Balul meseriaşilor

 

Se întorsese starostele, odihnit şi cu poftă de treabă. Avea o fată buhăită şi îi crescuse pântecele. A auzit de moartea lui Florea, a pus la spate.

- Dumnezeu să-l odihnească, a zis scurt.

Avea o haină de piele, acolo făcută în judeţ, unde se ducea cu Didina, dată de finii lui, căptuşită cu blană pe dedesubt, numai nasturi şi găitane. Îl pierdea gagica din ochi. Degeaba o ostenea ucenicul cu privirile. Îl fierbea, îl fierbea.

Stăpânul i-a adunat împrejur:

- Am poftă să petrec ca oamenii, şi dacă se poate pe deasupra şi altceva, om vedea. O să mergem la balul meseriaşilor, unde vin toţi meşterii din Bucureşti. Acolo-i rost de cârpeală, dar să nu vă prind! O să lucreze Didina, voi numai să ţineţi tira şi să daţi cu suriul dacă se-ntinde vreunul. Pentru asta trebuie să vă încliftaţi, să nu se cunoască. Vă duceţi la Goldenberg să vă împrumute nişte ţoale mai ca lumea, domni să-mi fiţi, să nu se ginească! Sidiliţi-vă, treaba voastră ce faceţi, altfel dă dracu-n voi! Şi să v-alegeţi niscai umblători mai ca lumea, nu scroabe ori şalupe, să vă râdă urâţii ăia. Titi, să-i potriveşti tu, că eşti mai subţire, ai grijă de gloaba asta de Gheorghe, că ne face de râs...

I-a dus Titi Aripă la ovrei, în Taica Lazăr.

- Să trăieşti, jupâne.

- Noroc. Iar aţi găsit ceva?

- Nu ne lua la mişto, ştii bine că nu-i sezon...

Domnul Goldenberg râse cu bunăvoinţă. Privi prin geam strada pustie.

- Atunci?

- M-a trimis Bozoncea să-mi îmbraci băieţii ăştia. Dă-le câte-un spenţer şi câte-o galibardă!

- Da unde vă duceţi? - Avem treabă. - Aha.

Ovreiul s-a uitat la ei pe rând. Sandu-Mînă-mică se lipise lângă vitrină şi-ar fi pus mâna. I-a făcut cu ochiul nevestei, să stea cu privirile pe el.

- Bine-bine, să căutăm, mormăia, poftiţi!

Şi i-a dus în atelierul de alături, le-a ales haine pe măsură şi le-a făcut câte-o probă.

- Stăpânul zice că să fie ceva mai de lux, dădea cu clanţa Nicu-Piele.

- Cum nu? Am ceva extra... Staţi...

A scotocit rafturile, s-a urcat pe o scară, a scos marfa. Pentru lungan era mai greu de potrivit. Avea măsură mare, şi hainele şedeau ţepene pe el ca doagele. „Neamul prost se cunoaşte şi când doarme”, gândea în sine Sandu.

Au răscolit vreun ceas magazinul să-i găsească pantofi.

Când au terminat, pungaşii s-au uitat într-o oglindă. Arătau ca nişte fanţi şi călcau stingheriţi.

- Îndreaptă cocoaşa! strigă Paraschiv la ăl bătrân.

Gheorghe parcă ar fi pisat străchini. Pe ucenic îl încurcau cravata strânsă pe gât şi nasturii cămăşii de olandă. Făcea ce făcea, se mai potrivea cu degetele. Şutul îl zgornea:

- Mă, lasă laba jos. Fă-te aşa, ca şi când de când eşti tot în haine de-astea ai stat!

Domnul Goldenberg râdea alături.

- Da nu, zău, unde mergeţi?

Nicu-Piele a dat să zică ceva, dar Mână-mică o dată s-a-ncruntat:

- Mucles!

Gheorghe ofta lângă ucenic:

- Ce ne facem? Bal ne-a trebuit! Mor cu legătura asta la gât, şi când oi lua şi-un pahar mai mult...

La urmă, 1-a îmbrăcat ovreiul şi pe Sandu. La el a mers uşor, că mai purtase. Ştia cum se stă picior peste picior şi cum se umblă ca domnii.

