La borţoasa

Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vânătă şi rară. Sub streaşină caselor scunde luceau pânzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vântul spulbera frunzele corcoduşilor şi le arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipând în palmă. Lemnul ascuţit se înfigea în noroiul drumului. La rampă se strângeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atârna destrămat peste crestele gropii. Aglica pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi.

- Uite câinii, Paraschive! spuse ăl bătrân.

Dulăii urcau în goană poteca. Erau ogărâţi şi muşcaţi. Atârnau floacele de pe ei. Trecură.

- Şi ce soare! zise pungaşul. Urât e la pârnaie, Treanţă!

Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi începu să fluiere. Îi era cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemâncare.

- Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău!

Priviră pomii prăfuiţi şi cerul în care zburau păsările.

- Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tânăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici?

- Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul...

Şi aşa fusese. Mai mult de un an nu ştiuse ce-i lumina soarelui, încercase el, Bozoncea, să-i facă scăpaţi, o trimisese pe Didina pe la gardieni pe-acasă, nu fusese chip. Îi mai aduseseră o dată la tribunal la un apel, au vrut să fugă, n-au avut cum. Îi venise greu lui Paraschiv, dar zilele trecuseră. Era mai mâhnit, mai bătrân şi mai uscat la inimă. Avea ce povesti câte petrecuse. Că şi acolo erau reguli şi stăpâni.

Cum intraseră, i-au luat în primire hoţii mai vechi. Mai mare peste puşcăriaşi se afla un vătaf de se ţinea bine cu păzitorii. El tăia şi spânzura. Aveai nevoie de-o ţigară, de mâncare, voiai să trimiţi o scrisoare afară, la rude, el le făcea pe toate. Dar trebuia să-i dai. Lua şpagă şi o împărţea jumate-jumate cu gardienii. Cine i se împotrivea vedea pe dracul. Nu-l cunoştea Gheorghe. Mutu-i zicea. Tăiase oa­meni şi avea de stat o viaţă în puşcărie. Trăia ca la mă-sa acasă, ţinea ţuţări de-l serveau şi făcea pe nebunul.

Întâi pe Paraschiv l-a luat în focuri:

- Cum îţi zice, tolomacule?

- Da tu cine-oi fi? Nepotul lui Zmeu? se supără cel tânăr.

Nu prea se vedea bine. Celula era lungă şi întunecoasă. Într-un zid ardea o lampă chioară. Puşcăriaşii cei vechi au îngheţat. Noul venit nu le ştia obiceiurile. Gheorghe l-a tras de mână.

Vătaful s-a dat jos la ei. Se făcuse linişte. Nu mai mişca unul.

- Puişorule, tu n-ai mai fost pe la pension, se vede treaba. Nu ştii ce-i aia gherlă...

- Sanchi...

- Dă-te-ncoa...

Se apropiase. L-a apucat pe ageamiu cu o mână şi l-a tras lângă el. L-a văzut Paraschiv. Era un ăla jimbat, cu o faţă neagră, tăiată sub ochi. Mesteca o bucată de tutun.

- Cum îţi zice, mă, ţie?

- Da ţie cum îţi zice? Ce-oi fi vreun şpiler?

Vătaful a ridicat pumnul să-l lovească. Treanţă înlemnise. Cu o mişcare iute, pungaşul i-a prins muşchiul între degetele lui subţiri. I-a înmuiat mâna. Din ochii verzi ca mucegaiul ieşeau scântei. Se uitau şi ceilalţi.

- Aşa, micule! îl zădărî unul.

Cel tânăr l-a slăbit şi i-a lăsat pumnul în jos, spunându-i:

- Zexe-mi zice, dacă vrei să ştii!

Asta a fost. De atunci nu l-a mai atins nimeni, nici pe el, nici pe Gheorghe. Cărau ăilalţi hârdăul, măturau. Ei se uitau. Zicea ăl bătrân:

- Stăpâne am să-ţi spun de-acum...

