La pârnaie

 

La urmă, starostele făcea prăduiala-n două părţi. Una o lua el, spunând:

- Pentru că vă ţin în spinarea mea şi vă dau să mâncaţi şi să beţi. Ei împărţeau restul. Atunci îl priveau cu duşmănie pe Stăpân, dar nu crâcneau.

La o petrecere, când le cântau lăutarii, ucenicul a cerut şi el de băutură. S-a supărat Bozoncea:

- Mă mucosule! De ce faci zaur? Aici eu comand! Vrei molan, vrei crăpelniţă? Cere! De plătit, eu plătesc! Ăl mai mare!

Şi l-a dilit cu laba lui grea peste gură, să-l înveţe că între hoţi unul taie şi spânzură, nu o sută. Râdeau ceilalţi. El de unde să ştie? A mai adus cârciumarul o damigeana, au mai cântat guriştii:

Toarnă, Leanţo, toarnă! Toarnă vin, toarnă pelin, Pân’ la ziuă-aşa s-o ţin! Căci aşa ne prăpădim, Cu pastrama şi cu vin...

S-a şters Paraschiv la gură, n-a uitat palma. Nici mă-sa nu dăduse-n el. În gândul lui şi-a zis: „Lasă, neică, îţi arăt eu, numai să-mi vie bine!” La altă împărţeală, a apucat să-i şoptească lui Gheorghe:

- Ce zici, Treanţă?

- Ce să zic?

- El luleaua şi noi muştucul! Aşa o fi şi pe lumea ailaltă?

L-a simţit cataroiul duşman. S-a ridicat de la locul lui, mare şi duhos:

- Ce-i, ucenicule? Ţi s-a urât cu binele?

Atât a spus şi s-a aşezat, privindu-l crunt: Oacă şi ceilalţi se uitau speriaţi, fi ştiau pe Stăpân. O dată dădea cu cuţitul. L-a apucat frica şi pe Paraschiv. Starostele trebuia lovit altfel, pe la spate. Întâi să-i câştige şi pe ceilalţi, pe Nicu-Piele, pe Sandu şi pe Gheorghe. Cu ăl bătrân era mai uşor. Mînă-mică avea şi el o răfuială cu starostele, nu s-ar fi dat îndărăt...

Până atunci, însă, s-au mai împuţinat. Întâi l-au prins gaborii pe Nicu-Piele. Ieşise în treabă cu Sandu pe Griviţa. Toată strada era plină de o zeamă neagră de noroi, în care se înfundau căruţele şi caii. La marginea trotuarelor se mai vedeau urmele zăpezii mieilor, murdare şi îngheţate. Pomii încremeniseră cu mugurii închişi. Un ger târziu stăruia deasupra oraşului. Cerul negru şi zdrenţuit atârna peste prăvăliile negustorilor. Vântul rece smucea firmele de tablă. Pungaşii, zgribuliţi, căutau un client. Înainte mergea lunganul, după obicei, privind vitrinele pline şi trăgând cu ochiul. Ce-i veni lui Nicu-Piele să se înghesuie într-un barosan! I-a făcut un vânt uşor drept în braţele lui Sandu. Acesta i-a băgat mâna în buzunar. Cum s-au încurcat, cum au făcut, că s-a gâdilat clientul şi-a început să strige: „Hoţii!” Până să se întoarcă, sergenţii au pus laba pe lungan. Sandu-Mînă-mică l-a urmat prin mulţime, făcându-se că nu-l cunoaşte. Păgubaşul îl lovea peste gură cu pumnii pe Nicu-Piele. S-au oprit tocmai la prefectură. Se dusese libertatea lui! Celălalt a rămas la porţi, s-a uitat. Ştia ce înseamnă prefectura...

Dacă l-ar fi poprit pe la vreo circumscripţie, se mai putea face ceva. Mituiai presării, paznicii, aceştia se făceau că au pierdut actele, se împăcau, dar acolo cine se încumeta? Mînă-mică trecuse prin astea, întâi te fotografia, îţi lua apoi urmele de la degete, te tundea şi te trimitea la zdup. Tot o să-i dea doi coţi de pârnaie, socotea. Alergă repede la Bozoncea, să-i spuie tărăşenia. Aceasta juca cărţi cu uce­nicul şi cu Gheorghe.

Stăpânul l-a văzut fiert, copt.

- Ce-i?

- Au pus laba pe Nicu-Piele... Ăl bătrân a lăsat foiţele. - Unde?

