un suveran există trei mijloace de a atrage nenorocirea asupra armatei sale şi anume dacă procedează după cum urmează:

ü    Necunoscând nimic din problemele militare, să participe la organizarea lor, acesta îi dezorientează pe ofiţeri. Ts’ao Ts’ao: „…O armată nu poate fi condusă după codul manierelor elegante”. Tu Mu: „În ce priveşte convenienţele, legile şi decretele, armata are propriul ei cod pe care un general îl respectă. Dacă îl aliniez după regulile care prezidează guvernarea unui stat, ofiţerii vor fi complet derutaţi.” Chang Yu: „Bunătatea şi dreptatea pot fi de folos la guvernarea unui stat, dar nu în administrarea unei armate. Rapiditatea şi supleţea servesc administrării unei armate, dar nu pot servi la guvernarea unui stat”.

ü            Necunoscând problemele de comandament, să ia parte la exercitarea responsabilităţilor, aceasta ucide încrederea în sufletul ofiţerilor. Wang’Shi: „Dacă o persoană, care nu c}noaşte treburile armatei, este trimisă să ia parte la administrarea armatei, fiecare mişcare a sa va stârni dezacord şi frustrare reciprocă şi întreaga armată va fi paralizată. De aceea, Pei Tu prezintă o cerere la palat pentru ca să fie revocat Controlorul armatei; numai după aceea a fost în măsură să pacifice Ts’ao Chou”. Chang You: „Recent, curtenilor le-au fost încredinţate funcţiile de Controlor al armatei, ceea ce evident reprezintă o eroare.”

»    Dacă armata este dezorientată şi lipsită de încredere, suveranii ţărilor vecine vor stârni dificultăţi. Acesta este sensul proverbului: „Confuzia în armată duce la victoria adversarului.”

Meng: …Marele Duce a spus: „Acela care nu cunoaşte cu precizie obiectivele sale nu ştie să riposteze inamicului”.

Li Chi’uan: …Nu trebuie să te înşeli asupra alegerii persoanei căreia îi este încredinţată comanda…Liu Hsiang Ju, Prim ministru în Chao, a spus: „Chao Kua nu ştie decât să citească cărţile tatălui său şi până în prezent s-a dovedit complet incapabil să stabilească corelaţia între schimbările de situaţii. Or, Majestatea Voastră, datorită numelui său, l-a desemnat comandant şef. Este ca şi cum ai lipi corzile unei lăute şi ai încerca apoi s-o acordezi”.

»    Trebuie să se ştie că există cinci cazuri în care se poate prevedea victoria:

ü    Cel care ştie când trebuie şi când nu trebuie să angajeze lupta, va fi victorios.

ü            Cel ale cărui trupe sunt unite în jurul unui obiectiv comun va fi victorios. Tu Yu: De aceea, Mencius a spus: „Anotimpul potrivit contează mai puţin decât avantajele oferite de teren; acestea, la rândul lor contează mai puţin decât armonia relaţiilor omeneşti.”

ü            Cel care este prudent şi aşteaptă un inamic imprudent va fi victorios. Ch’en Hao: „Organizaţi o armată de neînvins şi aşteptaţi momentul când inamicul va fi vulnerabil”. Ho Yen Hsi: …Un nobil a spus: „Să te bazeri pe ţărani şi să nu faci pregătiri este cea mai grea dintre crime; să fii gata dinainte pentru orice eventualitate este cea mai mare dintre virtuţi”.

ü            Cel care are generali competenţi, feriţi de ingerinţele suveranului va fi victorios. Tu Yu: …De aceea, maestrul Wang a spus: „Să fixezi întâlniri este de resortul suveranului, să decizi în materie de luptă, este de resortul generalului”.

 Wang Li: „…Un suveran înzestrat cu o personalitate şi o inteligenţă superioară trebuie să fie în măsură să recunoască omul care-i convine, el trebui să-i încredinţeze răspunsurile şi să aştepte rezultatele”.

Ho Yen Si: „…În război se pot produce o sută de schimbări în cursul fiecărei etape. Când constaţi că este posibil, înaintezi; când vezi că situaţia este grea, te retragi. A spune că un general trebuie să aştepte ordinile unui suveran în asemenea împrejurări e ca şi cum ai informa un superior că vrei să stingi un incendiu. Înainte ca ordinul să vină, cenuşa va fi rece. Şi se mai spune că în asemenea împrejurări trebuie să fie consultat inspectorul general al armatei; asta-i ca şi cum pentru a construi o casă lângă drum, ai cere sfatul trecătorilor; evident că nu vei mai termina niciodată treaba”.

„Să-l ţii din scurt pe un general competent, cerându-i, în acelaşi timp, să suprime un inamic viclean, este ca şi cum ai lega ogarul negru al hanilor şi apoi i-ai da ordin să prindă iepuri. Care este diferenţa?”

»    Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine însuţi; într-o sută de bătălii nu te vei expune nici unei primejdii. Când nu-ţi cunoşti inamicul, dar te cunoşti pe tine însuţi, şansele tale de victorie sau de înfrângere sunt egale. Dacă nu-ţi cunoşti nici inamicul şi nici pe tine însuţi, este sigur că te vei găsi în primejdie în fiecare bătălie. Li Ch’uan: „Astfel de oameni se numesc nebuni criminali. La ce se poate aştepta ei decât la înfrângere.”

»    Pot să fac ce depinde de mine; ceea ce depinde de inamic nu e niciodată sigur. Iată de ce se spune că e posibil să ştii cum să învingi, fără ca aceasta să însemne că o vei şi face.

»    Invincibilitatea constă în apărare, iar şansele de victorie în atac. Te aperi când dispui de mijloace suficiente; ataci când dispui de mijloace mai mult decât suficiente.

»    Cei care sunt experţi în arta apărării se ascund sub nouă straturi de pământ; cei care sunt abili în arta atacului se deplasează ca şi cum ar cădea din al nouălea cer. Astfel, ei sunt capabili să se apere şi să-şi asigure o victorie totală, în acelaşi timp.

»    A prevedea o victorie pe care primul venit poate s-o prevadă nu este culmea abilităţii.

Tu Yu: „Cei care sunt experţi în arta pregătirii apărării consideră esenţial să ţină seama de forţa obstacolelor, cum sunt munţii, dealurile şi fluviile. Ei fac în aşa fel încât inamicul să nu poată şti unde să atace. Ei parcă se ascund sub al nouălea strat al pământului.”

„Cei care sunt experţi în arta de a ataca, consideră ca esenţial să ţină seama de anotimpuri şi de avantajele terenului; ei folosesc inundaţiile şi focul după împrejurări. Ei fac în aşa fel ca inamicul să nu poată şti unde să se pregătească. Ei declanşează atacul ca un trăsnet ţâşnit din al nouălea cer”.

Li Ch’uang: …Când Han Hsein nimici statul Choa, el plecă de la Gâtul Puţului înainte de micul dejun. El spuse: „Vom distruge armata lui Choa. Apoi ne vom regăsi pentru masă.” Generalii care erau descurajaţi, se prefăcură a fi de acord. Han Hsein îşi dispuse armata în linie de bătaie, cu spatele la fluviu. Observându-i de la înălţimea parapetului, trupele Choa izbucniră într-un râs zgomotos şi îl batjocoriră astfel: „Generalul nu ştie să conducă o armată!” Han Hsein strivi atunci armata Choa şi după ce-şi luă micul dejun, puse să fie decapitat seniorul Ch’eng An.

„Iată o pildă despre ceea ce scapă muritorilor de rând”.

»    Un bun strateg câştigă victoriile fără greş. „Fără greş” înseamnă că, orice ar face, el îşi asigură victoria; el învinge un inamic deja învins.

Chen Hao: „În materie de planificare, nici o mişcare inutilă: în materie de strategie, nici un pas neîngăduit”. Iată de ce un comandant şef priceput face în aşa fel încât să ocupe o poziţie care să-l pună la adăpost de înfrângere şi el nu pierde nici o ocazie de a-şi surclasa inamicul. Astfel, o armată este victorioasă înainte de a căuta bătălia; o armată sortită înfrângerii se bate fără speranţa de a învinge.

Tu Mu: …Ducele Li Ching din Wei a spus: „Calităţile indispensabile ale unui comandant sunt, înainte de toate, clarviziunea, arta de a face să domnească armonia în sânul armatei sale, o strategie chibzuită, dublată de planuri pe termen lung, simţul anotimpurilor şi facultatea de a înţelege factorii umani. Când un general inapt să-şi evalueze posibilităţile sau să îşi imagineze ce sunt promptitudinea şi supleţea va înainta, când se va prezenta ocazia de a ataca, cu un pas poticnit şi şovăitor, privirea întoarsă cu îngrijorare mai întâi la dreapta, apoi la stânga, el nu va fi capabil să întocmească un plan. Dacă este credul se va încrede în rapoarte nedemne de crezare, crezând ba una, ba alta. Tot atât de temător ca o vulpe în retragere şi în avansare, el va lăsa rândurile armatei sale să se risipească. Prin ce se deosebeşte acest mod de acţiune de aruncarea unor nevinovaţi în apă clocotită sau în foc? Nu este exact acelaşi lucru cu a duce vacile şi oile să pască lângă lupi şi lângă tigri?”

»    Elementele artei militare sunt: în primul rând, aprecierea spaţiului; în al doilea rând, evaluarea cantităţilor; în al treilea rând, calculele; în al patrulea rând, comparaţiile şi, în al cincilea rând, evaluarea şanselor de victorie.

»    Cantităţile decurg din apreciere, cifrele din cantităţi, comparaţiile din cifre şi victoria din comparaţii.

Ho Yen Si: „Prin teren trebuie să înţelegem, în acelaşi timp, distanţele şi configuraţia terenului; prin aprecieri şi calcul. Înainte ca armata să fie pusă în mişcare sunt efectuate studii în ceea ce priveşte gradul de dificultate prezentat de teritoriul inamic, cât de drepte sau întortocheate sunt drumurile lui, cifra efectivelor inamicului, valoarea echipamentului său de război, starea moralului trupelor acestuia. Sunt efectuate calcule pentru a se vedea dacă inamicul poate fi atacat şi numai după aceea se trece la mobilizarea populaţiei şi la înrolarea trupelor”.

»    Datorită artei de a-şi dispune trupele, un general victorios este în măsură să le facă să lupte cu efectul apelor zăgăzuite, care deodată eliberate, se precipită într-o prăpastie fără fund.

Chang Yu: „E în natura apei să evite înălţimile şi să se năpustească spre ţinuturile joase. Când se rupe un baraj, apa se dezlănţuie cu o forţă irezistibilă. Or, forma unei armate seamănă cu apa. Profitaţi de lipsa de pregătire a inamicului, atacaţi-l în momentul în care se aşteaptă mai puţin, evitaţi-i forţa şi loviţi părţile lui slabe şi, întocmai ca şi apei, nimeni nu vă va putea rezista”.

»    În general, a comanda mulţi oameni e acelaşi lucru cu a comanda câţiva. E o problemă de organizare.