Nicu-Piele se văietă:

- Nu poţi nici să scuipi în trenţele astea!

Au ieşit pe la prânz şi cu câte un palton de împrumut pe ei, călcând rar. Încă râdeau:

- Cum îţi vine, Paraschive, jantilicu ăsta?

- Să n-am spor dacă nu semeni cu Mafoame, ăl de dă găuri în tren!

- Ce mai, ne-ntitirizarăm!

În odăile Didinei se adunaseră vreo trei croitorese care potriveau o rochie roşie, lucioasă, din material scump. Titi Aripă a început să le ciupească pe la spate de cum a dat cu ochii de ele. Paraschiv rămăsese la uşă, uitat de Dumnezeu, cu privirile pe umerii frumoşi ai ţigăncii. O fetişcană îi pieptăna părul lung şi-i aşeza cocul. I-a înfipt câteva arcuri de os alb în el, n-o mai cunoşteai. Braţele lungi rămăseseră goale până sus şi ibovnica îşi potrivea pe ele brăţările, furate şi alea de Bozoncea şi aduse de dragul ei. Şi cum călca! S-a sculat în picioare şi s-a-nvârtit prin odăi. Stăpânul îi cumpărase pantofi scumpi, mici, cu barete argintate, de-ţi luau ochii. Se bunghea şi Nicu-Piele, se uitau Gheorghe, Sandu - ce să mai vorbim! Mort era, că a lui fusese, şi-acum numai cu uitatul rămânea...

Intră şi starostele, că se îmbrăcase. Avea haine-n dungi, călcate, şi-o batistă curată la buzunarul de sus. I-a privit pe rând. A mai tras de spatele lunganului, s-a mai uitat chiorâş la ăl bătrân, pe la zece a terminat şi Didina cu oglinditul.

Le plăcea pungaşilor! Afară, la poartă, aşteptau trei trăsuri, plătite gata, să-i ducă pe sus, să nu se murdărească.

Era la sfârşitul lui februarie. În aer se simţea boarea primăverii care venea. O lună bogată şi tânără cutreiera deasupra Caţaveiului. Parcă altfel lătrau şi câinii. Pe acoperişurile lucioase se fugăreau motanii. Se auzeau streşinile curgând şi prin curţi se vedea ultima zăpadă, strânsă grămadă pe lângă pomi, la rădăcini. Aerul mirosea proaspăt şi dru­murile pline de bălţi şi noroi se zbiciseră pe margini. Tot oraşul era împânzit de o iţă de lumină, strălucitoare şi veselă.

Hoţii şi-au descheiat paltoanele. Bine era să trăieşti!

- Parc-am fi conţi! zise Nicu-Piele, întinzându-se pe pernele de catifea.

Gheorghe se uita înapoi la trăsura în care şedea Paraschiv cu Sandu-Mînă-mică.

Celălalt rosti, ghicind:

- Da ce-o avea ucenicu, că-i caciolit rău... Codoşul răspunse târziu:

- L-o fi lăsat vreo boarfa ţuţ!

El ştia. Îl văzuse pe Paraschiv cum o privise toată seara pe gagică şi i se făcuse frică.

