Stăpânul

  

La o petrecere, când s-au mai liniştit presării, că-i iertase regele pe dezertori, l-a simţit Bozoncea pe ucenic.

Era o noapte slută, aproape de Crăciun. Viscolea, viscolea. Staros­tele, cu damful în cap, i-a dat afară şi s-a apucat să-şi iubească ibovnica. Striga Didina în braţele lui de plăcere, şi Paraschiv a auzit-o. A pândit până a adormit Stăpânul şi-a intrat în odaia de-alături. Îi mirosea a carne de muiere. Pe la două, a ieşit ţiganca numai într-o cămaşă scurtă. S-a uitat afară. O lampă cu fitilul mic îi lumina chipul răvăşit şi aţâţat. Gura îi era umedă şi prin cămaşa lucioasă pungaşul i-a văzut ţâţele, puternice şi tari. I-a stat în faţă şi-a apucat-o în braţele lui.

Didina s-a speriat şi-a strigat scurt. El i-a pus palma pe buze şi a îmbrăţişat-o. Avea un trup fierbinte şi drept. S-a zbătut puţin, dar n-a spus nimic.

Dincolo se trezise starostele. A auzit frământarea înăbuşită şi-a dat să se ridice. Atunci a prins cuvintele gagicii cu urechea lui ascuţită.

- Eşti nebun? Nu acum. Se scoală Bozoncea şi dăm de dracu, n-auzi, Paraschive?

Hoţul o ţinea lângă el, ameţit de mirosul părului.

- Da când? a întrebat gâfâind.

Ibovnica s-a mai zbătut să scape, dar n-a putut. Cel tânăr i-a muşcat gura de câteva ori, pornit, nebun.

Starostele a scos cuţitul de sub pernă. S-a ridicat uşurel într-un cot şi s-a apropiat de uşa deschisă. Tremura, orb şi înfricoşat de vânzarea muierii.

Glasul Didinei se auzi limpede:

- Mai bine vino sâmbătă, noaptea, dar să nu ştie Bozoncea, că ne omoară pe-amândoi. Spune-i că pleci undeva, şi eu o să te-aştept...

- Dar dacă doarme la tine?

- Îl mint eu şi nu mai vine.

Stăpânul îşi simţi mâinile amorţite şi reci. Îşi dădu seama că era bătrân. Paraschiv l-ar fi omorât acolo dacă l-ar fi băgat de seamă. Altădată cum l-ar mai fi spintecat cu suriul lui, cum i-ar fi luat maţele-n cuţit, dar acum era moale ca o cârpă, ostenit şi scârbit, neputincios. Îl cuprinse o mâhnire ca înaintea morţii. Totdeauna fi fusese frică de clipa asta, când or să-l părăsească şi prietenii, şi puterea. Iar pe femeie atunci ar fi ucis-o, că i se golise inima, cum ai răsturna o căldare. Şi o spaimă pe care nu o ştiuse niciodată îl apucă. Nu mai dăduse de mult cu şişul. Ucenicul trebuia lovit în moleşeala dragostei. Iar pe ibov­nică cu frânghia udă trebuia s-o bată, să-i taie nasul, că fusese necredincioasă.

Se linişti pe măsură ce ura lui pentru amândoi îl făcea să se gândească la ce pedeapsă să-i ţină, să-i chinuie. Paraschiv trebuia ucis pe îndelete, fără grabă, să se înveţe minte să se mai ridice la femeia lui de Stăpân.

Muierea scăpase din braţele pungaşului. Starostele se aruncă în pat prefăcându-se că doarme.

Didina călca în vârful picioarelor, uşurel, să nu-l deştepte. Celălalt răsufla greu dincolo. Umbra lui subţire juca pe pragul scund, luminat de lampă.

Bozoncea simţi carnea tare a femeii de lângă el, şi pofta i se iscă, arzătoare. Îi veni să plângă de mila lui.

Se prefăcu că se trezeşte atunci şi puse mâna pe pieptul muierii.

- Tu dormi? întrebă. - Nu.

Şi-o muşcă dornic de ţâţe.

- Stai! se împotrivi Didina. - Nu.

- Să închid uşa.

Stăpânul o lovi cu sete peste fată de două ori. Ea nu scoase nici un cuvinţel. Îl primi aşa cum era, sălbatic şi nedomolit. Simţi cum o striveşte şi o înăbuşă. Vru să nu strige, să n-o audă celălalt, dar nu mai putu...

Ca turbatul a fost Bozoncea săptămâna aia. Şedea muma-n cârciumi, cu lăutarii alături. Bea şi nu se cunoştea. Zvârlea cu banii, parcă-l apucaseră pandaliile. Nu ştiau hoţii ce-i cu el.

- Să fim veseli! striga. Să petrecem, că cine ştie...

Numai Gheorghe era posomorit. L-a luat deoparte pe Paraschiv:

- Mă, nu te-a simţit Stăpânul?

- Cu ce să mă simtă?

- Că te-ai dat la Didina...

- Nu-ţi fie târşală...

Cel tânăr era bucuros ca un ginere. Nu se mai uita la ceilalţi. Număra zilele, şi ele parcă nu mai treceau. L-a luat pe codoş şi-au mers la Tarapana, să facă rost de bani, că avea de gând să meargă cu daruri la Didina. A trebuit să mărturisească ălui bătrân.

- Treanţă...

- Ce e?

- Mă, sâmbătă mă duc în nuntă...

- Ce nuntă?

- Eh...

A ghicit caiafa.

- Păzeşte-te, Paraschive, că nu te văd bine...

- N-o fi el mai al dracului decât mine... - De.

- Da până atunci am nevoie de tine, trebuie să dăm o gaură, să facem rost de pitaci...

S-a-nvoit Gheorghe.

- Haide.

S-au vânturat ce s-au vânturat prin faţa prăvăliilor şi-au ochit un husăn de avea bani grubă pe el. Se vedea că e venit din provincie, după cumpărături. Codoşul a ginit unde ţinea taşca şi s-au luat după el. Se dichisiseră, că aşa trebuia la ocazii d-astea. Paraschiv a pregătit la repezeală alt portofel, l-a umplut cu jurnale îndoite şi i l-a dat lui Gheorghe. Negustorul, ce să ştie, mergea liniştit înaintea lor. A luat-o Paraschiv la picior şi l-a întrecut. Mergea, mergea. În spate, ăl bătrân se uita cu nepăsare în galantare. Provincialul a mai intrat, a mai cumpărat ceva pentru ai săi, de acasă, vai de mama lui. Avea şoşoni de pâslă, călduroşi, şi un palton nou, cu gulerul bogat. Fuma liniştit şi trăgea în piept aerul rece al zilei de iarnă. Manglitorii nu-l slăbeau. Unul înainte, altul pe urma lui. La un colţ, o dată s-a oprit Paraschiv, s-a pipăit bine la piept şi a început să strige:

- Aoleu, portofelul!Clientul venea agale, nepăsător. Când a ajuns în dreptul zulitorului, acesta l-a oprit:

- N-ai găsit matale un portofel?

