Ramazanul

 

Peste râpele gropii curgeau frunzele rotunde ale salcâmilor. Pe la cinci, gunoierii aprindeau focuri înăbuşite şi un fum albastru plutea deasupra pământului sterp. Seara cădea, deodată, rece. Sub maluri sclipeau flăcări. Furiş, octombrie urca încordat ca o fiară. Hoţii îşi duceau avutul puţin la ibovnice. Iarna era aproape şi presării nu-i mai slăbeau. Pe la răsăritul lunii, umbrele lor urcau potecile sălbatice.

Gheorghe căra nişte pături vechi, trenţuite, şi ucenicul pândea la capătul drumului să nu vină cineva. Stăpânul era dus cu gagica-n plăceri, nu-i mai cunoştea. Pe ei îi trimiseseră ceilalţi să cureţe cuibul. Mirosea a veşted şi carnea li se strângea sub cămăşile subţiri.

- Nu mai merge, Paraschive! Cel tânăr umbla alături.

Peste locurile pustii atârna sabia lunii, covrigată şi rece. Codoşul oftă:

- Cum vine amărâta asta de iarnă, mă apucă dracii. Îmi vine să mă las de meserie.

- Cum adică?

- Să mă fac om la casa lui. M-am săturat de atâta hărţuială, mi-ajunge. Se opri punând jos păturile: Mai ia-le şi tu...

Priviră spuza de stele risipite pe cerul negru. Din mahalaua Cuţaridei se auzeau câinii.

- Auzi, Paraschive? Câinii... Şi câinii au o casă a lor, un stăpân. Dacă pleacă undeva, au unde se-ntoarce, da noi?

Ucenicul scuipă, aşezându-se pe pachetul moale, legat cu frânghii.

- Ce ne trebuie nouă casă? N-avem noi casă? Pension, nu altceva! Nu ne costă nimic, mâncare pă gratis, somn pă gratis, bătaie, bătaie... Ehe, colo sus la mînăstire, în dealul Văcăreştilor, abia ne-aşteaptă. Aia-i casa hoţilor.

Râse scurt, mânzeşte. Gheorghe fluieră a pagubă.

- De, c-ajungem noi şi-acolo... Da barim să trăim, mă, să nu ştim că-i rău pe lume...

- Da ce, e rău?

- Nu.

- Nu-ţi place pământul pe care dormim?

- Cum să nu?

- Atunci? Celălalt tăcu.

- Mergem? întrebă în cele din urmă.

- Mergem.

Se ridicară. Tot câmpul Cuţaridei era întunecat şi deşert. Numai spre Griviţa ardeau felinarele. Grăbiră pasul. Până la casa Didinei, mai era drum de făcut.

Stelele călătoreau pe neştiute. După vreun ceas, Carul-mare era tocmai în faţa lor, spre bariera Mandravelei. Oiştea lui luminoasă căzuse peste casele scunde. Îşi ascultau paşii în praful drumului şi nu mai spuneau nimic. Se auzea cum seceră vântul tulpinile buruienilor. Măciuliile lor uscate, scuturate de mult, se aplecau scoţând un şuierat cunoscut. Câte nopţi umblaseră astfel? Cine să le mai ţină seama?

Osteniră. Paraschiv lăsă păturile la picioare. Ăl bătrân scoase o ţigară, o bătu la capetele amândouă şi îşi aduse aminte:

- Tu nu tragi un fum?

- Ba da.

Luă lacom ţigara şi o aprinse.

- Aşa, oftă uşurat. Uitasem.

Luna se ridică deasupra şi le lumină feţele tăiate. Gheorghe o privi şi înjură:

- Te uiţi-ncoa, cocoană, mila mă-ti de mireasă!

Nu era în apele lui. Iar îl scormonea urâtul. Îl iscodi pe ucenic, ca să-i mai treacă:

- Şi zici că te-a născut mă-ta de fată mare, ai?

- Da. A avut pe unu de-a lăsat-o borţoasă şi s-a uşchit. Ce era să facă? M-a crescut. Vai de sufletu ei, pă unde-o putrezi acu... Vrenică femeie, ce să zic! Spăla-n cartiere pe la pricopsiţi. Ca pe-un trandafir m-a ţinut. Eram curat, mâncat, călcat, până s-a-nhăitat cu Florea. El m-a-nvăţat: „Ce stai şi te uiţi la mă-ta cum se canoneşte?” „Da ce să fac, nenică?" „Pune şi tu laba, mai şparleşte ceva, c-ai s-ajungi mare şi n-ai să ştii nici o meserie şi-o să fie vai de sufleţelu tău!” Am băgat la cap. Când s-a prins mama că o gonesc stăpânii, m-a rupt în bătăi... Credeam că-mi retează mâinile. Am dat în ea. Pe urmă, n-a avut ce-mi mai face. A murit de oftică, săraca, şi-am rămas cu Florea. Cu el am furat în mahalale...

- Zi, te-ai făcut stăpân? - Stăpân.

Codoşul rumega.

- Băga-mi-aş rafa-n ea de viaţă! Bă, să am un copil, om cinstit l-aş face.

- De ce?

- Aşa. Să nu ştie ce-i aia frica. Să doarmă neîntors!

- Păi că nu ţi-o fi frică?!

Gheorghe se gândi puţin. Îşi frecă fruntea cu palma lui aspră.

- Nu, frică nu mi-e... Ehe, pe unde-am fost eu... Ce frică să-mi mai fie? Pe toate le ştiu. Da-i altceva... Cum să-ţi spui... visez urât, mă chinui în somn...

Paraschiv îl privi mai bine. Părul lui ca mălaiul strălucea stins în lumina lunii. Sub buza de jos i se lăţise o umbră neagră care-l posomora. Era bătrân, se vedea bine. Cu aşa hoţ, greu să mai faci treabă. Se mira cum de-l mai ţine Bozoncea-n ceata lui.