Chang Yu: „Pentru a conduce o armată trebuie, mai întâi, să încredinţezi responsabilităţile comandanţilor şi locţiitorilor lor şi să fixezi efectivelor diverselor formaţiuni…”

„Un om este simplu soldat; doi oameni, o pereche, trei, un trio. O pereche plus un trio formează o grupă de cinci adică o căprărie; două căprării formează o secţie; cinci secţii fac un pluton; două plutoane, o companie, două companii un batalion; două batalioane, un regiment; două regimente, un grup de luptă, două grupuri de luptă o brigadă, două brigăzi o armată. Fiecare dintre aceste elemente este subordonat celui ce-l precede în ierarhie şi are autoritate asupra celui care-i este imediat inferior. Fiecare dintre ele este instruit cum se cuvine. De aici reiese că este posibil să conduci o armată de un milion de oameni ca şi cum ar fi vorba de câţiva inşi şi a ordona unui număr mare este acelaşi lucru cu a ordona câtorva. Este o problemă de dispunere şi de semnale.

Chang Yu: „Este sigur că trupele, când sunt foarte numeroase, se desfăşoară pe spaţii vaste, pe care nici ochiul, nici urechea nu l-ar percepe cu o acuitate satisfăcătoare. De aceea, ordinul de înaintare sau de retragere este transmis ofiţerilor şi oamenilor cu ajutorul steagurilor şi pavilioanelor şi acela de a se deplasa sau de a se opri cu ajutorul clopotelor şi al tobelor. Astfel, viteazul nu va înainta singur şi fricosul nu va fugi”.

»    Atacaţi-i cu tot ce aveţi mai puternic în punctele slabe ale inamicului.

»    Dacă şoimul sfâşie dintr-o lovitură corpul prăzii sale, este pentru că loveşte exact la momentul potrivit.

Tu Yu: „Loviţi-vă inamicul la fel de puternic, cum loveşte şoimul la ţintă. Acesta fără greş sfâşie rinichii prăzii sale pentru că el aşteaptă momentul potrivit pentru a lovi. Gestul lui este calculat”. Astfel, expertul în arta militară posedă o forţă de impulsie irezistibilă şi atacul său este reglat cu precizie. Potenţialul său este cel al unei arbalete întinse la maximum, timpul său de acţiune este cel al declanşării mecanismului acestuia.

»    În tumult şi în vacarm, bătălia pare confuză, dar nu există dezordine; trupele par să se învârtă în cerc, dar ele nu pot fi înfrânte.

Li Ch’uang: „În bătălie, totul pare a fi tumult şi confuzie, dar steagurile şi pavilioanele răspund unor dispozitive precise, sunetelor talgerelor au reguli fixe”.

»    Confuzia aparentă rezultă din ordine, laşitatea aparentă din curaj, slăbiciunea aparentă din tărie.

Tu Mu: „Semnificaţia acestui verset este că dacă doreşti să simulezi dezordinea pentru a atrage un inamic, trebuie să fii, tu însuţi, foarte disciplinat. Numai atunci poţi simula învălmăşeala. Cel care doreşte să simuleze laşitatea şi să-şi pândească inamicul trebuie să fie curajos, căci numai atunci va fi în stare să simuleze frica. Cel care doreşte să pară slab, pentru a-l face pe inamic trufaş, trebuie să fie extrem de puternic. Numai cu această condiţie va putea să se prefacă a fi slab”.

»    Ordinea sau dezordinea depind de organizare, curajul sau laşitatea de împrejurări, tăria sau slăbiciunea de dispunere.

Li Ch’uang: „Când trupele reuşesc să se plaseze într-o situaţie favorabilă, laşul este viteaz; dacă situaţia devine disperată, curajoşii vor deveni laşi. În arta războiului ne există reguli fixe. Precum am mai spus, aceste reguli nu pot fi stabilite decât după împrejurări.” Astfel, cei care se înţeleg să provoace o mişcare a inamicului izbutesc creând o situaţie în faţa căreia acesta trebuia să se plece; ei îl atrag prin momeli într-o cursă sigură şi, făcându-l să creadă într-un câştig aparent, îl aşteaptă în forţă.

»    Un comandant de armată calificat pretinde victoria de la situaţie şi nu de la subordonaţii săi.

Ch’en Hao: „Experţii în arta militară au îndeobşte încredere în oportunitatea şi în rapiditatea execuţiei. Ei nu lasă numai pe spinarea propriilor oameni povara sarcinii de îndeplinit”. El îşi alege oamenii apoi profită de situaţie. Astfel el este capabil să aleagă oameni, adică, oameni capabili să profite de orice situaţie, oricare ar fi ea. Aceasta implică un sistem de selecţie care să nu fie bazat pe nepotism sau favoritism.

Li Ch’uan: „Viteazul ştie să se bată; prudentul să se apere; înţeleptul să dea sfaturi. Deci, nu este irosit nici un talent”.

Tu Mu: „Nu pretindeţi nici o înfăptuire celor care a nu au talent”.

Chang Liao a spus: „Stăpânul nostru este în campanie departe şi dacă aşteptăm sosirea întăririlor, rebelii ne vor nimici cu siguranţă. De aceea, instrucţiunile ne ordonă ca înainte ca trupele inamice să se unească, să le atacăm imediat pentru a le rupe colţii şi întări moralul propriilor noastre trupe. Apoi, vom putea apăra oraşul. Toate şansele de victorie sau de înfrângere depind de această acţiune”.

Li Tien şi Chang Liao îl atacară pe Sun Ch’uan şi efectiv îl puseseră în dificultate, ceea ce făcu să se prăbuşească moralul armatei Wu. Ei se întorseseră şi-i pregătiră liniile de apărare, iar trupele se simţiră în siguranţă. Sun Ch’uan asedie oraşul timp de zece zile, dar nu reuşi să-l cucerească şi se retrase.

În legătură cu acest episod istoricul, Sun Shang a notat: „Războiul este o chestiune de şiretenie. În ceea ce priveşte apărarea lui Ho Fei, ea era şovăitoare, slabă şi lipsită de întăriri. Dacă ai încredere în generali viteji cărora le place să se bată, greutăţile nu vor întârzia să apară. Dacă te bazezi numai pe cei ce sunt prudenţi, aceştia se vor descumpăni şi le va fi greu să ţină situaţia sub control”.

Chang Yu: „Cea mai bună metodă când ai oameni în subordine, constă în a-l folosi pe zgârcit şi pe prost, pe înţelept şi pe viteaz şi de a-i da fiecăruia responsabilitatea care i se potriveşte. Nu încredinţaţi oamenilor sarcini pe care nu sunt capabili să le îndeplinească. Faceţi o selecţie şi încredinţaţi fiecăruia răspunderi pe măsura competenţei lor”.

»    Cel care contează pe situaţie îşi foloseşte oamenii în luptă ca şi cum ar rostogoli nişte buturugi şi pietre. Căci este în firea buturugilor şi a pietrelor să stea în echilibru pe un pământ ferm şi să mişte pe un pământ nestabil. Dacă au colţuri se opresc, dacă sunt rotunde se rostogolesc. Astfel, potenţialul trupelor care în luptă sunt conduse cu îndemânare, se poate compara cu cel al galeţilor rotunzi care se rostogolesc din vârful muntelui.

Tu Mu: „…Astfel, nu este nevoie decât de puţină forţă pentru a realiza mult”.

Chang Yu: …Li Chang a spus: „În război sunt trei feluri de situaţii:

ü    Când generalul dispreţuieşte inamicul şi ofiţerilor săi le place să se lupte, când ambiţiile acestora ţintesc aşa de sus ca norii de pe cer şi înflăcărarea lor este la fel de sălbatică precum uraganele, suntem în prezenţa unei situaţii create de moral.

ü    Când un singur om apără un defileu îngust de munte, care seamănă cu tubul digestiv al unei oi sau cu intrarea coteţului unui câine, el poate ţine piept la o mie de soldaţi. Ne găsim atunci în prezenţa unei situaţii create de teren.

ü         Când se trage folos din delăsarea inamicului, din oboseala sa, din foamea sau setea sa, sau când loveşti în timp ce posturile sale înaintate nu au fost solid întărite, sau când armata sa este la jumătatea drumului de traversare a unui râu, ne găsim în prezenţa unei situaţii create de teren.

„Astfel, când comanzi trupe, trebuie să tragi foloase de pe urma situaţiei, exact ca atunci când rostogoleşti o minge de-a lungul unei pante abrupte. Efortul pe care îl depui este minim, dar rezultatele sunt uriaşe”.

»    În general, cel care ocupă primul terenul şi aşteaptă inamicul, se află în poziţie de forţă; cel care vine pe teren mai târziu şi se aruncă în luptă este deja slăbit. De aceea, experţii în arta militară îl fac pe inamic să vină pe câmpul de bătălie şi nu se lasă aduşi de ei.

»    Cel care este capabil să-l facă pe inamic să vină de bunăvoie izbuteşte oferindu-i un avantaj oarecare. Şi cel care este în stare să-l împiedice să vină izbuteşte, slăbindu-i forţele.

Tu Yu: …Dacă sunteţi în măsură să menţineţi anumite puncte vitale situate pe drumurile lui strategice, inamicul nu poate trece. De aceea, maestrul Wang a spus: „Când o pisică stă la intrarea unei găuri de şoareci, zece mi de şoareci nu îndrăznesc să iasă; când un tigru păzeşte vadul, zece mii de cerbi nu pot să-l traverseze”.

»    Dacă inamicul este în poziţie de forţă, să ştii să-l slăbeşti, dacă e bine hrănit, să-l înfometezi, dacă este în repaus, să-l împingi la acţiune.

»    Arată-te în locurile prin care el trebuie să treacă, deplasează-te repede acolo unde nu te aşteaptă.

»    Pentru a fi sigur că vei lua ceea ce ataci, să ataci un punct pe care inamicul nu-l apără. Spre a fi sigur că menţii ceea ce aperi, să aperi un punct pe care inamicul nu-l atacă. De aceea, împotriva celor ce sunt experţi în arta de a ataca, un inamic nu ştie să se apere; contra experţilor apărării, inamicul nu ştie unde să atace.

»    Impalpabil şi imaterial, expertul nu lasă urme; misterios ca o divinitate, el nu poate fi auzit. Astfel, inamicul se află la bunul lui plac.

Ho Yen Hsi: „Procedez în aşa fel încât inamicul să ia punctele tari drept puncte slabe şi punctele mele slabe drept punct tari şi îi descopăr slăbiciunile… Îmi ascund urmele până le fac invizibile; păstrez tăcerea pentru ca nimeni să nu mă poată auzi”.

»    Cel a cărui înaintare este irezistibilă se bazează pe punctele slabe ale inamicului; cel care atunci când bate în retragere, nu poate fi urmat, se deplasează atât de repede că nu poate fi ajuns.

Chang Yu: „…Soseşte ca vântul şi plecă precum fulgerul”.

»    Dacă doresc să dau o bătălie, inamicul, chiar protejat de ziduri înalte şi de şanţuri adânci, este forţat să angajeze lupta, deoarece atac o poziţie pe care el este obligat să o apere.

»    Dacă doresc să evit lupta, se poate să mă apăr foarte simplu trăgând o linie pe pământ; inamicul nu va putea să mă atace pentru că îl abat de la direcţia pe care doreşte să o urmeze.