- Ce portofel? s-a uluit negustorul.

- Aşa, unul de piele galbenă. Se mira străinul cu gura căscată.

- Zău dac-am văzut ceva!

S-a apropiat şi Gheorghe. A întrebat într-o doară, ca trecător:

- Da ce s-a întâmplat?

Pungaşul a spus speriat, cu ochii în zăpadă, căutând parcă:

- Am pierdut un portofel, şi în spate nu venea decât dumnealui. L-am întrebat dacă nu l-a găsit.

Provincialul se îngălbenise. Se jura pe copiii lui de-acasă:

- Să nu mai văd dacă ştiu ceva! Sunt om serios. Codoşul îl luă cu binişorul:

- Parcă dumnealui zice că l-ai luat dumneata? Dar să te caute, sau mai bine să te caut eu, că nu vă cunosc nici pe unul, nici pe altul...

Se strânseseră încă vreo doi trecători care nu înţelegeau.

- Aşa e, spuseră de bună-credinţă.

- Bine, caută-mă, se învoi clientul, bucuros că scapă numai cu atâta. Treanţă îl luă ca la poliţie. Îl scotoci prin buzunarele pantalonilor, i le întoarse pe dos, trecu apoi la cele ale hainei. Mormăia:

- Aicea nu-i, aicea nu-i... Cum ziceai dumneata că e portofelul?

- De piele, spuse Paraschiv cu ochii-n patru. Când dădu de taşca omului, se miră:

- Ia să vedem, n-o fi ăsta, să nu rămînă vorbe...

Se uită, îl desfăcu, văzu banii, citi actele cu voce tare şi puse la loc portofelul lui pregătit, îndopat cu hârtii. - Nu-i! Negustorul râse mulţumit:

- Vezi, domnule? Nu simţise.

- Iertare, o să-l mai caut, zise Paraschiv.

Cercul se sparse. Codoşul se prefăcea că râde de el:

- N-oi fi avut dumneata portofel! Câţi am văzut eu d-ăştia care fac pe nebunii...

Trecătorii plecară la treaba lor. Clientul se îndepărtă uşurat şi liniştit. În buzunarele ălui bătrân atârnau miile. Au şters-o. Unul într-o parte, altul în alta:

- Cărei, că ne-apucă ploaia!

S-au întâlnit tocmai într-o cârciumă şi-au făcut banii jumate-jumate.

A plecat Paraschiv la târguit. Ce n-a cumpărat? Un curcan, sticle de vin, s-o încânte pe gagică. A făcut un coş şi 1-a trimis. Gheorghe l-a dus. Pe urmă s-au întors în ceată amândoi. Hoţii petreceau într-o cârciumă din Dorobanţi. Bea Bozoncea de joi seara şi nu se mai odihnea.

Când l-a văzut pe ucenic, s-a întunecat. L-a luat cu frig pe codoş. Cel tânăr ce să înţeleagă în ameţeala dragostei? A lui era lumea! Caiafa îi făcea ploile:

- Huidumelor, să vă bateţi copiii, se-nsoară Paraschiv...

- Ce vorbeşti?! s-a mirat Piele.

- Da. Merge la una de-a trăit cu ea, că i s-a urât.

- Şucară? a întrebat Mînă-mică.

- Şi când pleci? a zis şi Stăpânul într-o doară.

- Păi sâmbătă pe la prânz. Luni sunt al vostru. Pe unde vă găsesc? Hoţii s-au uitat la staroste. Ochii lui erau negri, întunecaţi. A mai băut un pahar, şi-a şters gura şi-a lăsat mâna pe masă:

- Păi tot aici, mânca-ţi-aş sufletul, că s-a stricat timpu şi-am chef de petrecere...

Gheorghe, numai ochi. L-a ghicit Bozoncea. Era omul ucenicului, va să zică săpau amândoi în puterea lui.

- Beţi, mă curcilor, ce vă uitaţi la mine? s-a înveselit hoţul deodată. Ia, Paraschive, ia, Sandule, ce stai Nicule? Să ne mai dea un rând cu întărâtarea sa, că mi s-a făcut foame.

Mâna lui puternică a ridicat paharul şi l-a izbit de podele:

- Lăutarii! Să vie lăutarii!

Ţiganii erau doborâţi de oboseală. De trei ori îi îmbătase până acum starostele şi nu-i mai slăbea. Cucăiau şi caramangiii, cu capetele pe masă, numai lui Bozoncea îi era bine.

- Ia zi-mi, Mitică, p-ăla: Aolică, Gică, Gică! a poruncit.

Guristul a chemat pe ăilalţi aproape şi-a început să cânte:

Aolică, Gică, Gică,

De te-oi prinde la gagică,

De client o să te pierd,

C-un cuţit să te dezmierd,

Şi-n pământ te-oi înveli,

Să te saturi de-a iubi...

Stăpânul pusese ochii pe Paraschiv. El n-a băgat de seamă. Bea vesel cu Nicu-Piele.

Lăutarul iar se apropie de urechea Stăpânului:

...Şi din gură, floare rară,

Să-ţi iasă la primăvară.

Viermii prin a tale plete,

Dulce, cum să se desfete...

Gheorghe nu mai bău. Bozoncea se făcuse albastru la obraz. Turna vinul în el şi nu ostenea.

Sâmbătă, pe la patru după masă, a plecat Paraschiv. La uşă, Treanţă i-a şoptit înspăimântat:

- Bagă de seamă, bagă de seamă... Pungaşul i-a râs în nas:

- Taci, fleoarţă, din gură! Paguba dracului!

Afară, ningea mărunt, cu fulgi mici şi deşi. Oraşul, alb ca o rochie de mireasă, strălucea în lumina zăpezii. Şutul avea o inimă uşoară şi-o veselie de tânăr cu noroc. S-a oprit pe la frizeri, s-a mai tuns, s-a mai bărbierit, s-a parfumat ca un fante şi, spre seară, puţin ameţit de vinul băut şi de aşteptare, a luat-o spre mahalaua Didinei, cu un buchet mare de garoafe în mâna îngheţată. Peste petalele roşii ca sângele cădea găteala iernii într-un joc rece, iute.