- Mie mi-ar trebui altceva acum... rosti târziu manglitorul, obosit, obosit, să am o casă, să stau liniştit într-o mahala, unde să nu mă ştie nimeni ce-am făcut şi ce-am dres. Ehe, şi mi-ar place să cresc porum­bei, să le fac un coteţ cocoţat pe un par, unde să-i ademenesc şi să-i prind cu clei. Tu ştii ce frumos miroase cleiul de păsări?

Îşi mai aprinse o ţigară. Trase adânc în piept fumul ardeiat al tutunului ieftin şi vorbi fără să-l privească pe ucenic:

- Să-i număr seara: gu-rrruuuu, gu-rrrruuuuuu, cu tata, gu-rru, gu-rrruu, să le dau grăunţe din palma mea şi apoi să-i las să zboare. Noaptea să-i aud cum se scarpină şi se giugiulesc. Când eram mic, am omorât unu cu praştia. Pac, şi-a căzut la picioarele mele. Avea un gât alb, alunecos, cu nişte pene moi şi pufoase, şi-un cioc, Paraschive, galben, gălbior, ca miezul oului. Drept în ochi îl plesnisem. Celălalt era rece şi albastru ca o sticloanţă. Când i-am simţit sângele cald în palme, o dată parcă m-a fiert... L-am lăsat acolo şi, de câte ori văd de atunci porumbei, îmi aduc aminte de ăla. Caut unu la fel, cu gâtul alb şi mătăsos, cu ochiul ca o mărgică, să-mi ciugulească din palmă şi să-l aud noaptea: gu-rrruuuu, gu-rrruuuuu. Ştiu şi să le descânt, ehei, îi aduc cu vorbe la cuibarul meu şi-i fac să se înmulţească. Aş putea să trăiesc din asta, dar nu mă lasă meseria...

Cădea şi luna din creştetul cerului. Ţinea în tinicheaua ei o lumină ruginită, ştearsă şi se prăvălea, prăvălea...

Gheorghe se ridică.

- Hai, mai avem.

Paraschiv îşi dezmorţi picioarele şi luă pachetul.

- Dă să mai duc şi eu.

Drumul se scurta pe la ulucile Dudeştiului. Trecură pe sub felinare şi cotiră de-a dreptul prin câmp. Bătrânul vorbea îndârjit:

- Avem meserie frumoasă, ascultă-mă pe mine. Dar tot o să te lemeteşti şi tu de ea. Cine crezi că i-a-nvăţat p-ăştia să fure, pe Florea al tău, pe Bozoncea, pe Oacă, pe Sandu-Labă-mică, pe Nicu-Piele? Eu! întreabă-i! Că nu-s morţi. Ochii lui stinşi se însufleţiră. Întinse o mână albă şi subţire: Cât a cărat asta! Pe câţi i-a lăsat săraci, atât să trăiesc eu fericit... Scuipă amărât într-o parte: Acu mă-njură, ce vrei, os bătrân! Au uitat că i-am învăţat să-l scoată pe om din bocanci fără să simtă! Dar de părăsit nu mă părăsesc nici ei. Au nevoie de mine. Am nasul mai lung. Miros mai iute, şi pe ce pun geana, e treabă de făcut... Dar nu mai merge, am ostenit. Trebuie să mă las eu, până nu mă gonesc ei. De altfel, m-am şi învechit. Altcum se fura pe vremea mea şi altcum azi... Ăştia tinerii lucrează mai subţire, cu lama, cu briciul, s-au făcut şuţi. Noi tâlhăream la drumu’ mare, era altceva. Găinari proşti! Puneam pucioasă în gura coteţelor, ameţeam corcoviţele şi le băgăm capul sub aripă, să nu ţipe. Ziceam că suntem niscaiva deştepţi! Da când mă uit la ei, mă minunez: uite, bă, că proşti mai eram! Fraţii trăiesc o lună dintr-o gaură. Aşa, aveam şi noi ponturile noastre. O dată, în tinereţe, cu banda unuia Toropeală, am tăiat o mahala întreagă, la Ciucea, cu topoarele. Gârlă curgea sângele, ucenicule! înotai. Dam în dreapta şi-n stânga, sunau capetele ca lemnele. Bogaţi negustorii! Retezam degetele şi trăgeam ghiulurile. Îmi umplusem un buzunar. Numai inele cu piatră verde şi roşie aveau, ce vrei, inele de mahări! Şi parale, saci! Ajungem şi la brutar. Caută-i marafetii, nu-i găseam, că-i ţinea ascunşi. Am dat în el, n-a spus. Au sărit calfele de le avea. Opt am pus jos, cu jupânul nouă. Când stăteam şi mă uitam la ei, vine un motan şi începe să miorlăie. I-am tras şi lui una. Pe urmă mi-a părut rău: ce avusesem eu cu sufletu’ ăla? A scris şi la jurnal de noi. Doi ani ne-a căutat politia! Asta era înainte de război. Ce mai bătăi am mâncat ca să mărturisim, dar ne jurasem. Nu ne-au dovedit. Uuuu, parcă aud vaietul muierilor! Ridicam coada toporului şi nu mă uitam. Na! Na! făceam...

Pielea lui Paraschiv se încreţise. Privi cruciş la codoş. Era adus de şale, şi sub ochi avea pungi de carne care-l îmbătrâneau şi mai mult.

- ...pe când acu, altfel se face meseria. Mână uşoară să ai, că restul... Ce mai hoţi! Tremura Bucureştiul!

Cunoştea multe Cataroiul, de pe vremea lui Pazvante. Îi împuie capul celui tânăr până în Caţavei. Fusese la pârnaie, tăiase cinci ani sare, cărase hârdăul cu tâlhari vestiţi, de la ei învăţase meseria, mâncaseră pâine mucegăită împreună, ce ştia Paraschiv ce-i aia puşcărie? Ăştia nu glumiseră la viaţa lor! Aveau câte douăzeci pe suflet.