Tu Mu: Chu Ko Liang, instalându-şi tabăra sa la Yanh P’ing, dădu lui Wei Yen şi altor generali ordinul de a-şi grupa efectivele şi de a coborî spre est. Chu Ko Liang nu lăsă decât zece mii de oameni pentru a apăra oraşul, aşteptând veşti. Ssu Ma I spusese: „Chu Ko Liang depunea o activitate intensă, ca de obicei. El ordonă să se scoată steagurile şi să înceteze tobele. El împiedică pe oameni să iasă din oraş, apoi, deschizând cele patru porţi, trimise soldaţii pe străzi unde aceştia se răspândiră.”

„Ssu Ma I se temu de o ambuscadă şi în grabă îşi conduse armata spre Munţii din nord”.

Chu Ko Lian spuse şefului său de stat major: „Ssu Ma I a crezut că i-am întins o cursă şi a fugit la poalele lanţurilor muntoase. Când mai târziu a aflat, fu copleşit de regrete”.

»    Dacă sunt în stare determin amplasarea inamicului; totodată ascunzând-o pe a mea, în acest caz eu pot să mă concentrez în timp ce el trebuie să se împrăştie. Şi dacă eu mă concentrez în timp ce el se împrăştie, eu pot folosi totalitatea forţelor mele pentru a ataca o parte din ale sale. Voi avea, deci, superioritate numerică. Atunci, dacă pot folosi cel mai mare număr pe a lovi o mână de oameni la locul ales, cei ce au de-a face cu mine vor fi pierduţi.

Tu Mu: „…Folosesc când trupele uşoare şi călăreţi viguroşi pentru a ataca acolo unde el nu este gata, când arbaletierii robuşti şi arcaşii puternici pentru a-i smulge poziţii-cheie pentru a-i învălmăşi flancul stâng, pentru a-i înconjura aripa dreaptă, pentru a-l alarma în faţă şi a-l lovi pe neaşteptate în spate.”

„În plină zi îl păcălesc cu jocul drapelelor şi stindardelor şi seara, îl induc în eroare cu bătălii de tobă. Atunci, terorizat de frică, el îşi va împărţi forţele ca măsură de precauţie.”

»    Inamicul nu trebuie să ştie unde am de gând să dau bătălia. Căci, dacă nu ştie, el va trebui să fie pregătit în mai multe puncte. Şi dacă este pregătit în mai multe puncte, adversarii pe care îi voi găsi în vreunul din aceste puncte nu vor fi numeroşi. Căci dacă el se pregăteşte în prima linie, ariergarda sa va fi slabă, şi dacă se pregăteşte în spate, primele lui rânduri vor fi fragile. Dacă el se pregăteşte la stânga, dreapta lui va fi vulnerabilă şi dacă se pregăteşte la dreapta, stânga sa va fi descoperită. Şi dacă se pregăteşte peste tot, el va fi slab peste tot.

Chang Yu: „El nu va fi în stare să descopere unde vor apărea cu adevărat carele, nici din ce punct va ţâşni cavaleria mea, nici chiar în ce loc trebuie, de fapt, să-l urmărească infanteria mea şi de aceea se va împrăştia şi se va împărţi, şi va trebui să se apere contra mea din toate părţile. În consecinţă, puterea sa va fi divizată şi slăbită, forţele sale vor fi scindate şi risipite şi în locul în care îl atac voi putea arunca o armată de anvergură împotriva unităţilor lui izolate”.

»    Cine dispune de efective reduse trebuie să se menţină pregătit contra inamicului; cine are efective numeroase împinge inamicul să se pregătească împotriva lui.

»    Dacă se ştie unde şi când va avea loc o bătălie, se poate efectua cu trupele un marş de o mie de li, pentru a le reuni pe câmpul de bătălie. Dar dacă nu se cunoaşte nici ziua, nici locul luptei, stânga nu poate ajuta dreapta, nici dreapta stânga; avangarda nu va putea susţine spatele şi nici spatele avangarda. Cu atât mai mult se întâmplă aşa, atunci când diversele elemente se găsesc la zeci de li unele de altele sau chiar numai la câţiva li!

Tu Yu: „Experţii în materie de război trebuie să ştie unde şi când se va da bătălia. Ei măsoară itinerariile şi fixează data. Ei împart armata şi se pun în mişcare pe detaşamente separate. Cei ce sunt departe pleacă primii, cei care sunt aproape pleacă după aceea. Astfel, joncţiunea diverselor elemente – chiar dacă ar fi la o mie de li unele de altele – se va efectua în acelaşi timp, aşa cum se adună cumpărătorii care vin spre piaţă.”

»    Scoate deci la iveală planurile inamicului şi vei şti care strategie va fi eficace şi care nu.

»    Aţâţă-l şi descoperă schema generală a mişcărilor lui.

»    Stabileşte dispunerea lui, asigură-te astfel asupra locului bătăliei.

»    Pune-l la încercare şi vezi care sunt punctele tari şi care cele slabe.

»    Important este când se dispun trupele, să nu prezinte o formă susceptibilă de a defini în mod clar. În acest caz, vei scăpa de indiscreţiile spionilor cei mai isteţi şi nici minţile cele mai pătrunzătoare nu vor putea să stabilească un plan împotriva ta.

»    Stabilesc după formă planurile care duc la victorie, dar aceasta scapă muritorilor de rând. Cu toate că fiecare are ochi pentru a sesiza aparenţele, nimeni nu înţelege cum am creat victoria.

»    De aceea, când am câştigat o victorie, nu folosesc a doua oară aceeaşi tactică, dar pentru a face faţă împrejurărilor folosesc metoda mea la infinit.

»    Or, o armată poate fi comparată cu apa, după cum şuvoiul care curge evită înălţimile şi se îndreaptă spre locurile joase, tot aşa o armată evită forţa şi loveşte slăbiciunea. Şi la fel cum şuvoiul de apă urmează denivelările terenului, tot aşa o armată, pentru a dovedi victoria, îşi adaptează acţiunea sa la situaţia inamicului.

»    După cum apa nu are formă stabilă, nici în război nu există condiţii permanente. În consecinţă, cel care ştie să câştige victoria, modificându-şi tactica după situaţia inamicului, merită să fie divinizat.

»    Din cele cinci elemente, nici unul nu predomină în mod constant, din cele patru anotimpuri nici unul nu durează veşnic; dintre zile, unele sunt lungi şi altele scurte, iar luna creşte şi descreşte

»    Nimic nu este mai greu decât arta manevrei. Dificultatea în această privinţă este să faci dintr-o cale întortocheată drumul cel mai direct şi să schimbi neşansa în avantaj.

»    Înaintează, deci, pe căi ocolite şi distrage atenţia inamicului, momindu-l. Datorită acestui procedeu, se poate ca, plecat după el, să ajungi înaintea lui. Cine este în stare să acţioneze astfel înţelege strategie directului şi indirectului.

Ts’ao Ts’ao: „…Lăsaţi impresia că sunteţi la depărtare. Veţi putea să porniţi la drum după inamic şi să sosiţi înaintea lui pentru că ştiţi să apreciaţi şi să calculaţi distanţele.”

Tu Mu: „Acela care vrea să aibă un avantaj urmează un drum lung şi întortocheat şi îl transformă într-o cale scurtă, el schimbă neşansa în avantaj. El înşeală şi induce în eroare inamicul spre a-l conduce la temporizare şi la neglijenţă, apoi el avansează cu repeziciune.”

»    Cel ce lansează întreaga armată în urmărirea unui avantaj, nu îl va obţine.

»    Dacă abandonează tabăra cu scopul de a smulge avantajul prin luptă, materialul va fi pierdut.

Tu Mu: „Dacă te deplasezi cu toate convoaiele de bagaje, materialul va călători cu încetineală şi nu se va obţine avantajul. Dacă se lasă în urmă bagajele grele şi se înaintează în marş forţat cu trupele uşoare, există temerea că bagajele se vor pierde”.

»    Rezultă că dacă îşi vor scoate armura şi vor porni la drum, neoprindu-se nici zi, nici noapte şi străbătând o sute de li, sărind o etapă din două, cei trei şefi de armată vor fi capturaţi. Căci trupele robuste vor ajunge primele, iar cele slabe se vor târî în urmă în dezordine, în aşa fel încât, dacă va fi folosită această metodă, va ajunge numai a zecea parte a armatei.

Tu Mu: „…În mod normal, o armată parcurge treizeci de li pe zi, ceea ce constituie o etapă. Într-un marş forţat parcurge dublul acestei distanţe, ea străbate două etape. Nu se pot străbate o sute de li pe zi decât mergând zi şi noapte. Dacă înaintarea se efectuează în acest ritm, oamenii vor fi făcuţi prizonieri… Când Sun Tzu spune că, dacă această metodă este aplicată, numai un soldat din zece va ajunge, vrea să spună că, atunci când nu există altă soluţie şi că trebuie cu orice preţ dată bătălia pentru a câştiga o poziţie avantajoasă, se alege un om din zece, cel mai viguros pentru a-l trimite înainte, în timp ce ceilalţi nouă vin în ariergardă. Astfel, din zece mii de oameni alegeţi o mie, care vor sosi în zori, ceilalţi vor veni neîntrerupt, unii la sfârşitul dimineţii şi ceilalţi în cursul după-amiezii, în aşa fel încât nici unul nu va fi istovit, ci toţi, unii după alţii vor veni să se alăture primilor veniţi. Pasul lor răsună fără întrerupere. Când te baţi pentru un avantaj, acesta trebuie să fie un punct strategic vital. În acest caz, o mie de oamenii abia vor ajunge pentru a-l apăra, în aşteptarea restului armatei.”

»    Cei care ignoră condiţiile geografice – munţii şi pădurile, defileele periculoase, mlaştinile – nu poate conduce marşul unei armate.

»    Cei care n-au recurs la călăuze locale sunt în imposibilitate să cunoască avantajele terenului.

Tu Mu: Kuan Tzu spune: „În general, şeful armatei trebuie să se familiarizeze dinainte temeinic cu hărţile, pentru a cunoaşte trecerile periculoase pentru care şi pentru căruţe, pe acelea unde apa este prea adâncă pentru vehicule, trecătorile munţilor cunoscuţi, principalele fluvii, dispunerea înălţimilor, terenului şi colinelor, locurile unde stuful, pădurile şi trestiile sunt luxuriante, lungimea drumurilor, importanţa cetăţilor şi a oraşelor, cetăţile binecunoscute care sunt părăsite şi locurile unde există păduri luxuriante. Trebuie cunoscute toate aceste date ca şi traseul exact al liniilor de demarcaţie. Toate aceste date, generalul trebuie să şi le înmagazineze în memorie; numai cu această condiţie el nu va pierde avantajul terenului”.

