La spovedit

 

Într-o dimineaţă de vară, unul cu catastif la subsuoară, funcţionar de bună seamă, că avea pălărie de paie şi haine mai bune pe el, a luat mahalaua din poartă-n poartă. Bătea cu un baston, îl lătrau câinii, abia îi potoleau muierile.

- Pentru o sfântă de biserică... spunea, şi îşi muia creionul pe limbă, gata să scrie. Cât vă lasă inima, că n-aveţi păstor şi trebuie să vă facem şi dumneavoastră un lăcaş de închinăciune.

Femeile, cu frica lui Dumnezeu, căutau banii pe după poliţe, pe sub saltele, pe unde-i aveau ascunşi.

- S-a răit lumea, zicea a lui Matei. Poate ne-o vedea Sfântul şi pe noi...

Au dat toate, a lui Gogu, a lui Spiridon, vecinele. Funcţionarul scria în registrul lui, băga piesele de alamă în buzunar, pleca mai departe. La câte o curte a nimerit pe bărbaţi. Ăştia erau ai dracului. Veniţi atunci de la munci de noapte, osteniţi, fără gând la Dumnezeu.

- La ce ne trebuie nouă biserică? Avem una, la domnu Stere. În fiecare zi ne împărtăşim.

Şi râdeau gros, uitându-se unul la altul, cu înţeles. Cel cu registrul se încrunta, închidea cartea cu danii şi pleca.

- Du-te matale singur în rai, rânjea Tănase după el.

Pe la prânz, funcţionarul s-a oprit la jupân, să bea un rachiu. Îl opărise căldura şi osteneala. Avea buzunarele pline de bani. Lucrătorii îşi dădeau coate:

- Până la urmă, tot la biserica noastră a nimerit.

Sifonarul s-a dat aproape. Omul şi-a strâns cărţulia.

- Am auzit că face statul biserică...

- Face.

- Unde?

- Aici, la dumneavoastră.

S-au apropiat şi ceilalţi - fochistul, Tilică, Spiridon.

- Şi unde-o face?

Funcţionarul a scos o hârtie de calc, plină de linii. S-a apropiat şi Stere, el cunoştea la planuri. Actul avea ştampile şi timbre. Sus, scria cu litere mari: CARTIERUL CUTARIDA, şi liniile acelea închipuiau străzile lor, groapa şi drumul Filantropiei, tot. La mijloc, într-un cerc alb, era desenat locul bisericii. Omul a desfăşurat altă hârtie unde lăcaşul fusese făcut cu de-amănuntul. Le spuse arătând cu degetul:

- Aici or să fie scările, aici stâlpii, altarul, turlele, două turle o să aibă! Costă o mulţime de bani...

- Mare! spuse fochistul.

- Mitropolie face statul!

- Am crescut şi noi, mahala întinsă...

S-au înscris şi ei, Stere cu două sute, ca negustor, ceilalţi cu câte cincizeci de lei. Funcţionarul a plecat după aceea.

- Ar fi bine! zise Spiridon în urma lui. Când îţi moare cineva, trebuie să dai fuga până în Griviţa după popă. Mănânci o pâine până acolo. Crapă românu nespovedit. Nu-l aude şi pe el Dumnezeu. Pe când aşa, îl ai colea pe părintele. Îl aduci, face un maslu, mai botează copiii, e bun la o nuntă.

Dar a trecut anul, şi nici vorbă de biserică. Tot muierile vorbeau:

- O mai face, soro?

- De unde s-o mai facă? Ne-a înşelat calicu... Alta spunea:

- Costă mult o biserică, ce vorbiţi! Vistierie să ai! Parcă din banii noştri se putea!

Zidarii înjurau în gura mare:

- Ce biserică, mă oameni buni!... Biserică ne trebuie nouă? Mai bine făcea spital, că ne mor copiii de tifos, n-are cine-i îngriji.