N-ar mai fi terminat zulitorul cu basmele lui. Se apropiau de casa Didinei.

- O boală am, mai zise el, ard cu cuţitul. Nu mă stăpânesc. Să nu mă-nfurie unu, că-l fac arşice... Îi las sânge!

În noiembrie dase frigul. Trebuia să se despartă, să-şi piardă urmele din Bucureşti, măcar o lună, până se mai linişteau comisarii. Stăpânului ce-i păsa? Pornise la Videle, de unde era Didina, să cumetrească. Când era groasă, acolo-şi făcea veacul. Cine să-l ştie? Ţăranii îl credeau negustor, de avea case şi prăvălie. Să-l fi văzut, nu-l mai cunoşteai. Se înţolea ca un barosan. Avea palton scump, căptuşit cu blană, şi-o căciulă de miel, neagră, lustruită şi înaltă, pe care şi-o aşeza pe-o ureche. În picioare, şoşoni călduroşi. Starostele şedea în casa veche a ţigăncii. O reparase cu ani în urmă şi acolo trăgea. Erau trei odăi de lut, văruite proaspăt. Le păzea mama ibovnicei, o bătrână surdă şi beţivă. N-avea pământ, n-avea nimic, trăia din ce-i trimitea fii-sa de la Bucureşti.

Didina încărcase casa cu lucruri furate şi încingea nişte focuri mari, boiereşti, să nu simtă frigul Stăpânul. Dormea Bozoncea, o mai iubea, chema lăutarii, întindea câte o masă şi petrecea. Duminicile chefuiau prin comunele apropiate, la nunţi. Pe când ei ce să facă? S-au strâns în Caţavei, la sfat. Nu lipsea nici Titi Aripă, vărul Didinei, care trebuia să rămână să păzească ogeacul. Au vorbit ce-au vorbit, până să plece, le-a vândut Nicu-Piele un pont. Şedea încălzindu-şi oasele lângă soba de tuci. Nu răbda la frig, că-l durea carnea bătută şi vlăguită prin puşcării. Îl ţineau şalele de atâta dormit pe pământul gol şi la vremea asta se canonea. Mai avea şi nişte gloanţe-n muşchi de când îl făcuseră o dată gardienii sită şi, cum se strica vremea, plumbii ieşeau de sub vine. Râdea hahalera şi le arăta celorlalţi:

- Ia uitaţi-vă, bă!

Strângea din dinţi şi încorda muşchiul betegit, făcând să joace boabele de plumb sub piele.

- Până să plecaţi, ascultaţi la mine.

- Ce e? întrebase Oacă.

- O să dăm gaură la o biserică, s-avem şi noi de ciugulit până una-alta.

O dată s-a-ngălbenit Gheorghe, că el era credincios. Nicu 1-a văzut.

- Ce-ţi veni, Treanţă? Codoşul nu spuse nimic.

Lunganul le povesti cum pusese geana pe un lăcaş de la Sfântul Gheorghe, făcut de rege, biserică arătoasă, aşezată într-un cartier de pricopsiţi.

- Adică să punem cazmaua pe aurul ăla? întrebă Paraschiv. Da unde-o să-l schimbăm?

- Are el grijă, Stăpânul. Poate găsim ceva mărunţiş la cutia milelor, ce-o cădea acolo...

- Eu nu mă bag, spuse Gheorghe. Sandu Mînă-mică se supără:

- Ţi s-a făcut de cucuie, ai? Ce dacă-i biserică? Noi nu ne uităm. Luăm! Că n-o să stau cu Dumnezeu la masă pe lumea ailaltă. Cit despre prins, nici dracu nu ne prinde. Nu stau popii să păzească altarele.

N-avea Gheorghe ce face, au mers cu toţii. Pe Horea îl lăsaseră acasă cu Titi Aripă.

Începuse să viscolească. Se stârnise un crivăţ care lovea în pereţii casei cu putere şi lemnele se topeau repede în para focului. La miezul nopţii, tot oraşul stătea mort sub giulgiul îngheţat. Pungaşii au luat-o de-a dreptul pe linia pustie a tramvaiului. Vântul stinsese toate felinarele şi nu se vedea nici la doi paşi. Ăl bătrân se învelise pe dedesubt cu un sac, şi Sandu căra într-un buzunar un lanţ cu chei ruginite şi o pilă ascuţită. Pe drum, nu tu sergenţi, nu tu nimeni. Au ajuns în vreo două ceasuri şi-au urcat scările bisericii. O pulbere rece le lovea obrajii. Aveau genele albe şi mâinile îngheţate. Ucenicul a aprins un chibrit, au dibuit clanţele şi au încercat cheile. Mână-mică n-a găsit nici una care să se potrivească. A scos pila şi a făcut să sară zăvoarele. Înăuntru era adăpost. Gheorghe şi-a făcut o cruce mare:

- Doamne, iartă-mă!

Oacă a aprins o luminare, luminând pereţii. În biserică era o răceală de ziduri şi mirosea a untdelemn. Au păşit spre altar. Viscolul zgâlţâia cercevelele. Bolţile de piatră gemeau. Codoşul s-a mai închinat o dată. Au urcat nişte trepte scunde şi au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o măsuţă şedeau cărţile sfinte cu peceţile lor de argint şi odoarele. S-a uitat Paraschiv. Nicu-Piele le aduna. Gheorghe a desfăcut sacul lung şi clistirele sunară dulce a metal scump. Au luat lingurile, vasele, un cazan de aramă, vreo două icoane poleite cu aur şi hainele de slujbă ale sfinţiei-sale, strălucitoare, călcate atunci, cu ciucuri pe margini. Se minuna ăl bătrân. Unde să vinzi bulendrele astea? Le-au împachetat bine şi, de la uşă, ucenicul a mai cărăbănit un sfeşnic cu trei picioare, plin de ceară uscată. Sandu scotocise toate ungherele, să dibuiască niscaiva bani de la miruit, dar nu găsise. Înjura în gura mare în sfânta biserică.