Li Ch’uan a spus: „…Trebuie să alegem ofiţerii cei mai curajoşi şi pe cei care sunt cei mai inteligenţi şi cei mai zeloşi şi recurgând la călăuze locale, să străbatem în secret munţii şi pădurile fără să lăsăm urme. Câteodată, confecţionăm labe artificiale de animale şi le încălţăm, câteodată adaptăm la feţe păsări false şi ne ascundem în linişte în tufişurile dese. Apoi, plecăm urechea la sunetele îndepărtate şi clipim din ochi pentru a vedea mai bine. Avem spiritul atent la orice ocazie de care am putea profita. Observăm semnele atmosferice, căutăm în cursurile de apă eventuale urme ale treceri inamicului prin vad şi pândim freamătul copacilor care denotă apropierea lui.”

Ho Yen Hsi: „Dacă am primit ordinul să intrăm în campanie, ne grăbim spre un loc necunoscut unde n-a pătruns influenţa civilizaţiei sau unde comunicaţiile sunt tăiate şi dacă ne pierdem în aceste defileuri, nu este greu? Dacă înaintez ca o armată izolată, inamicul mă aşteaptă, mă pândeşte. Căci, situaţiile respective ale atacului şi ale aceluia care se păzeşte diferă considerabil. Cu atât mai mult când inamicul este şiret şi foloseşte numeroase stratageme! Dacă n-am stabilit un plan cădem cu capul plecat. Bravând pericolele şi pătrunzând în locuri periculoase, ne expunem dezastrului de a fi prinşi în plasă sau copleşiţi. Înaintând ca oamenii beţi riscăm să ne găsim aruncaţi într-o luptă neprevăzută. Când ne oprim seara suntem neliniştiţi de alerte false; dacă înaintăm în grabă şi fără pregătire, cădem în ambuscade. Este ceea ce se cheamă să arunci o armată de urşi şi tigri în ţara morţii. Cum putem să le dăm de capăt fortificaţiilor rebelilor sau să izgonim inamicul din bârlogurile sale înşelătoare?”

De aceea, pe teritoriul inamic, munţii fluviile, ridicăturile de pământ şi colinele pe care el le poate apăra ca puncte strategice, pădurile, trestiile, stuful şi ierburile stufoase, unde el se poate ascunde, lungimea drumurilor şi potecilor, suprafaţa cetăţilor şi oraşelor, întinderea satelor, fertilitatea şi ariditatea câmpurilor, adâncimea şanţurilor da irigaţie, importanţa materialului, amploarea armatei duşmane, tăişul armelor, toate acestea trebuie perfect cunoscute. Atunci avem ochiul aţintit pe inamic şi va fi uşor doborât.

»    Războiul se bazează pe înşelăciune. Deplasaţi-vă când e în interesul vostru şi creaţi schimbări de situaţii prin dispersări şi concentrări de forţe.

»    Cântăriţi mai întâi bine situaţia şi după aceea acţionaţi.

»    Cartea administraţiei militare spune: Întrucât glasul omenesc nu se aude în timpul luptei, se folosesc tobe şi gonguri. Întrucât trupele nu se pot vedea cu claritate în timpul luptei, se folosesc drapele şi stindarde. Gongurile şi tobele, drapelele şi stindardele sunt folosite pentru a concentra într-un punct atenţia trupelor. Când trupele pot fi unite în acest fel, viteazul nu va înainta singur, nici laşul nu mai poate da înapoi. Aceasta este arta de a conduce o armată.

Tu Mu: …Legea militară declară: „Dacă aceia care atunci când trebuie să înainteze, nu o fac şi cei care trebuie să se retragă, nu o fac, sunt decapitaţi”.

„În timp ce Wu Ch’i se bătea împotriva lui Ch’in, un ofiţer înaintea ciocnirii armatei cu adversarul, nu a putut să-şi stăpânească înflăcărarea. El alergă, tăie două capete şi se întoarse. Wu Ch’i ordonă să fie decapitat”.

Şeful de stat major al armatei îl dojeni în termenii următori: „Acest om e un ofiţer talentat; nu trebuie să pui să fie decapitat”. Wu Ch’i răspunse: „Nu pun la îndoială talentele lui de ofiţer, dar el este neascultător”.

Ca urmare puse să fie decapitat.

»    Se poate întâmpla ca o armată să fie lipsită de moral şi comandantul ei să nu aibă curaj.

Ho Yen Hsi: „…Wu Ch’i a spus: Responsabilitate unui armate de un milion de soldaţi se bazează pe un singur om. El este succesul moralului”.

Mei Yao Ch’en: „…Dacă o armată şi-a pierdut moralul, generalul său, la rândul lui, îşi va pierde încrederea”.

Chang Yu: „Generalul domină prin încredere. Or, ordinea şi harababura, curajul şi laşitatea sunt tot atâtea calităţi determinate de încredere. De aceea, acela care este expert în arta de a ţine inamicul în frâu îl contracarează, apoi porneşte împotriva lui. El îl scoate din sărite pentru a-l înspăimânte şi îl hărţuie pentru a-l face să se teamă. Astfel el îl face să-şi piardă încredere şi toată priceperea de a întocmi planuri”.

»    Dis-de-dimineaţă te simţi plin de ardoare; în cursul zilei, zelul încetineşte iar seara, gândurile se întorc spre ţară, de aceea, specialiştii în arta militară evită inamicul atunci când acesta este înflăcărat; ei îl atacă atunci când s-a moleşit şi când soldaţilor le este dor de ţară. Iată ce se numeşte a avea în faţă „factorul moral”.

»    Ei aşteaptă în perfectă ordine un inamic dezorientat şi, în linişte, un inamic gălăgios. Iată ce se numeşte a avea în mână „factorul spirit”.

Tu Mu: „În calm şi fermitate ei nu sunt copleşiţi de evenimente”.

Ho Yen Hsi: „Pentru generalul care trebuie să-şi exercite singur şi cu subtilitate autoritatea asupra unei armate de un milion de oameni împotriva unui inamic a cărui ferocitate o egalează pe aceea a tigrilor, avantajele şi dezavantajele se întrepătrund. În faţa nenumăratelor schimbări, el trebuie să fie prudent şi suplu; el trebuie să păstreze prezente în minte toate posibilităţile. Dacă nu are inimă fermă şi judecata clară, cum ar putea face faţă împrejurărilor fără să-şi piardă capul? Când pe neaşteptate se loveşte de dificultăţi grave, cum ar putea să nu se alarmeze, cum ar putea fără să se încurce, să ţină cu fermitate în mână o infinitate de probleme?”

»    Ei aşteaptă pe câmpul de bătaie un duşman care vine de departe; în repaus, cu trupe bine hrănite, aşteaptă un inamic epuizat, trupe flămânde. Este ceea ce se numeşte a avea în mână factorul „condiţii materiale”.

»    Ei nu atacă un duşman care înaintează cu stindarde bine orânduite, nici pe cel ale cărui formaţii se aliniază într-o ordine impresionantă. Este ceea ce se numeşte a avea în mână „factorul oportunitate”.

»    Arta de a comanda constă, deci, în a nu înfrunta inamicul atunci când el ocupă poziţii strategice şi atunci când este adăpostit de coline, a nu te opune.

»    Dacă simulează fuga, nu îl urmări.

»    Nu ataca trupele lui de elită.

»    Nu te arunca lacom în capcanele în care îţi sunt întinse.

Mei Yao Ch’en: „Peştele care râvneşte la capcană este prins; trupele care râvnesc capcana sunt învinse”.

Cheng Yu: După cele Trei Strategii: „Sub capcana parfumată va fi, desigur, un peşte prins cu undiţa”.

»    Nu tăia drumul unui inamic care se întoarce acasă.

»    Unui inamic împresurat trebuie să-i laşi o ieşire.

Tu Mu: „Arată-i că-i rămâne o scândură de salvare şi strecoară-i în suflet că există şi altă soluţie decât moartea. După aceea loveşte”.

Ho Ywn Hsi: Atunci când Ts’ao Ts’ao l-a asediat pe Hu Kuan, el dădu acest ordin: „Când oraşul va fi cucerit, apărătorii vor fi înmormântaţi.” Însă după o lună oraşul rezista. Ta’ao Jen spuse: „Când un oraş este asediat, este esenţial de a lăsa să se întrevadă asediaţilor o posibilitate de supravieţuire. Or, monseniore, cum dumneavoastră le-aţi spus să lupte până la moarte, fiecare se va lupta ca să-şi apere pielea. Oraşul este puternic şi are rezerve mari de hrană. Dacă îl atacăm, un mare număr de ofiţeri şi de oameni vor fi răniţi. Dacă perseverăm pe această cale, va dura zile întregi. Să-ţi instalezi tabere sub zidurile unui oraş puternic şi să ataci rebeli hotărâţi să se bată până la moarte, nu este un plan judicios”. Ts’ao Ts’ao urmă acest sfat şi oraşul se predă.

»    Nu împinge la disperare un inamic hăituit.

Tu Yu: Prinţul Tu Ch’ai a spus: „Fiarele sălbatice, când sunt hăituite, se luptă cu energia disperării. Cât de adevărat este aceasta atunci când este vorba de oameni! Dacă ei ştiu că nu există altă soluţie, ei se vor bate până la moarte”.

În timpul domniei împăratului Hsuan di dinastia han, Chao Ch’ung Ku reprima o revoltă a tribului Ch’iang. Cei din tribul Ch’iang văzură că armata lui era numeroasă; ei scăpară de bagajele lor grele şi porniră să treacă vadul fluviului Galben. Drumul traversa defilee înguste şi Ch’ung Kuo împingea înaintea lui pe cei din tribul Ch’iang, fără exces.

Unul spuse: „Avem un avantaj mare, dar înaintăm încet”.

Chang Kuo răspunse: „Ei sunt într-o situaţie disperată. Nu pot să-i hărţuiesc. Dacă îi împing cu moderaţie, ei vor pleca fără să întoarcă capul. Dacă îi strâng de aproape, ei se vor întoarce împotriva noastră şi se vor bate până la moarte”.

„Toţi generalii spuseră: Minune!”

»    Pe un teren propice comunicaţiilor, uneşte-te cu aliaţii tăi.

»    Nu întârzia pe un teren descoperit.

»    Pe un teren închis este nevoie de ingeniozitate.

»    Pe un teren al morţii, luptă.

»    Există drumuri pe care nu trebuie să te aventurezi, trupe pe care să nu le loveşti, oraşe pe care să nu le asediezi şi terenuri pe care să nu te aperi pas cu pas.

Wang Hsi: „După părerea mea, trupele aşezate drept momeală, trupele de elită şi un inamic cu formaţiile bine rânduite şi impresionante ne trebuie să fie atacate”.

Tu Mu: „Aici este vorba de un inamic redistribuit într-o poziţie strategică, în spatele unor ziduri înalte şi a unor şanţuri adânci şi dispunând de provizii îmbelşugate în grâne şi alte alimente, al cărui scop este de a-mi reţine armata. Dacă atac oraşul şi-l cuceresc, nu voi obţine nici un avantaj demn de menţionat. Dacă-l cuceresc, asaltul va reduce cu siguranţă în bucăţele puterea armatei mele. Aşadar nu trebuie să atac”.

»    Există cazuri când nu este nevoie să execuţi ordinele suveranului.

Ts’ao Ts’ao: „Când este oportun, în cursul operaţiunilor, generalul nu are nevoie să fie frânat de ordinele suveranului”.

