„Rudele” lui Bică-Jumate

Mulţimea privea tăcută şi neclintită ferestrele casei de peste drum. Femeile, atât de vorbăreţe altădată, nu scoteau un cuvânt. Geamurile negre, cu perdelele lăsate nu scăpau nici o lumină. Era frig, într-o zi de iarnă, spre seară. Cerul, mort, încremenit, ca o pătură îngheţată. Din el scăpau nişte floce albe de zăpadă, rar, parcă fără chef. Câteva sute de oameni aşteptau nemişcaţi în faţa porţii: muierile, cu bro­boade negre aşternute pe obraz şi cu pumnul strâns; în spate, bărbaţii, mestecând tutunul între fălci sau aprinzând ţigările unul de la altul. Din când în când se auzea un ropot mărunt de picioare degerate, dar atât, nu spunea nimeni nimic, înţeleşi, ca şi când ar fi vrut să nu tulbure somnul mortului, ascuns dincolo de zidurile mute ale casei cu două caturi.

Rudele pândeau neliniştite din casă uliţa aglomerată. Speria mai ales această tăcere apăsătoare, stăpânirea cruntă din ochii oamenilor. Pe o masă aştepta coşciugul, acoperit cu un giulgiu alb. Era un sicriu de brad, ieftin şi întocmit la iuţeală de doi meşteri din alt cartier, cărat noaptea la domiciliul cămătarului, ca să nu afle lumea că Bică-Jumate nu mai era. Dar lumea tot aflase, erau cu toţii aici şi aşteptau.

Mortul stătuse trei zile şi, deşi iarnă, începuse să miroasă şi nu mai puteau întârzia fără să-l fi dus la cimitir. Rudele aşteptau să sosească dricul, tocmit tot în taină, să-l care la Străuleşti, un cimitir de la marginea oraşului, până unde, gândeau, nu va merge nimeni, cu si­guranţă. Popă nu chemaseră, pentru că nici unul din preoţii mahalalei n-ar fi venit să-i cânte la cap fără primejdia de a fi sfâşiat de oameni.

Şi clipa sosirii dricului se apropia. Nu puteau s-aştepte nici noap­tea. O dată cu căderea întunericului, porţile cimitirelor se închid.

Fratele mortului tocmise o ceată de milogi, să-l bocească, dar cerşetorii, orbii şi schilozii trebuiau să aştepte la capelă, tocmai pentru a nu băga nimeni de seamă că vestitul cămătar al Cuţaridei pleacă în lumea celor veşnici.

Rudele, vreo două femei şi vreo trei bărbaţi, aşteptau încremeniţi pe nişte scaune. Îşi blestemau în gând soarta pentru că răsturnaseră casa cu susul în jos şi nu găsiseră decât o ladă plină de poliţe. Banii, răposatul şi-i ţinea în altă parte, şi toţi bănuiau că fratele mortului ştia unde şi-i ascunsese, şi-l priveau cu o ură neascunsă. Şi aici, în în­căperea fără lucruri, domnea o tăcere apăsătoare. Femeile se închinau din când în când şi priveau spre podele.

Bică-Jumate dormea netulburat în coşciug, cu faţa acoperită de giulgiul cel alb. Era un bărbat trecut de 50 de ani, cu o faţă suptă, scund cât să intre într-o ladă. Într-adevăr, sicriul semăna cu o ladă soldăţească de campanie. Cei de faţă dormiseră cu schimbul în timpul priveghiului şi, până pe la prânz în ziua aceea, bănuiau că vor scăpa cu faţa curată, că gardul înalt de piatră ce ascundea casa întunecoasă va ocroti taina lor, ţinută atât de bine. Dar pe la patru, când una din femei trăsese puţin colţul unei perdele, ca să privească în stradă, spuse cu spaimă:

- Uitaţi-vă ce-i afară!

Rudele se înghesuiră şi văzură mulţimea tăcută, strânsă pe neştiute în faţa porţilor de lemn, totdeauna legate cu un lanţ gros. Jos, în curte, se mişcau neliniştiţi câinii lupi ai stăpânului, înfometaţi şi gata să sfâşie pe cineva. Urmele ghearelor lor, rămase în zăpadă, acoperiseră curtea. Animalele adulmecau o primejdie de afară şi nu urlau dez­lănţuite, ca de obicei, mulţumindu-se să pândească numai pe cei din uliţă, cu ochi răi şi întărâtaţi.