Hoţii cei vechi le-au dat ţigări şi de mâncare. Au dus-o ca beii. Duminica venea ţiganca în Dealul Văcăreştilor şi le căra pui fripţi şi curcani. Le mai spunea câte ceva. Dăduse şi de urma lui Nicu-Piele. Îl ţineau şi pe el cu parale. Scăpase mai uşor. Avea de făcut numai şase luni de mititică.

O privea Paraschiv printre sârme şi-l apuca deznădejdea.

- Nu mai ies odată, Didino, de-aici...

- Şi ce-ai să faci?

- O să vezi tu.

- Te lauzi, grozavule!

- Mânca-ţi-aş ochii, dacă nu-mi vine să răstorn puşcăria asta şi să viu să te iau din braţele starostelui!

- Ce mai aştepţi? râdea ea întărâtându-l.

Paraschiv ar fi mâncat-o, aşa cum râdea cu toţi dinţii ei strălucitori şi umezi.

- Nu mai râde, Didino, nu mai râde! - Râd, na!

Şi-şi înfigea ţâţele tari în plasa care-i despărţea, ca şi când i le-ar fi dat lui. Începuse să-i placă şi ei manglitorul. Era tinerel-tinerel şi-o zăpăceau ochii lui veninoşi şi plini de poftă. Bozoncea se ramolea. Trecuse şi vremea lui. Începuse să-i albească părul pe la urechi. Pleca repede, să nu-l mai vadă pe Paraschiv.

Şi-acum că scăpase, pe ea o căuta. Îi spuse lui Gheorghe:

- O să vedem noi ce-i cu legea starostelui. Mi s-a urât să le ia el pe toate şi să-i joc la uşă.

Ăl bătrân îl privi cu spaimă. Bănuise el ce bănuise. Ăsta era om al dracului, se vedea după cum pune mâna. Nu se înşelase nici de data asta.

Paraschiv vorbea îndârjit, privind groapa adâncă, sălbatică:

- Mi s-a făcut sete, Treanţă, să stăpânesc numai eu peste hoţi, să călăresc Grivița şi Filantropia, să văd ce e-n Obor şi Mandravela şi să-i fur Stăpânului pe Didina, să v-o dau vouă s-o mârliţi şi s-o bat­jocoriţi, că 1-a lăsat pe Sandu şi s-a dus după ăl puternic!

Caiafa îl privea fără să spună nimic. Era frumos ucenicul, cu faţa lui pestriţă, aprinsă de o putere care-i lucea în ochi.

- ...şi să mă-ntorc şi la comisari şi să-i jughinesc, să le-arăt eu cum se bate! Şi să-l omor pe ăl de-mi punea cărbuni la subţiori, să beau sângele lui, oh...

În noaptea aceea au dormit în groapă, şi a doua zi, în zori, s-au dus la casa Didinei. În drum au trecut şi pe la simigii. Piaţa, plină. Grecii, cu tarabele încărcate. Mirosea de departe a dovleac copt şi a sămânţă prăjită. Au grăbit pasul. Drept la Iani în prăvălie s-au înfiinţat.

- Bună ziua la negustori! a zis cel tânăr.

Caţaonul înlemnise. Nici nu mai mişca. Codoşul îşi freca palmele cu bucurie.

- Ce mai faceţi, bre? a întrebat negustorul, cu jumătate gură.

- Bine, dar matale?

Şi i-au răsturnat taraba cu plăcinte. Grecul holbase ochii.

- Să nu crâcneşti! Credeai că ai scăpat de noi?

- Bine, mă!... l-a dojenit şi Gheorghe cu vocea lui frumoasă. De ce nu ne-ai respectat, mă? Că eram în lume, aveam treabă cu comisarul... De ce râdeai, mă, ia spune!

Iani tremura.

- Banii, dă banii, că te tai! i-a strigat Paraschiv.

- Ce-ai, bre, cu mine? Du-te la alţii mai pricopsiţi!

