Groapa - Introducere


Groapa

de Eugen Barbu

CuprinsGroapa, de Eugen Barbu

  1. Nuntă
  2. Iepe de şişic
  3. Lume
  4. Didina
  5. Ghetele
  6. La spovedit
  7. Moartea lui Marin Pisică
  8. Ramazanul
  9. Pomana lui Mielu
  10. Sinefta
  11. Nea Fane   
  12. Balul meseriaşilor
  13. Săptămâna brânzei
  14. „Rudele" lui Bică-Jumate
  15. La pârnaie
  16. Aia mică
  17. La Borţoasa
  18. Priveghi
  19. Stăpânul
  20. Stere
  21. În câmp la „Căţelu”
  22. Morcovii
  23. Vânzarea



Peste rufe fâlfâia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă.

Trecură mai departe.

- Noroc, şefule! aruncă unul.

 - Noroc!

Grigore era îndesat, vânjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte.

Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scânteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vântul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare.

Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte.

Grigore nu se întoarse. Haita se opri mârâind. O femeie trecută şi osoasă, aplecată de şale îi alungă din preajma ei şi se depărtă. Dulăii îşi scuturau laţele, muşcându-şi puricii din blănile vechi.

- Huo! Na pagubelor! strigă nevasta şi aruncă bolovani după ei.

Ceata se împrăştie. Se strânse apoi mai departe.

Gunoierii beau ţuică, plescăind din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mână în mână. În jur se răspândi mireasma de prună veche, dulce-amăruie. Cel mai bătrân sorbi de-a-n picioarele, ştergându-şi barba cu mâna lată şi păroasă. Muierea se uita la el, aşteptându-şi rândul. Le puse dinainte blide de tablă în care aburea o fiertură.

Nu mai vorbi nici unul. Mestecau repede, cu poftă. Se auzeau Ungurile izbite.

Grigore S privi cu coada ochiului. Ceilalţi şedeau pe vine în jurul mesei cu trei picioare, luminaţi de flăcările focului. Aveau feţe ascu­ţite, prelungi. De sub şepcile murdare le ieşea părul întunecat pe frunţile înguste şi, sub cozoroace, privirile lacome nu slăbeau zeama din talere. Clefăiau neîntrerupt, urmăriţi de câini. Mâinile murdare apucau cu îndemânare. Dulăii se apropiară, încăierându-se. Femeia le aruncă o bucată tare de pâine. Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Tru­purile animalelor se încordară, ochii lor galbeni sclipeau, se sfâşiară urlând, îşi apucară beregăţile, căzură unul peste altul şi căutară zadar­nic. Oamenii râdeau, asmuţindu-i cu alte bucăţi pe care le zvârleau din ce în ce mai departe.

Se lăsase răcoarea. La picioarele lor rămăsese doar o spuză roşie, pierită. Fumau sprijiniţi în cozile lopeţilor. Erau osteniţi şi strânseră paiele rare din jur. Se lungiră unul câte unul pe pământ. Împrejur mirosea a bălegar încins.

Începea o noapte liniştită. Câinii se ogorâră lângă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mişcară cozile groase şi hămăiră scurt, stins. Încet, îşi lăsară capetele lungi şi mândre pe gheare şi moţăiră cu ochii deschişi.

Femeia îmbuca deoparte. Se uita rar spre Grigore şi întingea miezul de pâine în resturile răcite.

Se auziră cocoşii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, mai răzbeau înjurăturile căruţaşilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se desluşeau câteva străzi înguste cu case joase.