La sfârşitul iernii, se ţinea lângă Gara de Nord, la „Locomotiva”, într-un salon cu becuri electrice şi cu parchet pe jos, balul meseriaşilor. Aici veneau meşterii din tot Bucureştiul cu nevestele să petreacă şi să se veselească. La urmă, spre ziuă, se trăgea tombola şi se alegea regina balului, pe care o dansa într-un vals de onoare preşedintele federaţiei meseriaşilor, secretarul sindicatului cooperativelor şi câte unul mai îndrăzneţ. La uşă se punea pază, nu intra oricine, să strice petrecerea. În fiecare an, aici se întâlneau meşterii blănari, meşterii fierari, tâmplari, cu ibovnicele sau cu neves­tele lor, de-şi lăsau banii. Tocmeau din timp un taraf de lăutari buni, îşi puneau ce aveau mai de preţ pe ei şi pe la nouă coborau din trăsuri, plini de parale, guralivi, puşi pe petrecere şi pe risipit. Veneau cu nişte muieri grase, năduşite, călcând prost în pantofii noi, de lac, cu tocuri scunde, după moda timpului, în rochii de batir sau de mătase neagră tivite cu stric, ce se mototoleau la căldură, cu mărgele colorate, de sticlă, pe gâturile groase, cu ochii pe bărbaţii lor, care soseau aghesmuiţi, cu limba ascuţită, gata să le sară ţandăra şi să se supere. Aici se desfăceau case, se înnodau iubiri şi-şi pierdea câte-o calfă tânără capul după vreo curviştină intrată în bal. Într-un an, o fată de croitor aruncase cu vitriol în ochii unei neveste, altă dată un cizmar îşi călcase muierea în picioare pentru că dansase cu altul, dar câte nu se întâmplau... Cine mai sta să le facă socoteala? Veneau flămânzi, se ghiftuiau grăbiţi şi se îmbătau. Noaptea aceea de început de primăvară trecea totdeauna repede şi nu putea s-o uite nimeni...

Pe drum, Bozoncea îşi aduse aminte de tinereţea lui, pe la ce baluri umblase...

Păi unde era petrecerea de la Gib, la Bragadiru, când se dădea balul romilor, de nu mai aveai loc de ţigani, care mai de care mai luxos, mai încliftat, numa-n fracuri şi gulere tari? Unde era balul ofiţerilor de la Cercul militar? Dar balul florarilor? Câţi ani trecuseră...

Într-o noapte ca asta furase o nevastă şi-o dusese în Tei la o gazdă. Ce mai muiere, o făcuse mieluşica lui, fura şi-i aducea. Altă dată se tăiase cu nişte hoţi în Dudeşti pentru o fată de cincisprezece ani, numa bună să guşti din ea...

- Gata, sosirăm, zise cineva.

Trăsurile s-au oprit în fata intrării, şi întâi au coborât starostele cu Didina. Cei de la uşă au făcut loc, Bozoncea a plătit biletele şi pentru ceilalţi şi, când au dat de lumina puternică, au închis ochii o clipă. Prin ferestrele deschise, de sus, se auzeau viorile. O muzică dulce şi un zgomot de oameni mulţi, vorbind şi râzând, cădeau până jos. Au urcat scările. Stăpânul cu a lui şi la urmă caramangiii, făcând pe nepăsătorii. Nu se cunoştea, că era lumea lor, şi la atâta chiloman cine mai sta să-i măsoare?

Salonul avea o podoabă de lanţuri de hârtie, colorate în fel şi chip, în care se ascundeau becuri galbene şi roşii. O lumină tulbure plutea deasupra. Numai la mijloc strălucea cu o sută de luminări vii un candelabru de aramă, cu braţe întortocheate. În dreapta uşii era bufetul, o vitrină aurită, păzită de chelneri ageri. Aceştia serveau la repezeală, şi împrejurul salonului se întinseseră mese, la care şedeau negustorii. Plin era. Lăutarii cântau pe o estradă cocoţată în fund, acoperită cu pânză colorată, şi cei mai tineri dansau în mijloc, doi câte doi, săltând vesel din umeri şi ocolindu-se cu grijă. Un fum des ieşea prin ferestre şi pe o uşă mare de lemn alb.

O dată s-a schimbat Didina. Parcă zgomotul acela de farfurii ciocnite, de râsete înfundate amestecate cu cântecul orchestrei o întărâtase. Paraschiv i-a văzut nările încordate, tremurând de poftă, şi a înţeles că aici îi plăcea ibovnicei mai mult să trăiască. Cu asta o ţinea Bozoncea în ghearele lui, cu puterea şi cu banii săi.

Meseriaşii au întors capetele când au zărit-o pe ţigancă. Era frumoasă cum călca uşor, râzând Stăpânului, cu dinţii ei albi şi deşi. Îşi umezea din când în când buzele pline şi-şi mişca mândru capul. Ibov­nica făcea fartiţii să bage dracii în toţi bărbaţii.

