Didina

Trupeşă Didina! Şi-avea o govie, roşie, cărnoasă, numa bună de pupat! Paraschiv picase într-o seară cu ceilalţi în casa ei din Caţavei. Când au deschis uşa, pungaşul rămăsese uluit în prag. Muierea se întorsese, şi el o zări la lumina lămpii. Era înaltă, clădită bine, cu un păr bogat adunat într-un coc la spate.

- Ăsta-i ucenicul nostru! a rostit Bozoncea, şi-a făcut loc lăutarilor cu care veniseră.

- Paraschiv îi zice, a mai adăugat Gheorghe.

Ţiganca a râs scurt, şi cel tânăr i-a văzut dinţii albi, puternici, de iapă. Cu o mână şi-a aşezat o şuviţă de păr, şi sânii ascuţiţi s-au ridicat sub mătasea capotului.

Ucenicul privi odăile scunde de pământ. Pereţii erau acoperiţi cu preşuri, toate furate de mâna Stăpânului. Pe patul lat, ibovnica aşternuse velinţe scumpe şi moi. În fiecare colţ ardea câte o lampă albastră de porţelan, tivită cu nichel pe margini.

Lăutarii îşi scoseseră pălăriile soioase şi se aşezaseră într-un colţ. Bozoncea a destupat sticlele aduse şi s-au aşezat la masă. Ţiganca gătise doi curcani la tavă. Oacă îi împărţise cu mâna lui dibace.

Ucenicul, tot cu ochii pe Didina. Femeia aşeza farfuriile, sorbea vinul scump şi râdea cu ochii în ochii Stăpânului. Şi ce mai priviri avea! Gheorghe a băgat de seamă. Mai la ziuă, când se încurcaseră limbile şi dase o amorţeală peste Nicu-Piele, l-a tras afară, pe prispa de lut a casei.

Era o noapte limpede. Deasupra foşneau frunzele zorelelor căţărate pe pereţii scunzi. Mahalalele Bucureştiului se zăreau într-o parte, cu luminile lor pierdute.

- Îţi place, Paraschive? întrebă codoşul.

- Ce să-mi placă? făcu ăl tânăr pe prostul.

- Didina!

Celălalt tăcu. Din casă se auzea glasul guristului:

Foaie verde untdelemn, Neică, ce dragoste-avem! Numai din ochi ne vedem, Altă putere n-avem.

Dac-aş avea eu putere,

Te-aş face de-o tabachere,

Tabachere cu capac,

Să te port la sân cu drag.

Tabachere de argint,

Amândoi ne-am potrivit,

Şi la ochi şi la sprâncene,

Ca doi porumbei la pene.

Tabachere de mărgele,

Să te ţin la sân la piele,

Tabachere de-alpaca,

Tu ai fost gagica mea.

Cârcotaşul scoase o ţigară şi-o aprinse. O clipă, flacăra chibritului îi lumină faţa.

- Asta-i haleşte banii şi zilele. Cârpă l-a făcut. Omoară oameni, îşi taie tovarăşii, ei nu i-ar da o palmă. O ţine dragă, gagica lui de inimă. Pentru ea fură, s-o îmbrace. Da muierea, a dracului. Mai dă şi pe de lături. Umblă Bozoncea orb după ginitori, să-i prindă şi să-i scalde-n sânge, dar n-o prinde! Pică la casa ei, la aşternut, noaptea, pe neaşteptate, doar o dovedi-o. Dacă o să cadă starostele, tot de la Didina o să i se tragă...

Sorbi câteva fumuri, cu sete. Paraschiv nu spunea nimic.

- Altfel e băiat cumsecade. Cam iute, când îl şucăreşti. Aşa că să nu-l superi, să nu bage de seamă că-ţi place Didina... Te văd tânăr şi mi-e milă. Bozoncea-i pâinea lui Dumnezeu, până la femeie...

Din casă răzbeau sunetele leneşe ale acordeonului. Tăcuseră toţi. Pe Gheorghe a ajunsese băutura. O dată se schimbă. Glasul îi era altfel. Se spovedi:

- Şi când mă gândesc că a lui Sandu a fost întâi... - Cine?

