Priveghi

 

Mai muriseră. Până s-o bage şi pe ea în pământ, Aglaia spălase morţi, le mâncase din pomană.

Întâi trecea spărgătorul de lemne. A gunoierului îl simţea de departe, cu sufletul. O dată se împosoca.

- Grigore, nu ştiu ce mi-e. Am o inimă rea...

În capătul străzii care se sfârşea la rampă, şeful zărea umbra mătăhăloasă a lui Tudose. Mergea agale, cu toporul său înfipt într-o buturugă, ţinut pe un umăr, fără să se uite-n dreapta şi-n stânga.

Muierea începea să blesteme:

- Na, că iar trece! îl vezi, Grigore?

- Poate ne-o fi şi nouă, rostea bărbatul cu spaimă. Dar n-aş vrea să mor înaintea ta, femeie, tu să mă îngropi...

Îşi făcea câte o cruce mare, cu faţa la răsărit.

- Ptiu, parcă-i a cu coasa, uită-te la el!

Tudose se pierdea în lumina aurie a după-amiezii de toamnă. Nu i se mai auzea decât glasul gâtuit, îndepărtat: „Sparg la lemn”! Sparg la lemn!”

Gunoierul se întorcea către Aglaia:

- Că şi tu, te iei după prostii d-astea, muiere bătrână şi proastă!

- O să vezi, mare minune dacă n-or bate până diseară clopotele la Sfânta Vineri!

Spărgătorul de lemne cădea rar în Cuţarida. Nimeni nu ştia de unde vine şi unde se duce. Îi auzeau numai glasul dogit, pe sub uluci: „Sparg la lemn'! Sparg la lemn'!”

Îl cunoşteau şi copiii. Era un om fără vârstă, cu un ochi alb, scurs, care nu vedea. Înalt de atingea streşinile, puternic, îşi ţinea toporul înfipt într-o buturugă, ca pe un pai. Călca rar, ca şi când nu s-ar fi grăbit niciodată. Nu-şi aminteau mulţi să-l fi văzut tăind lemne. Muierile îi dădeau de pomană şi închideau repede porţile. La sâmbăta morţilor, Tudose se aşeza pe treptele bisericii, îşi lăsa scula alături şi aştepta. Nu scotea un cuvânt. Privea cu ochiul său beteag mulţimea. Femeile îi făceau porţie din colivă şi-l rugau să se închine. Spărgătorul de lemne mânca lacom grâul dulce, presărat cu bomboane, se ştergea la gură cu mâneca hainei zdrenţuite şi, când se sătura, se ridica, îşi sălta toporul pe umăr şi pleca.

A doua zi după trecerea lui prin mahala, muierile vedeau în câte o poartă drapelul negru al morţilor. Scuipau în sân şi murmurau:

- Iar a trecut Tudose!

Baba Tinca se jurase pe ochii din cap că-l văzuse la Sfânta Vineri cînd ieşise dintr-un cavou.

- Doarme cu morţii, soro, ăsta-i Ucigă-l toaca!

Spărgătorul de lemne o lua prin spatele cimitirului, pe sub arţarii bătrâni ai străzii Pomenirea. Privea căderea frunzelor roşcate, se oprea sub copacii atinşi de moarte şi strângea purcoaie-purcoaie straturile uscate care foşneau sub paşi, aprindea un amnar cu iască şi dădea foc. Trâmbe de fum alb, înecăcios se ridicau drept în sus, sub coroanele pomilor. Toată strada aceea pardosită cu frunze se împânzea într-o lumină în care nu se mai desluşea nimic...

Gogu croitorul zăcuse două luni pe patul spitalului şi, în cele din urmă, doctorii îl trimiseseră acasă, n-aveau ce-i mai face.

- Barim să mor în patul meu, spunea meşterul.