- În Griviţa, la podul Basarab. Eram în şuteală şi s-a prins clientul.

Se făcuse tăcere. Starostele a zis scurt:

- Gata, uşcheală, să nu deschidă pliscul! Rămâne numai Didina. Noi coborâm la groapă. Strângeţi-vă catrafusele...

Într-un ceas, se topiseră. Pe drum, spunea Bozoncea:

- Numai de n-ar da pe gură...

Şi se gândea că or s-o ia pe ţigancă şi-or s-o bată să spuie unde se ascund, cum o mai bătuseră. Dar ea era învăţată şi-a dracului, nu l-ar fi vândut. Mahmuri, s-au oprit la o cârciumă şi s-au pus pe băutură. Patru kilograme de drojdie au băgat în ei. Atunci a aflat Paraschiv că cine deschide gura şi-şi vinde tovarăşii nu mai scapă de cuţitul staros­telui. Gheorghe îl pregătea:

- Te umflă din aşternut dacă nu ştii din vreme. În somnu ăl mare te-nhaţă. Te duce pe sus şi te pune la canoane. Întâi îţi dă o palmă. Nu spui, cheamă un gealat. Te duce la beci şi te ţine trei zile nemâncat. Pe urmă, iar te cheamă. Spui? Nu. Bine! Te bate la pielea goală. Te dezbracă, udă o frânghie şi-ţi face spatele negru. Te deşteaptă cu apă, te întreabă iar: „Spui?” Şi te gâdilă la momite. Tu o încurci. Iar te bate. Până-ţi dai sufletul. De fier să fii, şi tot scapi ceva. Atâta le trebuie. În felul ăsta, pun gheara şi pe alţii şi, de la unu puţin, de la altu puţin, află restul. Aşa e meseria. Pe mine, când m-au prins ultima oară, n-am scos un cuvânt. Am făcut pe Mutu de la Manutanţă...

L-a auzit Sandu. S-a strâmbat la el şi-a scuipat în râs.

- Iar vorbeşti, hahalera dracului! Se laudă, Paraschive, nu-l ascul­ta! Ăsta, numai gura-i de el! Cum ia o duşcă de basamac, începe să taie piroane. Mă mir că nu ţi-a spus cum a furat el în Banca Naţională...

Codoşul nu se sinchisea. Căpătase sămânţă la limbă:

- Când eşti acolo, zici în gândul tău că termini cu toate, numai să scapi sănătos. Asta până la poarta puşcăriei, că pe urmă, numai soarele dacă-l vezi, a ta e libertatea! Iar te-apuci de meserie!

Stăpânul tăcea, întunecat şi crunt. Se simţea bătrân şi obosit. Se gândea cât o să-i mai meargă şi lui, că se cam trecuse, i se înmuiaseră oasele, şi, dacă l-ar fi prins, nu mai scăpa. În tinereţe, fugise de la pârnaie, era mai uşor. Ager, cu sângele fierbinte...

Ce mai primăvară! Plesneau florile de salcâm şi toată groapa era verde, verde, plină de dudău şi barba-popii. Mărăcinii aveau tulpinile cât suliţa. Vântul se încorda în ele ca într-o harfă. Şi cădeau nişte nopţi line, cu stele albe şi mărunte. Lângă baltă se aprinseseră iar focurile. Limbile lor lingeau iarba tânără.

Hoţii veneau la apusul soarelui, se lăsau pe rîpi şi înnoptau sub maluri. Gheorghe cânta:

Mingea mea,

Mingea mea, '

S-a ales, bules

De ea.

Mînă-mică aducea sacul cu haleală, şi ucenicul - trenţele de dormit.

- Bine mai e! spuse Sandu, aşezându-se.

Trase în piept aerul proaspăt şi-şi scoase chiştocul.

Bozoncea îşi trânti şapca în praf. Avea poftă de glumit. Trecuse o săptămână şi nu-i luaseră ibovnica. Asta însemna că Nicu-Piele îşi ţinuse gura. Strigă la Gheorghe:

- Treanţă! - Ei?

- Suntem, mă, boieri?

- Suntem.

- Avem, mă, ce ne trebuie?

- Avem!

- Suntem cumnaţii lui Dumnezeu-piele goală?

- Suntem!

Râdea Paraschiv, râdea Sandu. Ăsta era hazul lor. Vântul primăverii spulbera focul în toate părţile. Dinspre rampa gunoierilor cădea un miros greu de floare de salcâm, dulce şi parşiv. Şi-au tras ciolanele mai lângă flăcări.