Tu Mu: Wei Liao Tzu declară: „Armele sunt ustensile de rău augur şi lupta este contrară virtuţii: comandantul este stăpânul morţii şi el nu este responsabil nici sus, faţă de cer, nici jos, faţă de pământ, nici faţă de inamic, nici în spate, faţă de suveran”.

Chang Yu: Regele Fu Ch’ai a spus: „Când vedeţi ce conduită trebuie să adoptaţi, acţionaţi; nu aşteptaţi instrucţiunile”.

»    Un general care cunoaşte perfect cei nouă factori variabili, ştie cum să conducă trupele.

Chia Lin: „Generalul trebuie să fie sigur că poate domina situaţia în avantajul său, după cum o cer împrejurările. El nu este legat de proceduri fixe”.

»    În conducerea operaţiunilor militare, cel ce nu înţelege tactica adaptată la cele nouă situaţii variabile, va fi incapabil să folosească trupele sale eficient, chiar dacă înţelege cele „cinci avantaje”.

Chia Lin: …Cele „cinci variaţiuni” sunt următoarele: un drum, chiar cel mai scurt, nu trebuie să fie urmat, dacă se ştie că este periculos şi că există riscul unei ambuscade.

Un oraş, chiar izolat şi care se pretează a fi atacat, nu trebuie să fie atacat dacă se presupune a fi bine aprovizionat şi apărat de trupe de primă forţă ţinute bine în mână de un general experimentat, că miniştri săi sunt loiali şi planurile lui sunt de nepătruns.

Un teren bun, chiar dacă stăpânirea lui este tentantă, nu trebuie să facă obiectul unei bătălii dacă se ştie că odată cucerit va fi greu să fie apărat, sau că nu există nici un avantaj de tras din cucerirea lui, că va fi probabil contr-atacat şi că vor fi pierderi mari.

Ordinele unui suveran, cu toate că trebuie executate, nu trebuie urmate dacă generalul ştie că ele comportă pericolul unui control dăunător al şefului statului asupra acţiunilor sale.

Trebuie să te conformezi acestor cinci eventualităţi în momentul în care ele se ivesc, potrivit împrejurărilor, căci nu este posibil să decizi dinainte asupra lor.

»    De aceea, generalul competent trebuie să ţină cont, în deliberările sale, în acelaşi timp, de condiţiile favorabile şi defavorabile.

Ts’ao Ts’ao: „El cântăreşte primejdiile inerente avantajelor şi avantajele inerente primejdiilor”.

»    Luând în considerare factorii favorabili, el face planul său viabil; luând în considerare factorii defavorabili, el va rezolva toate dificultăţile.

Tu Mu: „…Dacă doresc să am avantaj asupra inamicului, nu trebuie să privesc numai avantajul pe care îl voi găsi la el, ci trebuie mai întâi să iau în consideraţie felul în care el poate să-mi dăuneze dacă acţionez astfel”.

Ho Yen Hsi: „Avantajul şi dezavantajul au unul asupra altuia o acţiune reciprocă. Şeful luminat deliberează.”

»    Este temut de vecini acela care le face rău.

Chia Lin: „Planurile şi proiectele destinate să facă rău inamicului nu sunt cantonate în cadrul unei metode deosebite. Ori îndepărtaţi din anturajul lui înţelepţii şi virtuoşii, cu scopul de a nu mai avea consilieri, ori trimiteţi trădătorii în ţara lui pentru a-i săpa administraţia, sau datorită unor înşelăciuni viclene, îndepărtaţi miniştrii de suveranul lor. Sau trimiteţi agitatori îndemânatici pentru a incita populaţia şi a-i delapida bogăţiile. Sau oferiţi-le muzicieni şi dansatori imorali pentru a le schimba obiceiurile. Sau daţi-le femei frumoase pentru a-i face să-şi piardă capul”.

»    El îi istoveşte menţinându-i constant în mişcare şi îi împinge să alerge de acolo până acolo, prezentându-le pretinse avantaje.

»    Există un principiu, în materie de artă militară: de a nu presupune că inamicul nu va veni, ci de a conta, mai degrabă, pe graba lui de a-i face faţă, de a nu sconta că el nu va ataca, ci mai degrabă să te faci neînvins.

Ho Yen Hsi: …În strategiile lui Wu se citeşte: „Când este pace în lume, un om precaut îşi ţine sabia alături de el”.

»    Cinci calităţi sunt periculoase la un general:

Dacă este laş, el va fi capturat.

Ho Zen Hsi: În Ssa Ma Fa se citeşte: „Cel ce pune viaţa mai presus de toate va fi paralizat de nehotărâre. Nehotărârea la un general este marea victorie a inamicului”.

Dacă este temerar, poate fi ucis.

Dacă este furios, poate fi păcălit.

Tu Yu: „Un om impulsiv poate fi făcut să se înfurie şi împins la moarte. Cel care se înfurie uşor este iritabil, încăpăţânat; el acţionează în grabă. El nu ţine cont de dificultăţi”.

Wang Hsi: „Ceea ce este esenţial la un general este constanţa”.

Dacă are sentimentul onoarei prea susceptibil poate fi calomniat.

Mei Yao Ch’en: „Cel ce ţină să-şi apere reputaţia nu dă atenţie la nimic altceva”.

Dacă are un suflet milos, poate dovedi slăbiciune.

Tu Mu: „Acela care are sentimente de omenie şi de compătimire şi nu se teme decât de pierderea oamenilor, nu poate renunţa la un avantaj temporar pentru un profit pe termen lung şi este incapabil să abandoneze ceva pentru a se apuca de altceva”.

»    Când trimişii inamicului vorbesc cu umilinţă, dar acesta îşi continuă pregătirile, inamicul va înainta.

Chang Yu: Când Tien Tan apăra Chi Mo, generalul Ch’i Che, din statul Yen, asedie acest oraş, Ten Tan puse el însuşi, mâna pe lopată şi ajută trupele sale de lucru. El îşi trimise soţiile şi concubinele să se înroleze în armată şi împărţi propriile alimente pentru a-şi hrăni ofiţerii. El trimise, de asemenea, femei pe meterezele oraşului pentru a cere condiţii de capitulare. Generalul statului Yen fu foarte satisfăcut. Tien Tan adună, în acelaşi timp, douăzeci şi patru de mii de uncii de aur şi trimise generalului din Yen, prin locuitorii bogaţi ai oraşului, o scrisoare redactată în aceşti termeni: „Oraşul este pe cale de a se preda imediat. Singura noastră dorinţă este să nu luaţi prizonieri nici pe femeile noastre, nici pe concubinele noastre”. Armata din Yen se relaxă şi deveni din ce în ce mai neglijentă. Tien Tan a atacat prin surprindere şi i-a aplicat inamicului o înfrângere zdrobitoare.

»    Când inamicul vede un avantaj, dar nu înaintează pentru ca să-l folosească, înseamnă că este obosit.

»    Când în tabăra inamică se aud strigăte noaptea, înseamnă că duşmanului îi este frică.

Ch’en Hao: „Soldaţii sunt îngroziţi şi încearcă un sentiment de nesiguranţă. Ei fac gălăgie pentru a se linişti”.

»    Când ofiţerii se înfurie uşor, înseamnă că ei sunt epuizaţi.

Ch’en Hao: „Când generalul face planuri nefolositoare, toţi sunt obosiţi”.

Chang Yu: „Când administraţia şi ordinele sunt lipsite de fermitate, moralul oamenilor lor este scăzut şi ofiţerii sunt furioşi”.

»    Când oamenii se adună în mod constant în grupuri mici şi vorbesc la ureche, generalul a pierdut încrederea armatei. (comentariile ce urmează acestui verset sunt consacrate mai ales pentru a explica termenii folosiţi. Majoritatea comentatorilor sunt de acord să declare că atunci când oamenii se adună şi îşi vorbesc la ureche, ei îşi critică ofiţerii. Mei Yao Ch’en observă că ei probabil sunt pe cale de a proiecta o dezertare, versetul care urmează imediat fiind o parafrază a acestuia, a fost sărit.)

»    Recompense prea dese arată că generalul este la capătul puterilor, pedepse prea dese înseamnă că e în culmea descurajării. (Ho Yao Ch’en observă că pentru îndeplinirea sarcinii sale, generalul trebuie să găsească echilibrul între indulgenţă şi severitate.)

»    Dacă ofiţerii tratează, mai întâi, oamenii cu brutalitate şi apoi se tem de ei, limita indisciplinei a fost atinsă. (Căci nu după numărul combatanţilor, ci după ordinea impecabilă a rândurilor lor şi după vitejia lor, se măsoară în general, faptele războinice.)

»    În război, numai numărul nu aduce nici un avantaj. Nu înaintaţi bizuindu-vă exclusiv pe forţa militară.

»    Este de ajuns să evaluaţi corect situaţia inamicului şi să vă concentraţi forţele pe a pune mâna pe el. Un punct, asta e tot. Cel ce este lipsit de prevedere şi îşi subestimează inamicul va fi cu siguranţă prins de el.

»    Dacă trupele sunt pedepsite înainte ca fidelitatea lor să fie asigurată, ele vor fi nesupuse. Dacă ele nu se supun este greu să le foloseşti. Dacă trupele sunt credincioase, dar pedepsele nu sunt aplicate, nu poţi să le foloseşti. Comandaţi deci, cu politeţe şi însufleţindu-le tuturor aceeaşi ardoare războinică; se va putea spune că victoria este asigurată.

»    Dacă ordinele sunt fără excepţie eficiente, trupele vor fi supuse. Dacă ordinele nu sunt întotdeauna eficiente, ele vor fi nesupuse.

»    Dacă ordinele sunt în toate împrejurările justificate şi executate, raporturile care există între comandantul şef şi trupele sale sunt mulţumitoare.

»    Un teren care este tot atât de dezavantajos de a pătrunde, atât pentru inamic, cât şi pentru noi, este fără influenţă. El este de aşa natură că, cu toate că inamicul întinde o capcană, eu nu înaintez, ci încerc să-l antrenez retrăgându-mă. Odată ce a tras afară jumătate din efectivele sale, pot să-l lovesc cu succes.

Chang Yu: …În Arta războiului de Li Ching, se citeşte: „Pe un teren care nu oferă avantaj nici unei părţi, trebuie să atragi inamicul simulând retragerea, să aştepţi ca jumătate din efectivele lui să fi ieşit şi să lansezi un atac pentru a-i bara drumul”.

»    Dacă ocup primul un teren îngust, trebuie să blochez căile de acces şi să-l aştept pe inamic. Dacă inamicul e cel ce ocupă primul un astfel de teren şi blochează defileele, nu trebuie să-l urmez; dacă nu le blochează complet, pot să fac acest lucru.

»    Pe teren accidentat trebuie să-mi stabilesc poziţiile pe înălţimile însorite şi să-l aştept pe inamic. Dacă el este cel care ocupă primul un astfel de teren, îl atrag retrăgându-mă. Nu-l urmăresc.

Chang Yu: „Dacă trebuie să fii primul care să te instalezi pe teren şes, cu atât mai mult trebuie s-o faci în locurile dificile şi periculoase. Cum am putea ceda un astfel de teren inamicului?”