Până dimineaţă au fost înapoi la casa starostelui, au îngropat lucrurile şi s-au împrăştiat. Gheorghe l-a luat pe ucenic, şi ceilalţi au plecat împreună. Trebuiau să se întâlnească peste o săptămână în târg la Alexandria.

Au colindat comunele din jurul Bucureştiului, bătrânul înainte, Paraschiv după el. Au tras pe la Bolintin, pe la Căţelu, puşi pe înşelat. Cădeau în zi de târg, să-i pască pe ţărani. Erau îmbrăcaţi amândoi în şube de miel, cu căciulile aşezate pe ochi până în vârful nasului şi bocanci grei în picioare, toate ciordite de la negustorii de pe Griviţa. Era ger, şi noroaie de te-ngropai.

Ocoleau târgul plin de căruţe. Ţăranii, băuţi, târguiau ulcele, cojoace şi ţoale. Lipăiau prin zloată cu opincile lor de porc, se tocmeau, intrau în cârciumă, bani la ei, berechet.

Gheorghe scotea un sac de sub şubă, plin cu cărămidă pisată mărunt, pregătit anume pentru asta. Îl trântea în noroi, la picioare şi se apuca să strige:

- Apropie-te, neamule! Praf pentru pureci! Omoară lighioanele, nu te mai scarpini! Ce te uiţi, nea Ioane? E bun şi pentru păduchii de lemn! Cumpără, vere Marine, să dormi liniştit. Ia praful de pureci!

Ascultau leliţele, se uitau la pungaşi. Parcă n-ar fi fost de-ai lor. Paraschiv era pestriţ şi gălbejit, doar ochii i se vedeau de sub căciulă, verzi ca prazul. Celălalt, îndesat şi isteţ, dădea drumul prafului printre degete, îl freca mărunţel, mărunţel de podul palmei şi striga iar:

- Hai, cuscre Ilie, cumpără praful de pureci „Lux”, doi lei cornetu, neam de neamu mă-ti n-a scăpat de păduchi! Apropie-te, neamule, ia praful! Vindecă râia şi gălbeaza! Omoară căpuşa în găoacea ei? Nu te zgâi, cumetre!

Răguşea. Ţăranii, neîncrezători. Le-ar fi trebuit praful străinului, că-i sugeau lighioanele, dar de unde să ştie ei că e bun?

În cele din urmă, caramangiul înşfăca pe câte unu! şi-i punea în mină un cornet făcut la iuţeală de degetele meştere ale lui Paraschiv, plin vârf, şi striga:

- Ia-l, unchiule! De pomană ţi-l dau, dacă n-o fi bun. Gorobetele scotea doi lei şi-i aşeza în palma celui tânăr. Veneau şi ceilalţi pe urmă. Cereau câte două cornete.

- Ia, nu te-nghesui!

Se înveselea Paraschiv văzându-i aşa proşti. Să mai fi avut un sac . de vânzare, că ţăranii erau ca oile: până apuca să cumpere unul, că pe urmă curgeau! Când terminau sacul, o ştergeau prin mulţime, după ce le mai umbla Gheorghe prin chimire.

Noaptea trăgeau la câte-o casă de văduvă. Băteau la geam.

- Cine-i? - Noi, lele!

- Care voi?

- Negustorii de la Bucureşti.

- Şi ce-oţi vrea?

- Deschide. Deschidea văduva.

- Vrem să dormim la noapte.

- Oliu, tocmai la femeie singură? Că mă râde lumea.

Se uita caiafa la muiere, râdea, îşi scotea căciula, o scutura, îşi ştergea picioarele.

- Văduvă, văduvă, da ce mai ochi! N-ai dumneata inima aia să laşi călătorii afară, noaptea, să se prăpădească...

O încălzeau privirile pungaşilor.

Îi poftea apoi la masă. Aducea de-ale gurii. Mâncau, se încălzeau la foc. Huiduma se făcea iar spre femeie:

- Da vreo ulcică de vin n-ai?

- Oi avea, că mă uit la dumneavoastră, taman de unde veniţi.

- Aşa e! Miloasă eşti, mînca-ti-aş gura!

Ieşea muierea. Gheorghe îl îmboldea pe ucenic:

- Ce stai, Paraschive, ca sfântul Sisoe? Dezgheaţă-te, băiete! Când aducea gazda băutura, o întrebau:

- De mult ţi-a murit bărbatul?

- Merge pe cinci ani.

Sorbeau vinul greu, ţărănesc, negru, cu spumă roşie.

- Şi de-atunci, singurică?

- Singurică.

- Singurică şi tinerică!

Se lăsa vinu-n genunchi. O îmboldeau şi pe ea:

- Ia, lele.

Bea tuta. Le punea şi nuci pe masă. Numai mieji dulci. Ofta Gheorghe de plăcere:

- Bine-i, Paraschive! Să-ţi baţi copiii... Văduva se ducea să le aştearnă.

- Tu să te faci c-adormi, îi şoptea ăl bătrân lui Paraschiv. Şi se strecura după femeie.

Ea aşternea cearşafurile în odaia musafirilor. Scotea din lăzile de zestre plapuma grea de lână, pernele brodate şi două cămăşi ale răposatului, albe şi ţepene. Pica Gheorghe. Înăuntru era răcoare şi se auzea greierul casei. Se uita la fotografiile de pe pereţi. Întreba:

- Asta cine e? Muierea ce să mai zică?