- Ar trebui să luăm Griviţa asta de la un cap la un cap... spuse starostele.

De mult pusese el geana pe negustori.

- Să-i scuturăm niţel, adăugă şi ăl bătrân.

- Numai să iasă şi Nicu din puşcărie, să se întoarcă şi Oacă de la Filaret...

Erau puţini, şi asta cerea îndrăzneală.

A treia noapte, au picat poterele. Jandarmii au înconjurat groapa. Căutau pe dezertorii fugiţi de la armată. Trei camioane s-au deşertat la rampă. Soldaţii şi-au stins ţigările şi n-au mai vorbit. Un căpitan i-a împărţit în plutoane şi au coborât. Nu cunoşteau. Gunoaiele au început să se prăbuşească. O dată a ciulit Stăpânul urechea.

- Şase! a strigat scurt.

Companiile erau departe. Jandarmii trebuiau să treacă balta, şi tot nu-i găseau. Gheorghe a răsturnat un ceaun cu apă peste focul mic şi a împrăştiat cenuşa cu piciorul lui desculţ. Mînă-mică piti pirostriile şi păturile în buruiana tânără. Au apucat potecile acoperite cu iarbă şi s-au furişat la buza apei. Soldaţii atinseseră fundul. Se uitau. În­tuneric beznă. Pungaşii au intrat în apa rece, care le pişcă pielea. Abia dase trestia, şi lintiţa aluneca, umedă, pe degete.

- Staţi aici, le-a spus Bozoncea.

Ajunseseră la un dâmb uscat şi se odihniră. Era linişte, nu se auzea nici vântul.

Până dimineaţa au cotrobăit jandarmii groapa. N-au pus mina pe ei. În zori, hoţii au auzit motoarele maşinilor păcănind pe drumul Cuţaridei.

- Scăparăm! a oftat Sandu uşurat.

Toată primăvara au bătut Grantul şi rampa de mărfuri. Gheorghe înainte, cu mâinile în nădragi, Sandu, pestriţ şi bocciu, trenţăros şi desculţ, scuipând cu râvnă într-o parte, pe urmă ucenicul, golaş şi uşchit, numai într-o cămaşă, ţinându-şi din când în când pantalonii legaţi cu o sfoară şi, la urmă, starostele, şiştirit, abia scăpat din braţele Didinei, ca după o moarte, ostenit, mestecând tutun, parcă nici nu-i mai ajungea pielea pe el. Treceau linia ferată, ocoleau vagoanele negre, pline de ţiţei, săreau scările lor unse şi ajungeau la rampa Reginei, în piaţă.

- Ce ziceţi, nătăfleţilor, spunea Bozoncea, trecem pe la simigii?

- Trecem, făcea codoşul, să-i târguim puţin...

Şi să-i fi văzut pe greci, că le plângeai de milă. Cişmele la ochii lor, nu alta! Ăştia aveau tarabe la capătul pieţei, vindeau covrigi cu susan, corobeţe, halva, peltea şi seminţe. Toamna umpleau prăvăliile cu bostani copţi. Pe toată rampa se scurgea un miros dulce, care aducea lucrătorii de la Regia de tutun în faţa dughenelor.

Pungaşii îşi umpleau buzunarele goale de dimineaţă. Priveau de departe alviţa. Liftele o întindeau pe tarabe după ce-şi legau şorţurile.

Întâi îi vedea Iani.

- Ţineţi-vă, bre, că vin bandiţii! striga el celorlalţi în gura mare. Hahalerele abia se târau. Le era lene şi căscau. Se întindea Sandu, Gheorghe îşi troznea degetele, Paraschiv fluiera cu voie bună lângă Stăpân.

Simigiii ieşiseră cu lopeţile de copt covrigii la spate.

- Îi rupem! zicea unul. Nu le mai merge!

Hoţii nu se sinchiseau. Ţineau mâinile în buzunare şi cu ochii pe prăvălii!

- Bună dimineaţa la negustori! rostea Bozoncea. Grecii mormăiau, pe sub mustăţile lor mari, răspunsul.

- Daţi, mă, bună ziua Stăpânului! se înfuria Gheorghe din spate.

- Lasă-i, Treanţă, spunea moale starostele, şi se întorcea iar spre ei: Merge marafetul?

