Stere

 

La amurgit, lucrătorii se întorceau de la fabrică. Aveau sufertaşele goale. Nevestele, în păr la porţi, să le ia sculele. Tot atunci veneau şi zidarii, şi meşterii. Lăsau ferăstraiele şi mistriile şi intrau în curţi, lătraţi de câini. Femeile aduceau ligheane pline de apă. Ei îşi adânceau tălpile crăpate şi negre, să se răcorească. Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor.

Spiridon spărgea câte o ceapă cu pumnul lui mare şi negru, răsufla adânc, îşi privea cu dragoste băieţii cei mici, întreba de Ene, apoi se apuca să înfulece.

Alături, Foşnete lăsa calapoadele, îşi tăia o roşie cu cuţitul ascuţit cu care spinteca tălpile şi muşca dintr-un codru de pune. Mariţa îl chema pe Oprică. Golanul de copil nu răspundea. Aştepta câteva clipe să-l audă alergând cu picioarele lui desculţe peste maidan, apoi se aşeza şi ea la masă. Din vecini, mirosea dulce şi ameţitor a usturoi. Lângă lămpi roiau ţânţarii. Câte o bătrână ridica şervetul uns cu urmele gurii ştirbe, să alunge gângăniile. De la Stere se auzeau cântecele muşteriilor.

Toamna, cârciumarul aducea un vin albicios, dulce ca morcovul. Nu mai şedea unul acasă. Sâmbătă seara luau leafa. Cine nu se oprea întâi la Stere, după ce mânca, se lega la izmene şi, în papuci, iute să nu i-o ia altul înainte, la negustor.

Nevestele rămase acasă scoteau din magazii albiile mari de rufe, le umpleau cu apă fierbinte şi îşi spălau copiii pe cap. După ce le frecau buricul cu untdelemn, îi înveleau în ţoale, punându-i să se închine şi să pupe icoanele cu margini de lemn în care mişunau cariile. Schimbau apoi aşternuturile pline de petice şi pernele dolofane. După asta, femeile goleau căldările şi se primeneau. Aveau fuste albe şi ciorapi de bumbac cum e rugina. Se legau cu panglici roşii luate de la încuietorile şifonierelor şi îşi ungeau părul cu gaz. Erau frumoase nevestele lucrătorilor sâmbătă seara, cu ochii înroşiţi puţin de săpun şi mâinile curate ca albuşul de ou.

Copiii adormeau repede şi ele plecau după bărbaţi, să-i caute la bărbierit sau la drojderie. Frizeria lui Tilică era plină. Toţi bărbaţii din mahala se tundeau atunci. Meşterul îşi luase un ucenic şi doi lucrători, dar acestora le plăcea mai mult mandolina. Lucrau cam în silă, şi asta-l supăra, pentru că, spunea el, mandolina-i mandolină şi meseria, meserie.

Muierile priveau prin geamul aburit şi, dacă zidarii nu erau la frizerie, o luau spre cârciuma lui Stere, să-şi aştepte bărbaţii la întuneric. Meşterii erau arţăgoşi şi cântau. Atunci îşi băteau nevestele. Din nimic se aprindeau. Le plesneau cu palmele lor grele peste faţă. Apoi le jucau în picioare. Zidarii luau cozile ţigăncilor în pumni şi le smuceau sălbatic. Toată mahalaua era un vaiet. Ţipa a lui Ghiula, ţipa a lui Şandor. Îl apucau şi pe Matei dracii. O tăvălea toată casa pe-a lui.

Până a doua zi se împăcau. Duminica, bărbaţii le scoteau pe muieri la plimbare, pe la rude. Femeile aveau rochii de stambă verde cu buline şi pantofi cu toc înalt de lemn, prinşi cu barete de piele. Sub mânecile lungi îşi ascundeau vânătăile. Călcau mândre lângă meşterii tăcuţi şi mahmuri, în hainele lor călcate prost, ţepene şi scurte. Ii strângeau pantofii cu boturi ascuţite, pe care-i purtau numai la zile mari, şi li se făcea iar sete. Se uitau pe furiş la neveste, ei le băteau, ei le iubeau!

Treceau Griviţa, ţinându-se de mână, cu copiii alături, privind galantarele negustorilor. Ocoleau halta trenurilor şi mergeau în alte cartiere, la naşi sau la fini. Îi apuca noaptea de vorbă. Hainele se mototoleau de căldură pe ei, se desfăceau la gât încinşi de zăpuşeală şi porneau înapoi. Lunea se sculau devreme şi plecau la muncă, tot osteniţi.

Unora le crescuseră băieţii. Îi însurau. Se ridicau şi fetele de măritat. Le rămăseseră rochiile scurte. Iarna le îngheţau ţurloaiele. Duceau zidarilor de mâncare la schele. Salahorii le pândeau pe după grămezile de nisip. Şuierau printre dinţi:

- Pâst! Fată!

Le dăduseră ţâţele. Se făceau că n-aud.

- Fată! A lui Tuluc! Mă, frumuseţe de judeţ! Ele, de loc. Fugeau.

- Dar-ar boala-n ochii tăi! scuipau hăndrălăii.