- Cuscrul. - Şi ăsta?

- Naşul de ne-a cununat. Uite colea pe Dumitru al meu când era la rigiment, c-a fost reangajat şi el! Oh, când mă gândesc ce viată am dus şi cum mă mai chinuiesc acum...

Călifarul îi aşternea palma pe ceafă.

- Ce faci?

- Ttt!

- Doamne fereşte...

- Doamne fereşte, pân’ te nimereşte! - Zău...

Pungaşul avea o mustaţă rară şi ochi adânci, încercănaţi. Femeia, stătută, cu poftă de bărbat.

- Lasă-mă, măiculiţă! - Nttt!

Şi-i despica bluza cu zale de arnici.

- Să ştii că strig la vecini! - Strigă!

Şi-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere.

- Barem stinge lampa, că se vede peste drum!

Sufla hoţul în lampă. O năduşea. Ofta văduva-n plăceri.

- Greu fără bărbat!

- Greu, mie-mi spui? - îţi plăcu, lele?

- Îmi plăcu.

Ostenea Gheorghe. Se ducea până afară. Îi dădea un ghiont lui Paraschiv, care se lungea pe unde apuca:

- Fugi, puişorule, că se răceşte aşternutul!

Se strecura zulitorul lângă femeie, subţire ca trestia. Simţea tuta că nu mai este ăl bătrân.

- Fugi d-acilea, muceo...

O dată o răsturna ucenicul, că era vârlav, şi-i muşca ţâţele. Mieluşică se făcea văduva. Paraschiv dărâma patul cu ea.

- Maică Precistă! se închina femeia. În aşternutul răposatului! Şi-i mai da sfârcurile şi-l aprindea.

Spre ziuă o lăsa dezvelită, horăind. Îl scula pe Gheorghe. Se apucau să strângă cămăşile, cearşafurile, plapuma şi rufele din lada de zestre. Făceau două baloturi, le înnodau bine - văduva, moartă-n somn, nu-i simţea. Prin geamuri cădea lumina zorilor. Se auzeau cocoşii.

Plecau frumuşel, deschideau poarta şi de aici erau în şosea cât ai clipi din ochi. La capătul comunei, găseau vreo căruţă. Se urcau. Ţăranul întreba ce-au în legăturile mari.

- A murit mă-sa lu ăsta! Şi-l arăta pe Paraschiv, care o dată se spăşea. Femeie bătrână! Am înmormântat-o şi i-am luat trențele, să nu le fure careva.

- Dumnezeu s-o ierte! se închina românul.

La bariera Bucureştiului, mai cu frica poliţiei, mai cu îndrăzneală, îi lăsau o sută în palmă şi tocmai la telali se opreau. Domnul Goldenberg îşi punea mâna în cap:

- N-oţi fi omorât pe cineva?!

- Se poate, jupâne? se fasolea ăl bătrân. Nu mă ştii că lucrez elegant, fără pagube...

Se înţelegeau în preţ, şi pungaşii plecau uşuraţi, cu bani la bu­zunar.

Uite aşa trecuse săptămâna. Încă întreba Paraschiv:

- Unde-o fi Oacă? Unde-o fi Nicu-Piele? Unde-o fi Florea? Dar el, Sandu-Mînă-mică?

Und’ să fie? Se dăduseră jos la Alexandria dintr-un tren îngheţat şi trăseseră la o gazdă veche.

Pe aici făceau pe târgoveţii. Nu-i ştia nimeni. Au bătut la geam. Ăl din casă i-a primit la căldură. Se pusese o bîhliţă de vreme, ploua. Le-a aşternut pături şi ţoale, încăperi avea, a făcut focul, nu-i mai găsea nici dracul în câmpul ăsta. Bucuria lui Florea că dăduse de trai bun şi de somn. Bani aveau, au plătit tăinuitorului vinul şi de mâncarea. Duminică au ieşit la târg, în piaţă, să vadă ce e de făcut.

Nicu-Piele a scos şmecheriile lui din nădragi. Drept în mijlocul precupeţilor s-a oprit:

- Care iei maşina, maşina?! Pentru bătrâne şi soacre mari! Maşina de băgat aţa în ac, un leu, un leu!

Şi învârtea între degete o sârmă răsucită şi o aţă. Asta era momeala. Se apropiau leliţele şi cârţanii. Se zgâiau la degetele lui. Oacă le umbla prin chimire. Tot au mai scos câte ceva, mărunţiş, acolo. Au tras cu urechea, au privit în dreapta şi-n stânga. Oameni cu bani. Numai grânari. Loc de tâlhărea. Pe şoseaua Alexandriei treceau zi şi noapte căruţe şi sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la Bucureşti, burduşiţi de parale.

Au mai stat până au început iar nişte viscole. Iarnă grea. Toată câmpia Munteniei era acoperită de un omăt gros şi şoselele se înfundaseră. Noaptea cădea repede. Pungaşii jucau stos la căldură. Căsca Florea de plăcere:

- Ce bine e...

- Bine, ai?

- Aşa să-mi fie toată viaţa!

- Îţi zice oasele bodaproste...

Auzeau chiotele vântului de afară. Pe geamuri se împleteau florile frigului.

- Mă, ce fel de hoţ oi fi tu? se mira Oacă.

- Hoţ pârât, să n-am spor! râdea Nicu-Piele. Şi mai răsuceau foiţele soioase:

- Trei ochi!

- Şapte ochi! scuipa Florea.

- Doi pe-o coastă!

Se înfierbântau trosnitorii: - Damă!

- Bărbosul!

Afară se aşterneau nămeţii. Câteodată se mai certau. Oacă începea garagaţa:

- Mă, gloabă bătrână, tu cu Treanţă eşti ruşinea hoţilor! El tăcea. Aşternea cărţile pe patul tare.

