Sinefta

Sinefta

 

Era într-o sâmbătă. Prin mahalale, ieşiseră femeile cu împărţitul pentru sufletul morţilor. Lângă o poartă, pungaşii dădură cu ochii de o fetişcană, năltuţă şi făcută bine, care mai mult alerga decât mergea. Coadele părului îi săltau pe spate ca nişte hăţuri.

- Ia priveşte, Treantă, a zis Nicu-Piele. S-a uitat ăl bătrân. Bună bucăţică! Lunganul o apucă de braţ:

- Und' ti-i drumul?

Copila avea în mină o oală cu sfinţi de cocă.

- Mă duc să-mpart, a răspuns.

- Mie nu-mi dai un bolindeţ d-ăsta? Şi-a scormonit-o cu ochii lui.

- Îti dau.

Până să întindă cana, el a băgat deştele, trăgând afară coca dulce. Gheorghe fluiera alături, numai ochi.

- Şi cum îţi zice, fata neichii?

Codana a săltat pieptul tânăr, a lăsat ochii-n zăpadă si-a îngânat:

- Sinefta.

- A cui eşti, mânca-te-aş?

- Tata a fost chirigiu la Tarapana, da s-a prăpădit.

- Ce spui?!

- Da.

Mardeiaşul a cuprins-o în focul privirilor lui.

- Şi de sufleu lui dai de pomană?

- De sufletu lui şi-al mamii...

- Muri şi mă-ta?

- Muri...

- Dumnezeu s-o ierte! Şi nu ti-e urât singură pă lumea asta?

- Nu mi-e, că mă tine o mătuşă.

Fata prinsese o îndrăzneală şi împrăştia zăpada cu pantoful ei mic.

- O să dau pe la tine, a mai zis Piele. Da unde stai?

- Da de ce vrei să ştii?

- Aşa, să mai trec câteodată să-ti ţin de urât...

- Nu mai spune?

Gheorghe o dată a întors obrazul lui bătrân.

- Ete-a dracului! Lunganul i-a dat un ghiont:

- Taci, Treantă, că-mi strici ploile! S-a-ntors către ea. Hai, spune, neică, să-ti iau de-o rochie, niscai pantofi, c-oi fi goală puşcă, vai de vitişoara ta!

- Ce inimă mare ai, să nu-ti fie de deochi! râse Sinefta, şi ăl bătrân se uită mai bine spre fată.

Codana, să nu-i dai şaptesprezece ani, avea un obraz curat de fată cuminte. Când râdea te-apuca aşa, o furnicătură.

- Nu mă fierbe, mînca-ti-aş ochii...

- De, că-ti spusei, la Tarapana stau. Caută-mă, numai să mă găseşti, şi să nu te simtă mătuşi-mea, că e dată dracului, te bagă-n gura lumii!

Şi plecă, mişcându-şi şoldurile lungi şi coadele. Codoşul îşi puse palma la gură.

- Ce-ai de zis? Piele dădu din umeri.

- Asta întoarce un cartier şi mai dă şi p-alături!

- N-aş crede! E crudă, miroase a lapte.

- Ce lapte, huiduma dracului, nu vezi ce-i iese din gură? Ningea mărunt şi nu era frig. Ăl bătrân se săturase de atâta şedere.

Poterele îi mai slăbiseră şi ieşiseră să umfle câte un portofel prin tramvaie. Se împărţiseră, să nu-i vadă lumea grămadă, să-i miroasă comisarii. Sandu-Mînă-mică plecase cu ucenicul pe Griviţa, să-l înveţe cum se blătuieşte o moară fără bătaie de cap. Paraschiv, tăune, nu ştia să umble cu lama. Aşa nu mai mergea, că şi meseria de hot cere mereu alte deprinderi.