Când se măreau, aşteptau lucrătorii în drum, să se înghesuie cu ei, râzând şi spunând de ale lor. Mai venea câte una plină de sânge acasă. Şedea ascunsă, să n-o vadă nimeni. Se spăla şi se culca furiş, dar de om nu se lăsa.

Taţii ieşeau după ele şi le ocărau. Fiecare pe-a lui:

- Îţi arde pipota, ai? îţi dau eu ţie!

- Te omor dacă te mai prind! îţi miroase a bărbat?

- Căţea! Semeni cu mă-ta!

Nu scăpa una nebătută. Aveau mână grea meşterii. Loveau cum aşezau cu mistria.

Spre primăvară, toată mahalaua era un ţipăt. S-aprindea jarul în fete. Lepădau treanţele groase de iarnă şi le jucau ţâţele în bluzele de atică. Se ridicau mereu altele. Creşteau lungi în picioare ca berzele, cu mijlocul subţirel, firave de le bătea vântul, cu ochii aprinşi de poftă. Când venea vreuna cu burta mare la părinţi, abia o scăpau vecinii de sub picioarele lor. Nu glumeau lucrătorii! Degeaba voiau să le crească în frica lui Dumnezeu. Ei, toată ziua la muncă, de unde să aibă şi grija copiilor? Şi apoi trăiau laolaltă! De la şapte ani, zidarii îşi luau băieţii la meserie.

- Pe al meu nu-l fac popă, spunea meşterul Tuluc, să-l învăţ cu cărămida!

 Şi ca el gândeau mulţi. La şcoală îi trimiteau de frica învăţătorilor, dar după un an, doi îi opreau pe schele:

- Lasă, ţâcă! Stai lângă varniţă!

Acolo se ridicau. Între salahori şi ţigănci. Dormeau cu ăi bătrâni şi le învăţau mascările. Înjura unul, copilul zicea la fel a doua zi. Noaptea deschideau ochii şi vedeau ţigăncile despuiate în braţele bărbaţilor. Pe la treisprezece ani se uitau la surori sub rochii. Câte unul, nărăvit, îi învăţa:

- Ce-i ăsta, mă?

- Buricu! - Da asta?

- Mi-e ruşine.

- Spune, ţâcă!

- Nu zic.

- Zi-i, că te bat.

- Halal! râdeau zidarii în cor.

- Dar mă-ta ce-are? - Nţ!

- Spune, ţâcă!

Iar râdeau salahorii. Tot de la ei luau ţigări şi învăţau să tragă mahorca-n piept.

- Ţine de urât, ziceau.

Pe la paisprezece ani erau galbeni şi necrescuţi. Muşca oftica din pieptul lor. Mai mureau, asta era viaţa. Dar aveau o zi a lor meşterii, sâmbăta, când puteau să petreacă, să risipească, să cânte şi să se îmbete. Erau împăraţi! La patru lăsau mistriile, se spălau, îşi îmbrăcau cămăşile peticite şi se adunau sub schele, aşteptând banii pe care-i împărţeau meşterii. Hârtiile albastre foşneau plăcut şi miroseau bine. Le împătureau şi le ascundeau în buzunare. Treceau pe la frizer, îşi dădeau bărbile jos şi se opreau la cârciumar. Beau secărică cot la cot cu băieţii de-i ajutau, a lor era lumea!

Prin faţa prăvăliei, treceau fetele. Măscilite, date cu roşu, par­fumate cu odicolon. Mergeau la baluri în Griviţa sau la Tarapana. Erau îmbrăcate cu ce aveau mai bun. Îşi puneau cercei în urechi şi mărgele la gât. Voiau să placă bărbaţilor.

Salahorii strigau după ele din uşa prăvăliei, cu ţoiurile în mână:

- Un' te duci, fă?

- Mă urâto, dă-te alături, hai de cinsteşte-un rachiu cu noi!

- Firo, vezi că-ţi cad ciorapii...

Ele nu întorceau capul. Glonţ mergeau, chemate de viorile lăutarilor. În mahala răsunau gramofoane, şi până târziu se simţea bucuria sfârşitului de săptămână, a sâmbetei...

Numai Stere cu a lui nu se odihneau până luni de dimineaţă. Să cari şi să nu mai isprăveşti, că se mărise mahalaua şi nu mai prididea. Nici cu băieţii de prăvălie nu dovedea, că-şi mai luase unul. Trebuia să fie cu ochii-n patru să nu-l înşele careva, să plece neplătit. Lina avea şi grija copilului, mai intra în casă să vadă ce face, că începuse să umble şi să vorbească; ca mâine, se gândea negustorul, venea timpul să-l dea la şcoală.

Ar fi închis mai devreme, dar cum să te-nduri să dai cu piciorul banilor? In doi ani îşi ridicase şi un depozit de lemne în spatele cârciumii, iarna vindea cu suta de kilograme nenorociţilor, ieşea şi din treaba asta ceva.

Şi de când vedea cum se întinde cartierul, îl apucase o poftă şi mai mare de bani. Nu se mai uita. Îşi aducea aminte de cuvintele jupânului: „Stere, lasă-i pe alţii să petreacă, o să vie şi timpul tău! Când ai să ai franci, să nu poţi să-i numeri, să vezi ce bună ziua capeţi!”