Trecu aşa un ceas sau mai mult. Oamenii nu aveau ce să-şi spună încă. Îi strânsese laolaltă vestea adusă de o femeie:

- A murit Bică-Jumate, azi îl înmormântează. Vor să-l scoată din casă pe furiş...

Copiii rămăseseră acasă, şi dacă se mai încumetase câte unul într-aici, spre locuinţa cămătarului, fusese pus pe goană, pentru că ceea ce avea să urmeze era o treabă serioasă, de oameni mari.

Dricul sosi dinspre Filantropia, hurducăind prin gropile drumului nesigur, acoperit cu bălţi îngheţate. Pe capră stătea un cioclu îmbrăcat în haine negre. Pe cap avea o pălărie caraghioasă cu pampon din pene de gâscă, date şi ele cu tuş sau cu altceva. Mâna caii nepăsător, nebănuind că o să găsească atâta lume de faţă. Era numai mirat că înmormântarea trebuia să aibă loc atât de târziu şi vorbea cu ajutorul lui, aflat tot pe capră:

- Ce-o mai fi şi asta? Să duci omul Ia groapă când e noapte!...

- Nu i-o fi plăcut lumina soarelui, spunea leneş şi plictisit celălalt cioclu, un om înalt şi slăbănog, cu mâini lungi ca de maimuţă şi un chip livid de băutor.

Dricul intrase într-un şanţ acoperit cu o zăpadă pufoasă, şi o roată din spate se scufundase până la butuc. Ajutorul se dădu jos, blestemând mahalaua împuţită cu oamenii ei cu tot.

- Încă puţin, spuse scrâşnind, şi rupeam spiţele... Caii se opintiră de câteva ori şi în cele din urmă echipajul ajunse iar pe drumul cel bun.

Cioclii nu văzuseră până atunci mulţimea. Când unul din ei observă rândurile de femei şi bărbaţi încremeniţi în faţa porţilor avu un fior de spaimă.

- Ce-i cu ăştia? întrebă.

- Aşteaptă şi ei pomana mortului... Caii se opriră adulmecând. - Ptrrr!

Noii-sosiţi priviră porţile ferecate cu lanţ şi lacăt şi ferestrele întunecate.

- Hei, nu-i nimeni aici? întrebă tare cel care mânase caii, sărind jos de pe capră, şi se întoarse spre mulţimea tăcută, parcă zidită cu picioarele în zăpada îngheţată.

Nu răspunse nimeni. Nici o perdea nu se clătină.

Unde-i mortul, oameni buni? întrebă ajutorul, că aici ne-a dat adresa.

Cineva, o muiere bătrână, făcu semn către poarta spurcată a cămătarului.

Cioclii se apropiară şi bătură tare cu pumnii în scândurile lustruite.

- Hei, n-auziţi? A venit dricul!

În cele din urmă se desluşiră paşi prin curte. Lanţul căzu cu zgomot şi oamenii din uliţă zăriră o clipă chipul verde al fratelui, speriat ca un şobolan.

- Intraţi, spuse el scurt.

Cioclii înţeleseră că ceva nu era în regulă şi se strecurară repede dincolo de poartă, urmându-l pe bărbatul necunoscut care tocmise acum trei zile echipajul mortuar. Ajunşi în casă, cioclii îşi scoaseră pălăriile caraghioase şi îşi făcură cruce.

- Gata, aţi venit? întrebă o femeie, cu putină spaimă în glas.

- Am venit.

- Să pornim, atunci, adăugă altcineva dintr-un colt. Bateţi capacul coşciugului...

Cioclii se mirară:

- Cum, nu mergeţi cu el neacoperit?

- Nu, făcu sec fratele mortului. Nu e timp de întrebat.

Una din femei aduse două păhărele de rachiu, întinzându-le noilor-veniţi:

- Luaţi, de sufletul mortului!

Cioclii băură de două ori la rând şi se apucară de treabă, trăgând cu urechea spre stradă. Dintr-acolo nu se auzea nimic. Când capacul fu bătut în cuie cineva spuse:

- Şi mânaţi mai cu viaţă, că v-ajungem noi!

Se mai bău câte un pahar cu rachiu. Unul din bărbaţi şi o femeie rămaseră acasă. Ceilalţi îşi luară paltoanele din cui cu o strângere de inimă care nu scăpă nimănui. Uşa fu dată de perete. Se auzi un scâncet de femeie, atât de nepotrivit, încât toţi priviră înapoi, ca şi când ar fi vrut să-l oprească.