»    Când te găseşti departe de un inamic de o forţă egală cu a ta, este greu să-l provoci la luptă şi nu ai nimic de câştigat$ să-l ataci pe pgziţiile pe care el şi le-a ales.

»    Acestea sunt principiile referitoare la şase tipuri diferite de teren. Generalului îi revine responsabilitatea supremă de a se informa despre ele cu cea mai mare grijă.

Me Yau Ch’an: „Natura terenului este factorul fundamental pentru a ajuta să-şi asigure victoria”.

»    Dacă trupele fug, dacă sunt nesubordonate sau în pericol, dacă se prăbuşesc în plină confuzie sau sunt puse în derută, este greşeala generalului. Nici unul din aceste dezastre nu poate fi atribuit unor cauze naturale.

»    Celelalte împrejurări fiind la egalitate, dacă o armată atacă pe alta, ale cărei efective sunt de zece ori mai mare ca ale ei, se ajunge la derută.

Tu Mu: „Când se atacă în proporţie de unul contra zece, trebuie, mai întâi să se compare agerimea şi strategia generalilor aflaţi faţă în faţă, vitejia şi laşitatea trupelor, condiţiile meteorologice, avantajele oferite de teren şi să se aprecieze dacă trupele din fiecare tabără sunt sătule, flămânde, obosite sau proaspete”.

»    Când trupele sunt tari şi ofiţerii slabi, armata este nesupusă.

Tu Mu: „Acest verset vorbeşte despre soldaţi şi subofiţeri nedisciplinaţi şi trufaşi şi despre generali şi comandanţi de armată timoraţi şi slabi

La începutul perioadei Ch’ang Ch’ing, sub dinastia domnitoare pe atunci, T’yen Pu primi ordinul să preia comanda în Wei pentru a ataca pe Wang T’ing Ch’ou. Pu fusese crescut în Wei, unde populaţia îl dispreţuia drept care mai multe zeci de mii de oameni traversară drumurile pe spinarea măgarilor. Pu nu reuşi să-i respingă. El rămase la postul lui timp de mai multe luni şi când vru să pornească bătălia ofiţerii de trupă se împrăştiară în toate direcţiile iar Pu îşi tăie gâtul”.

»    Când ofiţerii sunt curajoşi şi trupele slabe, armata este în pericol.

»    Când ofiţerii superiori sunt furioşi şi nesupuşi şi când, găsindu-se în faţa inamicului, se aruncă în luptă fără a se întreba dacă angajarea are şanse de a reuşi şi fără să aştepte ordinele comandantului şef, armata se prăbuşeşte.

Ts’ao Ts’ao: „Ofiţerii superiori desemnează pe generalii subordonaţi. Dacă cuprinşi de furie, ei atacă inamicul fără a cântări forţele aflate în faţă, atunci armata se prăbuşeşte cu siguranţă”.

»    Când generalul este moralmente slab şi autoritatea sa este foarte severă, când ordinele şi directivele sale nu sunt limpezi, când nu există reguli ferme pentru a-i călăuzi pe ofiţeri şi pe soldaţi, iar formaţiile nu au ţinută, armata este dezorientată.

»    Ho Yen Hsi: …Sub dinastia Han „Vitejii celor Trei Fluvii” erau tovarăşi de arme cu un talent puţin obişnuit. Sub dinastia Wu, trupele de şoc se numeau „Distrugătorii de obstacole”, sub Ch’i „Stăpânii destinului”, sub T’ang „Săritorii şi agitatorii”. Acestea sunt diferitele nume date trupelor de şoc. Nimic nu este mai important decât folosirea acestora în tactica ce se pune în practică pentru a câştiga bătăliile.

„În general, când ansamblul trupelor este instalat în acelaşi loc, comandantul selecţionează din fiecare tabără ofiţerii înfocaţi şi curajoşi, care se disting prin agilitate şi forţă şi se clasează, prin faptele lor de arme, deasupra a ceea ce este comun. El îi grupează pentru a constitui un corp special. Din zece oameni ia doar unul şi din zece mii, o mie”.

Chang Yu: „În general, este esenţial să fie folosite în luptă trupe de elită ca vârf de lance al avangardei. Mai întâi, pentru că acestea întăresc propria noastră hotărâre, apoi pentru că aceste trupe tocesc tăişul inamicului”.

»    Configuraţia locurilor poate fi un atu major în luptă. Iată, estimarea situaţiei inamicului şi calcularea distanţelor, ca şi gradul de dificultate al terenului astfel încât să-l facă stăpân pe victorie, aceasta este arta generalului eminent. Cel ce se bate având o cunoaştere perfectă a acestor factori este sigur de victorie; în caz contrar, înfrângerea este asigurată.

»    Dacă situaţia este dintre acelea care favorizează victoria, iar suveranul a dat ordin să nu se atace, generalul poate trece peste el.

»    Iată de ce generalul – atunci când înaintează, nu urmăreşte gloria lui personală, iar atunci când se retrage, nu este preocupat de evitarea unei sancţiuni, ci are un singur ţel, să protejeze populaţia şi să slujească interesul superior al suveranului său, - este pentru stat un giuvaer preţios.

Li Ch’uan: „…Un astfel de general este dezinteresat”.

Tu Mu: „…Se găsesc foarte puţini cu aşa caracter”.

»    Pentru că un asemenea general îşi consideră oamenii ca pe copii săi, aceştia îl vor însoţi în văile cele mai adânci. El îi tratează ca pe copiii săi mult iubiţi şi ei sunt gata să moară cu el.

Tu Mu: „Pe vremea Regatelor Combatante, când Wu Ch’i era general, el se îmbrăca şi se hrănea ca cel mai umil dintre oameni. Patul său nu avea rogojină; în timpul marşurilor, el nu urca pe cal; îşi ducea singur raţiile de rezervă. Împărţea cu trupele sale oboseala şi efortul cel mai dur.”

Chang Yu: „…De aceea, Codul militar declară: Generalul trebuie să fie primul care să-şi ia partea sa din sarcinile şi corvezile armatei. În căldura verii, el nu-şi deschide umbrela şi în frigul iernii, nu îmbracă veşminte groase. În locurile periculoase, trebuie să coboare de pe cal şi să meargă pe jos. El aşteaptă ca puţurile armatei să fie săpate şi numai după aceea bea; ca să mănânce, el aşteaptă ca prânzul armatei să fie gata şi pentru a se adăposti aşteaptă ca fortificaţiile armatei să fie terminate”.

Li Ch’uan: „Dacă el îşi îndrăgeşte astfel oamenii, el va obţine maximum de la ei. Astfel, nobilul Ch’u nu trebuia să spună decât un cuvânt pentru ca soldaţii să se simtă îmbrăcaţi în veşminte călduroase de mătase”. (Nobilul îi compătimea pe cei ce sufereau de frig. Cuvintele lui erau de ajuns ca să reconforteze oamenii şi să le ridice moralul şovăitor.)

»    Dacă un general se arată prea indulgent cu oamenii săi, dar este incapabil săi folosească, dacă îi iubeşte, dar nu-i poate face să-i asculte ordinele, dacă trupele sunt dezordonate şi dacă nu ştie să le ţină în mână, ele pot fi comparate cu nişte copii răsfăţaţi şi ele sunt inutile.

Chang Yu: „Dacă nu li se arată decât bunăvoinţa, trupele devin asemenea unor copii neascultători şi sunt inutilizabile. Acesta este motivul pentru care Ts’ao îşi taie părul pentru a se pedepsi. Comandanţii de valoare sunt, în acelaşi timp, iubiţi şi temuţi. (După ce a interzis trupelor să calce cerealele în picioare, Ts’ao lasă din neglijenţă, să tropăie pe câmpie propriul său cal ca să mănânce. El comandă atunci să fie decapitat. Ofiţerii lui protestaseră şi plânseră dezolaţi şi atunci Ts’ao îşi aplecă această pedeapsă simbolică pentru a dovedi că, chiar un comandant şef trebuie să răspundă legii şi disciplinei militare.)

»    Dacă ştiu că trupele mele sunt capabile să lovească inamicul, ignorând faptul că el este invulnerabil, şansele mele de victorie nu sunt decât cincizeci la sută.

»    Dacă ştiu că inamicul poate fi atacat şi că trupele mele sunt capabile să-l atace, dar fără a-mi da seama că din cauza configuraţiei terenului nu trebuie să atac, şansele mele de victorie nu sunt decât cincizeci la sută.

»    Dacă ştiu că inamicul este vulnerabil, ignorând că trupele mele sunt incapabile să-l lovească, şansele mele de victorie nu sunt decât cincizeci la sută.

»    De aceea, atunci când cei ca au experienţa războiului trec la acţiune, ei nu comit nici o greşeală; când acţionează, mijloacele sunt nelimitate.

»    Iată de ce spun: „Cunoaşte-ţi duşmanul, cunoaşte-te pe tine însuţi, victoria nu va fi niciodată ameninţată. Cunoaşte terenul, cunoaşte condiţiile meteorologice, victoria ta va fi totală.”

»    Când armata a pătruns adânc în teritoriul inamic, lăsând deoparte, în urma ei, numeroase oraşe şi cetăţi inamice, ea se găseşte pe un teren serios.

Ts’ao Ts’ao: „E un teren de unde este dificil să revii”.

»    Când armata străbate munţi, păduri, o regiune accidentată, sau înaintează prin defileuri, mlaştini, bălţi sau alte locuri greu de pătruns, ea se găseşte pe teren dificil.

»    Un teren în care se pătrunde printr-un loc gâtuit şi de unde se iese prin locuri întortocheate şi care permite unei forţe inamice reduse să o lovească pe a mea, care este mai importantă, se numeşte „încercuit”.

Tu Mu: „Aici e uşor să întinzi capcane şi rişti o înfrângere absolută”.

»    Nu atacaţi un inamic care ocupă un teren-cheie; în teren de comunicaţie vegheaţi ca formaţiunile voastre să nu fie separate una de alta.

»    În teren dificil, grăbeşte pasul; în teren încercuit inventează stratageme, în terenul morţii luptaţi.

»    În teren de convergenţă, mi-aş întări alianţele.

Chang Yu: „Îmi apropii aliaţi puternici, oferindu-le obiecte preţioase şi mătase şi îi leg prin pacturi solemne. Respect cu fermitate tratatele, astfel aliaţii îmi vor da cu siguranţă ajutor.”

»    În teren „serios”, mi-aş asigura un aflux constant de provizii.

»    În teren „încercuit”, aş bloca punctele de acces şi ieşirile.

»    În terenul morţii aş putea să arăt că nu există nici o şansă de supravieţuire. Căci este în firea soldaţilor să reziste când sunt înconjuraţi, să lupte până la moarte când nu există altă soluţie iar când sunt hăituiţi, să se supună orbeşte.

»    Modificările tactice adecvate celor nouă tipuri de teren, avantajele inerente folosirii formaţiilor compacte sau larg desfăşurate şi principiile care guvernează comportamentul omenesc sunt probleme pe care generalul trebuie să le studieze cu cea mai mare grijă.