Paralele se strâng singure dacă ajuţi şi tu. Nu-şi mai scotea nevasta la plimbare. Sărbătoare, zi de lucru, Lina trebuia să păzească tej­gheaua, să fie cu ochii pe muşterii. El mai mult pe drumuri era. Ba după lemne, ba după vin. Învârtea miile cum te-ai juca, aşa, cu chibritele. Datorii nu mai avea. Punea leu pe leu, să strângă o sumă mare, să-şi cumpere un loc cu vad în Griviţa. Dar până atunci mai era! Trebuia să toarne apă mai multă în vin, să nu ia în seamă strâmbăturile gunoierilor. Ce-i păsa? Mila nu face casă bună cu pricopsiţii. Şi pielea ar fi luat-o de pe clienţi, bani să iasă, că fără cincizeci de mii de lei nu mai scotea capul din Cuţarida!

Iarna, uda lemnele cu un furtun, să îngheţe şi să atârne mai mult la cântar. Nu se uita că, în loc de o sută de kilograme, dă cu zece mai puţin. Muierile îl blestemau, îşi auzise vorbe, dar ce-i păsa? Seara, după ce lăsa obloanele, se apuca să-şi numere câştigul. Şi parcă-l mânca un vierme pe dedesubt. Să fi fost în altă parte, ar fi scos de trei ori pe atât. Avea un plan pe care nici muierii nu i-l împărtăşise. Dacă ar fi găsit ce-i trebuia, ar fi vândut casa şi locul, şi-ar fi acoperit ce cheltuise, că locurile în Cuţarida se vindeau acum altfel, mai scumpe, de când începuse primăria să paveze străzile şi să tragă tramvaiul electric încoace, către şina Constanţei şi dughenile de la Tarapana.

Oraşul înainta spre mahalale. Mereu se ridicau alte case din cărămidă, şi pe zidurile încă umede se aşezau firme noi.

Nu se putea spune că le merge tuturor la fel. Erau luni de când şedeau şi zidarii, şi-atunci nici negustoritul nu mai mişca. Unii pro­prietari lăsau pereţii netencuiţi. Ba, spre Filantropia, se încinseseră şi câteva prăvălii. În octombrie care trecuse a dat şi un potop de ploaie peste Cuţarida.

Prăpădul începuse devreme. Pe la prânz cerul se albise tot. Dinspre margini se adunau norii, vălătuci-vălătuci. Apoi s-a iscat un vânt. Gutuile galbene se scuturau în grădini. Muierile alergau prin curţi după rufe. Le luase vijelia cu prăjini cu tot. Alergau şi ocărau. Mariţa se păruise cu o vecină, că li se încurcaseră trenţele.

Maidanul fusese cosit de scaieţi. Pământul aspru şi tare gemea sub biciul vântului. Peste malurile galbene fulgerele brăzdau cerul. Vântul se ogoise de la o vreme. Se făcuse linişte. Încremenise şi firul ierbii. Cerul întunecat căzuse jos. De departe se auzeau bubuiturile surde ale furtunii. Femeile simţiseră răceala ploii care venea. Strânseseră la repezeală ţoalele de pe afară.

Cârciumarul a tras obloanele şi a aprins lămpile. Picături mari şi grele, ca o grindină, se năpustiseră peste locul sălbatic. Se făcuse frig. Bolţile se despicaseră. Apa apăsa pe acoperişuri. Muierile aprin­seseră candelele.

- Doamne, Maica Domnului! Scapă-ne, Doamne! se rugau.

Întâi s-au umflat şanţurile. Apele gâlgâiau sub geamuri. Drumul rampei era tot un nămol, o clisă neagră. Dinspre mahalaua ceferiştilor se scurgeau şerpi galbeni de gunoaie. Pânzele ploii măturau totul. Luaseră gardurile şi bulumacii, care se rostogoleau spre adânc. Balta se umflase şi clocotea. Puhoiul se lăţise, apăsase pereţii de lut, turtise magaziile lucrătorilor şi cărase vreo două acoperişuri. Şipcile subţiri se frângeau, purtate de valul greu. Apa urcase până la ferestrele înguste, se strecurase pe sub cercevele şi intrase în odăile pardosite cu lut. Femeile aruncau lucrurile pe paturi şi pe scaune, plângând, cu copiii de mână. Măritei îi luase preşurile. Lui Matei potopul îi urnise dulapul cu scule. Meşterul, numai în izmene, alerga cu Petre, ţinând nişte prăjini în mână, să-l oprească. Cizmarul abia adunase pantofii clienţilor. Ploaia îi furase calapoadele, care pluteau spre rampă.

Într-un târziu, ploaia ostenise. Mai bătea rar şi rece. Stere privea de pe scările lui de piatră mahalaua înecată toată sub o gârlă galbenă.

Apa bătuse şi la geamurile pivniţei lui. Ieşiseră copiii s-adune coteţele, suiţi în albii.

Apele scăzuseră. Locul rămăsese dedesubt, negru şi moale. Oamenii au sărit, cu mic, cu mare, să dreagă stricăciunile. Au bocănit până seara. Lui Chirică i se surpase un perete. Fetele alergau după chirpici, să-l lipească la loc. La Spiridon potopul dărâmase o magazie, iar la zidari căzuseră ferestrele.

Când s-a uitat cârciumarul mai bine, a văzut că apa intrase şi la el în pivniţă. Până la gură se umpluse beciul. Butoaiele se mişcau greoi în nămolul gros. Şi-a chemat nevasta şi băieţii de prăvălie. Până a doua zi au scos afară găleţile pline. Se deşelaseră. Stere înjura în gura mare că prea umblau încet. Cu chiu, cu vai, a pus iar poloboacele în picioare. Vinului îi pasase. Vasele se şubreziseră. A trebuit să le pună papură nouă. A pritocit băutura. Făcuse floare şi căpătase o acreală. Se strâmbau muşteriii.

Rămăseseră şi zidurile cu o mucezeală. A adus meşteri, a uns cărămida cu catran, să nu se întindă răceala la pereţi.

Casele lucrătorilor se dărăpănaseră. Căpătaseră o coşcoveală şi o spuzeală verzuie de igrasie. Mucegaiul urca pe neştiute. Iarna aceea degeaba au ars zidarii focurile. În odăi rămăsese un frig ascuns şi un miros de putregai. Pereţii nu mai prindeau varul, care se fărâmiţa şi cădea.

Cârciumarul îşi spoise casa pe afară, să nu se mai cunoască urmele prăpădului.

- Uite ce face banul! spunea acarul lui Spiridon. Parcă pe casa lui n-a plouat!

Şi privea la odăile lui. Acestea aveau pe afară dungi albăstrii ca floarea de oţet, deschise pe margini şi întunecate spre pământ.

Când dădu zăpada, bălegarul proaspăt îngheţă şi pervazele se surpară. Noaptea, frigul se strecura pe sub cercevele. Oamenii se strângeau unul într-altul. Noroc că erau mulţi şi din răsuflare se mai încălzeau.

În casa lui Stere, ardeau godinurile, nu se cunoştea...

Cârciumarul n-avea când să se mai gândească la necazurile altora. Umbla după vin ba la Buzău, ba la Focşani, că negustoritul aşa este, nu trebuie să tragi în acelaşi loc. Omul, cât e el de bun, se face al dracului dacă-i tot dai. Pe la Drăgăşani trecea o dată la câteva luni, încărcat cu daruri pentru ibovnică. Când se întorcea, Lina nu se mai înţelegea cu el. Ce-i făcea Voica, cum îi sucea minţile, se schimbase, începuse s-o bată din nimic. Să fi spus o vorbă, era mare lucru, dar femeia tăcea. Stere căuta pricină, ba nu-i plăcea cum măturaseră băieţii, ba că lipseau din banii prăvăliei, n-avea cum să-l împace, că, dacă bărbatul vrea să găsească cusur, îl găseşte! Nevasta s-a speriat. A vorbit şi cu a gunoierului:

- Ce-i fac, coană Aglăiţo, că s-a pus nebunul pe capul meu, de mă pisează în bătăi. Cum vine de la drum, nu se mai uită la mine!

Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit, a clătinat din cap şi i-a spus:

- Mutu tău s-a-ncurcat cu vreuna pe unde se duce. De când îţi tot spun eu şi nu vrei să m-asculţi! Hai la ghicitoare, să se uite ea-n cărţi, să vadă ce-i şi să ţi-l dezlege...

Coana Mariţa şedea într-o casă de lut, spre uliţa zidarilor. N-avea nici gard, nici poartă, numai nişte uluci putrede, căzute. Încă spunea Spiridon: „Aşa păţesc curvele astea de-au petrecut la tinereţe cu hăndrălăii! Le pedepseşte Dumnezeu pentru câte case au stricat şi câte muieri au lăsat pe drumuri!”

Şi asta cam aşa era. În tinereţe, coana Mariţa fusese femeie frumoasă. O ştia lumea. Trăise cu negustori, numa-ntr-o petrecere o ţinuse.

Câţi bărbaţi n-o avuseseră dragă şi câte parale nu prăpădise! Umbla pe vremea aceea numai cu trăsura, nu se uita unde se duc banii. Ba, unul Vasile Cudalbu, de învârtea afaceri peste afaceri, îi făcuse şi o casă cât o corabie, plină de lucruri de preţ, în care muierea se lăfăise ani de zile.

Dar tinereţea ca şi averile n-au viaţă lungă. Negustorul dăduse faliment, îi vânduse odăile şi-o lăsase goală puşcă în stradă. Când s-a deşteptat coana Mariţa, avea şi un copil de crescut. Greu lucru! Cu ce-i mai rămăsese, cu ce-au mai ajutat-o prietenii cei vechi, abia şi-a încropit două odăi în Cuţarida.

Ştia să facă farmece, să întoarcă bărbaţii la casa lor şi se uita în cărţi cum te-ai uita pe fereastră. Să fi privit la ea, tot mai vedeai urmele vechii frumuseţi. Avea încă nişte ochi negri care ardeau şi mâini nemuncite, îngrijite cu sârguinţă. Şi băiatul ei, Oprică, o icoană de copil! Frumos, frumos şi-al dracului! N-o asculta. Se înhăitase cu hoţii.

La început o dusese greu, până au aflat-o fetele mahalalei că ştie să facă de dragoste. Dădea-n bobi, punea argintul-viu şi-l trimitea pe şina tramvaiului ibovnicelor, pe mulţi îi adusese înapoi la rostul lor. Ba, câte o muiere înşelată, mai câinoasă, dacă nu-i ajutau acatistele date la biserică pentru îndepărtarea spinului de la inima bărbatului, la ea venea, c-o puică albă. Coana Mariţa o spinteca la miezul nopţii şi-i scotea maţele afară. Se zicea că orbeşte ţiitoarele, le sluţeşte cu vrăjile ei, Doamne fereşte de asemenea lucruri!

De Anul nou învăţa codanele să se despoaie în faţa oglinzilor când cântau cocoşii a doua oară, să-şi vadă logodnicii, iar la Bobotează topea cositor într-o ceaşcă şi ştia dinainte dacă-ţi vine vreo boală sau vreo năpastă. Avea descântecele ei cu sânge de nouă fraţi, scotea junghiurile cu foarfecă înfiptă lângă uşorul uşii, sculase pe mulţi din morţi, zidarii la ea veneau, nu chemau doctorul.

Când se deocheau copiii, mamele la coana Mariţa alergau într-un suflet. Ea-şi punea broboada de lână pe umeri, şi, numai în papuci, sosea, lipa-lipa, să scoată răutatea de unde se cuibărise. Căuta focul, apuca repede cu un cleşte câţiva cărbuni, stingându-i într-o căldăruşă, şi bolborosea cu capul în piept:

Fugi, deochi,

Dintre ochi,

Peste nouă ţări şi nouă mări,

Unde popa nu toacă,

Câinii nu latră,

Fata mare nu se mărită,

Că acolo te-aşteaptă,

Cu mese-ntinse,

Cu făclii aprinse...  

Să rămâie cutare

Curat, Luminat

Ca steaua din cer,

Ca rouă din câmp,

Ca sfânta tămâie!

Da apoi copiilor să bea de trei ori din apa descântată şi ieşea afară, căutând un câine pe care o arunca, zicând:

- Aşa să fugă deochiul, cum se scutură dinele de apă!

Linei îi fusese ruşine să se ducă ziua la ghicitoare. O luase pe Aglaia şi, într-o seară ploioasă, când nu se zărea nimeni pe uliţele pustii, au intrat amândouă pe uşa joasă a casei dărăpănate.

Mariţa le-a ieşit în prag. Era îmbrăcată într-o rochie înflorată, cam slinoasă.

- Poftiţi, poftiţi pe aici... le-a spus.

În odaia igrasioasă, plină de mucegai, atârnau pe pereţi covoare groase şi fotografii vechi. Pe jos stăteau aşternute nişte cergi flocoase în care paşii se scufundau. Deasupra atârna o lampă aprinsă. Patul scund era plin de pisici, nişte pisici boiereşti de Angora, leneşe şi parşive, cu ochii galbeni, mari cât paralele.

Într-un raft nevasta cârciumarului văzu câteva cărţi groase pe copertele cărora puteau fi zărite capete de mort şi numiri ciudate. Coana Mariţa le iscodi pe amândouă cu ochii scormonitori. Le descusu pentru ce au venit şi le pofti să stea alături, pe patul moale.

- Ei, parcă dumneata nu ştii? şugui bătrâna.

Din perete priveau chipurile foştilor ibovnici ai gazdei, nişte ofiţeri, negustori falnici, cu mustăţi mari, stând fără supărare unul lângă altul în rame de bronz. Până să apuce să le dea în cărţi, o luă gura pe dinainte, ca între femei:

- Ăsta-i cutare, ăsta-i cutare... Ce de bani avea! Numa flori îmi trimitea şi-mi zicea: „Mariţo, eu fără tine n-am să pot trăi, m-auzi tu?” Da ce, eu i-ascultam? Că bărbatului nu e bine să-l laşi să-i crească coarnele, să creadă că a lui eşti, numai a lui, să te facă cârpă! Câţi am înşelat eu! Dac-aş sta să număr, n-aş avea timp şi mai mi-ar trebui şi-un ajutor să socotească!

Lina asculta mirată. Aglaia trăgea cu ochii în toate părţile. Coana Mariţa se ameţise repede, prinsese limbă:

- Ehe, ce ştiţi dumneavoastră?! îl vedeţi pe ăsta? şi le arătă o fotografie care înfăţişa un munte de bărbat. Păi p-ăsta-l puneam să joace în faţa mea, altfel nici nu şedeam în pat cu el. Domnul Marcel, c-aşa-i zicea, Dumnezeu să-l ierte, atât îmi spunea: „Scumpo, fac ce vrei. Uite, joc, latru, numai afară să nu mă dai, sufleţelu meu, că nu pot fără tine!” „Atunci, latră”, îi spuneam. Şi lătra. Cumsecade om! Avea trei fetiţe şi-o balabustă de nevastă, nu intra pe uşă. Fugea de-acasă şi venea la mine. Ce nu-mi aducea? Bomboane, prăjituri, îmi făcea rochii! Am nişte cercei de la el, numai să vi-i arăt! O minune! A dat cinci mii de lei pe ei, atunci în timpurile alea. Erau bani! La mine-n casă a murit. În braţele mele. Suferea de inimă. Am chemat nevasta, era o femeie tare cumsecade, nu s-a supărat. Amândouă l-am înmormântat. Da mă luai cu vorba şi nu te întrebai, coană Lino, care ţi-e supărarea?

Pentru ea vorbi Aglaia:

- Ce să fie, cu pacostea de bărbat. De la o vreme nu-şi mai vede de casă. Parcă-l mănâncă ceva...

Ghicitoarea îşi căută cărţile, le risipi pe pat, suflă .deasupra lor şi spuse pe şoptite, amestecându-le:

Douăzeci şi patru de fraţi,

Aşa bine să daţi,

Cum v-a zugrăvit zugravul.

Dac-o fi bine, de bine să iasă,

Dac-o fi rău, de rău să iasă,

Dacă craiul de tobă cu dama de verde,

Au cu gândul, au cu trupul,

Cade la aşternut pe drum de seară,

Cu dar de bani şi dragoste-n casă,

Cu bucurie sau necaz,

Aşa să-mi spuneţi,

Cărţile mele...

Aşeză apoi cu mâinile ei frumoase pachetul de cărţi, deasupra căruia făcu o cruce, şi zise...

- Pune un ban aici...

Lina puse. Pe urmă tăie cărţile cu mâna stingă. Coana Mariţa întrebă:

- Cum e al dumitale? Ce fel de ochi are?

- Căprui.

- Aha... Întoarse pe rând cărţile şi spuse repede: Craiul de tobă cade într-o adunare, la drum. Uite aici, şi-i pică câştig şi un dar de bani. Numai că dumneata te ţii într-un necaz şi ai o supărare, aşa cum ar sta o apă coclită sub inima dumitale, ptiu, să dau la spate! Aruncă o carte peste umăr... că văd o damă de ghindă. Si nu e singură. Mai e cineva în preajma ei, fantele de tobă a căzut la aşternut cu dama asta, care, vezi dumneata, are unul de suflet, uite-l colea! Şi craiul numa-n daruri o ţine, dar inima damei de ghindă tot la ăl de pică este. El nu ştie.

- Cine? întrebară muierile amândouă, zăpăcite.

- Cine? Bărbatul dumitale, coană Lino, cine? Inima lui ca trandafiru, şi-o ţine-n bine. Tot la drum de seară se arată, că de casa lui a uitat, nu-i aşa? Şi când se întoarce, tot fără dragoste se întoarce şi cu sufletu-n altă parte. Văd lacrimi şi supărare...

- Aşa e... Încuviinţă nevasta cârciumarului.

- Da cade bine, pe urmă, că or să se certe, uite aici.... Degeaba privea Lina, nu înţelegea nimic.

Ghicitoarea strânse cărţile.

- Au obosit, spuse. Mai dă pe la mine să-ţi mai ghicesc. Aglaia se îndesă mai către Mariţa:

- Da n-ai putea dumneata să faci ceva, c-am auzit că-i aduci înapoi. Coana Mariţa puse degetul la gură:

- St! Astea nu se potrivesc aşa, să ştie toată lumea...

Şi i-a făcut ce i-a făcut şi cu Marcu, că a terminat Stere cu ibovnica.

Trecuseră luni de când n-o mai văzuse pe Voica. La capătul Griviţei oprise convoiul de căruţe şi intrase la negustori să târguiască. Cumpărase rochii, pantofi şi ciorapi.

Pe drum strigase la căruţaşi, îi înjurase că abia mergeau. Au trecut Piteştiul. Începeau pădurile. Dealurile, toate, roşcate. Se vedeau livezile şi viile. Pe drumurile pline de praf coborau care. Vântul scutura floarea-soarelui uscată şi frunzele de tutun. Cum îl mai chemau plopii Drăgăşanilor pe cârciumar! A dat ghes cailor.

- Se grăbeşte jupânul! ziceau căruţaşii. Îi dă inima brânci.

Au trecut bariera oraşului într-o goană sălbatică. Urcuşul era uşor. Drumul îngust şi întortocheat printre viile negre i s-a părut nesfârşit lui Stere.

Oamenii l-au primit bucuroşi. Mirosea a must şi a strugure strivit cu picioarele. Între români lipsea Voica. A întrebat. Lumea a râs cu înţeles. O muiere a îndrăznit:

- A găsit şi ea unul tânăr, ce să te-aştepte pe tălică? O s-o ducă la Cepari, la părinţi.

Parcă se făcuse frig. Vântul scutura frunzele late de viţă, le arunca prin şanţuri. Se lăsa seara. Deasupra dealurilor se aprinsese luceafărul şi carul-mare...

Păcat de banii daţi pe rochii, trebuia să le aducă înapoi nevestei! A tocmit vinul, l-a plătit. Voia să plece mai curând. Rămăsese singur lângă căruţă, mânios. Cărăuşii petreceau alături. Veniseră şi lăutarii. Şi-a adus aminte de carnea femeii. Se simţea bătrân şi netrebnic.

Auzi cobzele şi glasurile lăutarilor. Îl apucă un dor de băutură. Căruţaşii făcuseră foc în faţa cramei, şedeau pe vine şi ciocneau ulcelele. A cerut şi el o stacană şi-a băut cu sete. Pe urmă iar a golit cana de lut cu miros de vin până a început să simtă băutura în braţe şi în picioare.

A chemat lăutarii lângă el. Toată noaptea i-au cântat ţambalagiii la ureche. Degeaba. N-a putut să se îmbete. Dimineaţa avea capul limpede şi inima criţă. A urcat butoaiele în căruţe, s-a certat cu oamenii, că voiau să mai rămână.

Pe drum, când coborau dealurile, şi-a spus că de acum se duseseră tinereţele lui. Jos, în bariera Drăgăşanilor, pe cine i-a scos Dumnezeu înainte? Pe Voica. Urca drumul iute-iute. Muierea se mai împlinise, avea chipul îmbujorat şi părul îi căzuse pe frunte, umezit.

Stere s-a dat jos şi-a lăsat căruţele. Le-a strigat oamenilor să-l aştepte în marginea oraşului. Voica se oprise încurcată în faţa cârciumarului.

- E-adevărat? a întrebat-o el.

Femeia privea încurcată în pământ. Avea la gât salba cumpărată de el şi în urechi îi jucau cerceii de argint.

- Pleci la Cepari?

- Da, plec, a îngânat femeia cu sfială.

- De ce nu m-ai aşteptat? a mai întrebat Stere cu teamă şi furie în glas.

După un răstimp, Voica a ridicat ochii la el.

- Păi, tălică azi eşti, mâine te duci, şi mie-mi trebuie bărbat în fiecare zi...

Cârciumarul a scuipat cu obidă-n ţărână:

- Curvă! Să-mi dai salba şi cerceii de ţi le-am luat!

Şi până să mai spună muierea ceva i-a tras galbenii de la gât. Voica îl privea prostită. Darurile nu se iau înapoi nici la păgâni. Stere îi aduna din praf şi când a terminat s-a apropiat de ea, strigându-i:

- Dă-mi şi cerceii!

Femeia a vrut să-i desfacă. El n-avea timp de pierdut. I-a smuls unul, rupându-i vârful urechii. Nu-i mai trebuiau, dar nici ibovnicii nu putea să-i lase. A plecat înjurând după căruţaşi.

Voica rămăsese în drum, pipăindu-şi carnea zdrelită. Pe gât i se prelingea o şuviţă subţire de sânge, ca arniciul.

Stere n-a scos un cuvânt pînă acasă. A sosit în goana cailor, pe crucea căruţei, în fruntea căruţaşilor. Din Griviţa, trecuse el înainte şi uscase gloabele în bătăi. Cu o mână ţinea hăţurile, cu alta codirişca de piele cu plumbi în vârf. Pocnea să audă toată mahalaua că se întorcea de la drum cu marfă nouă. Muierile ieşite la pompă priveau după el cu mâna la gură. Copiii se feriră din calea cailor şi câinii lătrau după convoiul zgomotos. Cârciumarul era falnic, cu părul în vânt, crăcănat pe şleauri, îndemnând animalele.

La poartă, strigă deodată:

- Lino, deschideţi, mă, porţile!

Îi plăcea să vadă casa în picioare. Băieţii de prăvălie dădură porţile la o parte. Convoiul intră val-vârtej. Stere strigă la cărăuşi să ferească pomii şi opri caii:

- Ptr, boalelor! Ptr, n-auziţi?

Descărcară apoi butoaiele şi le puseră binişor pe pământ. Proptiră două grinzi groase cu capete de fier în zidul pivniţei sub chepeng şi începură să răstoarne poloboacele, ţinute în frânghii. Vinul suna sub doage şi mirosul lui proaspăt îmbată nările negustorului. Butoaiele acelea erau averea lui, sub cercurile de fier clipocea sângele său.

Abia târziu, după ce mâncase cu oamenii, Stere îşi aduse aminte de cele întâmplate. Cântări galbenii şi-i numără. Se pierduseră doi...

Nu se mai clintea inima negustorului! „Fiecare cu norocul lui!” îşi zicea. Dac-ar fi stat şi-ar fi plâns de mila altora, unde ajungea? Câteodată se încrâncena carnea pe el. Prea vedea multe. Nici în groapă nu mai aveau unii loc de sărăcie. Vânduseră casele de paiantă şi se mutaseră spre şina Constanţei. Barem pe amărâţii ăştia de ceferişti îi ştia cum ţi-ai cunoaşte buzunarele. Pe la patru se întorceau de la servici, clătinând în mâinile lor negre de cărbune sufertaşele goale. Pe cap aveau şepci mari, unsuroase, şi sub ele sticleau ochi aprigi, înduşmăniţi. Dădeau bună ziua, cereau câte un dorobanţ de ţuică, obrajii lor trudiţi se luminau puţin la vederea rachiului, sorbeau cu lăcomie cinzecul şi, dacă mai aveau bani în buzunarele largi, coman­dau încă o dată. Viaţa se înăsprise. Sâmbăta nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiaseră lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau. Parcă zidarii erau mai pricopsiţi? Treceau uneori luni întregi până să se uite la mistrii. Ce să le dea de mâncare copiilor?

Abia ieşiţi din iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strângă dările. Erau trei: un roşcovan adus de picioare, lung de-l uitase Dumnezeu, cu hainele atârnând de pe el, o slugă cu tobă de gât şi un jandarm, cu puşcă la spinare. Cel dintâi ţinea la subsuoară o geantă plină de hârtii. O luaseră din capul mahalalei, de la zidari. Citiră catastifele lor, chemară oamenii la porţi, le dădură câte o hârtie, îi puseră să iscălească, dacă ştiau.

- Ai de dat atâta... zicea roşcovanul. Dacă nu aduci banii într-o săptămână, venim de-ţi cărăm lucrurile din casă!

De unde să aibă? Că nu mai câştigau nimic. Ziceau:

- Poate o să ne luaţi pielea! Că aia a mai rămas de luat!

- Nu ştim. Noi asta avem ordin să facem, asta facem! Nu te joci cu stătu!

- Da stătu ăsta cine e? întrebase Ţuluc.

- Cum cine e?! se mirase perceptorul. Eu, dumneata, dumnealui, noi toţi şi cei care te apără cu arma, să nu vie duşmanii să-ţi ia viaţa şi ce mai ai...

- Păi, afară de viaţă, chiar că nu mai avem nimic...

Şi aşa era. Stere o ştia. În odăile lor nu se aflau decât un pat şi un dulap. Dacă se mai găseau două, trei scaune alături şi o masă.

La o săptămână, perceptorii se întoarseră. După ei, abia se târa un camion tras de o gloabă. Muierile strigau:

- Vin să ne ia trenţele! Nu-i lăsaţi! Nu-i lăsaţi! Ieşiseră şi băieţii cu praştiile.

- Huo! strigau.

Cel cu toba lovea pielea cu două beţe: Bum! Bum! Bum! Intrară, cărară la camion mesele hodorogite, scaunele, ce găsiseră, nu se uitau.

- Când aduceţi banii le luaţi înapoi, spunea roşcovanul. Muierile blestemau înjur, căzând în genunchi:

- Gândiţi-vă că e un Dumnezeu în cer, care le vede pe toate! Nu v-ar mai muri mulţi înainte!

- Păi dar! sărise de alături nea Fane cu gura lui păcătoasă. Săracu Dumnezeu, nu mai poate de focu vostru! Alta-i buba! Ia să punem noi mâna, să-i aruncăm pe ăştia de pe capră, ia să vezi...

Jandarmul se dăduse jos la el:

- Mă! Acu te leg!

- Leagă-mă, na!

Oamenii se îndârjiseră în jur. Aveau ochii aprinşi de ură. Percep­torii plecară repede, înfricoşaţi.

- Pe coaste să vă fie! blestema Mariţa în urma lor. Să vă mănânce buba neagră pe voi şi pe copiii voştri!

- Doamne, măiculiţa Domnului, pune un foc să-i arză, că prea s-a răit lumea!

- Prafu să s-aleagă de stătu ăsta al vostru, tâlhari şi hoţi!

Nu le lăsaseră decât patul, să aibă pe ce pune capul, pentru că aşa era legea.

Camionul se ducea plin, petrecut de furia câinilor dezlegaţi şi de huiduielile copiilor. Pe capră se mai ridică ameninţător jandarmul, arătând spre mulţime puşca cu o baionetă în capăt.

Stere se uita din curtea lui şi îşi înţelese puterea. Mare lucru era să ai, să dai, să-ţi plăteşti datoriile, să te ţii bine cu statul, să nu te supere. La el, perceptorii veneau cu pălăria în mână. Îl salutau cu respect, îi cinstea cu câte o ţuică. Parcă putea să-i ajute cu ceva pe vecini? Tot Pândele, jupânul lui, îi spusese o dată:

- Stere, lumea nu e împărţită prost! Ce-ar fi dacă ar avea toţi? Ia gândeşte-te! Trebuie să fie şi unii care să ne slugărească pe noi, ăştia pricopsiţii! Totul e să nu te laşi, să fii tu deasupra. Când e vorba de asta, nici pe tată-tău să nu-l ierţi! Ferească Dumnezeu să încapă omenirea pe mâna sărăciilor, că de la ăştia nu mai scoţi nimic! Ăştia când or apuca puterea n-o mai lasă! Binele pe care vrei să-l faci lumii începe de la binele pe care ţi-l faci ţie, asta e...

Într-o zi, zărise zidul cârciumii, alb şi gol în lumina amurgului. Îi trecu prin gând că nu lăsase măcar un semn în cărămizile astea şi că va pleca de aici şi, după moartea lui, nimeni nu va mai şti cine a ridicat casele. Ar fi trebuit să fi pus la tencuirea pereţilor pe un zidar să sape sub streaşină câteva litere: Stere Drăgănoiu, proprietar.