Femeile îi ocărau:

- O să vă rămână gura strâmbă, păcătoşilor. Supăraţi pe Dumnezeu. A trecut iarna şi, prin mai, din capul Filantropiei au sosit vreo douăzeci de căruţe cu nisip şi vreo alte douăzeci cu cărămizi. Până seara, au picat şi nişte meşteri tocmiţi de primărie, cu sculele lor, toţi ţigani, veseli, de-au umplut cârciuma. A doua zi, au ridicat o gheretă de lemn şi-au întins desagii la umbră, aşteptând materialele. Într-o săptămână făcuseră o şosea lată peste maidan pe care alergau camioanele pline de ciment, marmură în bucăţi mari de, nu le ridicai, răngi de fier, bile pentru schele, cofraje, şipci, var şi bulumaci. Veniseră şi patru ingineri cu măsurătorile, şi săpătorii s-au apucat să scormone pământul pentru temelie.

Treceau oamenii şi se închinau în faţa locului. Au turnat betonul ca pe-o ciulama şi, în faţa gropilor ce închipuiau forma lăcaşului, mai mulţi preoţi, în frunte cu unul mic de statură, gras şi ochios, cu barbă roşie cum e amarantul, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare şi încins cu un brâu, au îngropat o cruce de argint, spre răsărit, unde trebuia să fie altarul, au citit din cărţile sfinte, şi-au sărutat pe rând Sfânta Scriptură.

Toată mahalaua se uita împrejur. Veniseră şi câţiva dregători, în haine negre, primarul, vreo doi comisari, lume aleasă. Oamenii şedeau cu capetele plecate, ascultau vorbele preotului celui mic şi la urmă s-au închinat cu evlavie.

Până iarna au terminat biserica. Salahorii ridicaseră schelele pe măsură ce creşteau zidurile. Cărămizile se îmbucau una în alta, in­ginerii cercetau cu o aţă întinsă între două cuie şi cu un ochean de lemn, care avea o geană de apă. Dacă zidul nu era drept, ochiul acela se tulbura, fărâmau şi o luau de la capăt. Lucrul mersese greu la început. Venise luna lui cuptor, soarele ardea nemilos pielea zidarilor. Cărau pe scările de lemn pietrişul, despuiaţi până la brâu, strigau la muierile şi copiii de le ajutau, venea noaptea, cădeau răpuşi de oboseală pe grămezile de nisip, dormeau tun până dimineaţa şi, când răsărea soarele, se spălau la pompă cu apă rece şi o luau de la cap.

Făcea treabă şi negustorul. Pe la zece, oamenii trimiteau băieţii după rachiu, tăiau roşii, le sărau, le amestecau cu castraveţi în blidele lor murdare şi mâncau. La prânz, opreau iar lucrul. Ţigăncile deşelate de corvoadă aprindeau focuri, fierbeau câte o zeamă lungă şi se odihneau.

Prin septembrie, ajunseseră la turnuri. Mahalagiii priveau, le creştea inima. Nu-i minţise primăria.

Cărămidarii terminaseră. Într-o săptămână au pus turlele, au bătut tabla deasupra, au potrivit streşini şi burlane, ghiventuri de aramă, s-o împodobească, şi s-au dat jos de pe schele.

Atunci a venit un meşter italian să aşeze marmura la faţă, să îmbrace biserica pe dinafară. Tencuială nu-i trebuia lăcaşului decât pe dinăuntru, unde se pictau sfinţii.