Starostele a rotit ochii împrejur, cu privirile la clienţi. Pe unii îi mai ştia, le furase din prăvălii, pe alţii acum îi vedea şi-i cântărea câte parale fac. Bărbaţii lăsaseră furculiţele şi căscau gura. Ale lor îi înghiontiră. Dibace femeie!

Au şezut la o masă. A comandat Bozoncea de băut şi de mâncare. Lui Gheorghe îi ploua în gură de poftă, că văzuse bunătăţile de la bufet. Numai peşti erau, de toate neamurile, tăiaţi şi dichisiţi în farfurii lungi, cu sosuri de untdelemn şi mirodenii.

Negustorii mâncau bine, flencăneau, beau cu plăcere vinul tare ţinut în gheaţă şi după aceea, pe la miezul nopţii, îşi luau nevestele de mijloc şi jucau cu ele, veseli şi nepăsători. Mai puneau ochii pe câte o străină, n-o slăbeau din privit. Se dădeau în vânt. Îşi lăsau muierile şi ieşeau afară, pe un balcon care atârna deasupra liniilor de tren, să le umble-n sân şi să le făgăduiască bani. Băgau de seamă legitimele. Meseriaşii se supărau, se răsteau la ele, le mai loveau, că li se făcuse de altă carne. Umblau blănării ca turbaţi în jurul curvelor aduse de peştii lor Ia petrecere. Aruncau polii, nu se uitau. Era ziua lor de desfrânare, altceva simţeai să mai schimbi muierea, să pipăi şi altă subsuoară de femeie...

Dar ca Didina parcă nu mai văzuseră.

Ibovnica, tot cu ochii roată împrejur, căuta, căuta. Degeaba îşi întindeau meseriaşii gâturile. Ţiganca a pus ochii pe Petrică Cârca, preşedintele federaţiei.

Acesta şedea într-un colţ cu nişte prieteni şi cu nevestele lor. Om serios. Mânca liniştit şi bea cu măsură. El trebuia să strângă banii de la tombolă şi de la bufet, să vorbească la ziuă meşterilor şi să le spună pentru ce se adună fondurile balului, cum făcea în fiecare an. Avea acasă, cu a lui, doi copii mari, daţi la liceu, să înveţe, şi nu i se întâmplase niciodată ce-a păţit în noaptea aia.

Bozoncea îl mirosise. I-a şoptit Didinei:

- Ăsta e, ai grijă de el...

Pungaşii mestecau stingheriţi şi Sandu îl îmboldea pe sub masă pe ăl bătrân:

- Nu aşa, Gheorghe, că-mi vine jitia când te văd, parcă eşti la noi în groapă. Ţine ca lumea furculiţa, n-auzi?

Codoşul înghiţea cu noduri şi nu mai vedea înaintea ochilor. Ar fi lăsat dinainte mâncarea. Unde erau balurile la care mergea ei, pe Filantropia, sâmbătă seara? Acolo petrecea cu ai lui, cu şuţii şi cu fetele din Cuţarida, cu calfe şi cu curve... Nu se uita nimeni cum bagi bulca-n gură. Saloanele erau luminate de lămpi cu gaz şi puteai să joci la ziuă cum voiai - şi pe duşumele. Servitoarele nu se supărau dacă le înghionteai pe afară. Se dusese timpul lui! Se ridicau altfel de hoţi, mai spălaţi, mai deştepţi. Trase cu ochiul la Nicu-Piele. Nici lui nu-i şedea bucăţica-n gât. Parcă-l înţepa cineva în spate, aşa se proptise de lemnul scaunului. Îi venea să-l tragă de mână şi să-i spună: „Hai, mă, că aici nu-i de noi! Dacă vine poliţia, nici n-ai pe unde s-o-ntinzi. Îţi rupi gâtul pe şina trenului!” Acolo mergeau fără frică de sergenţi. Se uitau la uşi, erau sticleţi de-ai lor, de-ai de luau mangă, închideau ochii. Intrau teleleu peste lume, petreceau, strigau la lăutari să le cânte cântece pungăşeşti şi-i răsplăteau. Puteau să ia ştoalfele de şolduri şi să le învârtească până ameţeau. Erau nişte transilvănence grase, cu pieptul mare, toate buzate şi blonde, cu părul scurt, pofta lui! Le pupa după ureche şi le scotea în curte. Nechezau ungurencele, că le plăcea, îşi alegea. Era de unde! Spre ziuă le întindeau pe nisipul vreunei binale şi le dezveleau. Tocmai duminică dimineaţa le dădeau drumul, ţepene de frig, dar mulţumite. Că se mai tăiau cu câte unul, asta era altă poveste, pe când aici? Te uitai în dreapta, te uitai în stânga, numai neveste. Mai treceau pe sub ochiul lui, care cunoştea, şi câte o coardă, dar alea erau în treabă, nu puteai să te apropii, că se aflau cu ţuţării lor, şi Stăpânul le spusese să stea liniştiţi.

