În câmp la „Căţelu”

Se prăpădiră şi lăutarii!

Cine o să le mai cânte mahalagiilor? Că erau buni ţiganii. Ştiau oful săracului. De la Sfântu Dumitru nu se mai odihneau până-n primăvară. Cum scârţnau cuţitele să se taie porcii prin magazii, gata şi bala-oacheşii, se înfiinţau cu „mozica”.

De Crăciun o luau dinspre Griviţa, pe la popă, să-i cânte olteneşte, apoi la cârciumar, să-i guste vinul, şi nu se opreau decât la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumânărarul, în coada Filantropiei, unde-i aşteptau nişte cozonaci moldoveneşti, galbeni ca berea, şi ţuică fiartă, să-i trezească din adormiri.

Abia târa Anghel contrabasul, vechi şi negru, mare cât un hambar, scrijelit de atâtea drumuri, în pântecele căruia dormeau cântece nemaipomenite. Mitică Ciolan, starostele, nu-l mai slăbea cu gura dacă zăboviseră mai mult în vreun loc:

- Mişcă-te, mă, mai repede, că trece ziua şi nu ne-am făcut treaba, ne-aşteaptă oamenii să-i cinstim cu câte un cântec!

Uşor de zis când duceai la subsuoară numai un arcuş colo şi o ştiucă de vioară, dar ia să-l fi văzut pe puriul de Neacşu cărând nu armonica lui de-o ţinea pe-un şold, ci blestemul, cum îi zicea Dumitru in­strumentului, care ştia ce ştia pentru că îl trăgeau şi pe el curelele ţambalului, îi mâncaseră oasele de atâta cărat.

Nu lăsau o casă necântată, nici o ureche de om primitor ne­desfătată. Lăutarii petrecuseră la nunţi boiereşti şi la chiolhanurile pungaşilor, ştiau chichirezul meseriaşilor, se întorceau cu viorile pline de poli, osteniţi, călcînd răţeşte. Câte nu păţiseră! Parcă nu-i suise unul nebun, Titi Aripă, în pom într-o iarnă, pe o vreme cumplită, să-i cânte de acolo Veşnica pomenire, că-i suise, ce erau să facă? Cine ar fi scăpat de mânia lui Picu Calată, măţarul de la Coada Dristorului, când apuca un pahar mai mult şi le lipea sutele cu scuipat pe frunte şi le cerea să-i zică: Cine n-are dor pe lume... ? Lăutarul nu se odihneşte în lumea asta, trebuie să îngrijească de suflete.

Iarna era timpul lor! Cum împrimăvăra, slăbeau, se făceau ca foiţa, împuşcau francul. Aveau case grele, câte şase-şapte copii, toţi flămânzi şi bolnavi. Dumitru mai ţinea sub acoperiş şi-o muiere oloagă. Căra la ai lui tot ce găsea, pe ce punea mâna. În zori, ostenit de nopţile pierdute, împărţea plozilor bucăţile de pâine furate de la petrecere şi ascunse prin buzunarele lui largi. Bacşişurile le strângea muierea şi le ascundea sub saltea. Cine l-ar fi văzut mângâindu-şi copiii murdari n-ar fi recunoscut în el pe veselul cântăreţ care spunea la ziuă glume fără perdea. Pentru că, altfel, Dumitru era un om trist, când râdea punea mâna la gură, cu spaimă, să nu supere pe cineva.

De ăilalţi ce să mai vorbim? Parcă era vreunul mai pricopsit? încă Neacşu mai avea şi darul beţiei, ce câştiga băga-n el. Umbla muierea pe urmele lui, o ţigancă frumoasă, înaltă, numa cozi, o bătea, vai de mama ei de femeie amărâtă câte pătimise! Anghel şi nea Mitică Ciolan erau mai aşezaţi. Guristul strânsese câte ceva, avea un bordei de casă, adunase pentru copii. Ăl tânăr mai risipise, că-i plăceau ţigăncile, le mai cumpăra de-o basma acolo, dar n-ar fi făcut paradeală-n câştig!