- Gura! Să n-aud un cuvânt! Haide, scoate mardeii, fără gălăgie! A aşternut caţaonul paralele pe masă. L-a scotocit ăl bătrân şi prin buzunare. A mai găsit. I-a arătat şi el muchea cuţitului:

- Îl vezi? Dacă se-aude vreo vorbuliţă după ce plecăm, s-a zis cu tine!

Bâţâia negustorul de frica morţii. N-a crâcnit. Au ieşit, i-au luat la rând. Au băgat pungaşii spaima-n simigii, să-i înveţe minte să mai râdă de ei.

I-au găsit pe toţi: pe Nicu-Piele, pe Sandu-Mînă-mică, pe Bozon­cea şi pe-a lui, mai frumoasă, veselă, cum îi stă muierii bine în focul vârstei. Lipsea numai Oacă, dus în dealul Filaretului, cu coliva-n piept, şi Titi Aripă. A întrebat ăl bătrân de ei.

Ruda Didinei o păţise cu starostele. Ce-i venise într-o zi, n-avea parale, se lipise de-un orb. Băgase mâna în banii de pomană. Nu zici că l-a adus Dumnezeu pe Bozoncea tocmai atunci! L-a văzut, cât era de-ai lor, l-a înhăţat de gât şi i-a dat peste ochi vreo două. Toate astea le povestea lunganul, de faţă şi el, abia ieşit din pârnaie, nimerit cu Stăpânul.

N-ar fi fost nimic. După ce i-a numărat gologanii cerşetorului şi i-a pus la loc, s-a uitat cu scârbă la ruda gagicii, şi cu degetul mic i-a tras afară cravata din flanelă. Titi Aripă avea o cravată de mătase, mândria lui de peşte. S-a îngălbenit tot, de ziceai că dă moartea-n el. A vrut să spună ceva. Bozoncea l-a scuipat drept în gură. De unde se găsise şi el să fure! Asta nu putea să i-o ierte Stăpânul.

De atunci nu-l mai văzuse nimeni pe tăinuitor. Sandu zicea c-ar fi auzit că s-a spânzurat, dar lui Nicu-Piele nu-i venea să creadă, pentru că ăştia, învăţaţi să trăiască bine, în poala muierilor, nu prea-şi ridică viața singuri, ca piţigoii. Şi ca să arate că-i părea rău de el pentru că petrecuseră împreună chiar în casa în care se aflau, încheiase dând din umeri, privind în ochii lui Paraschiv:

- De, mă ucenicule, altminteri, cum îl ştii şi tu, băiat bun, chit că bea apă dimineaţa!

Stăpânul, de bucurie, i-a luat după el pe Griviţa, la o cârciumă de-o ştia.

„La Borţoasa” era o veche grădină, spre şina Constantei, unde chefuiau şutii din Grant, feriţi de ochii politiei. I se dusese vestea pentru vinurile ei şi pentru grătarul pe care-l avea. Aici venea şi lume mai scuturată, negustori şi mahalagii din cartierele învecinate. Erau şi fanteze, de cântau dezbrăcate pe o scenă mică şi dărăpănată, să facă plăcerea pungaşilor şi să le zică la ziuă câte ceva fără perdea. Gheorghe cunoştea, mai petrecuse în tinereţe acolo. S-a bucurat.

- Hai, Stăpâne, cum nu... Să ne frigă Borţoasa nişte momite şi nişte ficăţel, să-l treacă ea prin ardei şi să ti-l dea cu sângele şi cu gustul său, eh, ce ştiţi voi, geamabetilor! Păi când am tăiat eu mahalaua aia, la Ciucea, cu Toropeală, aici am venit, aveam biştari să vă-ngrop, numai aur...

Ştiau caramangiii. Mai auziseră povestea asta de o sută de ori. Sandu i-o reteză scurt:

- Lasă, Treanfă... Pe urmă au venit comisarii, i-aţi pus la masă, i-aţi îmbătat şi le-aţi luat centiroanele, cunoaştem...

Ăl bătrân s-a întristat. Nu-l mai ascultau. A dat din umeri şi-a luat-o înainte.