Frumos om, ăsta, meşterul. Înalt şi subţire, cu pielea întunecată şi ochi arzători. Cânta pe limba lui şi nici câinii nu mai lătrau în mahala când începea. Se suia pe schele dimineaţa cu oamenii lui, negri de soare, cu piepturile pline de un păr creţ ca de miel, ţinând în mâini mistrii uşoare şi dălţi de scobit piatra. El cioplea marmura şi pe ceilalţi îi avea de ajutor. Unii legau bucăţile mari, lustruite de lanţurile macaralei, alţii o aşezau pe bile şi el le meşterea. Întâi au potrivit nişte ciubucuri şi flori albe deasupra intrării, împrejurul uşii înalte de stejar negru, pe care puteai să intri călare. Aşterneau un chenar de piatră dreaptă, cu muchii ascuţite, apoi, la mijloc, deasupra, au pus o floare cât omul, cu petale de marmură. Jos, ucenicii lui înveleau stâlpii şi bolţile cu plăci subţiri, lipindu-le cu ipsos, uşor de nici nu se vedea lucrătura. La firide, în margini, unde geamgiii puseseră sticle colorate, să îndulcească lumina, italianu scobea figuri de sfinţi. Lucra cântând cu vocea lui puternică, şi fetele zidarilor se luaseră de gânduri. Oftau lângă cratiţe, mai ieşeau afară să privească. Aşa tablou de bărbat nu mai pomeniseră. A stăpânit meşterul peste Cuţarida. Trei luni cât a aşezat marmura, dormea noaptea mereu în alt pat de muiere. Cum făcea, cum dregea, nu l-au dovedit. Călca şi prin casele ălor măritate.

Doar Gogu a prins-o pe-a lui. O ştia rea de muscă. A pândit-o, s-a nimerit, nu se ştie. Când făcea ea bezele prin ferestre italianului, pică şi omul în uşă. A lăsat-o să se scălâmbăie şi, când i-a dat una, s-a auzit până la bina. O lovi cu mâna lui grea pe faţă şi pe spate şi-o fărâmă în picioare. Ţipa Florica, degeaba, n-avea milă. Au sărit vecinii s-o scape, dar croitorul a pus piciorul în prag şi le-a spus:

- Nu v-amestecaţi! E muierea mea! Cine-mi calcă în curte piere!

Până la prânz, icoană o făcuse! N-o mai cunoşteai. O săturase de talian. O lună zăcuse Florica.

Meşterul tot mai cânta. Trecea spre seară pe sub geamurile fetelor şi nevestelor. Când se aspri timpul isprăvise lucrarea. Şi-a strâns sculele şi-a plecat cu oamenii lui. Multe luni după aceea oftau muierile cu gândul la el...

Biserica era gata pe dinafară. Mai mare dragul să te uiţi! A sădit primăria pomi în jurul ei, a pus piatră, i-a făcut şi popii casă alături, înaltă şi arătoasă, cu scări şi gard de zid.

Primăvara au venit pictorii s-o împodobească. Erau doi tineri cu bărbi şi feţe lungi, osoase, galbeni şi schilavi. Aveau haine peticite şi rupte, murdare de culori. Au deschis uşile, biserica, goală, fără pardoseală, mirosea a tencuială proaspătă şi avar. O umezeală rămasă de cu iarnă se simţea din pereţi. Prin ferestrele turlelor întră lumina veselă a soarelui. Au amestecat vopselele şi s-au suit pe schelele pline de ciment, au întins cu bidinelele zugrăveala până şi^:au potrivit cum le plăcea culorile şi s-au apucat să picteze pe domnul Isus, pe Maica Domnului, raiul şi iadul, evangheliştii, apostolii şi pe Iuda Iscarioteanul, Predica de pe munte, grădina Gheţimani cu florile ei, şarpele, pe Adam şi Eva, goi, în paradisul lui Dumnezeu, pe Pilat din Pont şi judecata din urmă, îngerii răului şi ai binelui, Măria Magdalena, pe Iov săracul şi chipurile lui Ilie cel cu biciul, Nicolaie, Haralmbie de la hram, tot poporul lor din cer. Deasupra, într-un nor albastru, au desenat ochiul Tatălui cu vopsele negre şi verzi, veghind de acolo; semnul Sfintei Treimi îl aşternuseră deasupra altarului, spre răsărit. Tavanul era, tot, o spuză de stele, albe şi roşii, pe o noapte întunecată. Pe pereţi, lângă ferestre, pictorii zugrăviseră pe Sfinţii Părinţi cu schiptrul puterii. Mai la stânga, nu lipsea mitropolitul cu mitra şi cârja lui.

Era o frumuseţe! La isprăvire, au scos schelele, tot lăcaşul mirosea a ulei şi-a vopsea proaspătă. A venit şi preotul de slujise la temelii. Adusese lucrurile în două camioane mari, se uitase la odăile spălate şi dichisite, clătinase mulţumit din cap. Antreprenorul îi dăduse cheile, putea să se aşeze cu preoteasa lui, cu copilul, că avea şi o fată ce se uita uimită împrejur.