În cârciumă ardea un godin mic care scotea fum. Pungaşii dăduseră afară pe ceilalţi muşterii şi Bozoncea strigă la Dumitru:

- Să-mi faci geamparalele, auzi tu, să joc, că nu mai pot... Mînă-mică, beat mort, căzuse pe masă. Nicu-Piele se ţinea bine, deşi începuse să plângă. Neacşu se căznea cu acordeonul. Îşi aduseră aminte de Oacă.

- Unde-o fi Ciupitu, săracu! sughiţă lunganul copleşit. El pe patul spitalului, şi noi în petrecere...

Starostele i-a dat una peste gură:

- Să nu-mi boceşti aici când mi-e bine mie, că în seara asta scap eu de toţi duşmanii mei... V-aţi făcut ai dracului, ai?

L-a trimis pe Gheorghe după curve:

- Să-mi aduci aici toate coardele, Treanţă, m-auzi tu? Că vreau să fac una mare! Da repede! Du-te la gară, la Hotel Nord şi cară-mi toate boarfele de-acolo, să-mi vii cu ele, să le pun să joace cu mine, că voi nu mai sunteţi în stare. Da repede, că n-am timp.

A plecat ăl bătrân, îi era frică de nebun. Într-un ceas a fost cu cinci muieri după el. Au umplut cârciuma. Se ruga negustorul de ei:

- Da mai duceţi-vă, neiculiţă, şi la altul, că m-am săturat, ajunge...

- Nu ne supăra! a zis blând Mînă-mică, atunci trezit din somn cu poftă de băutură.

- O, că plecăm, a adăugat şi Stăpânul. Plecăm, că am treabă în noaptea asta...

Codoşul i-a simţit privirea pe el. Îi mirosise starostelui, nu mai era scăpare. Şi-a dat groaza-n el. Tremura tot, cu privirile în pământ. Bozoncea îi turna pahar după pahar, să-l îmbete.

- Ia, puişorule, ia cu mine... Mitică Ciolan cânta:

Foaie verde şi-un susai,

Inimă de putregai,

N-am un cuţit să te tai,

Să văd înuntru ce ai?

Anghel a întins vioara şi caramangiul i-a umplut-o cu poli:

- Na, mă, na, da să-mi ziceţi şi p-ăla: Soarele m-a blestemat... Vioristul a deschis pliscul lui şi i-a făcut plăcerea hoţului:

Soarele m-a blestemat

Să nu iau fată din sat,

Că astea sunt şmecheroase

Şi cu ele nu faci casă,

Te toacă şi te mănâncă

Şi-şi iau drumul să se ducă,

Te las noaptea culcat,

Se duce la altu-n pat...

Călifarul îşi pironise ochii în oglinda vinului. Îl ardea cântecul. Anghel nu terminase. O luă mai repede:

Nu te blestem ca să mori,

Te blestem ca să te-nsori

Şi să ai vreo trei feciori,

Trei feciori ca trei bujori

Şi să faci vreo trei copii,

Şi să-fi moară ăl dintâi,

Şi să-ţi moară ăl dintâi...

Bozoncea a vărsat paharul pe duşumele. A privit crunt împrejur. S-a ridicat. Era negru şi avea o faţă sălbatică, înspăimântătoare.

- Gata! Merge toată lumea cu mine! A strigat şi la negustor: Să-mi dai un butoi cu vin şi o căruţă, plătesc! Uite, cât vrei? Na!

Şi-a pus tot ce-avea la el pe masă. Sutele albastre i-au luat ochii cârciumarului. A pus o slugă de-a înşeuat o droaşcă de-o avea, a suit butoiul cerut pe şleauri şi-a desfăcut cepul. Pungaşii şi curvele s-au căţărat pe unde-au putut, nedumeriţi, dar speriaţi de glasul grozav al Stăpânului care poruncea.

- Mână! a strigat argatului. Să mă treci Griviţa pe la Gara de Nord, şi de-acolo s-o iei spre Trei Coinaci...

Gheorghe murise de frică la spatele căruţei. Coardele cântau bete de gâtul lui Sandu şi-al lui Piele. Acesta le umbla în sân, vârându-le zăpadă între ţâţe. Starostele s-a urcat deasupra butoiului, din care ţâşnea un vin negru, spumos. Hoţii chiuiau în gura mare şi lumea ieşise pe la porţi. În zăpadă rămânea o dâră neagră şi roatele droaştei scârţâiau.

- Cântă, Neacşule! Să audă toţi cum chefuiesc eu! urla de sus Bozoncea.

Mitică Ciolan abia se ţinea într-o margine. Pe crucea căruţii, Dumitru bătea ţambalul cu greutate, sprijinindu-se de şleauri cu picioarele îngheţate.

La gară, au simţit hamalii că e rost de petrecere. Alergau cu şepcile în mână să culeagă vinul risipit. Se lipiră şi vreo câţiva ţărani care aşteptau trenurile de noapte. Îşi umpleau căciulile lor încăpătoare cu băutură şi strigau veseli la pungaşi:

- Să-ţi trăiască! Să-ţi trăiască! Stăpânul urla cătrănit către ei:

- Luaţi, mă, şi beţi de sufletul lui Bozoncea! C-a murit, săracu! Luaţi, fraţilor...

Mînă-mică îi mai strunea pe ţigani:

- Gâdilaţi dracului cobzele alea, că dă moartea-n voi, para­ponisiţilor!

Nicu-Piele juca în căruţă, de hazul lumii, ce se ţinea pe margini.

- Să trăieşti, vereşcane! strigau hamalii bând din şepcile pline cu vin.

- Cântaţi, mă gaşperilor! se mai supăra iar starostele, nemulţumit. Cântaţi, mă, c-a murit Bozoncea, mă, săracu...

Pe faţa lui îngheţată se scurgeau lacrimi mari. Hoţul le simţea alunecându-i pe gât şi pe piept şi o durere fierbinte îi apăsa inima. Privea zăpada spulberată de copitele cailor, înghesuiala dimprejur şi nu mai înţelegea nimic.

Era ostenit, ostenit...

La casa ibovnicei ardea lampa. A bătut în geam.

- Cine-i? s-a auzit dinăuntru glasul femeii.

- Eu, Paraschiv.

I-a deschis. Ţiganca îl aştepta cu masa întinsă, numa-ntr-un capot, cu privirile speriate şi cu poftă de bărbat. A întrebat de staroste: - Unde l-ai lăsat?