- Didina. El a scos-o din Cruce, c-avea peştele ei, ehe, era mai tânără! A mierlit Mână-mică doi comisari în noaptea aia. Parcă-l văd. Eu îi strigam: „Nu te lăsa, Sandule!” şi el tăia. Bătaie mare. Veniseră poterile grămadă. Presării erau în razie. Tocmai atunci îl găsise s-o fure. Oacă ţinea taxiul şi eu i-am păzit fuga. Dracu ştie cum am scăpat... Vocea-i tremura. Scuipă chiştocul ars. Mi-a plăcut şi mie... Da cui nu-i place? Aşa coardă, mai rar. A trăit el ce-a trăit cu ea, a pus Stăpânu ochii pe dânsa. Ce-a făcut, ce-a dres, i-a suflat-o! A vrut Sandu să-l taie pe staroste, au stat supăraţi, s-au mardit, 1-a băgat Bozoncea-n spital pe păgubaş, ce, te joci?! Două luni a zăcut. Pe urmă, n-a avut ce face. Tot la el a venit. Acum oftează şi tace. Da eu cred că tot o mai are la inimă. Didina, uite aşa-l fierbe! Nici nu se uită. Muierea se duce cu ăl de are mai multă putere, ţine minte de la mine.

Când să pătrundă în casă, s-a auzit poarta scârţâind. Codoşul s-a uitat. În curte intrase cineva. Când s-a apropiat mai bine, Gheorghe se dumeri. Era Titi Aripă, vărul ibovnicei.

- Cum v-am mirosit eu, puişorule! zise acesta, urcând scările de lemn. Îmi spunea ea mie, inima, că o să dau de voi pe aici...

Era băut atât cât îi stă bine bărbatului, cu chef de petrecere. Se uită la Paraschiv, pe care nu-l cunoştea. Ucenicul îl măsura nepăsător. Noul-sosit era îmbrăcat într-o redingotă şi în pantaloni largi, din stofă reiată. În mână învârtea un baston cu cioc de metal. Părea între două vârste, deşi după felul cum urcase treptele i se simţea încă agerimea.

- Îmi dai voie, spuse vărul Didinei, întinzându-i mâna celui tânăr, sunt Titi Aripă, beau şi pup!

Era vorba lui... Paraschiv îi strânse palma umedă şi moale. Până să se ridice, celălalt intrase în casă.

Rămas singur cu Gheorghe, ucenicul întrebă:

- Da ăsta cine mai e?

Codoşul mormăi ceva neînţeles. După un timp mârâi:

- Un pleşcar. Zice că-i neam de-al Didinei, da mare minune dacă nu-i turnător sau...

Se opri, speriat puţin, privind înjur. Să-l fi auzit Bozoncea, acolo-l lăsa, lat.

- ...Cât îl vezi de târnosit, da mor muierile după el...

Se simţea că nu poate să-l sufere şi că i-ar fi sucit gâtul cu dragă inimă la vreo ocazie.

- Parcă cine nu-l cunoaşte?

Şi asta aşa era. Unii ziceau că dă cu cuţitul, că e manglitor, dar nimeni nu putea spune c-a auzit vreodată să fi trecut prin politii, să-l fi lovit pe careva... Se purta bine, îmbrăcat la opt sute şi-un pol, şedea haina pe el ca-n galantar. Călcat, spălat, ţigluit, avea pantofi cu scârţ şi baston. Primăvara îşi punea şal la gât, ca muierile. Un fular alb, de mătase, parfumat tot. Bărbierit, să nu mai vorbim, obrazul lui ca un cur de copil! Şi-avea şi nişte dinţi, numai aur, mureau ţigăncile când râdea, dădea frigu-n ele. Ştia cântece de lume bună, şi zicea că trăieşte cu cucoane pricopsite, mâinile sale, pline de inele. Ghiuluri groase, cu filigran, împletite, aur în degete, să cumperi un cartier cu oameni cu tot. Altfel, cam dus din tinereţe, pe la urechi albise. Când tuşea, scotea o batistă moale, punând-o la gură, băgă şi Paraschiv de seamă când intrară în casă după el.