Oamenii au sărit să-l ajute la descărcat. Veni Spiridon, veni frizerul, Stere îşi trimise băiatul de prăvălie. Au desfăcut frânghiile, au strigat la căruţaşi, împreună cu preoteasa. Fochistul a cărat dulapurile cu spinarea. Multe lucruri avea sfinţia-sa: scrinuri grele, oglinzi, lămpi, oale, câte alea, o sobă, pat greu de stejar şi şifoniere. Nevastă-sa a pus perdelele la ferestre, a măturat, până seara întinsese preşurile, ştersese praful. Părintele le-a mulţumit. Muierile vorbeau pe la porţi:

- Ce fel de popă o fi ăsta? Are barbă roşie ca Ucigaşul! Şi-i mic de-un metru. Nici n-o să-l vedem după evanghelii!

Popa Metru i-a rămas numele sfinţiei-sale. Şi i se potrivea, ce-i drept!

Până când a citit prima liturghie, popa a bătut mahalaua, s-o înzestreze cu odoare, icoane şi candelabru, că era parohie săracă, de oameni neavuţi.

A luat-o de la pricopsiţi întâi.

Cârciumarul l-a primit în odăile lui, i-a dat un scaun. La uşă îi pupase mâna. Avea o sutană lungă şi neagră şi nişte ghete pline de praf. Obosit, ca după drum, îşi mângâia barba. Lina se învârtea primprejur. Era cinste mare pentru casa lor, să calce la ei pentru prima dată părintele. S-a aşezat şi ea într-un colţ.

- Acum, că suntem vecini, a început Stere, o să ne împăcăm bine.

- Apăi tocmai de aceea am venit la dumneata, că te văd negustor răsărit. M-am gândit să fii pildă pentru sufletele pe care le păstoresc...

El asculta cu respect. Popa o luă cu meşteşug, îi aminti că domnul Isus condamna beţia şi preacurvia, ori meseria lui era să îndârjească oamenii, pentru că rachiul îi înrăia, de aia se şi deschisese casa Domnului, să amintească păcătoşilor de calea cea bună pe care a umblat mielul lui Dumnezeu. Ori el, ca negustor de băuturi, avea multe păcate. Şi ca să-l mai îmblânzească, spuse în cele din urmă, trebuie să dea ceva pentru biserică, s-o înzestreze.

Înţelesese Stere, degeaba se ostenea părintele. Asta venea tot ca un fel de bir, dar se gândi că nu strică să-şi aducă aminte că omul are numai o viaţă şi că-l aşteaptă lumea cealaltă.

- Bine, părinte, a zis, o să cumpăr icoane şi un rând de odăjdii pentru sfinţia-ta.

Popa a râs mulţumit şi l-a bătut pe umăr.

- Ştiam eu că eşti om de înţeles.

Negustorul a pus apoi masa, să nu plece preotul cu gura uscată din casa lui. Lina a gătit ceva la iuţeală şi a adus şi o ulcică de vin vechi, pus deoparte de bărbat pentru prieteni buni. S-a dezlegat limba părintelui. A început să povestească din tinereţile sale. Era de la ţară, învăţase prin şcoli, luase o preoteasă cu stare. Femeia îl făcuse om. L-a scos din noroaie şi sărăcie. A umblat pe la Mitropolie, pe la cei mari, că şi preoţia avea rangurile ei. Îi dăduseră parohia asta. Venise, n-avea ce face. Era mulţumit că cel puţin slujea într-o biserică nouă şi frumoasă. Mai trebuia să-i ia podoabe, că era golaşă.

- ...aşa că n-ar strica să ridici şi o strană lângă altar, încheiase. Când o fi slujbă, duminica, te vede lumea, asculţi cu familia cuvântul Dom­nului, nu-ţi ia nimeni locul, nu te-nghesuie, împodobeşti în acelaşi timp şi lăcaşul...