Se mai certau, se mai despărţiseră la vreo împărţeală prost făcută, până la urmă tot împreună: la lăsata-secului de carne, să cânte la vreun botez, la Rusalii pe la vreo tiribombă, să adune lumea, sau la vreo petrecere, încolo după Bobotează prin comunele din jurul Bucureştiului, aşa i-a găsit moartea, laolaltă.

Asta s-a petrecut iarna, în câmp, la  „Căţelu”...

Era într-o luni când i-a prins viscolul. Veneau de la o nuntă la care cântaseră de sâmbătă seara. Ar mai fi rămas, da-i chema dumneaei, a cu secera. Încă nuntaşii trăseseră de ei:

- Mai staţi dracului şi azi, să mai petrecem şi noi, că nu-i vreme de plecat. Nu vedeţi, se aşează a ninsoare...

Mitică, nu şi nu, că-l aşteaptă nevasta, să-i aducă parale de ciuguleală.

- Mă, vă mai dăm trei sute de lei dacă ne mai cântaţi până diseară! zise ginerele.

- Nimic! Mergem! Avem şi noi treabă, ce credeţi dumneavoastră? Ia-ţi, Anghele, blestemul şi haide! se răstise starostele la buzat, care ar mai fi stat de dragul câştigului.

Erau morţi de osteneală.

Pe la patru au plecat cu o sanie.

S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tăcuse totul înjur. Zăpada, vânătă. Peste câmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gândurile lui. Neacşu făcea socoteala cam cât le-ar veni de căciulă. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, că se încurcase cu o firotenie de muiere, de n-o ştia a lui, care nu-i dădea carnea pe daiboj, trebuia s-o încânte, s-o momească-n daruri. Anghel, vesel-vesel, că băuse mai mult la înghesuială, când să plece, să-i ţie pe drum, bătea cu palma în cutia contrabasului, nepăsător la frigul ascuţit. Nenea Mitică Ciolan, apucat de bătrâneţe, moţăia cu capul în piept, dărâmat de osteneală. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vânătă şi îl grăbea pe ăl de mâna sania:

- Dă-i bice, că ne-apucă viscolul...

Către bariera Bucureştiului, omul a tras de hăţuri:

- Hooo! Eu aici vă las!

Lăutarii s-au scuturat din amorţiri şi-au privit norii de deasupra. Caii sforăiau speriaţi.

- Mă duc, m-apucă ninsoarea şi rătăcesc drumul. Voi luaţi-o drept înainte şi-o să daţi de fortu Căţelu, treceţi un şanţ, şi peste păduricea aia ajungeţi în barieră. Într-o jumătate de ceas sunteţi la „Spânzuratu", la cârciumă. Cereţi un chil de ţuică fiartă şi vă dregeţi...

Ţiganii s-au privit. Omul se grăbea. Întorsese ulubele cailor. Dumitru, spăimos cum era, spuse:

- Eu mă întorc. Nu mai ajungem până-n barieră, uite, stă să ningă! Neacşu a desfăcut armonica şi-a început să cânte:

Te cunosc după fular, C-ai iubit particular...

Anghel s-a dat mai aproape de ţambalagiu şi l-a liniştit.

- Lasă, mă nea Dumitre, că n-o să murim noi...

- Măcar un kilometru să ne mai fi dus... Ce spui, Mitică? Starostele şi-a strâns mai bine şalul de mătase albă care-i înfăşură gâtul golaş şi slăbit şi s-a apropiat de cel care-i cărase cu sania:

- Şi zici că nu ne mai duci măcar până-n barieră?

Omul nu răspunse. Bătu animalele pe crupă şi se aruncă în leagănul săniei, ascunzându-şi picioarele într-o pătură groasă.

- De, mârâi în cele din urmă, de ce nu mai stăturăţi şi voi măcar până mâine de dimineaţă, aţi stricat petrecerea... şi dădu bice cailor, dispărând într-un vârtej de zăpadă.

- Ce-i facem acu, am rupt-o-n fericire! se căina Dumitru, şi-şi potrivi mai bine curelele ţambalului pe umăr.