Noaptea de toamnă, luminoasă şi caldă, abia începuse. Pe Calea Negustorilor treceau trăsuri şi maşini. În urma lor rămânea praful.

Ajunseseră. Prin gardul de lemn verde se vedea câteva lămpi mari, strălucind. Se auzeau lăutarii, şi mirosul de mititei şi de porumb fiert se simţea de departe. La poarta grădinii, câteva ţigănci vindeau marfa în foi uscate. Era îmbulzeală, chelnerii îmbrăcaţi în halate albe, cu şervete lungi pe braţ, purtau în goană tăvi cu fripturi şi patricieni, farfurii cu gogoşari aromaţi sau castraveţi în oţet. Din fundul grădinii răzbătea zgomotul făcut de grataragiu cu cleştele său. Pe două şiruri, în dreapta şi la stânga potecii pe care păşeau, erau înşirate mese uşoare, acoperite cu americă tărcată, în culori vii. Pe scaunele cu spătar şedeau negustori şi oameni de-ai lor. Râdeau încălziţi de vin, săltând burţile încinse în centuri lucioase de piele. Mâncau cu poftă, ducând repede furculiţele la gură, mestecând cu zgomot, privind rar în lături şi numai atunci când răsuflau după un pahar de vin rece. Mai într-o parte, unde nu bătea aşa tare lumina, erau şi mesele man­glitorilor. Câţiva l-au cunoscut pe Bozoncea şi i-au dat bună seara. Starostele le-a răspuns vesel. Şi-au făcut loc, alături, lângă o poartă care da în câmpul Chitilei, să poată fugi dacă era nevoie. Paraschiv citi afişele colorate, lipite pe gardul împletit:

AICI CÎNTĂ ZAVAIDOC,

CÎNTĂRET POPULAR DE ARII ŞI CÎNTECE NAŢIONALE. ÎNCURAJAŢI ARTIŞTII ROMÂNI!

DACA BEI MORI, DACA NU BEI TOT MORI!

DECI MAI BINE BEA CĂ VIATA E SCURTĂ!

BORTOASA VĂ ZICE POFTĂ BUNĂ!

CONSUMAŢI RENUMIŢII PATRICIENI DE CASĂ!

Un tal aduse o listă de mâncare şi i-o dădu lui Bozoncea. Pe hârtia lucioasă, felurile erau scrise cu creion chimic, într-un fel curios:

MENU

LA BORTOASA, restaurant şi grădină, cântă ZAVAIDOC şi orchestra

ANTREURI:

Ridichi, brânză Telemea, roşii la gheată, caşcaval, şvifer, peşte, omar, stridie, Morun. ICRE.

Ţuică, secărică, drojdie.

SALATĂ LA GREC

Nu consumaţi scobitorile la ciorbă!

Dacă nu-i bună salata, ascultă-l pe

ZAVAIDOC!

CIORBE:

Supă grasă cu mujdei. Renumita ciorbă de SUS INIMA ROMÂNI! Ciorbă de bătături. Oasele daţi-le la câini!

FELURI:

Ostropel de văcuţă cu Salată VERDE.

Anghimaft cu orez.

Ardei umpluţi.

Raci.

Astăzi: FRIGANELE.

BEŢI VINURILE NOASTRE: Muscat-Ottonel, Saba, Valea Dosului.

Fripturi:

Purceluş la MICA VITEZĂ VACĂ cu cartofi pai RIDICHI Accelerat Fudulii de berbec INIMĂ LA TAVĂ cu spanac Mititei, patricieni, debreţini la comandă. VIN NEGRU, Mamă, mamă!  Bere blondă şi brună la halbă şi la Ţap. Dă chelnerului bacşiş şi nu uita pe lăutari! V O E B U N Ă! Cafele, prăjituri de casă. Lichior, Ţigări

POFTĂ BUNĂ vă urează BORTOASA

Urma o fotografie a patroanei, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi veselă, care râdea clienţilor.