- Fac, părinte, a zis Stere.

Şi se gândea cu plăcere că la el în sat numai cei avuţi îşi aveau stranele lor la biserică.

Pe la patru, i-au dat drumul. Cârciumarul l-a păzit de câini până la poartă. Sfinţia-sa s-a oprit apoi şi la alţii. Le-a vorbit ca biserica era săracă, apoi cu înţeles, că ar trebui colo o icoană, colo o candelă...

Bărbaţii ascultau în tăcere. Când termina, câte unul dădea din cap:

- De, părinte, noi nu prea dăm prin casa lui Dumnezeu, că avem alţi sfinţi la care ne închinăm. Şi la urma urmelor, fiecare cu ale lui. Dumnezeu cu arhanghelii, noi cu necazurile noastre!

Vorbeau cu păcat şi preotul le-o spunea:

- Putem să lăsăm noi biserica?

- Adică, cum?

- Păi, n-are sfeşnice, n-are preşuri, câte nu-i trebuiesc?! Bărbaţii îşi mângâiau obrazurile aspre şi răspundeau în dodii:

- Nici noi n-avem multe, şi uite că trăim... Adică dumneata ce-ai vrea să facem?

- Să le cumpărăm, taică...

- Le cumpărăm, dar cu ai cui bani? Preotul se ridica, mâhnit:

- Văd eu că în casa asta stă Diavolul!

Totuşi, după câteva săptămâni primise nişte sfeşnice de alamă. Stere cumpărase o cădelniţă de argint, o cruce şi o masă pentru altar. Asta în afară de odăjdiile tivite cu cruci, sfinţite, să nu pui mâna pe ele, şi două icoane, poleite, cu rame scumpe...

Cu cei săraci a fost mai uşor. Ei, din ce aveau, din ce n-aveau, tot au adus sfântului lăcaş. Muierile ascundeau banii, înşelau pe bărbaţi şi tot cumpărau ba un antimis, ba un cazan de botez, o cristelniţă pentru mir, preşuri, câte alea...

Când a fost hramul, a venit lume în păr, ba încă şi din alte mahalale. Nu-i mai încăpea locul. Altarul era împodobit, tot, cu icoane, şi luminările aruncau o lumină roşie, vie, pe pereţii pictaţi în culori întunecate. Mirosea a tămâie şi a zugrăveală proaspătă şi femeile priveau stranele noi, făcute din lemn sculptat, cu îngeri pe margini. Avea Stere una şi alţi trei-patru mai cuprinşi. Fiecare cu numele proprietarului scris pe o placă, bătută pe spătar.

Cârciumarul se îmbrăcase în hainele lui bune. Lina şedea smerită lângă el. Luaseră şi copilul.

Negustorul asculta slujba cântărind din priviri toată bogăţia bisericii, balcoanele ei cu stâlpi de cărămidă şi bolţi aurite, pe care pluteau îngeri pictaţi.

Părintele, mic cum era, călca piatra altarului cu Biblia în mână. A citit din Evanghelia lui Matei. Avea o voce frumoasă, groasă şi plină. Răsunau bolţile. La urmă le-a povestit pilda semănătorului, i-a certat pentru păcatele făcute şi i-a chemat la miruit. Oamenii au trecut pe rând pe sub crucea lui, el le-a lipit beţişorul sfinţit de frunţi, i-a binecuvântat şi s-au dus acasă, fiecare mulţumit şi uşurat.

Dar ce, parcă lumea se schimbă?

Cu timpul, duminica nu mai călcau în biserică decât bătrânii şi femeile.

În săptămâna mare, la trecerea pe sub domnul Cristos, veneau toate babele: baba Aglaia, baba Miţa, baba Tinca, baba Lixandra, baba Marghioala a lui Mială şi alte câteva mai fără nume.

Erau îmbrăcate în negru, în rochiile lor de moarte, cu barişuri pe cap şi cu câte o luminare în mână. Păşeau iute-iute pe drumul Cutaridei privind pe furiş în stânga şi-n dreapta. Aduceau în buzunare acatiste în care erau pomenite neamurile, prietenii şi duşmanii, deopotrivă. Nu mâncaseră de cu dimineaţă, pentru că veneau la spovedit şi împărtăşit.