De îmbătat, însă, tot s-a-mbătat Gheorghe. Să ţie paharul ştia, nu-l certa nimeni. Îi plăcea gustul vinului, inima lui fierbinte, şi l-a îndemnat şi pe Paraschiv:

- Ia, mă, şi bea, că eşti cătrănit.

- Nu sunt cătrănit...

- În flăcările alea mari să te văz... De ce mă minţi, mă? Ucenicul nu mânca, nu petrecea. Băgase de seamă cum îl pierde din ochi ibovnica pe meseriaşul de la masa vecină. Ţiganca se mişca, i se vedeau ţâţele tari prin despicătura rochiei. Petrică Cîrcu, om şi el. S-a mai făcut că nu bagă de seamă, s-a mai răsucit, s-a dus la oamenii lui de aveau în primire balul, i-a socotit, a strâns banii de la tombolă, că se vânduseră toate numerele şi se împărţiseră câştigurile, i-a împăturit după ce-i numărase şi i-a aşezat în portofelul lui de piele scumpă, a dat o raită pe la bufet, s-a uitat la chelneri, să nu învârtească vreo şmecherie, a ridicat şi de-acolo o sumă şi s-a întors la masă. Parcă dracul îl învăţase să facă aşa. Pe urmă, mai ia un pahar, mai ia altul, s-a cam înveselit. Şi-a sculat nevasta, a dansat un vals, năduşise, a mai golit un pahar. Căpătase curaj. Femeia de alături nu se ridicase. Bea şi mânca. L-a simţit Bozoncea slab. Le-a şoptit pungaşilor:

- Duceţi-vă de le luaţi muierile la joc.

S-a ridicat Piele. S-a ridicat Sandu. S-au apropiat, meseriaşii le-au lăsat, nu era supărare. Necunoscuţii, şi-au făcut ei socoteală, trebuie că erau negustori de-ai lor. A înţeles preşedintele ce să facă. Prietenii lui de la masă se chercheliseră. A mai băut un pahar.

Lăutarii începuseră un dans săltăreţ şi mardeiaşii învârtiră neves­tele meşterilor. Femeile se ameţiră de plăcere. Erau nişte potci slute, neduse pe la petreceri, că ai lor o dată pe an le scoteau din casă. Hoţii, tineri, le ţineau strâns la pieptul lor, le spuneau vorbe cu două înţelesuri, meseriaşii - ce să mai vadă? îl îmboldeau pe Petrică Cîrcu, care se afanisise:

- Du-te, nene, că de când se uită muierea la matale. N-oi vrea să te ia de mână...

- Să mă duc? bâlbâia preşedintele.

- Du-te, nene.

- Dar dacă mă tratează c-un refuz?

- Ce refuz, parc-ai avea douăzeci de ani!

În cele din urmă, Petrică Cîrcu se ridică matolit, împleticindu-se şi se apropie de masa lui Bozoncea. Gheorghe i-a dat un scaun, el a mulţumit şi-a spus:

- Permiteţi?

- Poftiţi, poftiţi, făcu Stăpânul.

- Nu vă supăraţi, doamna dansează? şi s-a uitat spre Didina.

- Cu plăcere, a râs ibovnica, ridicându-se.