Nicu-Piele era vesel în ziua aia. Ciupise nişte gologani de cu dimineaţă sau, cum spunea el, făcuse piaţa într-un tramvai. La Gara de Nord s-a oprit cu ăl bătrân, unde era înghesuială mai mare şi loc prielnic de uşurat gorobetii. Peroanele, ticsite de pasageri care aşteptau plecarea trenurilor. Unii atunci soseau: gogleţi de la Galaţi şi de la Brăila, încărcaţi cu geamantane. Se cunoştea că sunt din provincie. Aveau fete speriate şi se uitau uluiţi în dreapta şi-n stânga. Nu cunoşteau. Trăsurile aşteptau afară, la intrare, şi le venea greu să care, trebuiau ajutoare. Ai lor erau!

Cei doi se înţeleseseră fără multe vorbe:

- Gheorghe, punem ochii pe vreun barosan şi-i luăm geaman­tanele. Tu unul, eu unul. Când ieşim afară şi-oi face pst! tu o ştergi la dreapta, eu la stânga. Ne găsim la „Doi păduchi”, în Taica Lazăr.

Zis şi făcut. A ochit Nicu un fraier. Boier după înfăţişare. Avea haine-n dungi şi-un pardesiu scump. Într-o mână ţinea un baston.

- Să-ţi ducem geamantanele, stăpâne? Se înfiinţase ăl bătrân în faţa lui, scoţându-şi şapca din cap.

- Ieftin, un pol până la trăsură, a adăugat şi lunganul.

Străinul n-a zis nu. Pungaşii au pus mâna pe valize. Scumpă marfă! Din piele de porc, cu catarămi de aluminiu. Le-au pus pe spinare şi-au mers spre ieşire, unde aşteptau birjarii. În urmă, păşea liniştit muşteriul, lovind pietrele peronului cu bastonul. Mergea uşure-uşurel. Hoţii au mărit pasul. Barosanul abia se ţinea după ei.

- Mai încet, că vă pierd! gâfâia.

Ei, de unde... Când să treacă piaţa gării, o dată s-a uitat codoşul la Nicu-Piele.

- Acu!

Au zbughit-o amândoi, unul într-o parte, altul în cealaltă. În urma lor, boierul s-a dumerit greu şi-a început să strige:

- Hoţii!

Până să alerge păgubaşul, ia-i de unde nu-s! Se adunaseră sergenţii, fluierau degeaba. Pungaşii s-au urcat fiecare într-un tramvai şi duceau prada.

Spre Calea Văcăreştilor era un târg înghesuit între două străzi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămăşile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înţolească şi luau mai ieftin costumul. Întrebau, puneau banii pe masă, plecau.

Gheorghe ajunsese mai înainte. Îl aşteptase pe Nicu la staţia de tramvai. Merseră apoi la domnul Goldenberg. Intrară în nişte odăi mici şi întunecoase. Mirosea urât, a resturi râncezite de mâncare. În fundul prăvăliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muşte. La vreo cinci maşini de cusut lucrau ucenici palizi, prefăcând croiala hainelor. Schimbau nasturii şi le descoseau semnele, nimeni n-ar mai fi cunoscut de unde vin mărfurile. Aveai un costum la două rânduri, negustorul îl făcea sacou, îi rotunjea poalele, mai scotea un buzunar şi punea altul pe faţa stofei, nu mai semăna cu ce aduseseşi. Lucrurile treceau în încăperea din faţă, plină de umeraşe pe care atârnau o mulţime de costume ţepene şi cămăşi de diferite culori. Aici răzbea o lumină slabă prin geamul vitrinei încărcate. Şi afară, pe trotuarul îngust şi plin de hârtii, atârna un şir lung de haine, păzit de nevasta negustorului, o femeie grasă şi înaltă. Aceasta ademenea cumpărătorii în prăvălie, strigând din toate puterile:

- Ia şi te-mbracă! Ia şi te-mbracă! Costume de stradă, fracuri de închiriat, costume de înmormântare, pantofi extra, preţuri ieftine... Degeaba, domnilor!