Mahalaua mirosea toată a liliac şi a salcâm. Şi era împrejur un aer bun de primăvară, călduţ, abia încropit, tot ai fi făcut bine şi ai fi râs.

Intrau câte una în biserică, abia urcând treptele de piatră, ajutate de muierile mai tinere sau de copii. Înăuntru era o răcoare plină de fum verde şi un înec de flori. Pe masa lată şi înaltă din faţa altarului zăceau grămezi de zambile albastre şi roz, de liliac mov şi de frunză proaspătă de salcâm. Mai în margini puteau fi văzute şi florile sălbatice ale gropii, aduse de nevoiaşi, crude în lumina subţire, albăstruie a lăcaşului.

Sub bolţile largi de piatră se auzeau corul şi clinchetul cădelniţei preotului. Pe preşurile moi, abia călcau paşii dascălului, care stingea luminările arse până la coadă, făcând ceara ghemotoc în palmă.

Babele băteau câte trei cruci mari, pravoslavnice, cădeau în genunchi la icoane, rostind îndelung rugăciuni vechi, ştiute numai de ele, sărutau podoabele altarului şi se trăgeau către naos, în umbra stranelor. Ochii lor bătrâni, plini de ape, albi în pânza aceea de lumini amestecate, străluceau mărunt, clipind când şi când.

Baba Miţa se uita împrejur, după ce se mai obişnuise. Îşi vedea vecinele, spăsite toate, ascultând vocea preotului, şi le măsura cu privirea ei aprigă.

Baba Chiriţa, una puţină şi slabă ca scândura, de nu mai avea dinţi de loc, morfolea singură ocări văzând vânzoleala muierilor tinere care ieşeau repede afară.

Pe zidurile reci jucau luminile luminărilor pentru morţi. Din pereţii afumaţi priveau sfinţii în glugile lor de tencuială verde. Babele încremeneau cu ochii la săbiile arhanghelilor. Tot amestecul acela de cântec, de îngânări şi parfumuri tari de primăvară le dădea o ameţeală. Cuvintele rugăciunilor se amestecau, pe baba Tinca o apuca şi un somn, de nu se mai ţinea. Când credea ea că n-o să mai poată, se ridica bine pe oase, rezemată de lemnul lustruit al stranelor, şi mai făcea trei cruci mari până la pământ. Pe uşile larg deschise pătrundea lumina soarelui de afară. În dâra lui strălucitoare se zăreau jocurile firelor de praf şi chipurile celor care intrau. Mereu alte buchete umpleau masa încărcată a Mântuitorului. Tineri şi vârstnici, mai mici şi mai mari, păcătoşi şi din cei cu sufletul curat, toţi se adunau în această după-masă la biserică. Oamenii pupau icoanele aşternute pe flori, se aplecau şi mergeau pe sub masa de brad. Dincolo, îi aştepta un crucifix înalt, pe care era desenată răstignirea.

Babele treceau şi ele pe sub sfântul aer şi sărutau piroanele bătute în picioarele domnului Isus şi sângele de ulei ce se scurgea din ele.

- Doamne, mântuieşte pe păcătoşi şi mai dă-mi şi mie zile! se ruga baba Aglaia.

După ce ocoleau de trei ori masa acoperită de flori, se duceau la preot. Acesta aştepta într-un colţ să le miruiască. Îi pupau şi lui mâna albă, frumos mirositoare, şi se întorceau să ia câte un mănunchi de zambile.

Babei Lixandra îi plăcea liliacul. Îşi umplea un braţ bun şi se mai închina o dată.

Către seară, biserica se golea. Mai sosea câte-o mamă cu copilul de mână, grăbindu-l să facă cele de cuviinţă.

De la locul ei baba Chiriţa mârâia:

- Iete, Tinco, acu se vine?

- St! Că ne-aude sfinţia-sa.

- Păcătoase...

- Da mai taci şi dumneata, soro, uiţi că suntem în biserică...