L-au dus cu o trăsură. Era galben, numai pielea şi osul pe el. Se rezema într-un baston. Nu-l mai cunoşteai. Trei zile se chinuise până să-i iasă sufletul, mai mare păcatul. Şedea prăvălia închisă, nevastă-sa, Florica, nu se mai vedea. Ce nu-i dăduse, câte doctorii, degeaba. Într-o dimineaţă îşi apucase gâtul cu mâna şi se zbătuse, trăgându-şi răsuflarea.

- Eu mor, spunea. Femeia lui plângea alături.

- Stai liniştit, îl ruga, stai liniştit, auzi tu... În două ceasuri nu mai era.

Nevasta a chemat-o pe Aglaia, să-l spele. Plângea de înecase pământul.

- Haide, coană Aglăiţo, că m-a lăsat al meu. Oh, Doamne! Cocoşată a pus mâna la gură, uluită:

- Ce-i omu, soro! Parcă ieri dădea cu acul colea. L-am întrebat încă: „Ce mai faci, domnu Gogu?” „Bine, mi-a zis. Ce să fac?” Dar l-am văzut eu. Nu-i era bine de loc!

Au mers amândouă până la casa croitorului. Mortul avea sub ochi o pată galbenă, care se întinsese pe tot obrazul.

- Cum s-a tras tot sângele din el! şoptise bătrâna.

Şi-a înnodat şorţul, şi-a îndreptat şalele şi a strigat la Florica:

- E ţeapăn, ce mai stai?! Pune să fiarbă apa, trebuie să-l spălăm. Muierea plângea cu sughiţuri, căinându-se:

- Cui m-ai lăsat, Gogule? Cui m-ai lăsat? Bătrâna se supără:

- Lasă boceala, că ştiu eu cui te-a lăsat! Vino-ncoace! I-a închis ochii. Pleoapele reci erau grele şi aspre.

Tot corpul i se răcise. Florica se zăpăcise de tot. A dat fuga în magazie, să aprindă surcele, şi-a vărsat căldarea.

- Ptiu! blestema în timp ce aşeza lemnele. Acu ţi-ai găsit să mori, Gogule?

A scos gazul şi i-a dat foc cu chibritul. S-a dus până la pompă şi-a umplut găleata. Trecea nevasta lui Spiridon. A oprit-o:

- A murit al meu! i-a spus şi s-a aşezat pe plâns, s-o vadă vecina cât suferă.

- Ce spui?

- Da. Sărăcuţa de mine, că rămân singură şi pedepsită de Ăl-de-sus!

S-a întors repede cu apa. Aglaia despuiase mortul. Mâinile croitorului, păroase şi slabe, atârnau peste marginile patului.

Muierea îl acoperi cu un ţol şi-i strânse izmenele aspre şi cămaşa.

- Gata albia? întrebă. - Acu.

- Da slab, fă, bărba-tău! - Slab!

- Mai putea?

- Ei, şi dumneata...

Cocoşată râse, dezvelindu-şi dinţii galbeni şi rari.

- Că doar nu ţi-o fi ruşine!

- În faţa mortului?

- Ce dacă?! E gata! N-aude, nu vede. Dumnezeu să-l ierte! Spune.

- Coană Aglaia...

- Spune, apăsă cocoşată. Te zdruncina?  - Oho...

- Cu pruna asta a lui?

- Cu.

- De-aia umblai tu după alde Tilică? Ia vezi apa aia!

Florica fugi sumeţindu-şi mânecile. Ridică uşor căldarea de pe foc. Turnă în albie. Căută săpunul şi ştergarul să le ducă vecinei. Aburii se ridicau deasupra, fierbinţi, şi ea îşi aduse aminte de vorbele Aglaiei...

Într-o vară, frizerul o întâlnise pe la pompă. Mergea, mergea, că-şi lăsase prăvălia singură. Florica, înaltă, frumoasă, abia păşea peste Cuţarida. I se tăiaseră picioarele lui Tilică.

- Bună dimineaţa, rostise. Muierea râsese parşiv:

- Ce faci, domnu Tilică?

- Ce să fac? Muncesc. Parcă dumneata nu ştii?