Desfăcură geamantanele cu o cheie potrivită şi scoaseră lucrurile furate. Erau vreo douăsprezece cămăşi, două costume de haine, o pereche de pantofi, aşezaţi pe şanuri, batiste şi izmene, o perie de cap şi nişte sticluţe cu parfumuri. Negustorul trăgea cu coada ochiului spre intrare, să nu dea cineva peste ei.

- Ce dai, jupâne? întrebase codoşul.

Domnul Goldenberg se mai strâmbase, zisese ca totdeauna că ei or să-l bage în puşcărie şi, în cele din urmă, le făcuse preţul. S-au mai tocmit. Nicu-Piele se uita la lucrători. Ăştia nu scoteau capul din lucrul lor. Luaseră banii şi ieşiseră în bazar. Au băut câte-un pahar de vin şi până seara au umblat aiurea prin mahalale.

Lunganului îi rămăsese gândul la Sinefta. Umbla cu capul aiurea. Nu mai asculta la ce-i spunea Gheorghe.

Pe la nouă, s-au îndreptat spre centru, unde stăteau deschise vreo câteva cafenele. Oraşul avea toate vitrinele aprinse. Focul lor aluneca pe trotuarele lucioase. Lângă bursă dădură şi de ceilalţi. Jucau biliard.

Salonul, vopsit în ulei, negru de tutun, plin. Căldura dinăuntru le încălzi oasele. Florea îşi potrivea tacul şi, când îi văzu, lovi bilele albe în grabă.

Într-un colt, Sandu-Mînă-mică bea cu ucenicul. Gheorghe le-a făcut din ochi: „Nu ştim, nu ne cunoaştem!”

La mesele din jur se juca table sau stos şi chelnerii cărau cafele aromate negustorilor. Se fuma în draci şi un miros acru de ţigară ieftină otrăvea aerul. Florea a trecut pe lângă Paraschiv şi i-a şoptit:

- Stai lângă uşă şi comandă ceva. Când o ieşi cu bătaie, tu să spargi lampa şi să te faci mort. Vreau să las niţel sânge în seara asta. Ne găsim afară...

După vreun ceas, cafeneaua începu a se goli. Plecau lefterii. Rămâneau ăi cu parale multe, nişte gabroveni de te înmormântau în baftă. Negustorii, vreo cinci, şedeau la o masă şi râdeau, încălziţi cu lichioruri. Gheorghe i-a poftit la un joc.

- Cu plăcere, a primit un sfrijit. Tot nu mai avem noi pe cine să curăţăm... Luaţi loc la masa noastră.

Ucenicul îi privea. Nici ei nu aveau vreun suflet mai curat, întunecaţi la chip, cu ochi de şobolan, cenuşii şi crânceni, amestecau cărţile murdare, le filau cu plăcere şi zâmbeau mulţumiţi. Puseră în fată, pe lemnul lustruit, grămezile lor de poli galbeni şi, din când în când, le mângâiau, cu ochii pierduţi în tavanul întunecat. Uşa se des­chidea şi se închidea. Intrau oameni noi, se aşezau la alte mese, cei mai mulţi plecau. La miezul nopţii, rămăseseră numai gabrovenii şi caramangiii. Jocul se întărâtase. Câştigau negustorii, după planul lui Florea. Osteniseră, dar nu se lăsau. Miza creştea şi li se făcuse cald.

Atunci a început Gheorghe a măslui cărţile. Polii au făcut picioare. Treceau sub palma pungaşilor. Piele clipea din când în când peste masă. Păgubaşii se frecau de scaune. În cafenea, fum să-l tai cu cuţitul. Sandu juca în pierdere, ca să nu se prindă păcăliţii. Au mai schimbat ce-au mai schimbat popii şi damele, până s-a ridicat un negustor în picioare.

- Banii! a răcnit o dată. Mama voastră, faceţi cu pricină! Florea şedea încă pe scaun şi-i privea blând.