- Dacă omoară cineva într-o noapte pe toţi carditorii, tu mori nevinovat, Floreo, m-auzi? adăuga şi Sandu-Mînă-mică.

- Faci pe şolticu? Ai uitat că, pe vremea când omoram eu oameni, tu spuneai „uite, mamă, militarii”!

Şi asta cam aşa era. Le închidea gura.

După trei zile, când s-au potolit viscolele, au ieşit la drumul mare. Gazda avea un ciot de puşcă veche, cu ţeava retezată, şi o încărcătură de gloanţe. Au pândit într-o pădure săniile negustorilor. Când s-a mai zbicit zăpada şi s-a făcut pârtie, au ieşit grânarii cu încărcătura spre Bucureşti. I-au lăsat să treacă. Să fi fost cinci-şase târlii, pline. Hoţii au făcut un foc de vreascuri şi au aşteptat. Pe la patru după masă, zăpada albăstrise. Soarele şters, depărtat şi rece, se rostogolea peste coroanele despuiate ale fagilor. În pădurea Munteniei venea o noapte sură şi înfricoşătoare. Vântul lovea trunchiurile subţiri şi drepte. I-a luat o frică pe pungaşi! Se uita Horea împrejur, se uita Oacă. Nu erau obişnuiţi. Parcă tot mai bine era în mahalalele lor, la golitul buzunarelor! Pe cerul lucios şi verde răsăriseră stelele. Auziră din depărtare chiotele negustorilor beţi. Zurgălăii săniilor sunau uşor în aerul rece. Puseră mâna pe retevei şi lăsară focul. S-au apropiat de drum. Se auzeau şinele de fier tăind zăpada.

Iute i-au cădulit pe grânari. Florea a ridicat ţeava scurtă a puştii şi-a tras un foc spre cer. Caii din fată s-au speriat şi-au răsturnat săniile. Din mestecăniş, au sărit ceilalţi cu pari în mână.

- Ho! a strigat Nicu-Piele. Mierliseră negustorii.

- Banii! a zis Oacă.

Florea le-a descheiat chimirele, le-a deşertat băierile şi când le-a strâns sutele în nădragii lui, Sandu-Mînă-mică a lovit caii, şi săniile au luat-o razna pe câmpul întins şi nesfârşit.

În urmă, hoţii râdeau cu mâinile pe burtă.

- V-a plăcut? i-a întrebat Florea.

- Măi, ai dracului mai suntem! se mira singur Oacă. Au stins focul şi-au plecat pe furiş înapoi la gazda lor.

După o săptămână picară şi ceilalţi doi: Gheorghe cu ucenicul. Trebuiau să stea ascunşi, să nu scoată nasul afară, că umblau poterele primprejur.

Codoşul se uita pe geam şi ofta:

- O, nu mai vine ea vremea aia bună, să trecem pe la simigii, să le luăm cîful! Ce zici, Paraschive?

Ăl tânăr privea salcâmii despuiaţi din curtea gazdei şi căsca. În crengi ţipau ciorile şi o dată umpleau cerul cu o ploaie neagră.

- De, bine-ar fi, mormăia şi Oacă, să ne mai târâm la soare, să mai vedem şi noi o gură de iarbă...

Sandu-Mînă-mică ar fi luat-o razna. Nici să stea pe loc nu se putea, fie ce-o fi. Cânta încet, privind drumul de tară:

Trei în lume nu se poate: Să scape omu de moarte, Să-ntinerească nu poate, Să le iubească pe toate...

N-au avut ce face şi-au plecat spre Bucureşti, grămadă. La bariere, chip de trece. Mişunau presării. Abia au avut timp să se adăpostească într-o bina părăsită. Nicu-Piele a bătut nişte uluci pe la geamuri, să nu intre viscolul, şi au aprins un foc mare. Dormeau pe grămezi de nisip, învelindu-se cu cojoacele. Gheorghe, mai bătrân, a scormonit ce-a scormonit, a găsit o grămadă de bălegar. L-a adunat cu unghiile. Râdea Oacă de el, dar râdea degeaba, că n-a fost chip să iasă unul afară mai mult de-o săptămână şi-a început ramazanul cel mare. Cu trei puni în traistă n-au dus-o nici două zile.

- S-au pus pe capul nostru, vor să ne dibuie! se căina Sandu, într-o seară l-a podidit pe codoş. A dat un plâns în el de nu se mai potolea.

- Ce-ai, mă curcă? L-a luat Piele în râs.

- Nu ştiu. Mi s-a urât. M-a făcut mama inimă slabă, n-ar mai ajunge-o ţarina! Că la fel era şi ea de izmenită! Una-două, pişa ochii...

Îi era frig şi se acoperise cu bălegarul strâns. Nu-l mai ţineau oasele bătrâne şi-i era şi foame.

- Plângi ca o muiere beată! se strâmbă Oacă la el. Florea îi apucă de mână:

- Ce-ai, mă Treanţă? Nu-ţi place, mă? - ??

- Zi-i, mă...

- Nu ştiu, m-apucă o streche. Parcă aş vrea să vă las, să mă duc în lume, să mă fac om cinstit, dar mi-e frică. Când mă trezesc din somn nu vă văd. Vă caut şi-mi pare bine că sunteţi lângă mine...

Tăcu.

- Ţi s-a urât cu fugitu, Gheorghe, zise Sandu Mînă-mică, de, ia să ai o casă şi să stai cu ibovnica lângă tine, la căldurică, aşa cum stau alţii...

Ceilalţi îl priviră. Şi-acum îl ustura sufletul pe şuţ de Didina.

- Dar bani de unde? întrebă posomorit Piele. Că ne-am apucat să furăm icoane în loc să ne vedem de păcatele noastre. Stăpânul şi-a luat partea lui, ce-i pasă de amărâţi, că stau cu comisarii-n cârcă!...