Babele aşteptau să fie spovedite şi împărtăşite. Ele rămâneau la urmă, că aveau multe pe suflet. Popa Metru le chema pe rând în odăiţa vecină cu altarul. Se aşeza pe un scăunel după ce le citea trei pagini din cărţile sale cu chivăre de aramă.

Baba Marghioala a lui Mială nu ridica privirile. Şedea îngenun­cheată, cu obrazul veşted lipit de anteriul scump al părintelui.

- Ei, ia spune... Începea sfinţia-sa. De postit, ai postit?

- Da, părinte. Ţin toate posturile: postul Crăciunului, postul Paştelui, postul Sfinţilor Apostoli, postul Sfintei Marii, miercurea şi vinerea, ajunul Bobotezei, Tăierea Capului, toate...

- Da înălţarea Sfintei Cruci?

- Şi înălţarea Sfintei Cruci. Azi n-am pus nimic pe limbă.

- Bine.

- Ţin şi Stoborurile. Stoborul Blagoveştenilor, Stoborul Sîn-pietrului.

- Şi harţii?

- Şi harţii, la Sfântul Silvestru, la Sfântul Alipie, de Sfânta Anisia şi Teodora...

- Peşte mănânci?

- Rar, sfinţia-ta.

- Să mănânci că-i curat şi-i plăcut lui Dumnezeu, că i-a înmulţit. Numai să vii la Bunavestire, şi la Schimbarea la faţă, şi-ţi dau dez­legare.

- O să vin, părinte...

Mai citea popa ce mai citea, iar o întreba:

- Datinile le ţii?

- Le ţin, sărut dreapta. Toate. Lăsata-secului, Rusaliile, înălţarea, Intrarea Maicii Domnului în biserică, Sfânta Nicolaie, Sfânta Dumitru, ca să nu mai vorbesc de Paşti şi de Crăciun...

- Duminica lucrezi, coşi?

- Nu ridic un lemn. - Drăcui?

- Câteodată.

- Să nu mai drăcui, auzi? Şi să faci douăzeci de mătănii în fiecare marţi şi vineri seara...

- Am să fac. Părintele răsufla puţin.

- Da numele Domnului îl iei în deşert?

- Se poate? Am cinci icoane: una cu potopu, una a sfinţilor Dimitri fără arginţi, Chir şi Ion, una cu iadu şi cu raiu, alta a sfântului Ilie Tesviteanu şi alta cu tăierea lui Belzebut, Doamne, iartă-mă!

- Nu mai lua numele Necuratului în gură în sfântul altar.

- No să-l mai iau.

- Să mai faci treizeci de mătănii.

- Le fac.

Pe babă o dureau genunchii. Se lăsa mai pe o parte. Preotul îi aşeza prapurul lui aurit, de mătase, pe cap şi-i citea din evanghelii.

Marghioala încremenea, cu sufletul pierdut în întunericul ce-i acoperea vederile. Pe sub uşi trecea un curent care-i îngheţa pielea.

Popa Metru iar se apleca asupra ei:

- Ia mai spune...

- Spun, părinte.

- De curăţit, te cureţi?

- Mă curăţ.

- Îţi speli trupul?

- Mi-l spăl.

- Aşa să faci pentru sănătatea ta, că Domnului îi place curăţenia şi blândeţea. Da farmece faci?

O dată înlemnea baba.

- Părinte, ce să zic? Mai dau câteodată în plumb la vreo neisprăvită, descânt cu cărbuni, arunc răul pe câini, mai scot câte-un junghi...

- De dat în cărţi, dai? - Dau.

- Să nu mai dai şi să asculţi numai de glasul lui Domnul Dumnezeu. Să faci încă douăzeci de mătănii pentru asta.

- Fac, sfinţia-ta.

- Stai, să-ţi citesc dezlegarea...

Şi iar se ruga popa pentru păcatele ei.

Baba Marghioala asculta înspăimântată făgăduielile făcute păcătoşilor pentru lumea cealaltă şi-i picau lacrimi din ochi. Părintele o descosea mai departe:

- Da case de oameni ai stricat?