- Ho, cobea dracului, îl potoli Mitică Ciolan, cât te-ai văita, mai bine am porni-o la drum! Şi-o luă înainte.

Ceilalţi îl urmară.

Să fi mers un sfert de ceas. Se întunecase şi liniştea serii de iarnă fu spartă de un vuiet îndepărtat. Părea că dincolo de turlele vechi ale Bucureştiului, care se zăreau în depărtare, se prăvăleşte ceva greu. Asta dură numai o clipă, pe urmă tăcerea cuprinse iar locurile. Crengile îngheţate ale păduricii din apropiere sunară încă, abia scuturate. Parcă se mai încălzise. Aerul era curat, de o limpezime apăsătoare. Lăutarii grăbiră pasul. Neacşu îşi făcea socoteala că dacă ajunge mai devreme, îi lasă pe ceilalţi la „Spânzuratu”, să-şi bea rachiul, şi el dă o fugă până în piaţă la Matache, la magazinele ovreilor, să-i cumpere curvei cercei, s-o amăgească. Pe timpul ăsta, a lui o să-l creadă rămas în nuntă, cădea cum e mai bine.

Câmpia dreaptă şi îngheţată se însufleţi deodată. La început nu ştiură ce era. Parcă la capătul ei cel mai depărtat ar fi alergat o herghelie de cai. Vântul tăie iute faţa încremenită a omătului şi mişcă ţurţurii cenuşii ai pădurii. Se făcu din nou linişte, ca şi când cineva şi-ar fi tras sufletul, apoi zăpada fu spulberată pe neaşteptate şi ridicată în nişte perdele albe şi înalte care se prăbuşeau.

Ţiganii fură orbiţi o clipă şi întoarseră spatele viscolului. Primul val trecuse. Când priviră în urmă, văzură o trâmbă care se îngroşa. Alerga ca o nălucă peste întinderea goală şi se învârtea, săltând la câte o adâncitură nevăzută.

- Trecu sufletu mă-ti, a moartă, Anghele! glumi Neacşu.

- Ducă-se... Îi răspunse celălalt cu gura îngheţată, întunericul căzu deodată. Abia mai apucară să zărească şanţul fortului şi grăbiră într-acolo, părăsind drumul ca să scurteze. Vântul se înteţise. Ace ascuţite de gheaţă le răneau ochii. În curând începu o ninsoare deasă şi lipicioasă. Zăpada acoperi totul în câteva clipe. Dumitru începu să strige la ceilalţi:

- Mai repede, mai repede, mă!

Anghel rămase în urmă, târându-şi contrabasul. Pierduse pasul şi nu mai vedea urmele celor din faţă, pe care valurile de ninsoare le acopereau numaidecât. Întunericul creştea.

- Staţi, mai încet, strigă după ei, nu mă lăsaţi aici!

Îi tremura bărbia de frig şi pe obrazul neras i se lipise un strat îngheţat de omăt. Clipea des din genele albe şi sufla greu.

- Staţi, mă! Staţi! Dumitre, Neacşule, nea Mitică, unde sunteţi, mă fraţilor!

Apucară să intre toţi patru în păduricea pitică şi se opriră osteniţi. Nu se mai zărea nimic, nici înainte, nici înapoi. Crengile subţiri ale copacilor se loveau unele de altele, spărgându-şi coaja de gheaţă. În câmpie, crivăţul fluiera înfricoşător.

- S-au dus dracului instrumenturile! oftă Neacşu, care simţea cum i se îngreuiază armonica, pe care se aşezase un strat gros de zăpadă.

- Ptiu! Cine ne puse să plecăm, nene Mitică? zise Dumitru. Nu ne era nouă bine la căldurică, cu molanul pe masă? Ca să nu mai vorbesc de bani...

Starostele tăcea îndârjit. Privea împrejur şi nu ştia încotro s-o apuce. Aşezările omeneşti erau pe aproape, dar cum să mai deosebeşti ceva prin negura care se lăsase şi cine să te audă dacă ai striga în chiotul vântului?