- Da de cântat, de ce nu mai cânţi seara din mandolină? Că tot întind urechea s-auz, şi dumneata, domnu Tilică, nimic...

- Dă...

Treceau vecinele pe lângă ei. Frizerul zisese încet:

- O să ne iasă vorbe.

- Şi ce dacă! Mi s-a urât...

- Ba nu, zău, coană Florico...

- Cum îţi spun. Bărbatu ăsta al meu parcă-i un stâlp! Nu mă distrează şi el, nu se interesează de mine, că sunt tânără încă, slavă Domnului! Altceva decât cărţile nu mai ştie.

Tilică clipise repede. Acum era ceasul lui, că de când se prăpădea după ochii coanei Florica!

Numai că pe muiere o simţise Gogu că prea trăgea cu urechea la vecin când acesta ieşea seara în pragul prăvăliei şi cânta din mandolină. A dat în ea, se liniştise Florica.

Acum o uitase Dumnezeu în magazie cu apa dinainte şi Aglaia striga după ea:

- Ce faci, femeie, hai, că-nţepeneşte bărba-tău de tot, abia te mişti..;

Florica îşi aduse aminte că nu i-a pus o luminare la cap lui Gogu. Cară albia şi-i spuse bătrânei să caute în dulap, unde avea o feştilă. După aceea îi ajută să coboare mortul din pat.

Omul ei, cu care împărţise ani de zile masa şi patul, era rece.

- Ce-ai? Ce te izmeneşti? Pune mâna cu nădejde pe picioarele lui şi hai să-l dăm jos! Vezi să nu-l scăpăm!

Gogu era greu. Îl aşezară uşor pe fundul apei şi Florica luă săpunul de leşie şi începu să-l frece pe cap. Năduşi şi se şterse cu mânecile rochiei pe frunte. Spuma albă umpluse albia. Tot nu-i stătea gura Aglaiei:

- Şi-aşa, fă, cu-al tău! Dărâma patul sub tine! Te melcezea! Da cu Tilică cum e?

- Lasă, coană Aglăiţo...

- Spune, putoare, sunt muiere bătrână. Ca mormântul! Văduva se codea.

- Nu-ş' ce-i cu mine, mi-am pierdut capul, că prea cânta domnu Tilică din mandolină...

- Fier al dracului! Ce-ai? Nu-ţi dădea Gogu de mâncare? Nu te îmbrăca? Nu se uita la tine ca la soare? Da aşa sunt unele...

- Acum la ce mai mă cerţi?

- Nu te cert, dar o să vezi tu ce rău e fără om la uşă! Cine o să te ţie, că frizerul văd eu ce fel de bărbat este, ehe, ascultă la una mai bătrână, care-a văzut la viaţa ei...

Florica începu să plângă:

- O să fie greu!

Bătrână luă prosopul şi şterse bine trupul mortului.

- Haine bune are? - Are.

- Scoate-le.

Florica le aduse. Voi să-l îmbrace cu cămaşa de ginere.

- Lasă, ia una mai proastă. Ce-l cere ferchezuit pe lumea ailaltă?

- Nu, dar ce-or să zică vecinii?

- Mai dă-i dracului! Ascultă-mă pe mine. Ţine lucrurile de le ai de la el! Or să-ţi prindă bine.

- Dacă zici dumneata...

Nevasta descuie şifonierul de nuc. Hainele pline de molii ale lui Gogu fură întinse pe masă. Florica le perie şi lustrui şi pantofii. Căută o cămaşă curată şi-l îmbrăcă.

- Nu l-am bărbierit! îşi aduse aminte vecina. – Aşa e.

Şi dădu fuga să-l cheme pe Tilică.

La acesta prăvălia era plină. Unde cântau sticleţii şi ucenicii nu mai pridideau cu foarfecele! Patronul număra banii la tejgheaua lui de lângă uşă.

Femeia a urcat scările, s-a uitat la cei ce aşteptau pe scaune şi, aducându-şi aminte că sunt de faţă toţi vecinii, i-a mai dat drumul la un şuvoi de lacrimi.