- Nu, sărut dreapta.

- Să nu strici, că mânii pe Dumnezeu.

- Nu stric.

- Argintu-viu îl trimeţi?

- Nu, părintele, nu.

- Bine, să nu-l trimeţi, că-i păcat.

- Iartă-mă Doamne!

- Lacomă eşti?

- Mai poftesc câteodată.

- Să nu mai pofteşti. Să te ţii în curăţenie, să nu mai dai Necuratului şi să-ţi faci seara rugăciunile. La săraci împărţi?

- Fac pomeni de sâmbăta morţilor pentru răposatu, bărbatu-miu.

- Aşa. I-ai dăruit lucrurile? I le-am împărţit.

- Moliftele i le-ai făcut?

- Le-am făcut.

- Bine. Acu du-te.

Baba Marghioala se scula în picioare, îşi freca genunchii amorţiţi, pupa dreapta popii şi se mai închina o dată, ieşind de-a-ndărătelea. Când băteau clopotele pentru slujba cea mare, de seară, babele ieşeau în prispa bisericii. Sufletul lor, ca hârtia. Coborau copleşite scările, una lângă alta, privind cerul dulce de primăvară. Trăgeau în piept miresmele proaspete şi strănutau.

- Răcii! zicea baba Tinca.

- Trage-n biserică, adăuga şi baba Chiriţa.

- Ce-aţi zis? întreba Lixandra, care era cam surdă.

- Ce să zicem? Trage-n biserică!

- Aşa e.

- Da p-a lui Ţuluc o văzurăţi? se învenina Aglaia.

- O văzurăm.

- Nu-şi mai găsea locul.

- Ca şarpele...

- O mânca-o!

- Îmbrăcată ca o paparudă şi cu ochii-n toate părţile...

- Tăceţi, fă, dracului, ce v-a apucat? Tii, iar luai pe Necuratu-n gură!

- Şi abia te spovedişi!

- Ce spuneţi?

- Ce să spunem? Iar dădui dracului!

- Da-i a dracului. Ce, n-am văzut-o eu?

- Nu, soro, dădui dracului!

- Şi prostu de bărbat-său o crede sfântă! Ptiu, păi pe vremea mea, ce, bărbaţii erau ca acu, numai nădragii de ei? Păi când mă lua al meu de coade şi mă-ntorcea şi mă sucea, nu l-ar mai încăpea ţărâna pe unde-o fi acu şi s-ar face praf şi pulbere...

- Şi dumneata, coană Marghioală!

- Ce zice? Ce zice?

- Zice că să fie ale dracului de fleoarţe, că nu le mai ajunge... Iar îl pomenii pe Necuratu!

- Nu le mai ajunge, ce, nu ştiu eu?

- Parcă a croitorului e mai brează? Da o loveşte el, Dumnezeu, pupa-i-aş curu lui! O loveşte, când cu gândul n-o gândi!

- Taci, coană Tinco, taci, nu mai blestema, ştii că ai o gură rea!

- Ba am să ridic mâna, că nici nu dă pe la biserică. P-astea numai când le loveşte câte o dambla, atunci îşi aduc aminte de Dumnezeu....

- Ce spune?

- Ce să spună, oliu, ai surzit de tot, Lixandro, te-astupi!

Baba Lixandra se oprea nedumerită în drum şi dădea din umeri:

- Cine s-astupă?

- Las-o, că nu mai are mult şi asta!

- Da pe dumneata nu te vezi, c-ai ajuns numai oase!

- Chiriţo, să nu-mi cobeşti, Chiriţo, că o dată te blestem! Să nu cad la daruri, Chiriţo!

- Ce-aveţi, Doamne iartă-mă, parcă nu veniţi de la sfânta îm­părtăşanie... Femei bătrâne şi proaste!

- Păi n-o auzi, Aglaio?

- Are limbă afurisită...

- Ce zice? Ce zice?

- Zice că-i afurisită.

- Aşa o fi...

- Vorbişi şi dumneata...

Şi peste cearta lor stăruia slava serii de primăvară.