- Gura, că dă benga-n voi! rosti în cele din urmă. E vorbirea, ce-i facem?

- Nainte, hai nainte! zise Dumitru înfricoşat.

Se mişcară în neştire. După vreo jumătate de ceas, ieşiră la o margine. Nicăieri, nici o lumină. Cine ştie încotro se pierduse Bucureştiul!

O dată intră spaima-n ţigani.

- Aici ne prăpădim! făcu Neacşu. Moartea-i cât capra pe noi... şi se răsti la bătrân: Dumneata ne-ai adus aici, dumneata să ne scoţi la cap, că n-ai vrut să stăm la nuntă!

După o ceartă scurtă începură iar să caute.

Să fi trecut un ceas, două de când se zbuciumau, când au auzit urletul lupilor.

Îi trecură năduşelile.

- Haita! zise sugrumat Dumitru.

- Ssttt!

- Aoleu, Mitică, Mitică...

De undeva de departe se desluşea strigătul unei fiare Măritate, întrecând vântul sălbatic.

- Lupii...

Anghel râse cu glas stins:

- Fugiţi, mă, d-acilea, ce să caute lupii-n Bucureşti!

Tăcură, ascultând încordaţi. Acum nu se mai auzeau decât crengile pomilor, lovindu-se şi frecându-se.

- Un chibrit... aveţi careva un chibrit? se dumeri cel dinţii staros­tele.

Se căutară înfriguraţi. Neacşu găsi o cutie prin fundul nădragilor. Dădu să aprindă, dar crivăţul stinse flacăra mică a băţului umezit.

- Îţi tremură mâna, ai? râse iar Anghel mânzeşte. Adu la mine. Încercă şi el stricând câteva chibrit. Dumitru se uită îngrozit

Împrejur, căutând un pom mai înalt în care să se caţăre. Umbrele negre ale copacilor tineri se mişcau într-o parte şi-n alta. Dincolo, în câmpie, era pata rotitoare a zăpezii spulberate.

Lupii se apropiau. Ţiganii le auziră mersul gâfâit în haită şi iar strigătul de foame al căpeteniei. Să fi fost şapte sau opt. Îi căutau.

- Ei, Anghele? înjură ţambalagiul.

În întuneric se zăriră luminile roşii, vii ale ochilor sălbatici.

- Mă, nu vă temeţi, mă! striga Mitică răguşit. Staţi aproape de mine, mă! Ia mai dă chibriturile, Neacşule!

În grabă pierdură şi cutia cu cele câteva beţe rămase. Dumitru căzu în genunchi şi începu să se roage.

- Scoal', boala dracului, din drum! îl înghionti Anghel năduşit. Urletul fiarelor se potoli. Lupii aşteptară câteva clipe. Erau aproape de tot. Lăutarii nu mai simţeau nici frigul şi nici biciuirea zăpezii. Priveau luminiţele jucăuşe care se mişcau în jurul lor.

În groaza lui, ţambalagiului i se păru că toată păduricea se umpluse de puncte roşii care se apropiau şi se depărtau...

- Doamne ajută, Doamne, gâfâia, ajută-ne Doamne, nu ne lăsa... Cine ştie cât au stat aşa... Haita aştepta nemişcată în întuneric. Când auziră iar urletul unuia mai apropiat, starostele strigă la ceilalţi:

- Cântaţi, mă, cântaţi, să-i speriem!

Neacşu desfăcu armonica şi umflă burduful. Un sunet prelung ieşi din instrumentul ud şi lupii se depărtară speriaţi. Dumitru, însufleţit şi el deodată, bătu coardele ţambalului şi-l înghionti pe Anghel:

- Trage şi tu din arcuş, poate-or pleca!

- Mai tare, mai tare! îi aţâţa Mitică Ciolan în sudorile spaimei.

Şi vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului.

Spre ziuă starostele înţepenise. Vioara îi căzuse din mână şi o acoperise zăpada. Plângea degerat:

- Mă prăpădesc, fraţilor, mă prăpădesc, nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi...