- Domn' Tilică, domn' Tilică, vin' de-l bărbiereşte pe Gogu, vinooo, că s-a prăpădit, aoliu!

Meşterul se învolburase, văzând-o în uşa prăvăliei. Când a auzit ce nenorocire căzuse pe capul ei, s-a ridicat cu muşteriii în picioare şi s-au închinat.

- Dumnezeu să-l ierte! au rostit.

Sticleţii cântau înainte în colivii, gureşi. Văduva tot se mai văicărea în uşă:

- A murit, sărăcuţul! S-a dus omul meu! M-a lăsat! M-aaa lăsaaaat, văduva pământului...

- Da ce-a avut, femeia lui Dumnezeu? se mirau zidarii. Că era în putere, nu om să piară!

- A murit, sughiţă Florica. Acu, l-am spălat. N-au mai fost zile de la Âl-de-sus!

Tilică a ascuţit un brici şi s-a dus să-l bărbierească pe Gogu. Nu mai călcase în curtea croitorului de mult. Florica umbla repede-repede în faţa lui, fără să-l privească.

Nu era departe, două garduri. Aglaia chitise totul în casă. La capul mortului ardeau luminări groase, aduse de vecine. Acestea aflaseră de moartea croitorului de la femeia lui Spiridon.

Frizerul îşi şterse obrazul cu palma lui albă şi parfumată şi privi pe răposat. Gogu şedea cu mâinile pe piept, nemişcat.

- Te duseşi şi matale, îl plânse meşterul. Te duseşi, mă, nene Gogule! Ţi-a fost dat să te rad eu!

Femeile plângeau.

Tilică îl săpuni bine pe răposat şi după aceea trase de câteva ori cu briciul peste obrazul vânăt şi înţepenit. Barba suna ca oţelul şi, când termină, văduva îl ajută să-l spele şi să-l pudreze.

- Ce ţi-e şi omu, zicea Aglaia, legând degetele lui Gogu cu amici roşu, să nu i se descleşteze mâinile împreunate pe piept, în care u pusese un ban de argint, pentru vama morţii. Azi eşti, mâine, gata-n patru scânduri!

Afară se lăsa seara. Una din vecine plecă la biserică, să cheme dascălul şi să-i aducă drapelul. Din capul străzii soseau cetele de copii din groapă. Se alergau, stârnind praful în urma lor. Întunericul căzuse repede. În curte se adunaseră vreo cinci babe, venite să-l privegheze pe răposat. Văduva scosese câteva bănci şi le pusese afară, pe lângă perete. Golise o odaie şi adusese lămpi, din vecini. Se îmbrăcase într-o rochie neagră şi pe cap se înfăşurase cu un fişiu negru de mătase. Prin ferestrele deschise ieşea fumul de tămâie. Feştilele galbene de la capul mortului ardeau încet, picurând ceara pe cearşaful întins sub trupul înţepenit.

Pe la nouă, sosi şi părintele, o dată cu lucrătorii tâmplari, chemaţi de Aglaia, să ia măsuri de coşciug. Popa îşi pusese odăjdiile şi des­chisese cartea. După aia se învoi cu văduva când să vină pentru slujba de înmormântare. În timpul ăsta, meşterii măsurară, scriseră pe o hârtie lungimea şi lăţimea sicriului şi plecară. Florica trimise o ve­cină la cârciumar să-i aducă ţuică şi o împărţi muierilor. Începuse priveghiul.

Se umpluse curtea de babe. Nu lipsea una: Miţa adusese o mână de crizanteme albe, atunci culese din grădina ei, Tinca, mai slabă şi uscată, bolborosea cuvinte neînţelese, bătând câte trei cruci în toate unghiurile casei, Lixandra privea din prag mortul, nemişcată, Mar­ghioala a lui Mială îşi învelise capul cu un bariş negru, lung, care-i atârna puia la poale, şi se îndesa spre luminări să nu le lase să se stingă, iar Chiriţa se dase lângă văduvă şi o sfătuia:

- Dacă mături, să dai gunoiul spre coada casei, să nu te iei, Doamne fereşte, după răposat!

