Nea Fane

Nea Fane, gură bogată, de-i mai zicea şi Carambol, că-i plăcea să joace biliard, avea ceasul lui când se oprea-n faţă la Stere, se uita în prăvălie şi dădea bună seara.

Lucra la morgă, despuia morţii, le făcea el cu dresuri, îi îmbălsăma, umbla-n om cum ai căta într-un raft.

Cine nu-l ştia? Era îndesat, cu priviri batjocoritoare, nu scotea mâinile din buzunare. Scuipa des, cu scârbă şi-avea o vorbă a lui, de-o ştiau toţi:

- Bă, dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o eu!

Să fi avut cincizeci de ani, da nici nu-i dădeai, deşi albise devreme. Obrazul - proaspăt, subţire, sănătos.

Se apropia de tejgheaua negustorului şi cerea cu o voce puternică de se auzea până în fundul cârciumii:

- Coană Lino, dă-mi şi mie o sticlă de lampă numărul doi! Asta era măsura cu care începea: un cinzec. Privea drojdia veche, o amirosea cu nările hulpave, făcea din ochi nevestei.

- Merge...

Nu se aşeza pe scaun, ca oamenii. El bea de-a-n picioarele.

- Destul o să stau culcat în groapă, zicea. Cînd e vorba să beau un rachiu, barim să-l simt şi-n tălpi.

Câte nu ştia ăsta! Văzuse la viaţa lui. Oamenii îl chemau la masa lor:

- Mă nea Fane, ia vin’, mă, de ne mai spune ceva...

- Nu pot, am treabă, zicea, şi mai cerea o măsură: Coană Lino, încă o sticlă de lampă...

Femeia îi turna, se uita să nu greşească mai puţin, că muşteriul s-ar fi făcut foc. La asta ţinea: să nu fie înşelat, că adăuga:

- Destui am înşelat eu!

La al doilea cinzec, ochii i se aprindeau de plăcere, băutura îl fericea. N-ar mai fi plecat. Nu-şi lua mâna lui frumoasă de pe măsura rece, de sticlă.

Avea nişte degete de domnişoară, albe şi prelungi. Pica vreun necăjit. Cerea dorobanţul lui şi-l sorbea îngândurat; nea Fane se da-n vorbă cu el:

- De unde vii, tată?

- De la muncă, răspundea Chirică, ştergându-şi barba ţepoasă.

- Ostenişi?

- Ostenii. Ce, e uşor? Dau drumu la douăzeci de trenuri pe zi, m-a deşelat acu...

- Da ce ac e ăla?

- Pă unde schimbi şinele. Vezi matale, şi la trenuri e o socoteală, ehe...

Nea Fane se mira:

- Ce spui?

- Da. Vine de-vn paregzamplu „Titu”... - „Titu”?

- Da. Vine, cum îţi zic, „Titu”. Îi dau drumu pe-a treia. Din partea cealaltă trece „Crivina”, le fac loc. Trece unu-ntr-o parte, altu-ntr-alta, socoteală mare, trebuie să ai capu limpede. Ai greşit acu, s-a dus dracului totu. C-aşa a fost unu... la Vintileanca.

- Ei, nu zice!

- Cum spusei. O fi băut ceva, o fi fost omu-n somnu al doilea, a greşit...

- Ce-a făcut, tăticule?

- A dat drumu p-aceeaşi linie la două garnituri. Ciulama s-au făcut. Morţi, răniţi, ia-l la întrebări: cum a fost, cum s-a-ntâmplat; zace omu-n puşcărie şi-acu...

Nea Fane o chema pe negustoreasă:

- Mai dă-ne câte-o sticlă de lampă la amândoi... Chirică mulţumea:

- Noroc să dea Dumnezeu, da dumneata pe unde tragi?

- Eu?  - Da.

- Eu-s cu morţii..

- Nu vorbi! fi îngropi?

- Nu, le fac autopsia...

Chirică trăgea un gât bun, scutura din cap:

- Şi otopsia asta cum e?

- Păi, te uiţi în om. Chirică nu înţelegea.

- Cum vine asta te ui(i în om?

Nea Fane zâmbea uşurel, mai privea rachiul, apoi fi spunea:

- Îl iau, îl spăl, îl tai... - Aha...

- Văd de ce-a murit, ştiu cum stă maţele-n dumneata...

- Nu mai spune! Eşti doctor care vrea să zici?