Citi o dată şi Nicu-Piele. Era babilonie curată.

- Ce vreţi, marafeţilor? u întrebă Bozoncea.

Lui Mână-mică îi rămăseseră ochii pe icre. Stăpânul chemă chel­nerul şi porunci. Întâi câte o drojdie, dar mai mare, şi să aşeze şi un vin negru de trei inşi la gheaţă, să se găsească din vreme la baterii, apoi câte o bucăţică de caşcaval cu roşii şi mititei, câţi or încăpea pe grătar, pentru ca la urmă să facă şi câteva fripturi aşternute bine pe cărbuni, date prin fum, să meargă băutura.

Pe estrada de scânduri se urcase orchestra şi o melodie uşoară sui deasupra grădinii. Didinei şi lui Sandu le aduseră câte o farfurie de icre şi bere. Ăi scăpaţi din puşcărie mâncau fără să scoată un cuvânt. Erau hămesiţi şi doriţi de lucru bun. Ce-au vrut le-a pus starostele dinainte. De aia-i plăcuse lui Gheorghe să-l slujească. Stăpânul nu se uita la parale; când era de petrecut, petrecea...

Un bărbat negricios şi gras, cu părul cărunt, se urcase pe scena îngustă. Purta la gât o cravată bogată, cu picăţele, strânsă sub bărbie. Negustorii din jur bătură din palme. Era Zavaidoc. Avea o voce plăcută şi râdea. Începuse uşurel:

Foaie verde tei rotat, Mama cînd m-a alăptat, Nu cu lapte, cu păsat, Cu vin vechi m-a adăpat...

Nu mai mânca nimeni. Toţi întorseseră capul spre cântăreţ. Vocea lui acoperea grădina. Chelnerii se opriseră sub lămpi, ascultând şi ei. Paraschiv ridică ochii. Didina avea pe buze o spumă subţire şi albă de bere. Îşi lingea gura sălbatică cu limba şi strângea uşor fălcile. Frumoasă era! Juca o stavă de cai sub pielea ei. Se cutremură carnea pe el. Ibovnica simţise şi se făcea că se joacă cu o furculiţă. Numai ăl bătrân băgase de seamă. Ţiganca se întoarse puţin şi râse uşurel spre pungaş. Asta i-a pierdut şi pe el, şi pe ea. A înţeles cel tânăr că nu mai avea mult de aşteptat. Şi l-a cuprins o veselie nestăpânită, şi s-a apucat să dea paharele peste cap. Era o bucurie de vin!

Cântecul se isprăvise. Negustorii şi şuţii de alături bătură din palme. Viorile iar se îndulciră şi guristul o dete pe limba lor:

Păi, m-am uşchit de la armată,

măi, măi, Pentr-un puişor de fată,

măi, măi.

- Aşa! se însufleţiră pungaşii.

Chelnerii cărau fripturile, nu mai isprăviseră cu mâncatul .Vinul aburise paharele înalte şi străvezii. Avea culoarea prunei brumării şi le era mai mare dragul că trăiesc, că sunt liberi şi că petrec.

Când s-au mai matolit, a început Gheorghe să-şi aducă aminte. Îl întreba Bozoncea:

- V-au bătut, mă?

- Pe săturate. Râdea Stăpânul.

- Va să zică, a învăţat şi Paraschiv meseria? Mai că nu plângea Treanţă.

- Ne-au ars cu cărbuni... - Ei?

- Da, şi ne-au bătut cu frânghia udă...

Se făcea carnea ca la găini pe hoţi, că pătimiseră fiecare şi ştiau ce-i aia bătaie la politie.

- Şi cine mai era pe-acolo?

- Lume bună, Stăpâne. Păi alde Gătitu, Arsene, Mula, Ilă-Plic, Vizante...

- Şi ce făceau?

- Ce să facă? Şedeau la umbră şi dădeau la peşte... Starostele se gândea. Spuse cu amărăciune:

- Ei, îi strânge câte unul, câte unul, se duce dracului tagma hoţilor! Cine o să mai spargă o casă, cine o să mai bage o gaură?