Cîrcu nici nu apucase să se dezmeticească şi s-a şi trezit cu ţiganca în braţe. Femeia mirosea bine a odicolon şi a piele încinsă. Se învârtea uşor şi el a căpătat curaj. Se uitau nevestele de la mese, se uitau meşterii, înjurau în gând: „Uite-al dracului!”

Cum să nu te umfli de mândrie? Didina îşi apăsa pieptul pe braţul lui şi meseriaşul se pierdu. Începu să trăncăne. C-o fi, c-o păţi. Uitase de toate. După un dans o aduse la masă, îi pupă mâna şi, uluit încă, se aşeză la locul lui. Bău pe nerăsuflate şi îşi pironi capul în pământ. Nevestele nu se întorseseră. Se ridicase Gheorghe şi Paraschiv să le învârtească. Grangurii nu se supărau. Au mai cerut câteva sticle cu vin şi s-au lipit cu masa de cea a starostelui. Asta aşteptau şi caramangiii. Petreceau şi muierile, n-aveau ce zice. Le ameţise codoşul. Se băga în sufletul lor şi le zicea:

- Oliu, ce gură ai! Arătările chicoteau.

- Taci, că te-aude dumnealui. - Ce dacă?

Nevestele nu mai auziseră astfel de vorbe de ani de zile. Închideau ochii şi ascultau muzica, oftau şi nu mai ştiau de ele.

Paraschiv ţinea în braţe pe una slabă şi uscată pe care atârna rochia. O privea cu îndrăzneală drept în ochii osteniţi şi spunea:

- Când te mai văd, cucoană, că tare mai eşti şucară...

- Glumeşti dumneata, râdea ea stingherită.

- Ce vorbeşti?! Mie aşa-mi plac femeile, mai obosite. Găina bătrână face zeama bună...

- Fugi d-acilea, că râzi de mine...

- Nu râd, mânca-ţi-aş ocarina!

Câţiva meseriaşi băteau cu conferi şi deasupra lor căzu o ploaie de hârtii mici.

Se împărţeau cărţile poştale pentru alegerea reginei balului. Nişte fete iuţi treceau pe la fiecare masă şi le vindeau.

Petrică Cîrcu ceru o sută şi puse un pol pe masă. Bozoncea lăsă paharul. Vinul strălucea în lumina candelabrului.

Ceru şi el o sută. Împrejur se învârteau serpentine şi viorile se mişcau vesele sub arcuş.

Aşa şi-a pierdut Petrică Cîrcu cinstea şi cuvântul lui de preşedinte al meseriaşilor...

Meltenii se încălzeau pe nesimţite. Starostele comanda chelnerilor să mai aducă.

- Eu plătesc! făcea, ca omul asupra chefului. Prietenii meşterului o dată s-au oţărât:

- Nu, nene, dacă nu plătim şi noi cinci baterii, ne supărăm... S-au mai certat, până la urmă i-a învins băutura. Spre ziuă se pupau cu Gheorghe, care le umbla prin buzunarele de la spate.

- Al nostru eşti, nene Costică, spunea codoşul, că aflase cum îi cheamă. Să-ţi trăiască nevasta şi copiii, c-am auzit c-aveţi şi copii...

- Să trăieşti, puiule!

Şi iar se pupau, prieteni la toartă. Cocă s-au făcut draibării. Au chemat lăutarii la masă.

- Mă Piculeaţă, ia vin', mă, de cântă lu nen-tu! striga conu Costică Galeş, de era negustor în Piaţa mare, meseriaş vechi, că-l ştia o lume.

Şi după el se luară şi ceilalţi: nenea Mihalache Tobă, Iordan Beluşica, blănarul, om de patruzeci de ani, care nu-ţi bea decât duminica, la masa lui, acasă, şi Picu Calată, măţarul de la coada Dristorului.

Grigore Piculeaţă s-a dat aproape cu ai lui.

- Să trăiţi! zicea.

Conu Costică l-a măsurat şi s-a sculat în picioare. Se cam clătina, dar s-a ţinut bine. L-a pupat pe lăutar pe amândoi obrajii şi-a oftat:

- Ia să te-aud...