- Nu chiar doctor. Un fel de felcer... Coană Lino, mai dă-ne câte-o gamoaie!

Chirică zicea:

- Vai de mine, dumneata vrei să mă-mbeţi... Dar apuca cinzecul cu nădejde.

- Şi tot cu munile-astea mănânci?

- Da cu care?

- Păi nu ti-e scârbă?

- De ce să-mi fie scârbă? Ehe, omu...

- Nu-ţi miroase a hoit?

- Nu-mi miroase. Dumneata nu ai de unde să ştii ce frumoşi sunt morţii.

- Ce spui?

- Da. Ăştia nu mai pot să-ţi facă rău. Îi vezi aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Bogat, sărac, bun, nebun, la fel sunt: ţepeni. Nu mai mişcă, nu mai strigă Ia tine. Nu mai fac pe-ai dracului. Încă mai vorbesc cu ei...

- Vorbeşti cu ei?

- Da ce crezi? Sunt ca nişte copii. Nu zic pis. Îi ştiu după acte. Ăsta a fost negustor, ăsta judecător, ăsta neam prost, toţi în piele, nu se mai deosebesc. O, dac-ai da jos hainele de pe ei, că haina-i roieşte, i-ai vedea: toţi la fel. Seamănă. Şi-i întreb: „Ei, Popescule, câţi ai băgat la gherlă, câţi ai vindecat, tăticule? Câţi ai înşelat?” Ei nu zic nimic. Ce să mai zică? Şi mă uit că au rânza la fel, acelaşi tacâm de maţe. Da-ntr-unele fluieră vântul şi-n altele musteşte grăsimea. Şi-mi spun: „Asta nu e bine, Fane! Nu e bine, Popescule! Te-oi vedea eu pe lumea ailaltă, că acolo nu mai e ca pe lumea asta: toţi cu apă şi cu aer stau! Sufletu n-are cămaşă şi firmă la poartă: domnu cutărică, domnu cutărică! S-a zis! D-aia-i Dumnezeu mare! Că-i aduce pe toţi la un fel.” Mă uit la ei. Tac. „Nu mai ziceţi nimic? mă răstesc la câte un bărbos. Ei, unde nu mă prindeai tu acum câteva luni?! Ce mi-ai fi făcut! Pă când aşa, stai colea în faţa mea cu zgaibaracele-n sus.” Încă trebuie să nu mă supere. Că dacă mă supără, îl las de putrezeşte mai repede. Şi dacă putrezeşte mai repede, îl ia Aghiuţă de chică. După toate astea, vin rudele. Ţi se face lehamite de om când îi vezi. Nişte scârnăvii de muieri care plâng de zici că li se rupe inima după răposaţi, da când le cer un bacşiş, le tremură mâna. Da nici eu nu-i las nepedepsiti. Încă vreo văduvă mă roagă: „Fă-l pe Mitică al meu mai frumos, că vreau să-l fotografiez!” Auzi dumneata: vrea să-l fotografieze! Unii îşi aşează morţii-n sicrie de sticlă. Cică să se mai uite la ei, să-i mai vază! Ptiu! Ce să mai vază la ei? Că-s reci, că nu mai poate nici unu nimic! Minte scurtă de femei...

Nea Fane ostenea. O dată se posomora. Îl apucau îngerii pierzării de ceafă. Schimba măsura:

- Coană Lino, dă-ne câte-o sticlă de lampă numărul cinci! Nevasta cîrciumarului îl cunoştea. Autopsierul era un beţiv liniştit.

Nu spărgea nimic, nu făcea scandal dacă se îmbăta. Dar când i se năzărea a chef, începea să bea cu litra. Se uitau muşteriii ceilalţi la el.

- Cum e, nea Fane? întreba Ilie de alături.

- Cum să fie? Beau, că mi s-a făcut scârbă de lumea asta! Să fie dreptatea o sârmă, aş îndrepta-o eu!