- Petrecea cu hoţii.

- Şi n-a băgat de seamă?

- Da de unde! îi cântă lăutarii.

Uşurată, muierea l-a aşezat să-i guste mâncarea. Era flămând pungaşul. Ştia gagica să trăiască. Pe masă, stăteau câte bunătăţi şi vinul starostelui.

A ciugulit şi ea puţin. Se uita mai mult la el. De când îl plăcuse, şi-acum îl avea alături! Cel tânăr muşca dintr-un hartan de pasăre. Avea gura unsă de grăsime şi îi sclipeau ochii când apuca paharul. Râdea fără să spună nici un cuvânt, liniştit.

La urmă, s-a ridicat în picioare. A stins lampa. Didina tremura toată.

- Sufletul meu, spuse.

Şi-o luă în braţe şi-o culcă în culcuşul starostelui. Îşi aduse aminte cum îl bătuseră la poliţie şi cum se gândise în pârnaie la ea, de toate zilele acelea când pleca, şi ei rămâneau în puşcăria friguroasă, de nopţile când îl păzise pe Stăpân şi-o auzise strigând în braţele lui. Acuma o ţinea caldă şi despuiată în braţele sale şi-i venea să iasă afară cu ea de gât, să strige hoţilor, dacă l-ar fi auzit: „Bă, s-a terminat cu Bozoncea! A mea-i Didina! N-o mai dau! Iar pe el o să-l sfârtec!”

Ibovnica avea jar sub piele. O dată l-a încolăcit. Nu mai avea Paraschiv puteri. A umplut patul cu părul ei aspru, l-a muşcat de gât şi l-a răsturnat. Îşi plimba gura ca focul pe trupul lui, sub subsuori, pe piept şi pe la buric. Îl scormonea cu limba şi-l împungea. Se zbătea pungaşul. Îl împletise cu crăcii ei lungi şi-l murseca. N-a mai ştiut nimic apoi.

Pe la trei, când se ridicase luna deasupra Caţaveiului din cerul spulberat, l-a lăsat răpus între aşternuturi. Afară, era o iţă de lumină putredă, şi vîntul împrăştia zăpada din curte. În geamuri se clătina lumina ştearsă a nopţii de iarnă.

Gagica s-a ridicat într-un cot şi 1-a privit. Caramangiul horăia doborât, gol, între perne. S-a uitat afară. Curtea era albă în lumina lunii. A auzit câinii departe şi un zvon de lăutari. Pe nesimţite a cuprins-o spaima. Parcă se făcuse frig în odaie. L-a zgâlţâit pe Paras­chiv.

- Scoal’!

El dormea adânc. A mormăit:

- Ce-i?

- Scoal’, că mi-e frică...

Îi era greu celui tânăr. S-a uitat împrejur şi şi-a adus aminte unde se afla. Didina şedea la geam şi asculta. S-a ridicat, scuturându-şi lenea.

A auzit lăutarii mai aproape.

Atunci a văzut ibovnica o umbră lungă mişcându-se în curte. A ţipat, astupându-şi gura cu pumnul:

- Nu ştiu cine-i afară!

S-a răcit pielea pe el. Muierea tremura. Pungaşul şi-a tras nădragii şi cămaşa. A scos şişul. Uşa s-a dat de perete şi în prag îl văzură pe Bozoncea. Luna îi lumina umerii puternici şi juca pe preşuri. Îl ţinea c-o mână pe Gheorghe, care gâfâia asudat. Încă se auzeau lăutarii şi chiotul curvelor venind din urmă.

- Aici erai, Paraschive? a întrebat starostele. Didina a căzut pe aşternuturi.

A înţeles cel tânăr. Stăpânul s-a întors către codoş:

- Asta o fi muierea lui, Treanţă, că tu mi l-ai trimis la însurătoare. Şi l-a plesnit cu pumnul de l-a pus jos.

Paraschiv s-a dat doi paşi înapoi, a apucat lama suriului şi-a aşteptat. De-abia se dezmeticise din plăceri şi o lene ucigaşă îl cotropea încă.

Cataroiul râdea sălbatic, clătinând din pieptul lui uriaş.

- Zi, d-ăştia mi-eşti, ucenicule?

Îi trecuse oboseala. La şoseaua Mandravelei, dăduse sluga cârciumarului la o parte şi mânase el caii. Trap i-a adus. Nu mai putea să rabde gândul de a-l şti pe Paraschiv în braţele ibovnicei. Îi părea rău că nu l-a omorât, acolo, la cârciumă, să nu mai ajungă până la ea. Aproape de casa Didinei, căruţa se împotmolise în noroi şi o luase pe jos, târându-l după el şi pe ăl bătrân, mai mult mort decât viu.

Îl privi pe ucenic şi alese locul unde să-l lovească. Strigă apoi la ceilalţi de afară, care se apropiau neştiutori:

- Veniţi, mă, mai aproape, să-l vedeţi pe Paraschiv...

Lăutarii cântau repede, repede. Nicu-Piele juca în curte, de gât cu o coardă. Când urcară, tăcură speriaţi. Dumitru bătea ţambalul în neştire: clampa, clampa... Nu mai avea loc pe scările înguste şi se încălzea, mişcând repede mâinile îngheţate.

Pe urmă se auzi ţipătul muierilor..

În odaie se făcuse frig. Lumina de afară poleia pereţii. Bătea în perdelele albe şi cădea ca o ploaie peste lucruri. Bozoncea strânse bine cuţitul său lung şi făcu doi paşi înainte. Paraschiv nu-i vedea faţa. Umbrele lor se mişcară încoace şi-ncolo. Starostele ocoli masa care-i despărţea. Cel tânăr se feri. În uşa deschisă mai apucă să-l vadă pe Sandu. Acesta se uita speriat la ei. Stăpânul ridică şişul şi lama luci scurt. Ştia că dacă-l aruncă, nu greşeşte. Caramangiul zvârli şapca. Părul îi cădea pe frunte. Era ca o fiară, încordat şi fioros. Vorbi:

- Ai uitat cine-i mai mare peste voi! Şase am îngropat până acum, Paraschive! M-auzi tu? Nu te uita că mi-a albit părul...

Se făcu că trece pe o parte şi se azvârli. Pungaşul se plecă. Pumnul călifarului căzu în gol. O clipă îl avu în mină. Putea să-l împungă dintr-o parte, dar oboseala nu-l părăsise încă. Parcă nu mai avea vlagă în el.

Bozoncea se îndreptă de şale şi râse, înfricoşat:

- Scăpaşi, ucenicule...