- Las', că ştie ea! se amestecase Aglaia. E muiere trecută... Baba Miţa se mira că nu-l aşezaseră pe Gogu cu capul la uşă.

- Nu e bine, soro, nu e bine, când l-o pune-n tronul lui să nu-l lăsaţi aşa, auzi tu, Florico?

Văduva - de care să asculte mai degrabă? Dădea din cap că a înţeles şi făcea tot ce ştia ea. Pe poartă intrau acum şi bătrânii ma­halalei. Erau vreo opt, albiţi, cu părul rar şi cu mustăţi groase, aspre. Călcau măsurat, scoţându-şi pălăriile. Ei nu lipseau de la priveghiuri. Nu mai aveau somn de mult, şi cum se mai ducea unul de pe lumea asta, trebuiau să-şi ia rămas bun de la el, mai ales că nopţile treceau uşor, cu o vorbă, două, cu un păhărel de ţuică.

Aglaia îi cunoştea pe toţi. Se împuţinau şi ei. Vara trecută fuseseră mai mulţi. Îi ştiau femeile. Aşteptau să se încălzească timpul pe câte o buturugă în porţi, nemişcaţi. Nu vorbeau decât rar, tuşind şi asudând. Să-i fi văzut de departe, ai fi zis că sunt nişte patriarhi, ieşiţi la soare în cămăşi. Nu lipseau vinerea seara de la slujbă, de duminici ce să mai vorbim?! Ascultau de la opt şi până la pilda popii, mai moţăind, mai dând din cap în semn că înţeleg. Nepoţii îi ţineau curaţi pe lângă casă, în straiele lor de moarte. Pe câte unul îl uitase Dumnezeu pe pământ, trecea de o sută de ani. Se spovedeau ca muierile şi ţineau posturile ca să intre în rai, împăcaţi cu lumea. La sâmbăta morţilor, aşteptau rânduiţi în prispa bisericii, să li se dea din colivă. Erau cuviincioşi, şi unele femei le pupau mâinile cu respect. Când bătea vântul în câte un drapel, mahalagiii ştiau că bătrânii se mai împuţinaseră. Plecau liniştiţi în lumea drepţilor, ca şi când n-ar fi fost.

La miezul nopţii, limbile se dezlegară. Babele se încălziseră cu ţuică şi aveau sămânţă de vorbă. Uitaseră de mort. Alături sfârâiau luminările şi de afară pătrundea răcoarea nopţii de toamnă.

Miţa povestea cum s-a certat cu Măndica a lui Banculea, pentru că porcul acesteia îi rosese o ulucă:

- Şi dacă i-am spus să şi-l ia dracului la ea-n curte, ce crezi c-a făcut?

- Ce? întrebă Marghioala, numai urechi.

- Nu, că să mă ia Ăla!

Baba Lixandra îşi pusese mâna pâlnie la ureche şi întreba pe Tinca:

- Ce zice? Ce zice?

- Zice că s-a certat cu a lui Banculea...

- Atunci nici eu nu m-am lăsat. O dată am scuipat-o-ntre ochi şi i-am dat cu huideo!

- Bine-i făcuşi! râdea Chiriţa veninos.

Bătrânii stăteau pe scaune privind mortul, Gogu, nemişcat, ţeapăn pe o masă. Muierile nu mai terminau:

- Da taci, că muri acum, soro, spunea Tinca. Dacă apuca săptămâna negrilor nu mai vedea lumină pe lumea cealaltă, oricâte luminări i-ar fi aprins Florica!

Baba Marghioala, care fusese de faţă la slujba preotului, adăugă:

- Păcat că nu l-aţi văzut pe domnu Gogu cum s-a posomorit când i-a citit sfinţia-sa Stâlpii!

- Cum o să se mai posomorască? se miră Chiriţa. Aglaia, atunci picată din curte, se amestecă şi ea:

- Sigur că se posomorăşte mortul, pentru că o dată ce-i citeşte Stâlpii ştie c-a luat-o pe drumul său!