- Bani, bani! se răsti la ei Florea. Dacă vreţi bani de ce nu vă luaţi după milogul ăsta de Gheorghe, să vă faceţi oameni cinstiţi, să v-apucaţi de muncă...

Oacă râse fără veselie:

- Să muncească el, că-i prost! Dacă munca era bună, o luau pricopsiţii şi p-aia! Fiecare cu cinstea lui! Trebuie să fii prost să te duci să-ţi dai libertatea pentru un pumn de biştari. Nu te uiţi la pârliţii ăia din mahalale?! îi stoarce până le iese şi sufletu şi ce pricopseală mare dă pe capul lor?... Abia au ce număra! Noi suntem boieri, mă Floreo. Că mai iei câte o mardeală şi-un an, doi, de puşcărie, fleac! Nu tu stăpân, nu tu nimic...

- Da pe Bozoncea-l uiţi? cârâi cu glasul lui dogit ăl bătrân. Paraschiv trăgea cu urechea şi nu spunea nimic. Nici în ceata asta hoţii nu erau ca degetele de la o mână. Sub vorbele lor, ucenicul le simţea pizma.

- Şi dacă ar fi la o adică, să nu mai meargă cu prăduiala, de ce să ne luăm? întrebă Sandu. Paşte iarba pe care-o cunoşti, zicea taică-miu, care se numea că tot hot fusese la viaţa lui. Lasă-i pe alţii să se zbată, să se omoare. Tu să trăieşti din ce dă pe de lături. Pace să fie şi să ai de la cine fura. Că o dată trăim. Ce-i pe lumea ailaltă, lasă-i pe popi să se gândească. N-o să te faci înger!

Oacă se amestecă şi el, că-l mânca limba:

- Parcă cine nu fură în lumea asta? Numai că unii se numesc cinstiţi, şi proştii plătesc oalele sparte. Dacă ar fi să-l judeci pe fiecare, noi suntem buni să stăm în rai, marafeţilor! Că luăm de colo un pic, de colo un pic? Cinstea-i aşa, o broboadă - care-i mai arătoasă, aia ascunde mai multe. C-avem şi oameni pe suflet, asta-i altceva. Aşa e meseria. Dai şi scapi. Ce, parcă vrei? Ţi se pune unu nainte, nu poţi să-ţi laşi libertatea, să te dai legat...

Gheorghe îşi simţea maţele subţiate de foame. Ca să mai uite, se amestecă şi el:

- Aşa e, dar mi se face sufletul criţă când mă gândesc câţi bani mi-au trecut prin mână şi nu m-am ales cu nimic.

Sandu-Mînă-mică scuipă într-o parte:

- Bă Treanţă, nici nu ştim noi ce bine ne e! Păi să iei unu de pe stradă şi să-l întrebi o dată, da ştii, aşa, la fix: „Ia spune, nenică, cu ce te-ai ales? Ce-ai făcut la viaţa (a? Ai strâns bani, ţi-ai ridicat odăi, ţi-ai adus muiere la aşternut, ai copii, să fie la dumneata, da altceva?”

- Adică ce? întrebă Nicu-Piele din colţul lui.

- Aşa, vreo nebunie, s-arunci într-o noapte cu banii pe fereastră, să nu-ţi pese ce-o să fie a doua zi...

- Oamenii-s urâţi, strâmbi, tu-le neamul lor! se amestecă Paraschiv. Ca câinii! Mârâie dacă te-apropii de ce-i al lor. Da ce-i al lor? Cine-a făcut împărţeala asta? Cine ţine legile în palma lui? Păi să-l judec eu, să-l întreb pe fiecare: Tu de ce ai, mă, mai mult decât cutare? Da cutare de ce are, mă, mai mult decât tine? Ia să netezesc eu, să-mi daţi mie ce rămâne peste ce vi se cuvine, să le dau şi ălor de n-au de loc...

Ucenicul ar fi vrut să mai spună câte ceva, dar îşi înghiţi vorbele. Pentru că şi pe staroste ar fi trebuit să-l întrebe de ce face totdeauna prăduiala în două: jumătate şi-o opreşte lui şi jumătate le-o aruncă celorlalţi, ca unor câini.

În noaptea aia, codoşul s-a dat lângă el. Era frig, frig. L-a acoperit cu un strat de baligă:

- Miroase, dar ţine de cald, i-a spus. Ăştia fac pe oamenii subţiri, dar tremură bine...

Gheorghe fuma întins pe spate, cu coatele în grămada de nisip. Alături mai mocnea încă un rest de foc. Rămăsese numai un miez fierbinte cât un ban, care pâlpâia. Lumina lui putină juca pe feţele ostenite ale pungaşilor. Mînă-mică horcăia, Nicu-Piele se întorcea când pe o parte, când pe alta. Ăl bătrân privea bilele schelei. Avea nişte ochi posomorâţi şi sub buză i se adâncise o dungă neagră.

- Nu dormi? îl întrebă Paraschiv. - Nu.

- De ce?

- Nu mi-e somn.

De pe ziduri curgea molozul. Îl auzeau cum picură pe scânduri ca o ploaie. Mirosea a var stins în apă şi, din pereţii de cărămidă, netencuiţi, se răspândea un iz de casă nouă. Celui tânăr îi îngheţaseră ţurloaiele. Mai aruncă o şipcă şi focul se înteţi. Lumina crescu pe zidurile umede.

- Uite aşa, patru pereţi să am, Paraschive, ai mei să fie. Să nu mă dea nimeni afară. Să stau cum e acu, să-mi fac un foc şi să ies din când în când în curte la porumbei, să-i chem: gu-ru, gu-ru, gu-rrruuu. Ei să mi s-aştearnă-n palmă, să ciugule, şi eu să le mângâi penele: na cu tata, gu-ru... Ochiosule, na cu tata, gu-ru, gu-ru... De ce-o fi omu păcătos, mă ucenicule, legat de patru pereţi, de lucruri? Ptiu! Că-i ascultam adineaori pe ăştia. Mi-e că odată ne lasă starostele şi pleacă cu Didina lui, şi noi? Ca puii de potârniche...