»    Altădată, cei ce treceau drept experţi în arta militară împiedicau în tabăra inamicului joncţiunea între avangărzi, cooperarea reciprocă între elementele importante şi elementele de mai mică anvergură, asistenţa acordată de trupele de valoare celor mediocre şi sprijinul mutual între superiori şi subordonaţi.

»    Atunci când forţele inamice sunt dispersate, el împiedică să se regrupeze; când ele sunt concentrate, el seamănă dezordinea.

Meng: „Lansaţi numeroase operaţiuni destinate să-l inducă în eroare: Arătaţi-vă la vest şi înaintaţi plecând de la est; atrageţi-l în nord şi loviţi-l la sud. Înnebuniţi-l şi faceţi-l să-şi piardă minţile astfel încât să-şi împrăştie şi să-şi încurce trupele”.

Chang Yu: „Luaţi-l pe neaşteptate, declanşând atacuri surpriză acolo unde nu este pregătit. Hărţuieşte-l cu trupe de şoc.”

»    După cum spune o poveste lungă, Shen Wu, care trăia sub ultimii descendenţi ai dinastiei Wu, aflata într-o astfel de situaţie, tăie cu ajutorul armatei singura retragere lăsată trupelor sale. Forţele sale se bătuseră atunci cu energia disperării şi învinseseră o armată de două sute de mii de oameni.

»    Rapiditatea este chiar esenţa războiului. Profitaţi de lipsa de pregătire a inamicului; urmaţi itinerarii neprevăzute şi loviţi-l acolo unde nu este asigurat.

Tu Mu: „În acest fel se rezumă natura profundă a războiului şi culmea artei în conducerea unei armatei”.

Chan Yu: „Aici, Sun Tzu explică din nou… dacă există ceva care contează, aceasta-i cu adevărat divina rapiditate”.

»    În cazul unei forţe de invazie, principiul general de reţinut este că, odată intrată adânc în interiorul inamic, armata este unită şi ţara care se apără nu o poate înfrânge.

»    Jefuiţi regiunile fertile pentru a aproviziona armata din abundenţă.

»    Vegheaţi la hrana trupelor; nu le impuneţi corvezi inutile. Faceţi în aşa fel încât ele să fie animate de acelaşi suflu şi ca forţa lor să rămână intactă. În ceea ce priveşte mişcările armatei, stabiliţi planuri de nepătruns.

»    Aruncaţi trupele într-o situaţie fără ieşire, astfel ca, chiar în faţa morţii, ele să nu fugă. Căci, dacă ele sunt gata să moară, câte fapte eroice nu ar fi capabile să înfăptuiască? Atunci, într-adevăr, ofiţeri şi soldaţi, împreună dau maximum din ceea ce pot. Într-o situaţie disperată ei nu se tem de nimic; când nu este posibilă o retragere, ei sunt de neclintit. Când au pătruns adânc în teritoriul inamic, ei sunt legaţi unii de alţii şi, acolo unde nu există altă soluţie, ei vor angaja cu inamicul lupta corp la corp.

»    Deci, astfel de trupe nu au nevoie să fie încurajate la vigilenţă. Fără să le smulgă sprijinul, generalul îl obţine; fără să îl caute le dobândeşte devotamentul; fără să o ceară, le câştigă încrederea.

»    Ofiţerii mei nu au foarte multe bogăţii, dar aceasta nu din dispreţ pentru bunurile pământeşti; ei nu se aşteaptă să trăiască până la bătrâneţe dar nu din ură pentru longevitate.

Wang Hsi: „Atunci când ofiţerii şi soldaţii se preocupă de bunurile pământeşti, ei iubesc viaţa mai mult decât orice.”

»    În ziua în care armata primeşte ordinul de a se pune în marş, lacrimile celor ce stau jos le inundă gulerede; lacrimile celor ce sunt culcaţi le curg şiroaie pe obraji. Dar aruncaţi-i într-o situaţie fără ieşire şi ei vor arăta curajul nemuritor al lui Chuan Chu şi Ts’Huel.

Tu Mu: „Toţi au semnat un pact cu moartea. În preajma bătăliei, se lansează acest ordin: Ceea ce se va petrece astăzi depinde de această lovitură unică. Corpurile celor ce refuză să-şi pună viaţă în joc vor îngrăşa câmpurile şi vor deveni hoituri abandonate ca hrană păsărilor şi animalelor sălbatice.”

»    Trupele celor ce sunt experţi în arta militară sunt folosite ca Şarpele „care ripostează cu toate inelele sale deodată”, de pe muntele Ch’ang. Atunci când îl loveşti în cap, atacă cu coada; când îl loveşti în coadă, atacă cu capul; dacă este lovit la centru, el atacă în acelaşi timp şi cu capul şi cu coada.

»    Dacă sunt întrebat: „Este posibil să faci trupele să fie capabile de o astfel de coordonare instantanee?” răspund: „Este posibil.”. căci cu toate că oamenii din Wu şi din Yueh se urăsc, dacă s-ar găsi împreună la bordul unui vas clătinat de furtună, ei ar colabora ca mâna dreaptă cu mâna stângă.

»    A întreţine un nivel de bravură uniform, este obiectivul comandantului militar. Numai datorită folosirii adecvate a terenului forţele de şoc şi forţele uşoare sunt amândouă, utilizate cel mai bine. (Chang Yu precizează criteriile pentru care trebuie să se ţină seama de teren la dispunerea trupelor. Diferenţa de calitate dintre trupe poate fi compensată prin repartizarea gândită a poziţiilor. Trupele slabe vor fi capabile să păstreze un teren puternic, dar „ar da greş” poate dacă ele sunt plasate într-o poziţie mai puternică.)

Chang Yu: „Dacă se obţine avantajul terenului, atunci chiar trupele slabe şi fără consistenţă ar putea învinge. Cu atât mai multe trupe încercate şi puternice! Dacă într-un caz şi în celălalt trupele pot fi folosite cu eficacitate, este pentru că ele sunt aşezate în conformitate cu condiţiile terenului”.

»    Generalul are datoria să fie calm, imperturbabil, imparţial şi stăpân pe sine.

Wang Hsi: „Dacă este calm, el este insensibil la contrarietăţi; dacă este de nepătruns, este insondabil; dacă este drept, acţionează cum trebuie; dacă este stăpân pe el, nu cade în confuzie”.

»    El trebuie să ştie să-şi menţină ofiţerii şi soldaţii în necunoştinţă de planurile sale.

Ts’ao Ts’ao: „Trupele sale se pot asocia le bucuria acţiunii îndeplinite, dar nu la stabilirea planurilor sale”.

»    El interzice practicile superstiţioase şi astfel eliberează armata de îndoială. Atunci, până în clipa morţii nu va avea dificultăţi din partea ei.

Ts’ao Ts’ao: „Interziceţi oracolele şi prezicerile de rău augur. Debarasaţi planurile de îndoială şi incertitudine”.

»    El schimbă metodele sale şi îşi modifică planurile astfel încât să nu se ştie cum acţionează.

Chang Yu: „Procedeele folosite anterior şi planurile vechi duse la bun sfârşit în trecut trebuie modificate”.

»    El schimbă amplasamentul taberelor şi înaintează pe căi deturnate, făcând astfel intenţiile sale de nepătruns.

»    A concentra trupele şi a le arunca într-o situaţie disperată este numai problema generalului.

»    El intră cu armata adânc în interiorul inamic şi acolo grăbeşte declanşarea.

»    El arde vasele şi sparge marmitele; împinge armata ca pe o turmă de oi, când într-o direcţie, când într-alta şi nimeni nu ştie unde merge. (Nici propriile sale trupe, nici inamicul său nu pot să-i prevadă intenţia finală.)

»    El fixează o dată pentru adunarea trupelor şi în momentul efectuării joncţiunii el taie trupelor retragerea ca şi cum le-ar trage o scară de sub picioare.

»    Cine ignoră planurile statelor vecine nu poate lega la timp alianţe, dacă sunt ignorante condiţiile geografice în ceea ce priveşte munţii, pădurile, defileele periculoase, mlaştinile şi bălţile, nu poate conduce o armată; dacă se omite folosirea călăuzelor indigene, nu se poate obţine avantajul terenului. Este de ajuns ca un general să neglijeze unul din aceşti trei factori pentru a nu apt să comande armatele unui rege dominator.

Ts’ao Ts’ao: „Aceste trei puncte au fost tratate mai sus. Motivul pentru care Sun Tzu revine asupra lor este că el dezaprobă puternic pe cei ce sunt incapabili să utilizeze trupele convenabil”.

»    Or, atunci când un rege dominator atacă un stat puternic, el pune inamicul în imposibilitatea de a se concentra. El se impune faţă de inamic şi îi împiedică pe aliaţii săi să i se alăture.

Mei Yao Ch’en: „Atunci când atacaţi un stat important, dacă puteţi diviza forţele inamice, mijloacele noastre vor fi mai mult decât suficiente”.

»    Acordaţi recompense fără a ţine seama de obiceiurile curente; daţi ordine fără a ţine seama de precedente. Astfel veţi putea folosi armata întreagă ca şi cum ar fi fost vorba de un singur om.

Cheng Yu: „Dacă codul relativ la recompense şi la pedepse este clar redactat şi aplicat în mod expeditiv, atunci veţi putea folosi mulţimea ca şi cum ar fi fost vorba de o mână de oameni”.

»    Puneţi trupele la lucru fără a le împărtăşi intenţiile voastre, folosiţi-le pentru a obţine avantajul fără a le dezvălui pericolele la care se expun. Aruncaţi-le într-o situaţie periculoasă, ele vor scăpa din ea; plasaţi-le într-un teren al morţii, vor rezista. Căci, atunci când armata este supusă într-o asemenea situaţie, ea poate, sprijinită de înfrângere, să smulgă victoria.

»    Când inamicul vă oferă o ocazie, profitaţi de ea fără întârziere. Luaţi-i-o înainte, punând stăpânire pe un lucru pe care îl preţuieşte şi treceţi la acţiune la o dată fixată în secret.

»    Doctrina militară ne învaţă să urmărim de aproape situaţia militară a inamicului pentru a hotărî asupra luptei.

»    Pentru acest motiv, fiţi, deci, timid ca o fecioară. Când inamicul prezintă o fisură, fiţi rapid ca un iepure şi el va fi incapabil să vă reziste.

»    A câştiga bătălii şi a cuceri obiectivele fixate, dar a nu reuşi să tragi foloase din aceste rezultate, este de rău augur, şi se numeşte „pierdere de timp”.

»    Dacă nu este în interesul statului nu acţionaţi. Dacă nu sunteţi în stare să reuşiţi, nu recurgeţi la forţa armată. Dacă nu sunteţi în pericol, nu vă bateţi.

»    Un suveran nu poate să ridice o armată într-un acces de exasperare, nici un general să nu se bată sub impulsul urii. Căci, dacă este posibil ca un om care este iritat să-şi recapete liniştea şi un om rănit sufleteşte să se simtă din nou satisfăcut, un stat care a fost distrus, nu poate fi refăcut, nici morţii readuşi la viaţă. Iată de ce suveranul luminat este prudent şi generalul bun este prevenit împotriva mişcărilor nesăbuite. Astfel, statul este salvat şi armata cruţată.

»    Or, dacă prinţul luminat şi generalul avizat înving inamicul de câte ori trec la acţiune, dacă realizările lor depăşesc pe cele obişnuite, aceasta se datorează informării prealabile.

Ho Yen Hsi: Capitolul din Riturile dinastiei Chou intitulat „Ofiţerii militari”, menţionează pe şeful spionajului naţional. Acest ofiţer conducea, probabil, operaţiunile secrete în străinătate.

»    Ceea ce se numeşte „informare prealabilă” nu provine de la spirite, nici de la divinităţi, nici de la analogiile cu evenimente trecute, nici din calcule. Ea trebuie obţinută de la oamenii care cunosc situaţia inamicului.

»    Or, există cinci fluxuri de agenţi secreţi care pot fi folosiţi şi anume: agenţi indigeni, interiori, dubli, lichidabili şi volanţi.

»    Atunci când cele cinci tipuri de agenţi lucrează simultan şi când nimeni nu le cunoaşte procedeele, ei se numesc „sculul divin” şi constituie comoara unui suveran.

»    Agenţii indigeni, pe care îi folosim, sunt originari din ţinutul inamic.

»    Agenţii interiori sunt funcţionari inamici pe care îi folosim.

Tu Mu: „În categoria funcţionarilor se numără oameni de merit, care au fost destituiţi; sunt şi alţii care comiţând greşeli au fost pedepsiţi. Sunt sicofanţi şi favoriţi care râvnesc la bogăţie. Sunt dintre aceia care pe nedrept au fost, timp îndelungat, menţinuţi în funcţii modeste, cei care nu au ajuns în posturi de răspundere şi cei a căror singură dorinţă este de a profita de pericolele tulburi pentru a-şi mări puterile personale. Există cei cu două feţe, nestatornici şi vicleni şi cei care aşteaptă permanent să vadă de unde bate vântul. În ceea ce-i priveşte pe aceştia vă puteţi informa în secret asupra situaţiei lor materiale, să-i acoperiţi cu aur şi mătase şi să vi-i ataşaţi. Pe urmă, puteţi conta pe ei pentru a face lumină în situaţia în care se prezintă ţara lor şi pentru a vă informa asupra planurilor pe care acea ţară le face împotriva voastră. De asemenea, ei pot provoca disensiuni între suverani şi miniştrii săi, de aşa natură încât între ei să nu domnească o înţelegere perfectă”.

»    Agenţii dubli sunt spioni inamici pe care noi în folosim.

Li Ch’uan: „Când inamicul trimite spioni ca să iscodească ceea ce fac sau nu fac, la dau cu generozitate bani, îi trimit înapoi şi îi transform în proprii mei agenţi”.

»    Agenţii lichidabili sunt aceia dintre spionii noştri cărora noi le dăm deliberat informaţii inventate în toate felurile.

Tu Yu: „Lăsăm să scape informaţii care sunt realmente false şi facem în aşa fel ca agenţii noştri să le cunoască. Atunci când aceşti agenţi, lucrând pe teritoriul inamic, vor fi prinşi de acesta, vor face uz, cu siguranţă, de aceste informaţii false. Inamicul le a acorda credit şi se va pregăti în consecinţă. Dar noi, fireşte vom acţiona în cu totul alt sens şi inamicul îşi va omorî spionii”.

Chang Yu: „Sub dinastia noastră, şeful statului major, Ts’ao graţie într-o zi un comandant, îl deghiză în călugăr, îl puse să înghită un cocoloş de ceară ş îl trimise la Tanguţ. La sosire, falsul călugăr fu întemniţat. El le vorbi celor care-l capturaseră despre cocoloşul de ceară pe care-l elimină în curând în scaun. Deschizând cocoloşul, cei din Tanguţ citiră scrisoarea adresată de către şeful statului major, Ts’ao, şefului planificării strategice. Hanul, furios, puse să fie executat ministrul său, ca şi călugărul spion. Acesta este procedeul. Dar agenţi lichidaţi nu se mărginesc la o singură misiune. Uneori, eu trimit agenţi să găsească inamicul pentru a semna pacea şi apoi atac.”

»    Agenţii volanţi sunt cei ce aduc informaţii.

Tu Yu: Alegem oameni inteligenţi, dotaţi. Prudenţi şi capabili să-şi croiască un drum către aceia care, în tabăra inamică sunt intimi cu suveranul şi membrii ngbilimii. Astfel, ei sunt în măsură să observe mişcările inamicului şi să-i cunoască acţiunile şi planurile. Odată informaţi asupra situaţiei reale, se întorc să ne informeze. Iată de ce ei se numesc „agenţi volanţi”.

Tu Mu: „Sunt oameni care pot să vină şi să plece şi să transmită rapoarte. Ca spioni volanţi trebuie să recrutăm oameni inteligenţi, dar care par proşti şi oameni întreprinzători, în ciuda aerului lor inofensiv, oameni sprinteni, viguroşi, îndrăzneţi şi bravi, deprinşi cu misiuni modeste şi capabili să îndure foamea, frigul, mizeria şi umilinţa”.

»    Dintre toţi cei care în armată fac parte din anturajul comandantului-şef, nici unul nu este mai aproape de acesta ca agentul secret; dintre toate retribuţiile, nici una nu este mai mare ca cea a agenţilor secreţi; dintre toate problemele, nici una nu este mai confidenţială ca acelea care au legătură cu operaţiunile secrete.

Mei Yao Ch’en: „Agenţii secreţi îşi primesc instrucţiunile în cortul generalului; ei sunt apropiaţi şi pe picior de intimitate cu el”.

Tu Mu: „Acestea sunt problemele şoptite la ureche.”

»    Cine nu este experimentat şi prudent, omenos şi drept, nu poate folosi agenţi secreţi. Şi cine nu este fin şi subtil nu poate să le smulgă adevărul.

Tu Mu: „Ceea ce trebuie înainte de toate, este să apreciezi caracterul spionului şi să stabileşti dacă este sincer, demn de încredere şi cu adevărat inteligent. Apoi, el poate fi folosi… Printre agenţi, există unii al căror singur scop este să se îmbogăţească fără să caute a cunoaşte cu adevărat situaţia inamicului şi care nu răspund exigenţilor mele decât prin vorbe goale. Într-un asemenea caz, eu trebuie să dau dovadă de şiretenie şi de subtilitate. Apoi, voi putea aprecia sinceritatea şi caracterul mincinos al spuselor spionului şi să fac deosebirea între ceea ce este conform cu faptele şi ceea ce nu este”.

Mey Yao Ch’en: „Luaţi măsuri de precauţie împotriva spionului care a fost manipulat”.

»    Subiect într-adevăr delicat? Cu adevărat delicat? Nu există nici un loc unde să nu fie folosit spionajul.

»    Dacă planuri relative la operaţiuni secrete sunt divulgate prematur, agentul şi toţi cei cărora le-a vorbit trebuie să fie ucişi.

Ch’en Hac: „…Pot fi ucişi spre a li se închide gura şi a-l împiedica pe inamic să-i audă”.

»    În general, dacă vreţi să loviţi armata, să atacaţi oraşe şi să asasinaţi oameni, trebuie să cunoaşteţi numele comandantului garnizoanei, al ofiţerilor de stat major, al uşierilor, al gardienilor de la porţi şi al gărzilor de corp. Trebuie să daţi ordin agenţilor voştri să se informeze amănunţit despre aceste detalii.

Tu Mu: Dacă dorim să conducem ofensiva, trebuie să cunoaştem oamenii pe care-i foloseşte inamicul. Sunt ei experimentaţi sau proşti, fini sau grosolani? Odată aceste calităţi stabilite, facem pregătirile adecvate. Când regele celor din Han trimise pe Han Hsin, Ts’ao şi Kuan Yung să atace Wei Pao, el întrebă: „Cine este comandant şef al statului Wei?” „Po Chin”, i se răspunse. Regele spuse: „Gura lui miroase încă a laptele pe care l-a supt. El nu va putea să-l egaleze pe Han Hsin. Cine comandă cavaleria?” „Feng Chesig”, i se răspunse. „Este fiul generalului Feng Wu Che din Ch’in. Cu toate că este un om de valoare, nu face cât Kuan Yung.” „Şi cine comandă infanteria?” „Hsiang T’o”, i se răspunse. Regele spuse: „Nu poate fi comparat cu Ts’ao Ts’ao. N-am nici un motiv să mă îngrijorez.”

»    Este de o importanţă capitală să fie reperaţi agenţii inamicului, care vin să ducă activităţi de spionaj împotriva voastră şi să fie trecuţi în serviciul vostru. Daţi-le instrucţiuni şi aveţi grijă de ei. În acest fel sunt recrutaţi şi folosiţi agenţii dubli. (Aceşti agenţi trebuie să fie, după traducerea lui Giles, „atraşi cu bani, aduşi pe căi ocolite şi găzduiţi confortabil).

»    Agenţii indigeni şi interiori pot fi recrutaţi şi folosiţi prin intermediul agenţilor dubli.

Chang Yu: „Motivul este că agentul dublu cunoaşte, printre compatrioţii săi, pe aceea care sunt hrăpăreţi, şi pe funcţionarii care s-au achitat cu neglijenţă de datoriile lor. Pe aceste persoane la putem atrage în serviciul nostru”.

»    Şi în felul acesta agentul lichidabil, încărcat cu informaţii false, poate fi trimis la inamic pentru a i le transmite.

Chang Yu: „Agenţii lichidabili pot fi trimişi să transmită informaţii false deoarece agenţii dubli ştiu în ce domeniu inamicul poate fi înşelat”.

»    Şi tot astfel, agenţii volanţi pot fi folosiţi la momentul oportun.

»    Suveranul trebuie să aibă cunoştinţă deplină despre activităţile celor cinci feluri de agenţi. Această cunoaştere trebuie să provină de la agenţii dubli şi de aceea ei trebuie neapărat trataţi cu extremă dărnicie.

»    Iată de ce, numai suveranul luminat şi generalul de valoare, care sunt în măsură să folosească drept agenţi persoanele cele mai inteligente, sunt siguri că realizează lucruri mari. Operaţiunile secrete sunt esenţiale în război; pe ele se bazează armata pentru a efectua fiecare din mişcările ei.

Chia Lin: „O armată fără agenţi secreţi este exact ca un om fără urechi şi ochi”.

»    Victorios va fi doar;… cel care ştie când trebuie sau când nu trebuie să angajeze lupta.

1.   Cel care este prudent şi pândeşte imprudenţa inamicului său.

2.   Cel care comandă oameni competenţi, care şi ei cunosc legile victoriei.

3.   Eliminaţi dorinţa, în totalitate, chiar dacă ea se află în stare latente.

4.   Controlaţi-vă emoţiile şi temperamentul, astfel încât să nu mai fiţi niciodată mânioşi.

5.   Nu permiteţi gândurilor să fie altfel decât calme şi ferme.

6.   Controlaţi-vă nervii prin intermediul minţii, aşa încât să nu vă copleşească nici o durere.

7.   Renunţaţi la ataşamentul faţă de cei din jur şi nu luaţi în seamă critica, injuriile şi cuvintele lor aspre, decât pentru a vă corecta şi nicidecum pentru a suferi. (Sun Tzu)