- Ce zice? Ce zice? se hlizi iar Lixandra.

- Nimica nu zice, surdo! răbufni Tinca.

- Da, da...

- N-o lua-o Dumnezeu şi pe asta!

- Ba pe voi să vă ia, necredincioaselor!

Să nu fi fost atâta lume de faţă, s-ar fi certat în gura mare.

La ziuă, lucrătorii aduseseră o ladă, care mirosea a brad, vopsită proaspăt. O vecină cumpărase un giulgiu şi au căptuşit pe dinăuntru lemnul coşciugului. I-au pus mortului sub cap o pernă. Tot în ziua aceea, văduva a bătut telegramă la rude, în provincie, să vină la înmormântare. Era nedormită şi năucă de cap. Abia a avut timp un ceas, două să se odihnească.

La cimitir l-au pornit a treia zi pe Gogu. Dricul a sosit numaidecât după prânz. Cioclu au cărat sicriul până la poartă. Au venit şi popa Metru cu dascălul. Un copil a luat crucea şi aplecat înainte. În urma dricului plângea Florica, între Aglaia şi Lina. În spate păşeau rudele, fraţii mortului, unul Ghenadie, cu nevasta şi cu copilul, unul Iracle, de era jandarm, şi cel mic, Costel, chelner la gară. Urmau apoi Tilică şi vecinii. Câte unul îşi ştergea lacrimile pe furiş.

- Cui mă laşi, bunule? Cuuuui mă laaaaşi? striga a croitorului.

- Sărăcuţa! oftau femeile după uluci.

- Cui mă laşi, mieluşelule? Cui mă laşi? Bocitoarele jeleau şi ele, la spate, în gura mare:

- Ăl cu milă, ăl cu dor! Ăl cu milă, ăl cu dor!

Şi când auzea Florica vaietul muierilor, mai rău se pornea, s-o afle toată lumea:

- De ce mă pedepseşti, Doamne, că pe el îl aveam şi la rele, şi la bune! Sufletu meu!

În faţa prăvăliei lui Stere, convoiul se opri şi părintele coborî să arunce agheasmă în patru colţuri. Făcu o cruce mare spre răsărit, bătu din poalele anteriului pe loc şi se întoarse spre mulţime, rostind cu vocea lui joasă:

- Şi iartă-i, Doamne, păcatele lui, răposatului! Neamurile azvârliră mărunţiş copiilor din marginea drumului. Văduva striga:

- Gogule! Gogule! Te-ai dus, Gogule, şi m-ai lăsat singură, sin­gurică, Gogule! Că mai bine mă lua pe mine Dumnezeu, nu pe tine!

Bocitoarele i-au acoperit glasul:

- Ăl cu milă, ăl cu dor! Ăl cu milă, ăl cu dor!

Copiii goniră o pisică ce trecuse pe sub dric, să nu ia sufletul mortului şi să-l facă strigoi.

Clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri se auzeau de departe. Au ocolit puţin, au trecut pe Griviţa, în cele din urmă au ajuns la locul de veci al croitorului. Când au început să cadă bulgării, femeia răpo­satului a picat grămadă la pământ. Preotul se ruga pentru odihna tuturor nelegiuiţilor morţi fără spovedanie: „...şi iartă-le lor, Doamne, cele ce-au greşit şi ascultă-i, că, de-au făcut strîmbătăţi, au plătit, pentru că nu se află bucurie nedesfătată de griji..."

După înmormântare s-au întors la casa văduvei, la praznic.

Florica a destupat câteva damigene de le avea pregătite. Popa a gustat un pahar, dascălul unul. Au spus încă o dată „Dumnezeu să-l ierte” pe răposat şi au plecat. La masă rămăseseră vecinii, cu Aglaia, Tilică, nevasta lui Stere şi vreo câţiva zidari. Babele, şi ele în capul mesei. Lângă văduvă şedeau fraţii lui Gogu, duhoşi, nici nu ridicau sprâncenele din farfurii. Vorbeau:

- Om liniştit, Gogu, nu zicea el nici dă-te mai încolo!