Paraschiv se ridică într-un cot şi privi înjur.

- Dac-ai să m-asculţi pe mine, te fac om, ai auzit? - Ce-i?

- Să m-ajuţi când ţi-oi spune eu... Gheorghe trase cu urechea la ceilalţi.

- Ce, ţi s-a urât cu binele? Si pe urmă, după o scurtă şovăială, îi întinse mâna: Bine, dacă vrei tu, o să împărţim amândoi ridichea şi covrigul...

Si de atunci, înţeleşi au rămas, fraţi de cruce, peste prietenia celorlalţi.

Se înteţise ramazanul. Nu mai era chip să se mişte nici unul. Morţi au şezut, nemâncaţi, nebăuţi. O zi, două, a mers. Pe urmă a început să-i scurme şi mai rău foamea. Vai de mama lor ce-au păţit! Era şi-un frig de nu te mai sculai. Nicu-Piele privea cu jind la bălegarul codoşului. Slăbiseră, le crescuseră bărbile, erau palizi de vedeai prin ei.

A şasea zi, Ciupitul a avut un vis grozav. Era într-un leşin lung, abia se ridicase în coate. Ochii i se măriseră şi se adânciseră în fundul capului. Se acoperise cu nisip, parcă era sculat din morţi. A ridicat mâna lui osoasă şi le-a spus:

- Să vedeţi, fraţilor, ce mi s-a arătat azi-noapte... Se făcea că Dumnezeu mă luase la el. Şi ce de stele erau împrejur! Colţoase, strâmbe şi stinse ca nişte felinare, parcă ar fi turnat cineva gaz peste ele şi le-ar fi dat foc. Deasupra atârna luna, buboasă ca o curviştină, fleaşcă era, moale, şi de-o atingeai sărea puroi din ea. Nu mai lumina. Ruginise şi arăta ca o tinichea. Împrejuru meu, numai îngeri. Nişte copile cârne, cu ciorapii sumeşi, cu luminări în mână. Se uitau la mine şi-mi ziceau: „Bine c-ai nimerit, Oacă, să ţi-l arătăm pe Dumnezeu, haide-n-coace!” Atârnau joarţele de pe ele şi-n picioare aveau botoşei rupţi care nu s-auzeau. Am mers ce-am mers, şi l-am văzut şi pe Dumnezeu. Şedea cu nişte coarde pe genunchi şi le coţăia. Eu am dat să zic ceva. Îmi luase glasu! Parcă eram căzut din leagăn. Şi-n faţa lui era o masă întinsă, fraţilor, ce mai masă! Numai curcani fripţi şi găini de săreau din oalele în care fierbeau. Şi cârnaţi, şi salam, şi prune... Îmi lasă gura apă şi-acu. Am întins mâna să-nfulec ceva, parşivul de Dumnezeu mi-a tăiat zarurile: „Nu se poate, Ciupitule! Tu eşti pedep­sit să stai şi să te uiţi cum beau eu cu sfânta Petre bere la metru!” Şi s-au apucat, mânca-v-aş ochii, să pilească! Şi parcă erau mai mulţi şi înşirau sticlele lâng-un zid. O sută, două sute, nu ştiu câte erau. Se făcuse sfânta Petru cât o bute, da nu plesnea. Băga-n el şi râdea la mine: „Ar mânca gura ta, Oacă, o corcoviţă?” „Ar mânca, sfinte Petre!” i-am zis eu. „Da o aripă de găină ar mânca gura ta, Ciupitule?” „Ar mânca, sfinte Petre!” „Nu se poate. Stai şi te uită!” mi-a arătat el cotul. Si pe urmă, parcă aduseseră şi lăutarii, pe Mitică Ciolan cu ai lui. Guristul îmbătrânise de tot, dar se ţinea. De la poarta raiului începuseră să cânte. „Ia zi-i, Anghele”, s-a răstit bunul Dumnezeu la armonist. Dumitru bătea coardele cu degetele. Plângea sfânta Petru, plângea curvarul de Dumnezu, plângeau şi muierile de pe genunchii lui... „Ce-aveţi, mă beliţilor?” m-am răstit la ei şi m-am hâit la îngeraşii din jur. M-am ridicat de la masă şi-am început să joc geamparalele pungăşeşti. O dată s-a-nveselit tot raiul! S-au aprins şi stelele alea moarte, şi luna... „Aşa! Aşa!” făcea Dumnezeu cu mâna pe şoldurile muierilor. Şi le răsucea când într-o parte, când în alta. Jucau şi îngerii şi Sfântu Petru, care-şi pierduse şalupele. Când i-am ostenit, am rămas singur, jucând. Obosiseră şi lăutarii, da nu i-am lăsat. „Haide, ha! Zi-i, Dumitre, că m-anticăresc...” Mi se aprinsese obrazul şi din ochi îmi ieşea un fum gros, care acoperea tot ce era împrejur. O dată am horcăit şi-am căzut pe spate. Pe gură mi-a ieşit tot sângele din mine, un şuvoi ca miezul vişinei...

Oacă tăcuse. Nicu-Piele s-a ridicat cu greutate şi 1-a privit. Pe pieptul hoţului se vedea o pată întunecată de sânge.

- Mă, ce-i cu tine, mă? a strigat.

S-au ridicat şi ăilalţi. Ciupitul avea un obraz vânăt, îngheţat.

- L-a mâncat fript oftica! a zis Sandu. Trebuie să-l ducem undeva de aici.

Oacă nu se mai mişca.