Dar ştia că şi el trecuse pe lângă moarte şi furia îi crescu. Cel tânăr dădea îndărăt pas cu pas. Deodată simţi că nu mai are loc. Se proptise de un perete. Celălalt era aproape. Ridică cuţitul şi el văzu lama ascuţită deasupra capului, se plecă, dar de data asta nu mai scăpă. O fierbinţeală u aprinse şira spinării. Şişul lui Bozoncea îi spintecase spatele de la ceafă pînă la noadă. Dacă nu s-ar fi lăsat pe vine, era mort. Sângele zbucni afară prin cămaşa tăiată. Paraschiv mai avu timp să se dea într-o parte şi să-l arunce pe staroste la pământ. În mână ţinea încă suriul. Ura îl copleşea. Se repezi la cel căzut, dar nu mai avu putere să lovească. Mâna îi era moale şi simţi cum i se scurge toată puterea din el şi înţelese că dacă nu fuge e pierdut. Se aruncă spre uşă, îl lovi pe Mînă-mică şi-l răsturnă. Frica îl gonea cu sângele curgând din el. Dădu la o parte curvele, care se înghesuiau pe scări, trânti ţambalul lui Dumitru şi alergă pe poartă spre câmpul Mandravelei. Pe drum îşi rupse o mânecă de la cămaşă şi se legă cum putu la spate. Îl apucau căldurile şi se uita în urmă dacă nu vine cumva Bozoncea după el. Nu ştia încotro pornise. La pompă îl aştepta Gheorghe, plin de sânge şi el, tremurând:

- Scăpaşi?

- Scăpai, leagă-mă tu bine...

Codoşul văzu rana adâncă, pe marginile căreia sîngele se închegase.

- Aoleu...

- Taci, du-mă mai repede undeva la căldură.

Ăl bătrân îi apucă umerii zdreliţi şi-l purtă. Pe drum, Paraschiv leşină. –L-a dus în Crucea de Piatră la o ţiitoare a lui şi-a chemat un doctor să-l îngrijească. Dimineaţa, Treanţă tot mai tremura.

În Caţavei se strânsese lume ca la urs. În zori, Stăpânul a scos-o pe Didina în curte în pielea goală şi şi-a desfăcut cureaua de la nădragi. A pus lăutarii să-i cânte. Ţiganii nu prea se îndemnau. Le-a arătat cuţitul. N-au avut ce face. Cântau şi plângeau de mila gagicii. O lovea Bozoncea, pornit. Pielea se făcuse vânătă, vânătă. Starostele o apucase de păr şi o îngenunchease între picioarele lui. Îi răsucise coadele bogate, s-o ţină mai bine şi-o plesnea pe spate şi pe faţă:

- Na! Na! striga. Na, să-ţi ajungă! Ţi-a trebuit corditor, ai? Curvă fără saftea! Didino, mi-ai mâncat viaţa, Didino...

Plângea şi el şi nu se lăsa. Se răstea iar la lăutari:

- Ce vă uitaţi, cântaţi, că bag şişul în voi! Gagica se târa pe zăpadă şi-l ruga:

- Nu mai da, Bozonceo, nu mai da! Iartă-mă! Iartă-mă!

Avea mâinile roşii de frig şi pe spinare i se băşica pielea. Stăpânul nu ostenise:

- Mai na! Mai na!

- Las-o! strigă Mînă-mică de sus, de pe trepte.

Starostele nu mai auzea. I se măriseră ochii şi-şi căuta cuţitul, să-i taie nasul ibovnicei. Îl durea rana de la mână, că-l pălise şi pe el Paraschiv, şi furia îl orbi.

Sandu a crezut c-o omoară şi s-a aruncat între ei:

- Las-o! a strigat, c-o mai iubea încă. Las-o!

Bozoncea a dat să-l lovească şi pe el, dar şutul s-a ferit cu dibăcie şi 1-a potolit. Piele a cărat-o pe Didina în casă şi-a gonit lumea strânsă pe la porţi:

- Hai, uşcheală, fiecare la casa lui, că nu-i panoramă!

Şi-a poruncit lăutarilor să cânte mai departe. Ţiganii nu mai puteau. Au fugit unul câte unul...

Mînă-mică a aprins focul, a şters sângele de pe duşumele şi-a plecat în cartier după băutură. S-a întors cu câteva sticle şi cu mâncare. În casa ibovnicei se încălzise bine. Curvele o înveliseră bine pe Didina în nişte cearşafuri şi-i făcuseră ceaiuri. I-au uns pielea cu untdelemn şi-au lăsat-o să doarmă. Către seară, s-a trezit gagica, cu trupul umflat. Ardea pielea pe ea şi-o ţineau junghiurile. A început să ţipe de durere. Şi-a pipăit fata lovită şi-a văzut cum îi mai curge încă sânge din buzele despicate. A plâns după aceea multă vreme, de ruşine şi de durere.

Dincolo, Bozoncea privea lămpile albastre cu scârbă. Piele îi turna pahar după pahar. Se simţea bătrân, bătrân, şi somnul nu-l mai cuprin­dea, îl usturau ochii şi liniştea odăilor îl făcea să urle. Când s-a trezit gagica şi i-a auzit ţipetele, l-a cuprins din nou furia. Scrâşnea numai din dinţi şi muşca paharul. Îi venea să se ducă peste ea şi s-o jupoaie de vie. Mînă-mică i-a spus:

- Lasă, Stăpâne, noi să fim sănătoşi, să punem laba pe ucenic, să-i plătim...

Starostele nu-i răspunse. Se gândea că o să vie vremea să-l vândă şi ceilalţi. De-acum pierduse totul. Se răsti la Nicu-Piele:

- Du-te dincolo şi spune-i să tacă! Să n-o mai aud!

Da-n inima lui bătrână o iertase, că-i era parcă mai dragă, nu putea s-o piardă, s-o lase altora, de-acum trebuia s-o păzească...

Vreo două săptămâni zăcuse Paraschiv, cu fierbinţeli în trup, slăbit, mort aproape. Îl ţineau coardele ca pe un frate, că le plăcea tinereţea lui. Gheorghe nu se mişca de lângă pat:

- Cum e, mă puişorule? îl întreba când deschidea ochii.

Pungaşul avea o privire împăienjenită, tulbure. Abia vorbea de durere. Codoşul se ducea după doctor:

- Scapă, mânca-ţi-aş ochii?

- Scapă, n-avea nici o grijă, e sănătos tun.

Se mai înveselea ăl bătrân. Îi aducea vin negru, puterea ursului:

- Ia, Paraschive, ia, nenică... Şutul se dezmeticise după aia.