Meseriaşii aveau nişte feţe grele, ostenite de băutură. Ţiganii au încordat viorile şi Piculeaţă le-a stihuit la ureche:

Izvoraş cu apă rece, Pe la poarta mândrii trece, Trece neică să se spele Şi dă de urmele mele...

Mai au tras după aceea nevestele de ei, că ele nu erau băute, s-a supărat Sandu-Mînă-mică, le-a luat iar la dans. Nicu-Piele nu s-a lăsat nici el mai prejos. Juca otrăvile, le mai gâdila; le cărau de lângă bărbaţi. Băga boala în ele. Se uita lunganul la una ca la Fecioara Măria:

- Coană, să n-am spor, ce-aş mai lăsa eu dracii-n dumneata! Potoapa râdea cu plăcere, că i-ar fi dat sufletul.

- De, lasă-i dacă poţi!

Când o ostenea îi făcea cu ochiul lui Gheorghe:

- Mai ia-o şi tu!

Acesta se înfiinţa, ştergându-şi palmele năduşite pe pantaloni, obiceiul lui de neam prost:

- Cucoană, hai să te mai fac şi eu un danţ!

Şi trăgea cu oblonul la lungan, care se învârtea neostenit. În timpul ăsta, Petrică Cîrcu o lipea pe Didina de pieptul lui, să-i simtă carnea caldă şi sfârcurile.

- Te are cu cununie? o întrebă. - Cine?

- Dumnealui. Ibovnica râse: - Nu. Meseriaşul se fâstâci.

- Adică-i eşti ţiitoare?

- Îhî, îl îngână ea.

Bărbatul prinse curaj. Era lac de apă. Didina îi simţi portofelul burduşit cu hârtii, banii meseriaşilor.

- Şi ce-nvârteşti dumneata? îl luă pe departe.

- Sunt negustor. N-ai auzit încă de Petrică Cîrcu? - N-am auzit.

- Păi eu am casele alea mari, cu etaj, din Calea Victoriei, unde se ţin nişte magazine...

- Ce vorbeşti?!

Şi-l mai împunse cu ţâţele.

- Da matale? se linguşi preşedintele.

- Nu vezi?

Ţiganca îi râse în urechi şi răsuflarea ei caldă îl ameţi pe bărbat.

- Şi nu ţi-e urât lângă slutu ăla bătrân?

- Care slut?

- Buzatu de stai cu el la masă...

- Da de ce-ntrebi? Ţi-o fi milă de mine!?

- De! chicoti el.

Salonul se umpluse de fum, şi curentul făcut de geamul deschis şi de uşă nu mai ajuta la nimic. Jumătate din orchestră cânta mai departe pe estradă pentru ceilalţi. Erau trei acordeonişti tineri, care ştiau plăcerea meseriaşilor.

- Şi n-ai vrea matale vreun negustor cu parale, o lungi mai departe Cîrcu, să te ţină ca pe-o prinţesă?

- Cum adică?

Preşedintele se dezlegă la limbă:

- Adică, aşa, să te aibe pe banii lui, să te-mbrace, să te-ncalţe, să-ţi cumpere ce vrei şi să-l iubeşti.

- Şi ăla cine-ar fi?

- Păi cine să fie? Eu!

Ochii ei se aşternură într-o parte. Paraschiv şedea la masă şi-o privea. Bea tăcut, în duşmănie. Uitătura lui era verde şi rea. Îi fu frică ţigăncii, dar îi şi plăcu. Simţea gura fierbinte a meşterului lângă obraz, palma lui lată şi plină care-i umbla pe spate şi i se făcu a dragoste. Străinul vorbea într-una, dar ea nu-l asculta. Întâlni şi privirea Stăpânului. Ardea de o mânie abia ascunsă.

- Să mai aducă vin! strigă el. Eu plătesc!

Ea ştia că nu-i de loc beat şi că acasă o s-o bată pentru că l-a lăsat pe Cîrcu s-o mângâie. Dar era bine şi se simţea fericită văzând pofta atâtor bărbaţi, mendrele lor.

- Ia spune, bolborosea preşedintele.