Bozoncea l-ar fi tăiat de mult, că purta pantofi de hubăr, cu rame cusute şi ştaif înalt, dar îi plăcea de el, de ce spunea şi ce ştia, mai de hatârul Didinei. Beau la cot, se pupau, ca fraţii. Cine s-apropia de Titi Aripă? L-ar fi făcut starostele bucăţele-bucăţele. Avea o dambla: umbla cu flori la rever. Dacă l-ai fi întrebat de ce-are patima asta, ţi-ar fi răspuns că eşti prost. Ciupea muierile de sfârc prin mahala şi le făcea cu ochiul. Crai bătrân, se uitau posacii de bărbaţi după el ca la dracu. N-alegea. Îi plăcea una, o dată o oprea:

- Sărut mâna! zicea, şi-şi scotea pălăria, că purta şi pălărie. Dacă muierea da să-ntoarcă spatele, să n-o vadă cineva, el o stăpânea cu privirile. Avea nişte ochi albaştri-cenuşii, de lup, parcă ardeau.

- Sunt Titi Aripă, beau şi pup! atât mai spunea.

Umblau muierile după el ca după prescure. Ehe, ce chilomanuri făcuse, cu câte fugise, romane să scrii, nu altceva! Când n-avea ce mai bea, îşi punea hainele amanet şi striga în gura mare:

- Ce-am avut şi ce-am pierdut! În pielea goală m-am născut, ce-i pe mine-i de câştig!

Gheorghe, să nu-l vadă, să nu audă de el, îi dorea moartea. Când intrară în casă, vărul ibovnicei cânta la urechea lui Bozoncea:

Spune, lele, spune tu, Cu cine-ai făcut pruncu? L-am făcut cu o cătană! L-am făcut cu o cătană, Uite-aşa, să-mi fac pomană!

Avea o voce muierească, mai afumată de tutun şi stricată de chefuri.

Boturile de porţelan ale lămpilor luminau masa încărcată. Pe jos se răsturnaseră câteva sticle golite. Oacă, ameţit, se urcase pe un scaun şi spunea înduioşat:

- Nu vă uitaţi la mine, da-mi place, fraţilor, ţigancă o fi, treaba ei. Şi o contesă când se scoală din pat are negru sub unghie, ce-mi tot spuneţi mie?! Inima, ea ştie tot, ea iartă tot, ehe...

Ceilalţi râdeau, dându-şi coate:

- A băut pisica oţet!

Guristul se apropiase şi el de staroste şi-i zicea:

Nu vreau lume, nu vreau viaţă, Nu vreau ca să mai trăiesc...

Cataroiul muşca paharul. Lăutarul îl aţâţa:

Eu stau coardă, la-nchisoare,

Tu cu şuţii prin locale,

La-nchisoarea cu capace,

Unde dezertorii zace.

Tu comanzi sticle cu bere,

Eu cu lanţuri de picere,

Tu comanzi sticle-nfundate,

Eu sunt condamnat la moarte...

Îi apucase un plâns pe pungaşi şi nu-şi mai ridicau ochii din pahare. Ţiganca şi-a aruncat privirile peste masă şi l-a măsurat pe Paraschiv. Era subţire şi ager. Sub fruntea largă îi luceau doi ochi vii. Îşi freca palmele uşor şi zâmbea. Gura i se strângea în margini răutăcios. Părul moale, castaniu îi cădea într-o parte.

Cel tânăr o privi o clipă şi bău până în fund.

Buzaţii osteniseră, dar nu se lăsau. Începuseră să cânte fără perdea. Iute s-au înveselit manglitorii. Stăpânul şi-a aşezat ibovnica pe genunchi şi-a mai destupat o sticlă. Oacă juca geamparalele pe coate, îşi legase pantofii de şireturi şi-i atârnase de gât. Se răsucea numai în ciorapi, împrejurul mesei, clipind către Sandu, care bătea tactul din palme:

- Aşa! Aşa!

Afară se lumina de ziuă şi numai în casa Didinei mai stăruia lumina lămpilor în toată mahalaua Caţaveiului.

Pungaşii aveau o inimă cum au oamenii cărora viaţa le merge din plin...