Când îşi adusese Grigore nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii şi gura ei adâncă. De primăvara până dădea viscolul mai schimba o vorbă, două cu gunoierii. Ăştia erau nişte drăngălăi de la ţară, cam leneşi şi hoţi, slugărind Bucureştiul, cărând tot ce lepăda oraşul. Mureau de tineri, loviţi de oftică. N-aveau Dumnezeu, nici prieten, nici neamuri. Trăiau cu muieri fără căpătâi ca şi ei. Acestea le lepădau copiii prin şanţurile Cuţaridei. Altfel, băieţi veseli. Soseau dimineaţa la rampă, fluierând şi înghiontindu-se, împingând tumbăraiele grele, pline de gunoaie. Pe umeri, purtau mături lungi de nuiele. Desculţi şi flămânzi, beţivi şi răi, trebuia să ţipi la ei ca să te asculte, că şi el avea o socoteală aici, lua leafă de la stat, păzea lucruri. Când se mai îmbătau, haidamacii îşi spuneau printre dinţi:

- Vătaf puturos, de ne mănânci pâinea şi sudoarea, o să te tăiem, o să-ţi scoatem maţele afară!

Dumnezeu îl ştia câte făcuse pentru ei. Aglaia, nevastă-sa, le mai dădea câte ceva de mâncare, îşi rupea de la gură, că-i ştia amărâţi.

- Să fie de sufletul mamii, zicea, şi bătea o cruce mare, aplecându-se de şale până în pământ.

Gunoierii mâncau cu lăcomie, îşi ştergeau gurile sălbatice şi mormăiau câte o înjurătur


Cât şezuse singur îi fusese mai greu. Ţinea şi o nevastă slută, de vorbea şi nu mai isprăvea. El, mut. Când ieşea o vorbă din gura lui, răsărea soarele. Înmormântase mulţi, era singur, sărac şi silnic. Între sprâncenele negre i se săpase semnul posomorârii. Avea ochii duşi în fundul capului. În ei mocnea mereu un foc neostenit. Iute şi mânios, nu se lăsa înşelat la socoteli. Când se mai întindea câte unul la vorbă, ridica o palmă grea. Era de ajuns.
ă. Unii îl bănuiau că are bani ascunşi şi i-o spuneau privindu-l cu ochii lor răi. Bătrânul nu le răspundea. Era tăcut şi mâhnit.  N-avea nici el prea multe: un bordei c-un pat, în care împletea iarna mături, şi, afară, câmp cât vrei. Primăvara semăna roşii şi pe la mijlocul verii le păzea să nu le mănânce câinii, flămânzi şi ăştia, gata să apuce ce le cădea sub fălci. Ţinea o condică. În ea scria câte camioane de gunoi soseau la rampă, făcea socoteala chivuţelor care adunau trenţe pentru o fabrică de textile şi strângea sticle sparte împreună cu muierea. Punea ban pe ban să-şi cumpere un loc mai la faţă spre Griviţa, să-şi ridice o casă când n-o mai putea să muncească. Omul zgârcit, de credinţă, nu spunea un lucru de două ori. Văzuse lume cât nisipul mării, era mâncat şi de bine, şi de rău. Până la urmă îi îmblânzise. Adunase vreo trei pe lângă el, le ajutase să-şi sape câte un bordei şi le botezase copiii.

 

Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele.

Spre malurile de lut ale gropii, nu se îndesa nimeni. Anii treceau pe neştiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoşteai. Se ridicau case de lut, se croiau uliţe noi şi soseau alţi vecini. Se numea că nu mai e singur. Începuse să-i cunoască pe fiecare după nume, bea cu ei la cârciumă, se împrieteniseră, se ajutau unul pe altul, că aşa-s oamenii săraci: îşi cred unul altuia mai repede. Cei mai mulţi lucrau la Căile Ferate, Grigore îi vedea când plecau la treabă. Îşi dădeau bună dimineaţa, şi seara se întâlneau în prăvălia negustorului, ciocnind câte un ciocan de rachiu. Necăjiţi şi ăşt

ia, aveau copii mulţi, nu se ajungeau cu banii, nu le era uşor să trăiască. Puneau tara la cale, se mai certau, oricum, erau săritori, nu te lăsau la vreun necaz.