- Ce e, domnule?

- Banii, escrocilor! striga gabroveanul. Încremeniseră şi chelnerii.

- Nene, nu mă supăra, nene! că mă gâdil repede... a mai spus Nicu-Piele. Vezi, că eu fac urât dacă mă calcă cineva pe picior!

- Aduc poliţia! a mai apucat să spună unul dintre păgubaşi. Sandu a răsturnat masa. Ceilalţi doi au scos şişurile. Negustorii aveau şi ei cuţite la carâmbi. Paraschiv a aruncat cu un scaun în lampă. Se făcuse întuneric de-ţi băgai degetele în ochi.

Nu se auziră decât câteva ţipete scurte, gâtuite, şi un cap care trosnea lovit cu ceva puternic. În înghesuială, Piele strângea polii risipiţi pe duşumele, dibuind. Ucenicul îi aştepta afară. Mână-mică îl aducea de subsuori pe Florea. Îl înjunghiaseră gabrovenii. Curgea sângele din el ca dintr-o cişmea. Sosiseră şi ceilalţi, gâfâind. Curăţaseră locul şi-i lăsaseră pe negustori să se taie între ei pe întuneric.

L-au târât ce l-au târât pe Florea. Înţepenise. Gheorghe şi-a rupt o mânecă de la cămaşă şi a vrut să-l lege. Era prea târziu. Se adunase lume. Trebuiau să-l lase dacă nu voiau să cadă în mâna sergenţilor. Paraschiv s-a răstit la ei:

- Uşcheală, că ne priponeşte! Un mort nu mai are gură! Nicu-Piele le-a spus unde să se găsească şi s-au risipit în toate părţile.

La miezul nopţii s-au întâlnit într-un gang, sub Hotel Nord. Erau băuţi şi cu chef de muieri. Cum l-au văzut coardele pe ucenic, gârlă pe el:

- Să trăieşti, micule, ce mai faci?

- Trandafiriile, ce te roşeşti aşa? Hai cu mămica sus, să te-nveţe ea!

Paraschiv nu se roşise. Se uita numai chiorâş la ele.

- Miorlăitule, n-oi avea daravelă!

Ca gâştele erau. Abia l-a scos Mână-mică din mâinile lor:

- Daţi-vă la o parte, boarfelor!

Venise ţaţa, care le ocăra pe neruşinate. Gheorghe i-a şoptit patroanei că aveau nevoie să stea ascunşi vreo două zile în tracti­rul ei.

Una mai arătoasă i-a pus ţâţa-n palmă lui Sandu, să-l înfierbânte. Împrejur se învârteau peştii şi câţiva olteni veniţi să-şi aleagă de căpătâi. Mirosea a sudoare şi a odicolon. Într-un colţ cânta un gramofon răguşit, şi două femei dansau, învârtindu-se în jurul lor.

Ţaţa i-a închis într-un salon, le-a adus de mâncare şi de băut, şi au numărat banii primiţi de la Nicu-Piele. După aia, i-a vârât în sân şi-a zâmbit cu gura ei ştirbă.

- Domnii nu vor nişte fete? 1-a întrebat pe codoş.

Le era somn şi frică. Nicu privea pe fereastră afară. Ningea încă mărunt şi fiecare se gândea că-l lăsaseră pe Florea ţeapăn pe trotuar, singur în moarte.

Îi apucase o poftă de dragoste sălbatică, nu se mai saturau. Colin­dau cartierele, înnoptând pe la ibovnice uitate de mult, le spuneau că nu-i mai slăbesc presării din urmă şi petreceau cu lăutari.

Nicu-Piele s-a dus întins la Tarapana, după Sinefta.

Filantropia se vedea de departe, dreaptă şi luminată de felinare. Ningea blând şi pungaşul prindea în palmă fulgii uşori, care se topeau. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga, a întrebat.