Şi iar începea să vorbească cu Chirică despre morţii lui:

- Acu i-am lăsat să doarmă. Sunt mulţi. Până le vine rândul, mai aşteaptă. E muncă mare şi la noi, ce crezi dumneata? Dimineaţa, cum mă duc, deschid fereastra. „Ei, cum aţi dormit, fraţilor? îi întreb. Bine? Nu v-a fost frig?” Ei, nimic. Mă spăl, îmi iau halatu, îmi vine ajutoru. Îl întreb: „Cum crezi, Vasile, că stă fierea-n ăsta?” Mortu pare cumsecade. Mă uit la buzele lui. Câte muieri o fi pupat? Pe mâinile ţepene are inele. Încă Vasile îmi spune câteodată: „Mă nea Fane, ce-ar fi dacă am opri noi verighetele astea? La ce-i mai foloseşte mortului?” Nu m-ating. Îl înjur şi-l pui să-şi vadă de treabă. Mie nu-mi trebuie. Încă unii au ei grijă înaintea noastră să nu lase aurul pe degetele răposaţilor. Să le fie de bine! Şi uite-aşa îmi trece ziulica! Am învăţat: le scot ficatu afară, mă uit: „Ăsta a băut mult”, îi zic Iu Vasile. La câte-o baborniţă-i găsesc fierea, o arunc într-un lighean: „Na! De-acu n-o să mai fii a dracului! Cel puţin te faci înger, n-o să te mai viseze rudele.” Şi-mi mai pică şi câte-o fetişcană. O, p-astea să le vezi! Abia le-a-mbobocit ţâţele. Unele nici n-au ştiut ce-i aia bărbat. Stau albe, frumoase în fata mea. „Uite, Fane, îmi spun, asta-i tinereţea!” Şi-i mângâi părul lung şi-o cert, dacă-i vreuna de-a băut sodă: „Ce-ai făcut, mă, proasto? Ce-ai făcut?” Şi mă gândesc că-n carnea aia n-a intrat vlaga bărbatului, că pântecele ăla cât o lubeniţă n-o să mai rodească. Şi-n ochii ăia n-or să mai curgă lacrimi şi n-or să mai vază minunea lumii ăsteia. Câtă frumuseţe strânge cucoana asta, moartea!... Pe ea ar fi trebuit s-o ia Dumnezeu întâi. Că mă uit câteodată: ce maşină-i trupu ăsta al nostru! Ţi-e milă să strici ceva. Totu-i la locul lui, ca şuruburile la locomotivele dumitale. Păi să vezi creierii, tăticule, să vezi cum stă inima-n dumneata, bereguşul, arhitect a fost Dumnezeu! Şi-n carnea şi-n sângele ăsta e ascuns şi binele, şi răul. Să putem să ştim cum să-l scoatem... Că e frumos omu şi pîn-nuntru, şi p-afară. Să mă uit în ce stă puterea lui: în nişte sfori de carne şi-n sângele ăla albicios, veşted când nu mai e viaţă-n el. „Da sufletu unde-o fi, Vasile?” îl întreb pe ajutor. El de unde să ştie? Dă din umeri. „Mă, tu tot prost ai să mori!” îi zic. Şi-mi aduc aminte că unii îl caută la inimă, alţii la cap. Caut sufletu şi nu-l găsesc. „S-a dus! îmi spun. A zburat când a venit moartea. Cum o fi? Ca un porumbel, sau ca o gâză?” Punea iar litra la gură şi bea până-n fund... Cel puţin când oi muri eu, n-o să mai fie nevoie de spirt. Maţele mele stau bine-n drojdie. Acu vreo doi ani am fost la un doctor. Mi-era rău de nu mai puteam. Mi-a spus: „Să nu mai bei, c-ai să mori!” „Asta era”, mi-am zis. Bine. Şi-am băut mai departe. De murit, încă n-am murit, după cum se vede. Cel puţin să nu mă prăpădesc de scârbă! Că de-asta beau. Mi se face câteodată lehamite de tot, mi-e greu...

Pe la miezul nopţii, când punea Stere obloanele la ferestre, nea Fane pleca pe trei cărări. Avea de mers până la Tarapana, trebuia să treacă maidanul. Îi era urât să se ducă acasă. Şedea într-o odaie plină de oase şi de borcane, care-i aduceau aminte de meseria lui. N-avea timp să se mai uite în dreapta şi-n stânga, cum trecea vremea cu podoabele ei, cu înflorirea şi stingerea pomilor, cu sărbătoarea ză­pezilor, iarna. Pleca dimineaţa, venea seara. Bucuria zilelor lui asta era: ameţeala pe care i-o dădea drojdia.

Şi ca să-şi facă curaj, singur prin Cuţarida, călca dârz şi cânta cu vocea lui mare:

Cristos a înviat din morţi

Cu moartea pre moarte călcând...