Când se strica timpul, se culcau devreme, osteniţi. Rămânea singur cu baba lui. Plecau şi gunoierii în judeţ la ei, să se pună pe trai. Până primăvara nu-i mai vedeai. Aglaia strângea ce mai avea pe afară, cumpărau de la Obor un sac de faină şi unul de mălai, două sute de chile de cartofi, aşezau murături la butoi şi aşteptau amândoi iarna. Salcâmii rari ai Cuţaridei îngălbeneau. Frunza lor rotundă suna trist seara. Câmpul învineţea. Ierburile opărite în vipiile verii se măcinau. Din cerul leşiatic cădea câte un stol de brabeti, împrăştiindu-se pe pământul tare. Nu mai soseau nici căruţele. În noiembrie, toată frumuseţea aceea pălită se despuia. Maidanul îşi schimba culoarea. Scoarţa roşcovană căpăta o dungă cum e fierul care străbătea burta de buruieni uscate. Lumina albicioasă a soarelui abia sticlea.

- Vine bălana... îi spunea nevestei.

Îl dureau genunchii, şi ăsta era semnul lui. Privea norii. Şeile lor albe se târau spre apus. Pielea întinsă pe ciolanele-i lungi se încreţea de frig. Grigore îşi chema găinile.

- Hai la tata, domnişoarelor, hai la tata...

Le număra şi le închidea într-o magazie.

În câteva zile frigul se înteţea. Cerul cădea peste malurile sălbatice. Pustiu loc! îşi mai găsea de lucru pe afară, asculta ropotul mărunt al ploilor nesfârşite şi i se făcea somn. Pământul dimprejur lucea stins în lumina sfârşitului de noiembrie. Cuțarida încremenea într-o tăcere de moarte. Ziua tulbure, ca rachiul, pierea pe la cinci. Soarele nu mai încălzea. Rămânea mai mult o lumină gălbuie. Cădeau brumele. Ploile conteneau. Buruianul se înnegrea.

Apoi nopţile se limpezeau. Cerul avea o şiră verde de stele. Dinspr


După aceea, cădea zăpada. Întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cuțarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau într-un nor coclit. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-şi blănile de uşa bordeiului. Noaptea, urlau spre funduri, înspăimântător.
e răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăţ furiş, scor­monind tulpinile mătrăgunei. Vuitul culca scaieţii, urca râpile tunse şi mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcâmii uscaţi răsunau. Gerul apăsa. Aglaia aprindea focul într-o sobă de tuci, înnegrită de funin­gine, şi bordeiul lor se încălzea. Atunci îi plăcea bărbatului să-şi aprindă o lulea îndesată cu tutun negru, iute şi să deschidă gura.

 

Nu mai ieşeau. Grigore se apuca să împletească mături. Avea strânse de cu vară grămezi de nuiele de vişin. Aglaia uda într-o oală rafie şi-i ajuta. Bătrânul se înfofolea într-o flanelă miloasă de lână tigaie şi înţepenea ceasuri întregi pe scaunul său. Nevasta îi fierbea ceai, timpul trecea repede. Veneau nopţi lungi, nesfârşite.

Asta până sosea primăvara.

Într-o noapte, Grigore auzea lunecarea tăcută a gunoaielor. Pe acoperişul bordeiului se topea zăpada. Bătrânul simţea cum tot pământul acela sterp se trăgea mai spre fund, aşezându-se strat peste strat. Ieşea afară şi chema câinii. Ceata se aduna împrejur. Privea mahalaua adormită şi cerul limpezit. Stelele călătoreau peste Cuțarida. Dinspre groapă adia vântul de martie. Îşi aprindea luleaua şi aştepta ivirea zorilor.

Dulăii se aşezau pe labe şi moţăiau.

Spre dimineaţă răsunau strigătele ascuţite ale cocoşilor. Se chemau de departe peste câmpul sur. Urechile lui bătrâne auzeau umbletul furiş al unor oameni. Către fundul gropii se mişcau umbre aplecate. Câinii tresăreau în somn, ridicau capetele, dar nu lătrau.

Se întorceau hoţii.

Grigore punea mâna pâlnie la gură şi striga:

- Care eşti, mă, acolo, măăă?

Nu răspundea nimeni.

Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă...