Pomana lui Mielu

Dincolo de Podul Basarab, unde începea o ulicioară a lăutarilor, trecătorul putea zări o casă galbenă cu două caturi, cam prăbuşită într-o parte, cu balcoane înguste, împrejmuite cu lemn, de pe care se luaseră câteva rânduri de vopsea. Scări întortocheate, cu trepte ştirbe urcau până în faţa unor uşi joase. Trebuia să le împingi bine cu umărul ca să se deschidă. Clădirea era un fel de hărăbaie întunecoasă, cu ferestre oarbe, dând spre o curte înghesuită, totdeauna nematurată. Câţiva pomi uscaţi îşi ridicau coroanele sărace până la înălţimea geamurilor de sus, dincolo de care vegheau, neosteniţi, ochi curioşi.

Jos, la intrare, se afla brutăria proprietarului, domnul Bică-Jumate, o sală lungă cit un vagon de tren, cu trei cuptoare. Printr-o uşă, intrai într-o încăpere cu pereţii acoperiţi de rafturi şubrezite. Mirosea greu, a făină acrită.

Înăuntru, despuiaţi până la brâu, roboteau lucrători, cu feţele albite, slabi şi palizi, purtând pe cap scufe de pânză, să nu-şi pârlească părul la dogoarea cuptoarelor, în care ardea un foc neostenit.

Jupânul cobora pe la trei, când încă nu se lumina de ziuă, îmbrăcat numai într-o cămaşă de noapte, încerca maiaua cu degetul, striga la slugi să se grăbească şi urca iar scările întunecoase până la el în odaie. Locuia într-o cameră mare, murdară, plină de turtii şi hârţoage, nematurată cu lunile.

Aprig proprietar! Se putea spune că scosese aur din mâinile lui. Lumea îl ştia cum începuse: cu două sute de metri pătraţi în buza gropii lui Ouatu, o întindere tare, acoperită de gunoaie, pe care chivuţele de strângeau trenţe la rampă ridicaseră nişte şandramale acoperite cu tinichele vechi, să nu le bată soarele.

Să-l fi văzut, nu dădeai doi bani pe el. Era un ăla neajutorat şi slut, că de-aia i se zicea şi Jumate. Numa inimă-n el. Nu mânca, nu dormea. Semăna cu un gândac de gunoi, aşa cum îl ştiau oamenii, verzui la faţă, cu dinţii căzuţi, tot căutându-se prin buzunarele pline de poliţe şi chitanţe. Împrumuta bani. Îţi dădea cinci, îi înapoiai şapte. Nimeni nu ştia de unde picase. N-ar fi iertat nici pe tat-său pentru un leu. Bun în socoteli, ştia cifrele şi jocurile lor, avocat să fi fost, şi nu-l dovedeai. Cum făcuse, cine l-o fi sfătuit, cumpărase o curea de pământ la rampă. Pe nimica. Chivuţele strângeau tinichele şi câlţi, le adunau grămadă, le vindeau. Pe locul lui! Le lua chirie. Ce s-au gândit muierile: „Ia să ne ridicăm şi câte o magherniţă, s-avem unde pune capul”. Asta era altă chirie. Azi una, mâine alta, s-au întins. Se umpluse rampa de colibe. Să fi dat să fugi! Trăiau ca viermii, câte trei la un loc, cu copiii după ele. Acolo mâncau, acolo dormeau. Când ploua mai tare, se duceau dracului acoperişurile şi trenţele. Plângeau câte o săptămână. Domnul Bică-Jumate nu ţinea seama de asta. El la zi-ntâi se înfiiţa după chirii. Acum, nu era mare lucru zece lei pe lună, dar la sărac şi-un capăt de aţă atârnă greu! Chivuţele cereau îngăduinţă:

- Domnu Bică, mai lasă-ne câteva zile, n-avem... Proprietarul rânjea:

- Eu vă las, da vă costă! La mine-i ca la bangă. Că am şi eu afacerile mele!

Le punea să apese cu degetul sub slovele scrise strâmb pe chi­tanţele pregătite dinainte. Încet-încet, muierile se trezeau vândute cu totul. Ce câştigau, în buzunarele slutului se scurgea.

Nu trecu mult, şi nu-l mai cunoşteai. Se înţolise, făcuse burtă, lumea zicea că are case în altă mahala. Umbla duminica pe Griviţa în trăsură, se fudulea, ţinea o ibovnică, o îmbrăcase, o încălţase. Cine mai era ca el?

Cam îmbătrânea şi-l învinsese lăcomia de bani. A dat dracului toate târfele, a vândut ce avea şi şi-a ridicat o brutărie lângă ulicioara lău­tarilor. Credea că o să împărătească pământul. Iar s-a aşezat cu poliţele şi dobânzile pe cartier. Veneau oamenii, se rugau de el, le lua pielea. Stătea singur ca un huhurez în cămăroaia lui de sus, nu dormea, cu frica în sân să nu-l fure careva. Auzise de hoţii Cuţaridei, tocmise un sergent de-l veghea noaptea. Ţinea cu pâine mahalaua, pe ceferişti, Grantul şi Filantropia. Avea un om de credinţă, robul său, Mielu, un haidamac de ridica un camion în spinare, cu cal cu tot. Credincios, nu ti-ar fi risipit un franc, s-ar fi omorât cu străinii pentru jupânul lui. Îi plătea ce-i plătea, mai nimica, îi da casă şi masă. Casă, adică să doarmă în podul clădirii cu două caturi, pe nişte ţoale, vara, iar iarna în brutărie, cu lucrătorii laolaltă, lângă cuptoare, că tot ardeau lemnele pentru fabricarea pâinii. Masă, adică să mănânce pâine câtă vrea, o ciorbă de roşii la două zile, duminica o tocană şi, în rest, ce da Dumnezeu.

Mielu nu crâcnea. Era un băiat de la tară, zicea bogdaproste că găsise unde să-şi odihnească oasele. Iarna scotea dintr-o magazie sania jupânului, îi ungea tălpicile, le repara, schimba şinele de otel, zbura cu jimbla în cartiere. Vara, iar era bine. Drumurile pline de gropi nu-l înspăimântau. Mai mare dragul să stai pe capră, să dai bice calului, cu căruţa plină. Numai când se topeau zăpezile începea balamucul. Domnul Bică adăpostea sania şi scotea droşca de tablă, cu arcuri vechi de otel. O vopsea bine, punea un zugrav să-i scrie numele cu literele cele mai mari, ungea osiile roţilor şi striga la el:

- Gata, puturosule? Treci de încarcă pâinea!

Mielu aducea iapa din grajd, că o iapă avea domnul Bică, mică şi îndesată, ţinută bine cu nutreţ, o bătea pe burta caldă, îi potrivea hamurile şi fundele, gătită, mă rog, se numea c-a venit primăvara. Dar asta însemna că iar n-o să doarmă destul, că începea hărţuiala.

La patru, când se întorcea, după ce dădea socoteala jupânului, trebuia să spele căruţa, să-i cureţe arcurile de noroi, lasă ţesălatul calului, maturatul grajdului şi altele; ieşea sufletul din el. Numai că se obişnuise. La cinci de dimineaţă, pornea cu căruţa plină pe poarta brutăriei. Jupânul îi număra cornurile şi pituştile de doi lei. La coada căruţei, lăsa trei sute de pâini, tari şi negre, să fie la îndemână. Într-o parte stăteau franzeluţele cu lapte şi japonezele împletite iscusit. Să tot vinzi!

Scuipa în palme, pocnea din bici şi iepşoara bătea caldarâmul Griviţei, vesel, mâncată bine. Calea Negustorilor abia se desluşea. Roţile săltau prin gropile acoperite de noroi. La casele evreilor se aprindeau lămpile. Mirosea încă a zăpadă, dar frigul nu mai avea atâta putere. La pod, bătea spre câmpul Tăcăliei, pe lângă cărămidarii, pe drumurile proaste ale Grantului. Când se lumina bine, trecea de Puţul Dracului, unde omorâseră unii o femeie, şi lua străzile la rând. Se dădea jos de pe capră şi striga în poarta fiecăruia:

- Pâinea!

În mahalaua asta lăsa o sută de pâini negre. Pe la opt întorcea droaşca şi mâna spre Cuţarida. Mai târziu de ceasurile nouă nu ţi-ar fi intrat în gura Filantropiei. Lăsa şi ceferiştilor o sută de bucăţi şi apuca spre groapă cu marfa rămasă. De franzele şi de cornuri nu s-atingea. Astea erau pentru pricopsiţii de dincolo de Tarapana. La ei pica tocmai pe la unsprezece, unsprezece şi jumătate, când făceau cucoanele ochi, că astea dormeau mai mult, de, obrazuri subţiri, nu puteai să le scoli cu noaptea-n cap!

Vara şi iarna era mai uşor. Iapa trăgea, era o plăcere să te salte arcurile, să fluieri şi să pocneşti din coada biciuştii. Cum cădeau ploile începeau necazurile. Uşoară, uşoară, dar căruţa tot se înfunda în noroiul Cuţaridei.

Împingea Mielu, ridica de osii, îi mai ajutau şi mahalagiii, pentru că pe o astfel de vreme îl aşteptau la pompă, lângă cârciumă. Mirosul de pâine proaspătă pătrundea prin ferestrele deschise, îţi muta nările. Copiii lăsau joaca şi îi speriau calul, trăgând cu praştiile în tabla droaştei, strigând:

- A venit căruţa cu pâine! A venit căruţa cu pâine!

În Cuţarida, Mielu lăsa şi câteva pituşti împletite pe care le avea pregătite în lada de sub capră: două pentru cârciumar, două pentru popă şi câteva chifle pentru Mariţa, ghicitoarea.

Când le împărţea, calicii se dădeau mai într-o parte, cu ochii lacomi. Ene, ştirbul lui Fanache, mai îndrăzneţ, cerea Linei:

- Tanti, dă-mi şi mie un coltuc din ăsta!

În mână avea bucata de pâine neagră, atunci cumpărată de ta-său şi ruptă.

Muierea se răţoia la el:

- Să-ţi cumpere mă-ta şi ţie dacă ţi-e poftă de franzelă! şi intra în casă, acoperind pituştile cu şorţul.

Ştirbul privea bucata din care ieşeau aburi calzi. Bună şi asta! Cam acră, e drept, dar pâine. Râdea ca prostul la ăilalţi copii din jur:

- Lasă, bă fraţilor, că mi-a spus mie tata: pe lumea ailaltă noi o să mâncăm pâine albă şi pricopsiţii or să se uite şi-o să le lase gura apă!

Şi-şi vedea mai departe de dambiluşca lui, pe care o lovea cu biciul, în timp ce mesteca miezul pufos, făcut mai apoi cocă în burtă.

Auzea Mielu, îi era milă, le-ar fi dat de pomană o pituşcă, dar cine-o plătea, că avea pâinile cu socoteală!

Când stătea soarele sus, proţap, trecea pe la Tarapana înapoi, cu căruţa goală. Tabla droaştei zdroncănea pe drumul prost al Filantropiei. Sluga lui domn' Bică se oprea sub un salcâm, la umbră, lega hăţurile de un cui bătut anume în capră, se dădea jos, îşi ştergea frumos fruntea de sudoare şi se aşeza pe trotuarul de pământ. Scotea taşca în care ţinea banii, şi-i număra. Căuta un creion bont şi o hârtie în brâul gros ce-i lega strâns mijlocul. Alături, în praf, aşternea paralele. Dacă bătea vântul, ţinea hârtiile de cinci lei sub o piatră, mărunţeii fişic-fişic, părăluţă pe părăluţă, să nu se risipească ceva.

După ce termina cu număratul, deschidea uşa căruţei, pe care avea însemnaţi datornicii cu creta. Punea şi linia. Ăştia erau săracii Cuţaridei de plăteau la chenzină. O dată isprăvită şi numărătoarea lor, trăgea o bară pe hârtie sub socoteală şi aduna. Mai scuipa în palmă, lua iar piesele de doi lei, una câte una, să nu iasă greşeală. Buuun! îi mai rămâneau şi lui câţiva mărunţei. Îi aduna într-o cârpă murdară şi-i ascundea sub brâul gros. Aia era averea lui, nu s-atingea jupânul. Ce-i al stăpânului e-al stăpânului, ce-i al lui, al lui! Treabă cinstită.

Mulţumit că-i ieşiseră socotelile bine, făcea o cruce mare, mângâia calul pe coamă şi se urca în droaşcă. De-acum putea să fie liniştit. Şi era bine că ţinea un soare blând şi o fericire de cer deasupra.

N-ar mai fi plecat Mielu de la domnul Bică, ce să zic, cât e pământul. Numai că într-o luni, cam după lăsata-secului, se petrecuse un lucru care merita să te facă să scuipi pe lumea asta de rabdă atâtea strâmbăciuni...

Tot trecând el prin Cuţarida, a auzit de la unul, de la altul că la rampă ar fi locuri de vânzare. Ce s-a gândit Mielu: de slugărit, n-o să-l slugărească pe domnul Bică o viaţă întreagă! Dacă şi-ar cumpăra şi el o palmă de pământ să-şi ridice cu timpul o magazie, să aibă un loc unde să pună capul şi să zică: al meu este! Că doar nu s-o isprăvi norocul tocmai la el! Zis şi făcut. A început să strângă. Azi un ban, mâine altul, a făcut o sumă. S-a dus într-o dimineaţă şi pe la primărie, a întrebat. Nu era scump, dar lui nu-i ajungeau banii, şi un pungaş de funcţionar de-acolo, văzându-l aşa, cam prost, i-a spus că, dacă nu se grăbeşte să ia un lot, se vinde tot, şi alt pământ, mai la faţă, l-ar costa o groază de parale.

A socotit Mielu ce-a socotit, îi mai trebuiau cinci sute de lei mari şi late. Când nu le ai, vai de lume! De unde să ceară, de unde să ceară? Ia să se ducă la jupân, că 1-a slujit, n-o să închidă din ochi tocmai acum, la nevoie. O să se uite şi la fruntea lui. Banii o să-i plătească el cu timpul. Socoteală bună, numai că nu cunoştea sufletul stăpânului.

Vreo trei zile s-a codit. Pe Bică ii ştia cât e de hapsân, dar dintr-atât n-o să sărăcească!

În lunea aia, după lăsata-secului, s-a sculat de dimineaţă cu inima bucuroasă. S-a dus la pompă, în curte, şi-a lepădat cămaşa de pe el, a dat drumul la apă, s-a răcorit, şi-a spălat faţa, a băut şi-o gură bună, să-i ţie pe drum de sete, şi a strigat la lucrători:

- Bună dimineaţa, s-a trezit jupânul?

- Acum se dă jos să-ţi numere pâinile. Unul încă râdea cu el:

- Cum ai dormit azi-noapte?

- Cum să dorm? Repede...

În brâu, Mielu avea toate paralele strânse. Dacă jupânul îi dădea restul, putea să se ducă la primărie să-şi plătească locul. Ar fi fost cea mai frumoasă zi din viaţa lui.

Până să coboare domnul Bică, a scos iapa afară, a stropit osiile căruţei cu un furtun, i-a pus niţel catran la încheieturi şi, când 1-a auzit tropăind pe scările de lemn, i-a ieşit înainte:

- Să trăieşti, stăpîne!

- Bună dimineaţa, i-a răspuns domnul Bică, duhos.

Îşi trăsese numai pantalonii şi i se vedea pieptul păros prin despicătura cămăşii de noapte.

O dată a simţit sluga că-l taie cineva la inimă cu un cuţit. Jupânul stingea lămpile din curte, să nu se facă risipă de gaz. Vântul ridica praful de pe pavaj. Sus, la ferestrele chiriaşilor se luminau geamurile. Calul bătea cu copita. Înţepa un friguleţ de primăvară. Îngheţase sufletul în Mielu. S-a apropiat iar de stăpân, şi i-a spus cu gura pe jumătate:

- Domnu Bică, aş avea o rugăminte...

Jupânul s-a întors mirat spre el, cu ochii mici, de nedormit ce era.

- Ce-i?

- Ce să fie...

- Spune, mă prostule! Parcă a mai prins curaj Mielu.

- Domnu Bică, aş avea o mare rugăminte... - Ei?

- Domnu Bică, am strâns bani să-mi cumpăr un loc în gura gropii, să am şi eu un metru de pământ al meu...

- Ei? a mormăit stăpânul.

- Şi nu-mi ajung banii...

- Şi ce-mi spui mie?

Se răstise. Avea o voce spartă, cum au toţi bărbaţii vocea dimineaţa, dar slugii i s-a părut că l-a supărat.

- Domnu Bică, a început iar cu inima cât un purice, mai îmi trebuie cinci sute de lei. Cu împrumut. Nu-i mult, dar nu-i am şi-mi trebuie...

Jupânul i-a întors spatele. Mielu, după el.

- Domnu Bică...

- De ce-mi spui, mă, mie toate astea?

- Păi cui să-i spui? Nu eşti dumneata stăpânul meu, de-mi dai pâine să mănânc?

- Îţi dau, sigur că-ţi dau, făcu Bică-Jumate gânditor, şi dacă-ţi dau, acuma trebuie să-ţi fac şi case?

Iar voise să plece. Sluga, nimic.

- Domnu Bică, cinci sute de lei nu-i cine ştie ce...

Jupânul a ridicat sprâncenele mirat. Parcă nu-i venea să creadă că aude bine.

- I-auzi colo! Ce spui? De ce nu mai aştepţi să strângi şi restul care-ţi trebuie?

- Nu se poate. Mi-a spus unul de la primărie că dacă nu cumpăr acum, loturile astea mai ieftine se vând, şi rămân cu buza umflată. Pe urmă o să-mi trebuie bani mai mulţi...

Domnul Bică se ţinea dârz.

- Mă Mielule, eu dau banii cu dobândă, mă, şi ţie nu-ţi pot lua dobândă, aşa că mai bine nu-ţi mai împrumut. Mă, eu sunt cămătar, mă, că aşa mă ştie o lume întreagă. Bani fără dobândă de la mine din mână nu pleacă, mă, că nu mai mi-ar merge bine altfel, auzi tu? Şi apoi e luni, mă, şi cine dă lunea nu-i merge bine toată săptămâna. Ce, tu vrei să mă nenorocesc, mă? Haide mai bine să numărăm pâinile, că s-a făcut târziu...

Nici nu ştiu cum s-a urcat pe capra căruţei. A dat în cal, l-a lovit de două ori cu biciul. A plecat ca din tun. Scăpărau copitele iepei, nu altceva. De băut, nu mai băuse de la Crăciun Mielu. S-a oprit tocmai la gară, la o cârciumă care atunci îşi ridicase obloanele. Negustorul stropea duşumelele cu un maţ de cauciuc.

A dat bună dimineaţa şi a cerut o ţuică mare. După aia a mai cerut una şi încă una. Cinci ţuici mari a băut. Capul lui, cât burta iepei. Se învârtejeau toate cu el. Vorbea singur pe capra droaştei:

- ...Zi, d-aia ţi-am slugărit eu atât, domnu Bică? D-aia ţi-am dat banii dumitale până la ultimul creiţar, nu m-am atins de ce-i al dumitale... Şi răsplata care-a fost? Ai? Că nu poţi să-mi dai şi mie cinci sute de lei cu împrumut... Parcă ce-i cinci sute de lei pentru dumneata, domnu Bică? Nimica toată. Asta e! Da dumneata nu dai lunea că-ţi merge rău, auzi! îţi merge rău, ai? Da ia să te iau eu şi să te întreb, câte mii de lei ai sub pernă? Şi de unde le ai, domn' Bică, de unde le ai? Din munculiţă mea, a altora, a proştilor de te slugăresc cinstit şi-ţi dau banii până la ultima ultimii.

Calul nu mai ştia încotro s-o apuce. A luat-o spre Cuţarida. S-a trezit Mielu în capul mahalalei, făcut pământ, sus, în scaunul droaştei. Lumea, pâlc, în faţă la Stere.

Îl aşteptau de cu dimineaţă. Se uitau babele spre Griviţa, copiii spre Filantropia, doar l-or zări.

- Da ce-o fi, soro, de nu mai vine zevzecu? întreba-baba Mar­ghioala.

- Ce să fie? O fi luat-o şi el de lunea! adăugase Aglaia. Tinca, de faţă şi ea, îşi pusese mână la gură:

- Nu-i adevărat! Nu bea Mielu. Parcă nu-l cunoaşteţi? Umblă ca ceasul. Cine ştie ce i s-o fi întâmplat...

Şi până să pice droaga de fier, se strânseseră muierile deoparte, bărbaţii, câţi erau, de alta; pe cimentul din faţa cârciumii lui Stere, copiii. Ei n-aveau altă treabă. Cei mai mari erau duşi la şcoală, dar ăştia, nerăsăriţii, scoteau dambiluştile şi biciul - şi ţin-te, joacă!

Ene avea cea mai frumoasă dambiluşcă din groapa lui Ouatu, făcută de ta-său, la Halta Griviţa, cu strungul. Mare cât o ceapă şi ascuţită, se învârtea o zi şi-o noapte, dac-o lăsai. Băiatul doar o mângâia cu coada biciului, privind mândru împrejur. Se uita Petre, se uita Beghe, frati-său, fetele lui Chirică nu-şi mai luau ochii. Ene o spoise pe deasupra cu vopsele; când se învârtea ziceai că-i curcubeu, nu altceva. La mijloc îi potrivise şi un punct roşu, care se micşora şi se mărea, după cum juca ţinta de sub ea, mai repede sau mai încet.

În faţa cârciumii, negustorul întinsese vreo zece metri pătraţi de ciment, puteai să joci pe ei. Din mai, scotea mesele sale de fier cu craci, le desfăcea, ştergea feţele pătrate cu o cârpă, dădea cu mâna la spate pe pantalonii din piele de drac, îşi înfigea cârpa în brâu şi aştepta muşteriii. Pe copii îi lua cu huideo, să nu-i strice ceva.

În lunea aia bătea vântul pe cimentul lui. Fraţii beau la umbră în prăvălie, nu se uitau afară. Era şi de amiază, să fi fost douăsprezece. Muierile făcuseră scurtă la gât privind spre Filantropia. Baba Marghioala ostenise. Se lăsase pe vine, ciucită toată, cu mâinile în poale. Nu mai spunea nimic. Îşi strânsese broboada în jurul gâtului să nu răcească şi-şi trăsese poalele fustelor largi în jurul gleznelor, să n-o ia vântul pe dedesubt. Aglaia povestea de ale ei. Era după lăsata-secului şi nu mai isprăvea. Fusese cu o seară înainte la cumetri, de bătuseră alviţa, mai băuse un pahar de vin, îi mergea gura ca o meliţă.

Când ostenise, scosese din buzunar o coajă de portocală, uscată pe maşina de gătit, să-şi îndulcească sufletul. Mirosul plăcut gâdilase nările copiilor. Ene lăsase dambiluşca. Ce-ar mai fi ros şi el o cojită!

Alături, bărbaţii se dădeau mai la soare. Ieşiseră în haine, să sperie iarna. Se uitau în sus, bine era, da mugurul. Şi cerul se spălase tot ca un geam. Unuia i se păru că vede rândunelele. Da de unde! Erau tot brabetii dolofani ai Cuţaridei - când se lăsau pe maidan, ziceai că aruncă cineva cu bolovani.

A dat Dumnezeu de s-a ivit Mielu. Copiii l-au întâmpinat ca de obicei cu strigăte:

- Vine căruţa cu pâine! Vine căruţa cu pâine!

Au ieşit şi muşteriii afară din prăvălie, să mai tragă aer în piept, că erau făcuţi la dinţi.

Când s-a trezit sluga între muieri, o dată şi-a adus aminte de fapta stăpânului şi s-a pus pe plâns. Se uita baba Marghioala la el ca la moaştele sfântului Spiridon.

- Da ce-ai, maică, ce ţi s-a-ntâmplat? Mielu rupea pământul cu lacrimile.

- Oliu, Doamne fereşte!

Şi-a venit sluga în fire, a deschis uşa căruţei cu pâine şi-a început să strige:

- Luaţi, mă, oameni buni! Luaţi toată pâinea asta, c-o dau de pomană! Azi fac eu pomană, mă oameni buni! Luaţi-o, mă, nu vă mai uitaţi la mine aşa...

Şi a început să împartă pâinile.

Muierile rămăseseră încremenite, cu mâna la gură. Nu se apropiau. Ene, ştirbul, cum a auzit, a şi băgat mâna unde ştia el că stăteau pituştile albe la care râvnea de luni de zile. A luat una. Mielu nu i-a zis nimic. A luat două. Mielu i-a mai pus una în braţe. S-au apropiat şi ceilalţi.

- Ne dai, nene, şi nouă?

- Vă dau, mă, n-auziţi că azi e pomana săracului? Şi-a golit cutia droaştei.

174

Muşcau ofticoasele lui Chirică din pâine, nu se dumireau. Bună pâine! Aşa un miez bun nu gustase gura lor până atunci. Parcă ţi se lipea de suflet. Petre strângea firimiturile căzute din coaja rumenită bine şi le arunca pe gât, să nu piardă nimic din cornurile frumos mirositoare pe care le căpătase. Beghe fugise mai departe, cu buzunarele pline, de frica lui frati-său, să nu-i cărăbănească vreo franzeluţă, lacom cum era.

Se dezmeticiră şi muierile. Baba Marghioala zise cu voce tare:

- I-o fi murit mă-sa lu ăsta, haide, soro, să luăm; dacă-i de pomană, de pomană să fie!

Baba Chinta s-a lipit şi ea la coada căruţei. Mielu împărţea în dreapta şi-n stânga.

- Na-vă, fraţilor!

Zidarii, ruşinoşi, încă nu se apropiaseră. I-a chemat sluga:

- Veniţi, mă oameni buni, veniţi de luaţi!

Baba Marghioala, care primise de două ori, avea poala plină. Ţinea în şorţul ei larg trei pâini grele, ascunzându-le. Zicea într-una Aglaiei:

- Să fie înaintea mă-si! Dumnezeu să primească.

În uşa cârciumii ieşise şi Stere. Privea. Ce-l găsise pe Mielu? Acesta terminase şi se scutura pe mâini, fericit. Oamenii se împrăştiaseră care încotro. Negustorul 1-a chemat mai aproape:

- Mă, tu ştii cât costă un camion d-ăsta cu pâine?

- Ştiu.

- Şi cine-l plăteşte? - Eu. Cârciumarul nu credea.

- Cu ce?

- Uite bani, colea!

Şi-a scos taşca lui din brâu. Îi trecuse beţia şi-i ardea gâtul. A intrat în prăvălie şi a chemat oamenii împrejur:

- Ce vreţi, fraţilor, să beţi? Azi plătesc eu! Se mira Chirică, se mira Ilie. N-au zis nu.

Afară rămăsese uitată căruţa, goală, cu uşile vraişte. În ea intrau brabetii Cuţaridei, gureşi, să ciugulească şi ei firimiturile rămase din pomana lui Mielu.

Târziu, aproape de miezul nopţii, l-au urcat în droaşcă, de sub­suori, doi ceferişti. Mielu era ţeapăn şi râdea prosteşte. N-a fost nevoie să dea în cal. Acesta ştia drumul singur.

Numai larma de pe uliţa lăutarilor l-a deşteptat. Lucrătorii de la brutărie nu se culcaseră. Stăteau în poartă şi-l aşteptau. Cânta şi pocnea din bici. A ridicat tot praful din curtea lui Bică-Jumate. Până s-apuce ceilalţi să-i spuie că jupânul îl căuta cu poliţia, acesta a şi oprit iepşoara, crunt, şi-a strigat la Mielu:

- Banii, tâlharule! Unde sunt banii? Argatul râdea de parcă-şi pierduse minţile:

- Ha, ha, te-ai speriat, domn' Bică! Te-ai speriat, ai? Credeai că plec cu banii dumitale... N-am ce face cu ei, că-s murdari, dacă vrei să ştii!

Şi i-a aruncat în obraz ce i se cuvenea.

Stăpânul a adunat polii şi piesele de cinci lei strânse cu trudă de slugă, a mai cerut şi, când a fost socoteala gata, a mârâit:

- Să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mie nu-mi trebuie beţivi la uţă! Şi 1-a chemat pe unul de alături: Florică, de mâine să pleci tu în cartier cu pâinea, s-a înţeles?

Împrejur se făcuse tăcere. Nu scotea unul o vorbă. Se uitau numai la faţa jupânului, verde în lumina felinarului chior.

Mielu s-a trezit dintr-o dată. Cum, adică, de mâine să nu mai ducă punea în cartiere?

- Domn' Bică, domn' Bică! s-a repezit spre el.

- Nimic! a răcnit acesta. Cum am spus! N-am nevoie de beţivi la uşa mea!

Sluga privea la ceilalţi. Şi ei tăceau.

- Nu se poate, domn' Bică!

Stăpânul plecase în odăile lui. Nu-l mai prinse.

La vreo lună, unul din lucrători îl întâlnise în faţa cârciumii lui Stere. Mielu ajunsese rău. Avea o privire de capiu şi nu ştia ce mai spune. De când îl aruncase domnul Bică-Jumate afară, în stradă, trăia din mila femeilor. Lucra noaptea la serviciul barometric, vai de mama lui cum mânca o pâine, că se dase în patima beţiei. Risipise tot ce-i mai rămăsese într-o săptămână, şi, să-l fi văzut acum, nu-l mai cunoşteai! Stere îl scotea afară din prăvălia lui după ce bea două cinzecuri pentru că începea să cânte popeşte şi spunea prostii.

Sluga avea o faţă blândă, poleită parcă, aşa cum au sfinţii. Nu se supăra. O lua târâş-târâş spre buza gropii, într-acolo unde-ar fi vrut să-şi cumpere peticul său de loc, şi se oprea la rampă, cu mâinile în buzunarele nădragilor peticiţi. Gunoierii îi învăţaseră damblaua. Cum aveau puţin timp să răsufle de la descărcatul resturilor din camioane, se apropiau de el şi-l întrebau:

- Ce-ţi mai face duşmanul, Mielule?

Prostul râdea câtva timp şi pe urmă, ca şi când şi-ar fi adus aminte, se încrunta deodată, spunând mânios:

- Eu pe lumea ailaltă am să mă fac pisică, domn' Bică, şi tu, duşmanu meu, şoarece, ca să te chinuiesc cum m-ai chinuit tu pe mine!

Veneau mai mulţi împrejur şi-l smoneau, că sluga vorbea ca din cărţi.

- Nu râdeţi! se răstea la ei Mielu.

Nu râdea nimeni, cine să râdă, aşa i se părea lui.

- Nu râdeţi, că Dumnezeu pe cei buni îi face vânt, pentru că dacă eşti pasăre, tot te vânează vânătorul, dacă eşti broască, te mănâncă şarpele, pe când vântul, ehe, lui nu-i nici cald, nici rece, pătrunde oriunde, nu-l poate opri nimeni... şi eu vânt o să fiu, şi pisică. Iar duşmanul meu, broască şi şoarece, să-l chinui cum m-a chinuit el pe mine...

Gunoierii se întorceau cu spatele, să nu le vadă prostul rouă din ochi...