Şi mai sorbi un pahar, cu sete, înfricoşat puţin şi de soarta lui. Privi la ţigancă. Numai pe ea să nu i-o fi luat cineva, s-o ducă prin puşcării, că moarte de om ar fi făcut...

Chemă lăutarii la masă şi-i puse să-i cânte la ureche. Se îmbătase. Zicea Zavaidoc:

Păi, banii, banii i-aş blestema,

Că nu-mi trebuie, oh, mama mea,

Dar cine-i are, oh,

Cine-i are, maica mea,

Trăieşte cu nepăsare,

Griji n-are, oh, mama mea...

Sandu a turnat în pahare, le-a dat şi ţiganilor:

- Beţi, mă, de sufletu nostru, că mâine-poimâine ne prăpădim! Guriştii sorbiră vinul şi iar zdrăngăniră coardele.

Piele şi Paraschiv se uitau la şanteze. Pe scenă ieşiseră vreo cinci femei, abia acoperite de rochiile scurte. Aveau pulpele goale şi dansau după sunetele unui pian. Negustorii se prăpădeau privind. Ele băteau podelele murdare cu tocurile pantofilor în acelaşi timp, se lăsau pe vine, săltau din buric şi făceau cu ochiul crailor. Aceştia aruncau cu piese de cinci lei pe scenă şi clipeau la muieri.

In jurul lămpilor se strânseseră ţânţarii. Răcoarea toamnei acoperea boschetele de iederă roşie şi leandrii ţepeni de la intrare.

- Pă care-o iei, Nicule? întrebă Mînă-mică.

- P-a din dreapta, de are aluniţă la genunchi.

- Mama lor de coarde, mi-a venit zbânţul...

Se ridicară clătinându-se şi se apropiară de scenă. Şantezele în­cepură să joace mai cu foc şi, când cortina de pânză decolorată căzu peste capetele lor, fugiră repede în grădină la gagii. Pungaşii opriră două şi le luară la masa lor. Nu se supăra Bozoncea.

În zori, au lăsat bacşiş chelnerilor şi au plecat cu lăutarii în trăsuri. Paraschiv se nimeri lângă Didina, care-l ţinea pe staroste în braţele ei. Stăpânul adormise, legănat de trapul uşor. Nu spunea nimic pungaşul. Privea numai cerul albicios şi salcâmii despuiaţi ai Griviţei. Copitele cailor loveau caldarâmul şi în celelalte trăsuri se auzeau chiuiturile hoţilor. Lămpile albastre cu gaz aerian lăsau sub ele, pe trotuarele pustii, umbre albastre.

Birjarii întrebau din când în când:

- Încotro?

- Înainte, făcea Gheorghe şi iar se lăsa pe spate, fumând.

- Dii! îndemnau vizitiii caii somnoroşi.

Răceala dimineţii învineţise obrazul frumos al Didinei. Paraschiv nu-şi mai lua ochii de pe ea. Într-un timp, ibovnica se întoarse cu frică şi-l întrebă, trăgând cu ochiul la cel din poale:

- Ce te-oi fi uitând atâta?

- Mi-eşti dragă, Didino, şopti cel tânăr, şi-am să te iau, şi-am să fac moarte de om pentru tine, şi-am să te pedepsesc...

Cerul se limpezise. Era înalt şi sticlos. Din depărtare se simţeau mirosul ascuţit de gunoaie şi miresmele vechi ale gropii. Ţiganca râse:

- Nu te cred.

Acolo ar fi răsturnat-o. I-ar fi muşcat gura şi-ar fi bătut-o. Trupul greoi al lui Bozoncea se mişcă. Tăcură, înspăimântaţi amândoi. Staros­tele dormi mai departe.

Până în Caţavei nu se mai auziră decât cântecele lui Zavaidoc, care se suise pe capra trăsurii, şi copitele cailor: trap, trap, trap, trap...