Negustorii, numai ochi. Acu-i acu! Paraschiv se lipea de tarabe. La el nu prea se uitau, că nu-l ştiau. Ceilalţi se opreau alături. Pe urmă începea cearta. Ăl bătrân era cu muştarul sărit de cu noaptea. Se băga sub burţile lor.

- Zi, faceţi pe-ai dracului, nu ne blagosloviţi c-o vorbă bună? Acum vă caftesc!

Simigiii se trăgeau mai spre uşi. Cel tânăr şi cu Sandu, în timpul ăsta, gata cu laba-n coş. Cât te-ai şterge la ochi, seminţele erau tocmai în fundul nădragilor.

Bozoncea tăcea oţărât. Tot Gheorghe spunea:

- Lasă-i, nu-i bate! şi-l trăgea de mânecă. Apoi grecilor: Zi, tot nu l-aţi învăţat de frică pe Stăpânul? O să vă taie el cu mânuşiţa lui într-o zi pe toţi...

Şi umfla o mână de covrigi. Plecau apoi liniştiţi, petrecuţi de huiduielile negustorilor! Mînă-mică se mai întorcea către ei şi zicea:

- Măăă!

Simigiii arătau lopeţile late de lemn, plini de curaj.

- Pungaşilor! Bandiţii... striga Iani.

Asta până au băgat spaima în ei, că pe urmă ieşeau singuri cu darurile, unul o jumătate de dovleac, altul o alviţă, numai să-i lase în pace. Puia la prânz aveau burţile pline.

Aşa au dus-o, mai cu găinării, mai cu ciordeală, ba un joc de cărţi, se ţineau la adăpost, că-i căutau gaborii.

De paşte, i-a pornit starostele la tiribombe, în Mandravela. O luase şi pe Didina, s-o plimbe, să mai ia aer. Au trecut Cuţarida târându-şi caroasele. În grădini înfloriseră corcoduşii şi merii. Un miros greu, dulce, stăruia peste câmpul verde. Spre Tarapana, tăia primăria nişte străzi noi şi lucrătorii abia ridicau maiele grele cu care băteau pietrele, în grămezile de nisip dormeau femeile venite cu ei. Soarele ardea.

- Ce bună ar fi o baie! spuse Paraschiv.

- De, c-o să mergem acu-acu, făcu Gheorghe.

Ibovnica trecu pe lângă gardurile văruite şi culese un braţ de liliac. Floarea lui mică, bătută, albastră cum era cerul în dimineaţa aceea, se mişca uşor în vânt. Mînă-mică sugea o creangă de măr şi sucul bun îi rămânea în gură. Închisese ochii şi umbla în neştire.

- Bine mai e! oftă şi Stăpânul.

Prin iarba grasă a maidanului mişunau gâze albastre, cu aripi străvezii. Câte un bâzoi de muscan se arunca în aer şi cădea ameţit. Din cartiere se ridicau zmeie portocalii, cu cozi lungi, şi se auzeau cum le trosnesc spetezele.

Au ajuns pe la patru. Moşii se întindeau într-un colţ al Mandravelei şi auziră de departe tromboanele şi lăutarii. Zarvă mare şi lume, grenie. Numai fuste în altiţe şi floricele. Gheorghe puse ochii pe cizmele ardelencelor. Astea aveau figuri sănătoase şi huiduma se dădea în vânt după ele. Le apuca pe la spate de cozi. Fetele ţipau speriate şi-l băgau în neamul mă-si. Paraschiv căsca ochii la bărci, cu privirile sub fustele ălor de se legănau.

Întâi i-a dus Bozoncea la o cârciumă şi-au cerut pui fripţi, au băut câteva kilograme de vin şi mai cu inima plină au ieşit şi ei să petreacă. S-au suit în lanţuri. Acolo cânta o fanfară pe nişte bănci, şi vreo şase neisprăviţi împingeau sus spiţele de lemn ale roţii uriaşe. Ţipa Didina de plăcere când o învârtea Stăpânul deasupra capetelor celor de jos. Sub ei, mulţimea pestriţă se înghesuia la jocurile de noroc. Ţiganca simţea cum se învârteşte tot pământul acela, cum se apropie şi se depărtează şi vântul, dezvelind-o. În salturile mari ale scaunelor care se smuceau, îl vedea când deasupra, când dedesubt pe Paraschiv, privind-o cu ochii lui verzi ca veninul. Pungaşul şedea aplecat peste lanţul scurt de la mijloc, şi ei i se păru o clipă că o să cadă de acolo, lunecând de pe lemnul lustruit. Roata se învârtea tot mai repede. În urechi avea un vâjâit surd, ca la gârlă, când se scufunda în apă, şi auzea răsuflarea scurtă a ibovnicului, care-i ţinea cu palmele leagănul îngust. Ucenicul desfăcuse braţele şi se arunca dintr-o parte, valvârtej. Scaunul lui trecu pe lângă al starostelui, fierul îndoit de dedesubt se încorda şi scârţâi.