- Te doare? îl întrebase Gheorghe.

- Niţel mă mai ţine în spate, dar nu-i nimic. Mă fac eu bine... Privea pe fereastră şi vedea acoperişurile caselor pline de zăpadă.

- Oh, nu mai trece iarna asta...

Îşi amintea noaptea aceea de pomină, fuga lui şi lumina rece a lunii, mirosul de sânge şi mai ales fierbinţeala loviturii, ura lui gâtuită şi leşinul care-l apucase. Dacă n-ar fi fost Treanţă, n-ar mai fi scăpat, l-ar fi găsit starostele şi l-ar fi terminat acolo, în câmpul Mandravelei.

Pe urmă s-a ridicat din pat şi-a început să umble.

- Gata, spuse, putem să ieşim în treabă, Gheorghe...

- Ce treabă, lasă treaba, mai odihneşte-te. Stai să dea primăvara şi mergem iar la groapă.

Cel tânăr râdea:

- Eu am scăpat, dar să vedem, Bozoncea scapă de muia mea? Că era cât pe aici să-l mierlesc...

- Astâmpără-te, Paraschive, că iar dăm peste nebun şi-o scăim la fas! E greu de doborât...

- Ce să m-astâmpăr?! De-acum eu o să fiu mai mare, că e bătrân, l-am văzut. Nu mi-e frică. Şi s-o pedepsesc şi pe Didina, că ea m-a vândut şi m-a dat starostelui...

Privirea lui se otrăvise. Încă din noaptea încăierării o bănuia de vânzare. Îşi aduse aminte de cântecul pe care-l ceruse Stăpânul lăutarilor, la cârciumă. Nu mai era nici o îndoială că fuseseră vorbiţi. Gheorghe se îndoia.

- Eu nu cred.

- Ce nu crezi? Ah, s-o prind numai...

- Te-ai speriat tu...

- Nu. Mi-a vrut moartea... Şi pe urmă mai liniştit: Să dai zvon printre pungaşi că vreau să fac bandă, să tâlhăresc Griviţa, să-i învăţ eu meserie! Iar la împărţeală, facem totul parte la parte! N-am să opresc un biştar mai mult! Că mie îmi place cu dreptate să fie... Codoşul s-a însufleţit:

- Bine, am să dau ecsivă la caramangii că n-ai murit şi că-i chemi la prăduială...

S-a dus şi-a spus printre oamenii lui. A auzit Bozoncea. Fiere era. Îi jură pieirea şi ucenicului şi ălui bătrân. Aflase Nicu-Piele, aflase Sandu. Clătinau din cap:

- S-a făcut râios, vrea să treacă peste Stăpân...

Şi-n mintea lor se gândeau că parcă s-ar fi dus după Paraschiv, că o să împartă totul cu dreptate, frăţeşte, dar le venea peste mână să-i comande cel tânăr. Se cam saturaseră de staroste că-l vedeau bătrân şi moleşit, fără poftă de lucru. Se încuia de la o vreme zile întregi cu ibovnica în casă. Şi fără el, ceilalţi erau parcă fără cap. Nu se mişcau. Lipsea şi Treanţă, n-aveau ponturi, o duceau prost. Mai dăduseră ei două-trei lovituri, ieşise slab. Acolea, câte o maimuţă şi vreo patru ghiuluri, nimica toată. Gaborii tot pe capul lor şedeau.

În primăvară, ce-i veni Stăpânului? Nu, că el o ia de nevastă pe Didina şi că vrea să-i facă nuntă să se pomenească.

Vorbeau ăilalţi:

- Să ştiţi că-i în anul morţii. I-a sucit de tot minţile gagica...

A aflat şi Paraschiv. Parcă l-a împuns cineva cu un cui în inimă. N-o uitase. L-a chemat pe Gheorghe:

- Treanţă, acasă la ea să mi te duci...

- Mă omoară Bozoncea.

- Gura, gîlmă, că te lovesc! Te faci luntre şi punte să-i vezi ochii. Spune-i că dacă ţine nuntă cu Bozoncea, vin de-o fur! Altfel, să te urmeze la mine, să-l lase...

S-a dus codoşul. A pândit vreo două zile, până a plecat starostele de acasă. Şezuse tot cu frica-n sân, că, dacă l-ar fi simţit Stăpânul, cruce-şi punea la cap.

A dat buzna peste ibovnică:

- Didino!

Ţiganca a deschis uşa. - Cine-i?

- Eu, Gheorghe. - Ce-i?

- M-a trimis Paraschiv...

Cum s-a mai bucurat sufletul ei, dar nu s-a arătat.

- Şi dacă?

- Zice că să-l laşi pe Bozoncea, c-a auzit că-l iei cu cununie... Gagica îşi scutură cerceii şi părul negru.

- Şi ce să fac?

- Să vii cu mine. Altfel, te fură şi-o să fie rău de tine...

Cum ar fi plecat cu ăl bătrân, dar carnea ei nu uitase bătaia. Şi, apoi, de unde ştia ea care e mai tare? Uneori se mai gândise la noaptea lor de dragoste şi-o cuprinsese un dor de trupul tânăr al pungaşului. Atunci l-ar fi lăsat pe staroste, dar şi mândria ei de-a fi mireasă o ţinea. Care femeie n-ar fi vrut să poarte cununiile? Pe ea n-o dusese hoţul la biserică şi nu putea să scape o fericire ca asta. Şi parcă de când o prinsese la aşternut cu ucenicul, Stăpânul era mai drăgăstos. Nu ştia ce să-i mai facă s-o ţină în voie. A dat din umeri, uitându-se afară. Codoşul se grăbea:

- Ce să-i spun?

- Eu ştiu? Sunt în puterea lui Bozoncea, n-am ce face, să mă fure dacă poate...

Gheorghe s-a încruntat. Cădea şi el la bănuială:

- Didino, tu l-ai vândut atuncea, noaptea, pe Paraschiv... Ibovnica a început să se jure, speriată:

- Să n-am parte de mama dacă-i adevărat! Ce, e nebun?

- Nu-i nebun, ştie el ce spune. Am plecat, să nu-ţi pară rău... Şi-a lăsat-o nedumerită, înfricoşată.

Când a auzit pungaşul răspunsul, iar i s-au aprins ochii de ura lui veche.

- O s-o fur, i-a spus tovarăşului, s-o învăţ minte... Şi-a aşteptat în groapă nunta lui Bozoncea.