- Să mă mai gândesc şi eu...

- Ce să te mai gândeşti...

- Păi dumneata ai nevastă cu cununie, ce-ţi mai trebuie? Petrică Cîrcu o privi drept în ochi:

- Parcă n-ai şti că ţi se urăşte!

- Da copiii, c-oi avea şi copii?

- Am, să-mi trăiască, dar ce-are familia cu treaba asta? îmbătrânesc, mi-ajunge cât am strâns, vreau să mai risipesc. Bani la mine, ca la turci! Uite!

Şi-i aşeză mâna pe pieptul său, unde se simţea portefelul plin.

Locul se mai golise. Piculeaţă tot mai cânta la urechea lui conu Galeş:

Of, of,

Foaie verde firul ierbii,

Of, of, Leano,

Păi, mă sui pe dealul Cernii,

Of, of, Leano,

Unde cîntă puiul mierlii,

Of, of, Leano,

La mfndra cu ochii negri...

Nea Mihalache Tobă a scos o sută şi-a lipit-o cu scuipat de fruntea guristului.

- Aşa, mă, suferă!

Piculeaţă a lăsat ochii în jos şi-a schimbat-o:

De-ai fi om şi ai pricepe Dragostea de unde-ncepe, De la ochi, de la sprâncene, De la buze tinerele, Şi-apoi, lele, lele, lelişoară, Ochii tăi mă bagă-n boală...

Mai că nu plângeau meşterii.

- Suferă, mă, suferă! se ruga şi Picu Calată. Acordeonistul s-a apropiat şi el. Nenea Mihalache Tobă i-a lipit şi lui o sută de frunte.

Piele i-a dat un cot lui Paraschiv:

- Ucenicule, fii atent, că s-au ciripit muşteriii!

Mînă-mică tot mai dansa cu o nevastă gătită ca un vicleim, când a băgat de seamă mişcarea. A încredinţat-o lui Gheorghe şi s-a aşezat lângă meseriaşi. Nu putea să-i lase singuri la o asemenea împrejurare şi, pe nesimţite, le-a înjumătăţit sumele, uşurel, mai râzând, mai uitându-se cu frică la staroste, să nu-l bage de seamă.

Pe urmă s-au strigat cărţile poştale. Cîrcu cumpărase încă cinci sute pentru Didina şi vreo cinci sute ceilalţi. Au scos-o regina balului. I-au strigat numele, şi negustorii au început să bată din palme. Neves­tele se uitau chiorâş la ea, dar n-aveau ce-i face. În mijlocul salonului se făcuse un loc larg în cinstea celei alese. Preşedintele federaţiei, abia ţinându-se pe picioare, s-a ridicat după obicei. Plesnea de mândrie. O învârtea uşor, râzând şi spunând măscări. Ceilalţi se uitau dimprejur la ei. Fetele oftau cu părere de rău, că le plăcea şi lor ibovnica. Au ocolit tot salonul. De pe margini, meşterii aruncau cu confeti şi cu serpentine roşii. Lanţurile de hîrtie îi legase la un loc, şi Petrică Cîrcu a oprit-o sub candelabru şi-a dat s-o pupe.

Atât aşteptase Bozoncea. A răsturnat masa şi-a strigat:

- Săriţi, mă, că-mi fură nevasta!

Lăutarii s-au oprit uluiţi din cântat. Doar aşa era obiceiul! Sandu şi Nicu Piele i-au şi încălecat pe negustori. Gheorghe cu ucenicul s-au dat lângă uşă. Măr i-a făcut Stăpânul pe meşteri.

- Na-vă! Să vă mai uitaţi la nevestele altora! striga. Didina atunci îl uşurase de portofel pe preşedinte.

Săriseră şi nevestele să-şi scape bărbaţii şi strigau cu frică. În înghesuială, codoşul s-a apropiat şi le-a pus piedică de-au măturat parchetul.

Laţi i-au lăsat. Se mai amestecară nişte chelneri şi alţi negustori, dar Sandu şi Nicu-Piele au terminat repede cu ei. Până să vină ser­genţii, au plecat cu trăsurile în goană, veseli...