A găsit, a ocolit o curte luminată cu lămpi de carbid şi-a sărit nişte uluci înalte. A măsurat lung ferestrele din fata lui şi-a aşteptat. Casele erau dărăpănate, căzute pe-o rână, cu geamuri oarbe. Într-un pervaz a zărit faţa Sineftei. Fata îşi despletise cozile şi cânta ceva îngânat. Pe sticla umedă se aşternuse o brumă subţire de răceală. Hoţul s-a apropiat pisiceşte. Zăpada se aşeza liniştit, straturi-straturi. S-a dat lângă fereastră. În odaie ardea numai o candelă, şi când Sinefta i-a văzut chipul în geam, alb ca ţuica, a ţipat cu mâna la gură.

- Deschide! a spus de afară pungaşul. Copila era speriată, dar parcă-l cunoscuse. A deschis.

- Cine e?

De afară pătrunse frigul uşor şi o ploaie de fulgi albi.

- Eu, mă mai cunoşti? îl ţinea minte.

- Nu mai puteai, venişi!

Şi până să mai zică ceva, lunganul a şi pus un crac pe pervaz şi cu al doilea a fost tocmai înăuntru.

- Să nu se deştepte bătrâna! se văita ea pe întuneric. - Ţi-e frică?

- N-ai de unde să ştii cât e de-a dracului!

- Las-o pe mine, îi sticleşte norocul dacă se deşteaptă! Caramangiul înconjură odaia cu privirile.

- Da frumos mai e la tine! Ai şi gramofon! Şi cum miroase a gutuie, parcă-i în grădină la Mitropolie!

Era înalt de atingea candela. Avea jambiere şi bocanci. Mirosea a bărbat şi a vin. Ninsoarea i se topea pe cojocul scurt şi călduros. Se auzea trosnetul lemnelor în godinul pântecos şi torsul pisicilor ador­mite pe o sofa scundă.

Aşa a început dragostea lui cu Sinefta. Copila l-a frecat ce l-a frecat, îl aducea noaptea, îl ţinea în odaia ei, la căldură, dar nu-i credea vorbele mincinoase, că vorbea Piele, vorbea, dar nici codana nu era vreo proastă. I-a povestit viaţa ei, roman, nu altceva. Crescuse greu, din sărăcie, n-avea nici de mâncare. S-a făcut cântăreaţă. Câţi n-o batjocoriseră, se săturase! Aşa, mai râdea ea, se mai ascundea, dar ce şedea în inima ei să nu fie nici la duşmani! Şi dacă el, bărbat ce se afla, voia să-l aibă de suflet, să-l iubească, trebuia să mai aştepte, să se deprindă împreună.

Praf îl făcuse Sinefta pe pungaş, că era frumoasă, frumoasă! Râdea Gheorghe:

- Te-a-ntors pe plătit oafa aia, Nicule! El dădea din cap cu mândrie:

- Da de unde!

- Parcă eu sunt chior, nu văz...

- Ţi se pare. - Mă!

- Du-te dracului şi lasă-mă-n pace!

- Să te arză un foc mare dacă minţi?

- Gheorghe, acu scot şişul!

- Vezi, mă, vezi c-aşa-i? Păi tu nu te uiţi la ea ce ochi are? Asta-i curvă descântată, c-un plan te vinde, cu altu te cumpără!

Şi aşa era. Ce nu-i căra hoţul? Mărgele şi inele, brăţări şi câte alea, dar de învins n-o învingea, codana nu-i da carnea ei. N-o slăbea. Seara, grămadă era la „Doi curcani”, unde cânta Sinefta. Se uita. Se mai lipea vreun gagistru de avea parale. Pleca cu el. Rămânea Piele cu buzele umflate. Iar râdea Gheorghe:

- Tu o aştepţi ca prostu, şi ea se dă-n bărci cu ăi de are franci! Pungaşul punea capul în pământ.