Cioclii apucară coşciugul: unul de un capăt, altul de celălalt şi coborâră încet scările. Fratele mortului dădu de perete poarta casei, înfruntând privirile duşmănoase de-afară.

Mulţimea încremenită până atunci începu să se mişte. Morţii înspăimântă întotdeauna pe cei vii, amintindu-le viitorul, şi o secundă cele câteva femei mai din apropierea curţii fură gata-gata să-şi facă cruce, dar o ură veche, strânsă de ani de zile, le înţepeni mâinile şi aşa îngheţate.

Bărbaţii priveau sicriul negeluit, din scânduri ieftine de brad, cu

capacul bătut în cuie.

- L-au ascuns, spuse unul.

- Calic a fost, calic moare! Glasurile se aprinseră:

- Mie mi-a luat trenţele din casă, strigă o femeie. Am venit la el şi i-am căzut în genunchi: „Domnu Bică, îmi mor copiii de foame, mai păsuieşte-mă!” El, nimic: inimă de câine!

- Pe mine m-a scos la vânzare! A protestat poliţele şi mi-am mâncat de sub unghie ca să plătesc aucaţii...

- Cerea camătă. Îţi da o sută, îţi cerea o sută jumate...

Poarta fu închisă repede în urma celor care trebuiau să urmeze mortul. Cioclii desfăcuseră uşa de cristal a dricului şi aşezau sicriul pe nişte bulumaci, acoperiţi cu o blană de scânduri, peste care se aşternuse o pânză neagră.

- Pleacă, ne lasă!

- Eu mi-am dat foc la casă, numai ca să n-o ia el strigă o femeie mai dintr-o parte.

- Pe-al meu când l-au schilodit la fabrică şi-am vrut s-aduc doctoru l-a lăsat fără un sfanţ pentru că n-aveam ce-i da în garanţie!

Glasurile muierilor şi ale bărbaţilor se amestecau acum ca o grindină.

- Avea bani să cumpere şi biserica, şi uite-l cum pleacă la groapă fără slujbă, fără popă...

- Dormea pe poliţele noastre, cu care ne storcea pe la judecăţi şi pe la portărei...

Rudele se făceau că n-aud, privind la ciocli, înspăimântaţi şi ei puţin, care împingeau coşciugul mai în fundul dricului.

- Haideţi, mai repede, spuse scrâşnind fratele mortului, muiaţi, că vă dau un bacşiş...

Cioclii închiseră în cele din urmă uşa dricului şi se urcară în grabă pe capră.

- Pleacă! făcură cu spaimă muierile din faţă ca la un lucru neaşteptat.

Urmă un moment de descumpănire. Bărbaţii se buluciră spre cai, dar aceştia porniseră, opintindu-se şi asudând de efort. Cioclii îi biciuiau fără milă.

Dricul hurducai prin gropile uliţei, clătinându-se când pe-o parte, când pe alta.

- Cade el de-acolo! spuse cineva, şi vorba asta îi împacă oarecum pentru că urmară rudele, aşteptând parcă să se întâmple acel fapt care i-ar fi răzbunat fără ca ei să mai facă ceva.

Arcurile negre de metal erau bune şi de fiecare dată sicriul mişcat când încolo, când încoace revenea la locul său. Marşul precipitat îi încălzise pe oameni şi stârnise în rândurile lor o oarecare veselie.

- Haideţi după el, să-l ducem până la cimitir.

Femeile călcau apăsat, hotărâte să facă un lucru despre care nu ştiau prea multe până acum.

- După ce-l ducem, îi dăm foc la casă! spuse un bărbat îmbrăcat într-o scurtă vătuită, plină de unsoare.

- Mie mi-a pus poprire pe leafă pentru că n-am mai avut cu ce să-i plătesc...

- A făcut şase case pe Griviţa din dobânzi!

- Se ţinea cu judecătorii şi cu sergenţii.

- Ne scotea trenţele în stradă şi-şi bătea joc de sufletul nostru... Cioclii loveau caii tot mai tare. Dricul se hâţâna ca o corabie şi mersul echipajului mortuar se transformase într-o goană bezmetică. Rudele se ţineau bine, agăţate de arcurile de la spate, trăgând înspăimântate cu coada ochiului înapoi, pentru că nimic nu este mai fioros decât mânia unui grup de oameni.