Starostele se aşezase pe treabă. Îi trebuiau bani pentru petrecere şi se pusese cu jaful, ca în tinereţe. Luase Oborul, îl cutreiera, furase boi, dăduse buzna în case de negustori, le-adunase banii, el cu Sandu şi cu Piele, veseli amândoi că se trezise Stăpânul şi că aveau de lucru.

Când îşi făcuse suma, şi-a scos şi galbenii ascunşi de-i avea de la un omor şi i-a pus la bătaie. A cumpărat Didinei rochii scumpe, a tocmit doisprezece lăutari, trăsuri, şi-a făcut haine de ginere, pantofi, a îmbrăcat şi casa miresei în lucruri noi şi în curte a aşezat un butoi cu vin, a întins masa şi-a trimis vorbă şuţilor din Grant şi din Mandravela, caramangiilor, hoţilor de lemne de la gara Filaretului, să vie cu mic, cu mare, că se cunună cu a lui.

De dimineaţă plouase în duminica aceea. Nişte vecine o ajutaseră pe ţigancă să strângă lucrurile, să nu le strice potopul. Fusese o ploaie repede şi caldă, apoi ieşise soarele. Iar au aşezat scaunele sub duzi. În casă, muierile o găteau pe gagică. Bozoncea se învârtea de colo până colo, fără treabă. Se îmbrăcase în haine negre şi dăscălea lăutarii, ce să-i cânte şi cum să-i strige la masă darurile. Nerăbdător şi vesel, se mai uita cum potriveau croitoresele rochia miresei şi îi era şi mai dragă ţiganca.

Didina se privea neliniştită în oglindă. Avea o inimă rea şi se gândea la vorbele lui Gheorghe. Parcă ar fi vrut să nu se întâmple nimic, să o ducă Stăpânul în linişte la biserică, s-o cunune popa şi s-o vadă lumea că e de-acum femeie cu bărbat, la casa ei.

Când s-a făcut ceasul plecării, a ieşit îmbrăcată într-o rochie albă, cu cununiţă în părul ei aspru, frumoasă, frumoasă, de se bucurau şi lăutarii privind-o. Pe Sandu îl uitase Dumnezeu lângă poartă, cu ochii pe ea.

S-au urcat în trăsuri. Naşul în faţă cu mireasa, unu Praporgicu, de furase şi el în tinereţile sale, prieten cu Bozoncea, arătos, că avea bani din gros, şi pe urmă naşa, nevasta lui, cu starostele. Într-a treia trăsură, veneau Mînă-mică şi cu Piele, gătiţi, cu brazurile rase proaspăt, băuţi puţin, să aibă chef.

Caii mergeau greu prin noroi şi Stăpânul striga la birjari:

- Daţi-le bice, că mă grăbesc!

Didina se chircise pe pernele moi şi se uita cu grijă când într-o parte, când în alta. Naşul îi spunea:

- Ce, ţi-e frică? De, că nu mai ai şaisprezece ani şi-ai stat cu el în pat...

Soarele strălucea vesel deasupra, şi în oţetarii Caţaveiului se zbăteau vrăbiile gureşe. Toată mahalaua era la porţi şi-o privea pe ţigancă.

Bozoncea se gândea că lăsase casa pe mâna lui Mitică Ciolan, care trebuia să fie cu ochii-n patru pe lăutari, să nu-i facă vreo pagubă, că aveau şi ăştia mână lungă. Abia aştepta să se dea jos din trăsură la biserică, să-l vadă şuţii cu mândreţea lui de gagică.

Când să iasă cu trăsurile din Caţavei, unde întorceau tramvaiele şi începea drumul pietruit, le-au ieşit Paraschiv înainte, cu Gheorghe şi cu vreo trei patru haidamaci, adunaţi de ăl bătrân pentru treaba astă. Atunci erau scăpaţi din puşcărie şi puşi pe omor. Luaseră fiecare câte o trăsură sub ochi şi scoseseră cuţitele.

Pungaşul a strigat de departe lui Sandu şi lui Nicu-Piele:

- Mă, hoţilor, mă! Am venit s-o iau pe Didina şi s-o fac mireasa voastră. Vouă v-o dau mai întâi, dacă mă lăsaţi să-i iau inima-a şuriu prostului ăsta bătrân de ginere...

A auzit starostele. S-a ridicat drept în trăsură, galben şi furios. Şi-a căutat şişul sub hainele lui grozave. Încremeniseră şi birjarii şi hoţii ăilalţi. Didina îngheţase în braţele naşului, că ştia ce-o aşteaptă. Paraschiv era cât cerul, suit pe malul de pământ din marginea drumului. În picioare avea pantofi roşii, cu feţe albe, de hubăr, legaţi cu şireturi de piele, semn că nu mai asculta de nimeni. Numai pentru asta ar fi trebuit să-l omoare Bozoncea.

Cel tânăr se aruncă înaintea trăsurilor.

Numai Nicu-Piele s-a azvârlit jos şi s-a repezit la Paraschiv. Până să-l apuce bine, l-a spintecat pungaşul râzând. Când i-a văzut sângele curgând în noroi, a chiuit o dată la ceilalţi. Venea lumea puhoi. Nu mai era timp de pierdut. A strigat la Gheorghe:

- Ia-o, Treanţă, pe mireasă, că eu am o răfuială cu Stăpânul!

Şi s-a urcat pe scara trăsurii. Nevasta lui Praporgicu s-a băgat între ei. Dintr-un pumn, pungaşul a pus-o jos. Starostele s-a ferit într-o parte. Din faţă se auzeau ţipetele naşului. Hoţii s-au privit o clipă drept în ochi.

- Gata, Bozonceo? a întrebat ucenicul.

Privirile lui verzi îl străpunseră înaintea cuţitului. Călifarul a ridicat repede pumnul, să dea lovitura sa. Paraschiv i-a apucat braţul şi i 1-a răsucit. Suriul starostelui a căzut. Era ca şi mort. A strigat:

- Nu mă lăsaţi, mă!

Sandu n-a mişcat. Parcă-i luase Dumnezeu puterile.

Stăpânul a încremenit. Cel tânăr îl mânca din ochii lui veninoşi. Dintr-o lovitură i-a găsit inima. Sângele hoţului a ţâşnit cald şi roşu pe mâinile subţiri ale lui Paraschiv. Bozoncea s-a prăbuşit pe pernele trăsurii, horcăind.

În timpul ăsta, Gheorghe aruncase pe birjar jos de pe capră, dăduse-n Praporgicu şi-o luase pe Didina în braţe, purtând-o peste noroi, la trăsura în care şedea Mînă-mică.