Cântecul ciudat, care nu semăna cu nici un cântec ştiut şi spus vreodată, nu se mai isprăvea. Lupii fugiseră la câţiva paşi, şi după câtăva vreme, obişnuindu-se cu zgomotul instrumentelor, se apro­piaseră din nou. Şedeau pe labele dinapoi şi aşteptau. Lumina vânătă a începutului de zi îi făcea şi mai înfricoşători. Erau cât nişte viţei, cu capetele mari şi coame înspicate de gheaţă, dârzi în aşteptarea lor nedumerită. Câte unul mai flămând se ridica şi se repezea spre lăutari, şi când ajungea aproape de ei, o lua speriat înapoi. Sunetul gros al contrabasului îl făcea să urle înfuriat şi neputincios.

Mitică Ciolan îi numărase în gând fără să vrea. Erau nouă. Priveau neclintiţi grupul de oameni şi din gurile sălbatice li se scurgeau balele. Stătuse şi vântul. Un ger năprasnic îngheţa totul. Bătrânul nu-şi mai simţea degetele şi coatele. Aşteptau toţi patru scufundaţi până la genunchi în zăpada crescută peste noapte. Chip de te urneşte! Erau îmbrăcaţi subţire, cu nişte paltoane jerpelite, de căpătat. Pe Dumitru îl ţineau arsuri sub ochi şi nu putea să se mişte. Zgâria din când în când coardele ţambalului cu cozile beţişoarelor. Albise tot şi parcă se mai subţiase, ca şi când i s-ar fi tras tot sângele din trup.

- Nu ne lăsaţi, fraţilor! se târa la picioarele lor starostele. Nu ne lăsaţi, nu mai pot nici eu, nici Dumitru...

- Cântă, nene Mitică, ceva, să te mai încălzeşti, îl îndemnă Anghel, cântă, că ne mănâncă lupii!...

Ciolan se uită nedumerit la ceilalţi, privi animalele şi în cele din urmă începu cu voce spartă:

Aseară li-am luat basma Astăzi te văd fără ea, Cine ţi-o mai lua basma Să se destrame ca ea...

- Aşa, nea Mitică! se însufleţiră ceilalţi.

Starostele îşi pusese mâna pe piept şi zicea cu ochii în ochii lui Neacşu:

Aseară ţi-am luat mărgele, Şi-acuş te văd fără ele, Cine ţi-o mai lua mărgele Să se spânzure cu ele...

- Nu te lăsa, nea Mitică, spuse şi Dumitru şi se dădu mai aproape, abia scoţându-şi picioarele din zăpadă.

Bătrânul gurist avea ochii plini de lacrimi. Se mai uita la lupi şi-i da ghes armonistului:

Aseară ţi-am luat cercei, Astăzi te văd fără ei, Cine ţi-o mai lua cercei Să stea agăţat ca ei...

Pe Neacşu îl trecuseră apele. Îşi aduse aminte de curva lui şi-l podidi plânsul.

- Cântă, mă, cântă, strigă la el Anghel.

- Cântă, Anghele, că n-o să mai văd lumea asta...

Anghel se ţinea mai bine. In sânge îi mai alerga rachiul băut înainte de plecare. Nici mâinile nu-i îngheţaseră şi trăgea vârtos pe coardele groase ale contrabasului.

- Las' că scăpăm, vă spun eu, uite ziulica, pupa-o-aş! Trebuie să treacă cineva pe aici, nu se poate!

Da-n gândul lui înţelesese că, dacă n-or să iasă din locul acela în care se încurcaseră ca într-o capcană, nu mai era nici o scăpare. Privi cerul care se lumina spre margini. Câmpia căpătase o scoarţă albăstrie, pe care se fugăreau dâre albe de zăpadă spulberată. Era curată, curată. Bucureştiul - nicăieri, poate stătea pitit sub omăt, undeva, dincolo de păduricea încremenită.

Dumitru tot mai căuta din ochi un pom mai înalt, până la care să se ducă. Cât vedeai cu ochii nu se zărea decât blana bogată a iernii.