Când s-apuce spre Ateliere, dricul fu cât pe-aci să intre într-un tramvai, care opri cu greutate. Vatmanul se dădu jos şi începu să înjure în gura mare, dar cine îl mai asculta? Se întuneca tot mai mult şi goana nu conteni. Ceferiştii atunci ieşiţi din schimb întrebau de pe trotuare:

- Unde-alergaţi aşa, măi oameni buni?

Convoiul fără cruce, străbătând Griviţa în galop, le stârnea cu­riozitatea:

- A murit Bică-Jumate...

- Aha, cămătarul...

- Ăla de-a fost plutonier în armată şi s-a pricopsit pe spinarea săracilor...

- Ăla de nu bea, nu mânca...

- Ei, uite-l că a luat-o şi el din loc!

- Nu l-ar mai încăpea pământul, că pe mulţi a mai nenorocit... Când să treacă podul Constanţei, dricul se opri. Bariera era lăsată şi cioclii n-aveau ce face, cât ar fi vrut ei s-ajungă mai repede la Străuleşti. Rudele, năduşite ca vara sub paltoane, gâfâiau cu ochii cârpiţi de groază la mulţimea care ajunsese iar lângă dric, privind cu mânie sicriul, scăpat de pe bulumaci de atâta goană, ridicat în picioare, cu mort cu tot, de parcă şi răposatul ar fi simţit ura celor ce-l urmau la groapă.

- Nu scapi tu! strigă o muiere bătrână, ridicând mâna ei osoasă ca o gheară deasupra capului. Nu scapi tu, m-auzi?!

Cioclii tremurau pe capră şi abia stăpâneau caii tulburaţi de rumoarea glasurilor din spate.

- N-ai să dormi liniştit! Nu e linişte pentru tine nici pe lumea cealaltă, tâlharule, care ne-ai batjocorit fetele şi ne-ai vândut!

Ceva scânteia în aerul rece, o ură surdă, stăpânită multă vreme şi aprinsă acum ca benzina. Goana după dric şi teama din ochii rudelor aţâţau şi mai mult femeile şi bărbaţii obosiţi.

Trecu o locomotivă în manevră şi cantonierul ridică bariera uluit. Convoiul trecu. Dincolo de şina Constanţei, drumul iar se strică şi goana dricului se mai domoli. Pe aici treceau camioane şi căruţe, şi zăpada era neagră de noroi şi spartă. Se întuneca tot mai mult şi cădea o ninsoare rară, ostenită. La geamurile prăvăliilor se aprindeau primele lămpi, nişte lumini triste, galbene, abia pâlpâind dincolo de sticla îngheţată.

Atunci mulţimea înţelese că, fără vestea adusă de femeia aceea în mahala, rudele lui Bică-Jumate l-ar fi înmormântat pe cămătar noap­tea, pe neştiute, şi nimeni nu l-ar fi dus cu atâta alai la cimitir. Rândurile se îngroşaseră, pentru că de pe Griviţa mai veneau oameni care-l cunoscuseră pe ticălosul de răposat. Până la cimitir mai era cam un kilometru.

Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Din cauza unei hurducături, coşciugul alunecă cu totul spre spatele dricului şi capacul bătut în cuie se desfăcu, alunecând într-o parte. Giulgiul sfâşiat de cuiele smulse lăsă o clipă să se vadă trupul mortului şi chipul său palid, care parcă rânjea batjocoritor către cei ce-l urmau.

Rudele vrură să oprească, dar glasurile din spate erau atât de ameninţătoare, încât se rugară în gând să ajungă mai repede la poarta cimitirului, să scape de răposat.

- Uite-l, râde de noi! strigă o femeie.

- S-a desfăcut capacul. Acuşi pică în stradă!

- Stă cu mâinile pe piept şi pare liniştit...

Nu se ştie cine, mâniat pe neaşteptate de nepăsarea mortului, ridică un bulgăre de gheaţă şi îl aruncă în uşa de cristal a dricului, peste capetele rudelor, care se aplecară înfricoşate. Se auzi un zgomot sec de sticlă risipită şi văzură şi mai bine sicriul de lemn negeluit, în care se zbătea parcă Bică-Jumate, dând să iasă afară, ţeapăn cum era.

Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă atunci, tocmai când erau foarte aproape de intrarea cimitirului. O ploaie de bolovani şi de bucăţi de gheaţă se abătu asupra echipajului. Cioclii auziră sfărâmarea geamurilor şi bătură cu desperare caii, dând să intre pe poarta de fier a Străuleştilor, dar în faţa clopotniţei se izbiră de un zid de oameni.

Erau milogii, vreo cincizeci de bărbaţi bărboşi, numai zdrenţe, care începură să huiduie şi să lovească cu picioarele în burţile animalelor. Se făcu o învălmăşeală cumplită. Zadarnic băteau clopotele toc­mite. Fratele mortului se ridică pe trotuarul de pământ şi începu să răcnească cerşind mila mulţimii:

- Fraţi creştini! Nu intraţi în păcat!

- Voi sunteţi frate cu dracu, nu cu Dumnezeu! strigau femeile, înghesuindu-se spre uşa fărâmată a dricului, prin care bărbaţii traseră afară sicriul din scânduri ieftine.

- Fraţilor, ce vreţi să faceţi, fraţilor! strigau rudele.

Milogii nu înţelegeau prea bine ce se întâmplă. Fuseseră tocmiţi să vină la cimitir şi să întâmpine dricul cântând:

„Primeşte-l, Doamne, în pământul tău..." şi acum vedeau cu mirare cum coşciugul e cărat de muieri şi de bărbaţi, dincolo de cimitir, nu la groapa de veci.

Drumul nu ţinu mult. Fratele mortului apucase între nişte femei şi întrebă prostit:

- Unde-l duceţi? Unde-l duceţi?

- O să vezi tu, acuşi...

Nu-l lovea nimeni, nu-l privea nimeni, deşi lui de asta îi era foarte frică.

Mulţimea ajunsese pe un dâmb în spatele cimitirului. De acolo de sus se auzea văicăreala cioclilor, care priveau dricul spart şi fărâmat şi caii deshămaţi care o luaseră razna pe câmpul îngheţat din jur. Aici domnea o linişte încremenită. Bătea un vânt ascuţit şi paşii se scufun­dau în zăpada moale ca într-un nămol.

Strigătele se potoliseră. Patru bărbaţi cărau cu paşi măsuraţi lada de lemn, privind când şi când la chipul lui Bică-Jumate, abia văzut sub seara cenuşie.

- Atârnă greu! spuse careva.

Mulţimea se destramă. Femeile urcau cu greutate dâmbul acoperit cu zăpadă. După ele rămâneau găurile mari de ghete în care se scufundaseră ceilalţi. La urmă de tot păşeau milogii, orbii şi ciungii, cântând fără să ştie de ce: „Primeşte-l, Doamne, în pământul tău!" Aveau nişte glasuri dogite de beţie, răsunând până departe peste câmpia încremenită. Păreau mulţi şi înalţi, urmând celorlalţi în trenţele lor murdare, al căror miros pierise în frigul locului deschis. De la cimitir se mai auzea rar clopotele, bătând fără noimă:

- Bang!

- Bang!

- Bang!

Rudele plângeau sfâşietor, rătăcite între muierile, şi bărbaţii îndârjiţi. Cei ce purtau sicriul se opriră lângă o podişcă mişcătoare ce spânzura deasupra Colentinei. Râul avea o pojghiţă subţire verde si părea nemişcat. Pe malurile albe de zăpadă rămăsese mulţimea înspăimântată parcă de judecata care avea să urmeze, privind fără milă la bărbaţii care îl duceau pe cămătar.

Numai milogii cântau la nesfârşit, în speranţa unei pomeni:

„Primeşte-l, Doamne, în pământul tău...”

Ajunşi la mijlocul podului, oamenii se opriră, cătând înainte spre tocul unde cerul întunecat al zilei de iarnă se unea cu linia câmpiei. Cerşetorii tăcură pe neaşteptate şi nu se auzi decât gâfâiala mulţimii care respira dezordonat.

- Ca un câine ai trăit, câinii să te mănânce! rosti unul dintre purtătorii coşciugului, şi lada de lemn fu zvârlită peste balustrada podişcei.

Sicriul pluti puţin deasupra râului, se auzi un trosnet ca de mal surpat şi gheata se sfărâmă de greutate. Prin copca făcută, mai putură să vadă cu toţii în lumina scăzută a sfârşitului de zi chipul rânjit al mortului, îngropat fără cruce, fără luminare...