- Când îţi spun eu că asta are stofă, tu nu mă crezi! Te joacă pe degete, ca pe fraieri, şi tu-nghiţi!

Înghiţea, că nu mai putea după ochii ei. Încă tot el o apăra:

- Ce ştii tu, Treanţă!? Ce-are a face muşteriii cu mine, eu suit gagicu ei de inimă, d-aia nu mi-o dă, că mă respectă

Se prăpădea ăl bătrân de râs:

- Te respectă, ai? Oi fi tat-său, da nu ştiurăm noi!

Şi-n gândul lui avea o bănuială. Într-o zi 1-a luat pe neocolite:

- Ascultă, Nicule, tu oi fi suferind, nenică?...

- De unde-o mai scoseşi şi p-asta? - De...

- Ce de, mă, ce de?!

- Nu te-o mai fi ajutând câinele, nenică!? Hoţul s-a făcut roşu tot.

- Dacă mai scoţi o vorbă, te tai!

A plecat Gheorghe. N-a mai răbdat nici Piele. S-a aşezat la o masă la „Doi curcani”, a privit împrejur şi-a chemat cârciumarul. A cerut o vadră de vin şi-a bătut-o cu trei necunoscuţi. Când s-a simţit dârz, a strigat la Sinefta:

- Ia să-mi joci, puică, pe masă, să ştie şi ăştia de te cumpără pe cine iubeşti tu!

Curva a înţeles că nu mai e de glumă. Şi-a ridicat fustele şi i-a jucat pe masă.

În zori, pungaşul a chemat o trăsură şi a luat muierea în braţe.

- Asta-i ziua ta de nuntă, Sinefto! i-a zis.

Copila râdea. Avea un obraz proaspăt şi rumen în lumina dimineţii. Vântul îi spulbera părul, şi sufletul lui Nicu-Piele era ca vioara.

Numai că se îmbătase şi adormise pe drum. Se trezise tocmai a doua zi, fără un ban, ţeapăn, într-un şanţ. Gagica dusă a fost, n-a mai văzut-o decât peste vreo lună, să n-o mai cunoască, îmbrăcată ca o cocoană, la braţul unui negustor, nevastă de-acum. Era tot cu Gheor­ghe. Ăl bătrân, cum a zărit-o, i-a dat un ghiont:

- Nicule, aia nu-i Sinefta, de-o iubeai tu? S-a uitat pungaşul. Ea era.

- Da. Ia priveşte ce clift are!

- Mai ţii minte când te-a lăsat lefter şi n-ai mai găsit-o?!

- Mă duc după ea.

- Ce, ai mâncat găini zăpăcite?! Stai la un loc, nu fi prost! Ce rost

are?

- Cum ce rost are?

- Păi dacă eşti gâlmă şi nu ştii că la femei credinţa e scurtă cât coada câinelui!

- Lasă-mă să mă duc să-i mai văd ochii, s-o scuip şi să-i zic: Ptiu, curva dracului, da pe prostu ăsta cât o să-l mai ţii?

Gheorghe zâmbea cu gura lui veştedă.

- Lasă, mă Piele, treacă de la tine!... Să fie şi ea fericită! Aşa e în viaţă, o dată păcăleşti tu pe altul şi de-o mie de ori te păcăleşte cine nu te-aştepţi. Hai mai bine să bem ceva, ehe, câte n-am văzut eu! Tu eşti încă tânăr, şi-ai să mai pătimeşti, numai minte să te-nveţi!

În ochii lunganului stăruia o părere de rău.

- Nu mi-e de altceva, Treanţă, nici că mi-a tocat banii, nici că i-am cărat ca un prost ce-a vrut şi ce n-a vrut. Ştiu, muierea fuge tot la ăl de are mai mult, dar să mă fi înţeles, mă! Să mă fi înţeles pricepi?

Pricepea Gheorghe.

Facebook Comments Box

Comentarii recente