- L-a luat Dumnezeu, că aşa e el: îi strânge pe ăi buni!

- Acu ramaseşi singură, coană Florico...

Tilică o privea cu coada ochiului. Îşi aducea aminte de întâlnirea de la pompă. Când simţi că femeia ostenise, o chemă lângă el:

- Mai stai colea, că ţi-o fi ajungând... Muierea iar se puse pe plâns:

- Sărăcuţaaa de mine...

- Lasă lacrimile, că ţi se duc ochii, o rugă frizerul.

Aglaia morfolea o ciozvârtă de curcan în dinţii ei rari. A mai tras pe câte unul de mânecă:

- Beţi mai puţin, că n-o să-i tihnească mortului somnul!

- Morţii cu morţii, viii cu viile! a mormăit Ţuluc. Babele şuşoteau în capul mesei, ameţite puţin de vin:

- Ei, a scăpat şi ea, mititica...

- Cum a scăpat, coană Tinco?

Marghioala a lui Mială scuipă nişte oase mici în farfurie, îşi clăti gura şi mârâi:

- Ce ştiţi voi, proastelor?! O bătea...

- Cine-o bătea?

- Ce zice? Ce zice?

- Taci acolo, că ne-aud ăştia, neamurile lui! o îmboldea Chiriţa pe Lixandra.

- Cine s-o bată, Gogu! Parcă n-a prins-o-n adopter cu frizerul? - Nu mai spune?!

- Cu frânghia, întrebaţi-o şi pe Aglaia...

- Da, am auzit şi eu că era al dracului, întări Miţa.

- Cartofor, curvar, vai de capul ei de muiere!

- Şi-a vândut casele de la Matache Măcelarul şi le-a jucat în cărţi, păi cum să nu-l dai dracului de om şi să te uiţi după altul?!

- Tăceţi, frate, că v-aude fraţii lui şi ne dă afară, că bem vinul răposatului!

- Mai tare, că nu-nţeleg! se ruga Lixandra.

- Pagubă-n ciuperci!

După vreun ceas, a plecat fiecare acasă. Aglaia a ajutat-o pe văduvă să strângă tacâmurile, a îmbărbătat-o, s-a uitat la rudele mor­tului şi-a întrebat-o:

- Da ăştia ce mai vor?

- Ştiu eu? Partea lor.

- Ce parte? Care parte? Să nu le dai nimic, auzi tu? Că Gogu te-a avut cu cununie, nu te-a luat după stradă!

Două zile i-a mai ţinut de au dormit la ea, pe urmă i-a dat afară. Se certaseră, şi Florica le-a spus că nu vrea să-i mai ştie, să se ducă la casele lor. Iracle pomenise de un împrumut mai vechi, ea, nici să n-audă. Trecuse vreme îndelungată, ce ştia? Dacă Gogu i-o fi înapoiat banii? Ş-apoi, asta era o treabă a lor, între fraţi, nu se amesteca.

Neamurile au plecat.

Pe urmă a început greutatea. Ţinea prăvălia singură, se certa cu lucrătorii, era greu. Trebuia un bărbat lângă casă. O dată l-a întâlnit pe stradă pe Tilică. I-a spus:

- Mai dă şi dumneata din când în când pe la cunoscuţi, că poate mai vrea cineva să-ţi spună ceva, să se sfătuie cu dumneata... .

Tilică a înţeles, a clătinat din cap:

- Bine, Florico.

I-a văzut baba Miţa împreună. Iute a chemat-o pe Chiriţa:

- Ia te uită!

- Ce-i?

- Nici n-a putrezit Gogu bine, şi Florica se gudură lângă frizer.

- Ce să facă şi ea, e încă tânără...

Baba n-a mai spus nimic. Tăcea, cu privirile ostenite. Câte nu văzuseră ochii ei...