Neacşu începea să simtă şi el înţepeneala dinaintea morţii. Picioarele îi degeraseră şi o osteneală mare îl îndemna parcă să se aşeze jos.

- Haide, Anghele! îi făcu semn.

- Unde să merg?

- Să ieşim undeva mai la lumină...

- Şi eu mă gândeam, da cu nea Mitică şi cu Dumitru ce facem?

- Îi lăsăm. Eu nu mai pot...

- Ne bate Dumnezeu...

Starostele şi ţambalagiul înţeleseră şi începură să plângă:

- Nu ne lăsaţi, fraţilor, avem copii, fraţilor! Neacşule, nu mă lăsa! Neacşule, se rugă Dumitru, încercând să se mişte cu ultimele puteri.

Acesta se făcu că nu-i aude şi desfăcu cât putu de tare burduful.

- Cântaţi, mă, marşul miresii, ce vă uitaţi aşa? Ceva săltăreţ, o sârbă.

Şi încercă să se târască cât mai departe de ceilalţi. Cânta într-una, desfăcând şi strângând cu furie armonica. Anghel strigă după el:

- Nu pleca, mă, nu pleca, barim, dacă e să murim, să murim cu toţii. Mă, n-auzi, nu pleca, Neacşule!

El, surd. Burduful instrumentului scotea nişte sunete fără noimă.

- Neacşule, te omor! Neacşule, m-auzi tu, stai, nu pleca... Armonistul râdea ca un apucat şi urla peste umăr, depărtându-se:

- Am întins-o, m-aşteaptă curva să-i iau cercei, până-n zece o să stau cu ea în braţe...

Şi în închipuirea sa înfierbântată se vedea departe de câmpul sălbatic, îngheţat într-o tăcere de moarte.

Anghel nu se mişcă de la locul lui. Firele ude ale arcuşului uriaş se rupseseră, ici şi colo, dar coardele groase, făcute din maţe de cal, tot mai scoteau gemete înfricoşătoare.

Neacşu nu ajunse departe. La vreo douăzeci de paşi, căzu. Haita îl prinse şi-l sfărâmă în câteva clipe. Animalele se încăierară şi se sângerară. Cei trei îi auziră ultimele strigăte şi puţin după aceea trosnetul oaselor sfărâmate de dinţii lacomi. Din armonist nu mai rămăseseră decât ghetele peticite, burduful sfâşiat al armonicii şi mânecile hainelor ferfeniţate.

Mitică Ciolan şi ţambalagiul îl blestemau în gura mare:

- Aşa-ţi trebuie, inimă de câine, aşa-ţi trebuie...

- Te-a ajuns ura ta...

În glasul lor era şi groază, şi milă, şi duşmănie.

- Daţi-vă aproape, nea Dumitre, le spuse Anghel. Daţi-vă aproape şi cântaţi mai departe. Nu se poate să nu scăpăm de aici...

- Să nu osteneşti! îi striga starostele din zăpadă, îngheţat. Lupii se întoarseră, încercară de câteva ori să se apropie de cei căzuţi, dar cântecul contrabasului îi speria.

Anghel albise şi el, şi în jurul gurii făcuse o spumă care îngheţa, învârtea înverşunat arcuşul, aplecat peste instrument, nemaiştiind nimic...

Dumitru privea coaja verzuie a zăpezii şi umbrele nemişcate din jur. Mitică Ciolan zăcea cu ochii înţepeniţi lângă el. Cum murise, cu spaima în priviri, ai fi zis că mai vede încă cerul albicios, nemişcat, în care băteau ciorile, croncănind. Ca să nu îngheţe de tot, ţambalagiul vorbea într-una, ca şi când starostele l-ar mai fi putut auzi:

- Când m-am luat eu, nene Mitică, cu a mea, ce vremuri! Patru zile au băut ţiganii. Nu lipsea unul, lume, să nu te mai mişti... Şi maşini... S-au bătut vreo doi pentru Tinca la un joc. De mine nu s-atingeau... Unul era Dumitru! M-auzi, nene Mitică?