N-au plecat de acolo decât după trei zile. Paraschiv se uita lacom la ibovnică, ar fi pus-o jos. Nici muierea nu se sfiia. Îl privea cu îndrăzneală în ochi, ca şi când i-ar fi spus: „Fă-mi ceva dacă poţi!” Ţigăncii îi plăcea gura ucenicului, tânără şi roşie ca o garoafă, înţelesese că lui Paraschiv i se făcuse de cuţit. Şi-a început să-şi plimbe altfel şoldurile, ca orice muiere ce simte că place.

În seara de despărţire, când să se ducă Stăpânul în judeţ să se ascundă, că umblau poterele pe urma lor, după un timp, Gheorghe i-a făcut semn celui tânăr, că ei mai rămăseseră în casă:

- Hai afară să-l păzim pe Stăpân, că are treabă cu a lui... Ieşiseră pe prispa joasă a casei. O lumină subţire învelise oraşul.

Peste mahalale, se ridicau fumuri albe şi drepte. Se auzeau câinii Mandravelei hămăind gros şi rar ca o bătaie de tobă.

Paraschiv se întristase. Codoşul scosese de sub şuba lui o sticlă:

- Ia, ucenicule. Linge nişte vin să-ţi treacă... Celălalt nu spuse nimic. Privea numai curţile pustii.

- Ce-ai nenică, nu ţi-e bine? Cel tânăr, nimic.

- N-ai potolit destul?

Din casă se auzea zgomotul pantofilor Didinei. Gagica juca de dragul Stăpânului.

- E vesel Bozoncea, are de ce... mai adăugă codoşul.

Pe Paraschiv îl scoteau din sărite cântecul repede şi tocurile muierii, care loveau duşumelele. Ţiganca avea o voce groasă, puternică. Starostele îi însoţea jocul cu bătăi din palme.

- Auzi, auzi... Îl aţâţa Gheorghe.

Paraschiv nu se mai gândi la nimic. Ceru sticla şi sorbi. Căldura vinului se risipi repede în tot corpul. În ograda curţii se plimbau doi cocoşi, lovindu-şi aripile. În urma lor rămâneau urme subţiri, două câte două, răşchirate, perechi. Scormoneau praful şi-l spulberau. Bătură din aripi şi cântară. În casă se stinse lampa.

Tăceau.

Deodată se auzi strigătul ţigăncii. I se opri inima lui Paraschiv.

- St! spuse codoşul.

Ţipătul se auzi din nou. Era un geamăt adânc şi dulce. Creştea prin pereţii subţiri.

Ăl bătrân simţi unghiile ucenicului în păunele lui. Tremura tot. Didina îl chema pe nume pe Bozoncea cu acelaşi glas tulburat şi cald. Strigătul ei se ridica, se potolea şi începea din nou. Când îl privi Gheorghe, pezevenghiul avea o faţă încruntată. Îl zgândări:

- Auzi cum nechează...

O duşmănie necunoscută îi cuprinse inima lui Paraschiv. Îi venea să se ridice şi să lovească geamul cu cotul, să-l spargă şi să strângă muierea de gât.

Auziră şi geamătul bărbatului, întărâtat şi furios, plin de bucurie şi de mânie. Şi totul se stinse într-un ţipăt ascuţit.

Cerul era alb. Bătea vântul. Ucenicului îi amorţiseră mâinile. Din casă nu se mai auzea nimic. Paraschiv îşi aminti chipul Didinei, dinţii ei deşi, buzele pline şi părul aspru, aruncat cu mândrie peste umeri când îşi desfăcea cocul în fierbinţeala jocului. Cine ştie cât timp avea să treacă până s-o mai vadă iar?

Dimineaţa, la plecare, ibovnica îi clipise mărunt din ochii săi întunecaţi, parcă a înţelegere. Pe urmă, trăsura se depărtase repede. Ucenicul s-a uitat mult după caii care alergau pe drumul de judeţ.

- Ţi s-a urât cu binele, coinac! i-a spus Gheorghe.

Paraschiv a scos o ţigară şi-a aprins-o. Rămăseseră singuri până a doua zi în casa ţigăncii. În odăi mai stăruia duhul femeii duse, un miros muieresc, aţâţător, de parfum şters şi de lucruri încălzite. Pe scaun, atârna o rochie verde, şi pungaşul simţi în clipa aceea că doreşte şi femeia, şi puterea stăpânului ei...