- Mergi, mă, cu noi? 1-a întrebat codoşul.

- Merg, c-avem acum alt stăpân....

- Atunci ajută s-o ducem pe Didina la maşină, c-am venit cu taxiuri, haide, mai repede...

Se adunase lume împrejur si abia au mai avut timp să se strângă. S-au suit în maşini si-au fugit.

Degeaba au aşteptat hoţii Filaretului la biserică. Nunta n-a mai venit. Naşii s-au întors târziu la casa ibovnicei, să spună lăutarilor să nu mai cânte, că s-a spart petrecerea, şi furaseră pungaşii mireasa, si-l tăiaseră pe ginere.

Într-o trăsură, Praporgicu îl desfăcuse pe staroste la cămaşă şi-i căuta rana. Bozoncea avea obrazul vânăt. N-a mai trăit decât până la poarta gagicii. A mai apucat să bolborosească:

- Să mă duceţi cu lăutarii la locul meu, că mi-a plăcut... Sângele curgea din el şi ochii i s-au împăienjenit. A mai văzut cerul ca scrobeala de rufe si duzii Caţaveiului, plini de păsări şi ţipăt. Nasul plângea pe umărul lui şi-i strângea mâna rece:

- Mă frăţioare, nu muri, mă, că ai nuntă azi, nu muri...

Şi-n loc de văl de mireasă, vecinele au pus la poarta Didinei o treanţă neagră, pe care-o bătea vântul primăverii.

Până seara au ocolit mahalalele ca să-şi piardă urmele de sergenţi si, când s-a întunecat bine, au coborât în groapă, la loc sigur, plătind şoferilor, oamenii lor. Gheorghe a făcut un foc mare şi-a dat-o Paraschiv pe gagică pungaşilor s-o mârlească, s-o facă poştă, cum le fusese vorba. Şi lui Sandu-Mînă-mică, pentru că a lui fusese şi-o mai vrea, şi celor noi, gaşca ălui bătrân, şi lui Gheorghe, cât nu mai avea el puteri.

Plângea Didina c-o pângăreau caramangiii, dar cel tânăr n-avea milă, că-l vânduse. Degeaba striga ea:

- Nu mă lăsa, sufletu meu, că a ta sunt de-acu...

Pungaşul fuma numai, auzindu-i suspinele, şi-n carne îi creştea dorul după trupul ei, c-o iubea, dar trebuia s-o pedepsească pentru că nu venise când o chemase el si că-l dăduse starostelui.

Praf i-au făcut rochia de mireasă.

În noaptea aia, Paraschiv le-a cerut jurământ la toţi. A înfipt în pământ cuţitul cu care împunsese inima lui Bozoncea si le-a zis:

- De-acum eu sunt ăl mai mare peste voi! Cine s-o ridica peste mine, de mâna mea mierleşte! Asta vă spun. Să m-ascultaţi şi la bine, si la rău, si ce-oi avea, cu voi împart! La fel pentru toţi! S-a înţeles?

Ăilalţi l-au privit cu frică. Flăcările îi luminau faţa slabă, si privirea lui rea se plimba pe ei, să-i scormone în suflete. Au simţit hoţii altă putere.

Didina tot mai plângea alături, strângându-şi rochia ruptă şi murdară.

- Iar tu, s-a răstit Paraschiv la ea, dacă mă mai vinzi vreodată, ştii ce te-aşteaptă!

Ceilalţi râdeau gros. Numai Sandu se gândea că în sufletul lui tot o mai ţinea pe muierea asta batjocorită pe care i-o furaseră alţii. I-a întins pe furiş mâna si-a mângâiat-o.

Gagica i-a aruncat scârbită degetele. Era deşelată de dureri şi-i vâjâia capul. De-acum se dusese liniştea ei, trebuia să-l urmeze pe Paraschiv şi la viaţă, şi la moarte, roaba lui era...

Vecinele au chemat poliţia, au sosit comisarii, au cercetat cum l-au omorât pe staroste şi l-au dus la Morgă, cu Nicu-Piele alături, i-au despuiat, le-au făcut autopsia şi i-au trimis înapoi după ce ţinuseră şcoală pe ei. Praporgicu l-a îngropat şi pe el, şi pe hoţul lui de tovarăş. A cheltuit parale multe, a tocmit dric clasa întâi şi-a chemat lăutarii.

- Nu i-aţi cântat la nuntă, barim să-i cântaţi acum, la înmormântare, că aşa a vrut...

Plângea Mitică Ciolan:

- Ce cumsecade era, ce bani i-am mâncat noi, săracul! Cum petrecea el...

Plângeau şi Dumitru, şi Neacşu. Numai Anghel se ţinea mai bine.

Au pornit dricul după trei zile spre cimitir. În urma morţilor păşeau pungaşii Mandravelei si hoţii de la Filaret. Aduseseră flori si erau încliftaţi ca domnii. Iar se adunase lumea grămadă. Veniseră cu mic, cu mare, să-l cinstească.

Tot Caţaveiul mirosea a salcâm si prin grădini era o troienea de flori, albe si bogate, pe care atunci le scutura boarea lui aprilie.

Lăutarii cântau în convoi ce-i plăcuse Stăpânului la viaţa lui:

La şalul cel negru, Plângeam la tăcere,

Of, mama mea,

Că nimeni nu mă mai iubea...

Şi mucede ziduri deasupra

M-acopereau,

Of, mama mea,

Iubită avusesem, se duse şi ea...

Străin sub bolta cea rece,

Timpul ce trece,

Cum aşteptam,

Of, mama mea!

Dase un plâns în pungaşi şi drumul nu se mai isprăvea. Ţiganii băteau măsurile repezi ale geamparalelor. Unde era el, starostele, unde era Oacă, să joace cu Nicu-Piele tot pe vine şi-n călcâie!

La cimitir a citit preotul o slujbă şi au pus coşciugele în pământ. Naşul se ţinea de crucea lui Bozoncea şi hohotea:

- Murişi, neică, murişi...

Plângeau şi coardele de veniseră de hatârul lui Nicu, gagicile lui din cartiere, plângeau şi finii lui Praporgicu. Când au început să cadă bulgării pe lemnul puternic care adăpostea trupurile hoţilor, a fost un vaier.

Naşul a împărţit bani la copiii din jur, a plătit groparilor şi şi-a luat nevasta acasă.

Nu mai spunea nimeni nimic.

Din spre gura gropii se ivea Tudose cu toporul lui înfipt în butu­rugă strigând  „Sparg la lemn, sparg la lemn, sparg la lemn”.