Dar nu se uita la el, ştiind că nu are cine să-i răspundă. Alături, Anghel tot mai cânta la contrabas. Ţambalagiul îşi aduse aminte şi de el:

- Nu te lăsa, Anghele, cântă, Anghele, zi-i Nuneasca, ia zi-i, mă, Nuneasca sau Periniţa, să mai joc ca atunci... Uite aşa era, nene Mitică, o vreme ca asta, criglă... Înfloriseră pomii, und' te uitai, frumuseţe... A mea, în rochie albă...

Şi lui Dumitru i se păru o clipă că împrejur înfloriseră pomii, că în crengile lor cântau păsările cerului şi că-l dogorea soarele. Nu mai simţea frigul. Din tălpi urcau arsuri plăcute, ca şi când cineva i-ar fi plimbat o flacără de-a lungul picioarelor şi le-ar fi dezmorţit. Aşa-i ţinea iarna ţiganca lui picioarele toată noaptea în braţele ei, ca să i le încălzească, să-i fie bine.

- Nu te lăsa, Anghele, nu te lăsa, se mai întorcea către celălalt. Nu-l mai auzea nici el.

- Şi cum îţi spuneam, nene Mitică, n-a lipsit unul. Până şi duşmanu meu de moarte, Cîrlea, venise. Purta joben şi frac. Ce vrei, ţigan scuturat, îl ştii matale. Din cauza lui erau să se omoare nişte muieri de-l iubeau. Ce bătaie s-a încins! Dacă nu săream între ele, se omo­rau. „Staţi la un loc, ocările dracului!” strigam la ele, dar ce, mai m-ascultau? Praf mi-au făcut costumul de ginere. Ce vremuri, ce vremuri, nene Mitică, m-asculţi?

Împrejur nu se auzea decât contrabasul lui Anghel, horcăind ca un muribund, şi clinchetul crengilor îngheţate, pe care abia le mişca vântul. Ziua aluneca deasupra câmpiei, pe neştiute, scurgându-şi orele încete. Aci se încenuşa, aci cerul se albăstrea, şi totul înflorea în lumina abia ghicită a soarelui. Dumitru nu mai termina:

- Pe urmă ne-am dus la fotograf, cu maşinile...

Căldura aceea plăcută îi cuprinsese tot trupul, urca în obraji şi gura i se mişca din ce în ce mai greu. Ţambalagiul plângea fără să ştie.

- M-auzi, nene Mitică?

În aceeaşi zi, spre seară, nişte vânători găsiră lângă şanţul fortului „Căţelu” pe Anghel, cântând încă în faţa hoiturilor starostelui şi al ţambalagiului.

Erau trei oameni înalţi, îmbrăcaţi în cojoace, cu puşti în mâini, încă fumegânde. Împuşcaseră doi lupi şi-i alungaseră pe ceilalţi. Priveau la nebunul din faţa lor, care nu-şi mai termina cântecul. Anghel râdea încet, şi mâna lui dreaptă, rănită de ger, care mişca încă vioi arcuşul aproape rupt, nu se opri nici când îl suiră cu grijă în sanie. Avea privirile rătăcite, albe şi nu spunea decât atâta:

- Ce v-am spus eu, nene Dumitre şi nene Mitică, ţineţi-vă bine, să vă cânt eu un cântec... Ia ascultaţi...

Şi în timp ce sania uşoară aluneca sprinten pe zăpada scârţâitoare, vânătorii îl auziră abia şoptind cu o voce pierdută:

Drag mi-a fost pe lumea asta Calul, puşca şi nevasta, Calul mă călătoreşte, Puşca de hoţi mă păzeşte, Nevasta mă primeneşte...

Când termină, chicoti singur:

- Vă place, ce ziceţi?

Vânătorii aşezaseră morţii la spatele lui Anghel, unul lângă altul, începuse să ningă cu fulgi mari, uşori. Îşi strânseră mai bine cojoacele pe ei şi se făcură că nu aud nimic...