- Ţi-e frică? u strigă el de sus.

- Nu, răspunse ţiganca, râzând cu toată gura.

Cerul era acum aprins şi norii lui greoi se apropiau. Cîteva păsări negre zburau sus de tot, cu mişcări încete, leneşe. Ibovnica nu mai auzi nimic. Îşi încorda mâna pe lemnul fierbinte şi avu spaima că alunecă...

Când coborâră, era palidă şi tremura. Nu spuse nimic. Păşi clătinându-se, rezemată de braţul lui Bozoncea. Pe ochi îi apăsa încă privirea ascuţită, verde a celui tânăr.

Sandu râdea de Gheorghe. Acesta nu se dăduse în lanţuri.

- Ţi-e frică, Treanţă, ai? Tu în pat o să mori! zise, şi-l scuipă între picioare.

Codoşul înjură, spunând că are ameţeli când se urcă în drăcoveniile acelea. Şi, pe urmă, în timpul ăsta, mai învârtise câte ceva, să aibă de buzunar.

Sub nişte şopruri, alături, pocneau puştile şi tinichelele. Poligonul de dat la semn avea câteva stive de cutii de conserve. Din trei lovituri trebuia să le dărâmi ca să capeţi o cană şi Sandu îşi încercă norocul. Puse o piesă de doi lei pe masă şi căpătă trei mingi de cârpă, pe care le cântări în palmă. Era stângaci şi încercă de trei ori. Premiul l-a luat ucenicul dintr-o singură tragere. Avea ochiul bun şi-a curăţat raftul. Lui Bozoncea îi plăcea însă la tiribombe. Se strecurară prin mulţimea amestecată şi ajunseră în faţa aparatului. Plătiră un leu şi îşi încercară puterea. Starostele ceru ciocanul şi zise râzând:

- O să-ţi stric daravela!

Îşi suflecă mânecile şi se uită mândru la Didina. Vântul de aprilie îi mişca părul bogat şi pe faţa lui mohorâtă se aşternu un zâmbet de mulţumire. Maiul era greu şi avea o coadă lungă. Stăpânul măsură înălţimea unde trebuia să pocnească o capsă. Ridică o dată ciocanul şi plesni jos drugul de fier al tiribombei.

Se auzi un trosnet şi în capul ei se aprinse un foc mic. Negustorul scoase un pol şi-i luă ciocanul din mână. Aşeză apoi altă capsă.

- Gata, cine mai trage? La încercarea puterii!

- Eu mai trag! râse Bozoncea. - Păi ai tras.

- Ce, nu mai e voie?

- Nu-ţi mai dau.

O dată se supără hoţul.

- Cum adică, nu vrei? Ce-i bulibăşeala asta?

- Nu. Ţi-ai luat polul, du-te cu Dumnezeu...

Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Pe aici nu-l ştiau.

- Dă-i, mârâi.

Celălalt se băgă sub ochii starostelui. Se adunase lume împrejur. Didina îl rugă:

- Să nu dai!

Abia se potoli. Luă maiul şi i-l întinse lui Paraschiv:

- Încearcă şi tu!

Ucenicul ridică ciocanul. Era greu. Abia îl ridică deasupra capului. Când lovi capsa, nu pocni sus. Ţiganca chicoti deodată cu glasul ei limpede şi ascuţit. Pungaşului i se ridică sângele în obraz. O privi cum râdea în lumina primăverii cu dinţii ei puternici şi albi, strângând din ochi şi prăpădindu-se de neîndemânarea lui. Dacă n-ar fi fost acolo alde Bozoncea, ar fi pisat-o cu picioarele, s-o înveţe minte, şi îi făgădui în gând s-o sfărâme în bătaie dacă o prinde-o vreodată singură.

Starostele îşi îmbrăcă haina şi hohoti de moliciunea lui.

- Aşa oi fi şi la muieri!

La plecare, Mînă-mică l-a prăjit pe-un carditor care învârtea nişte cărţi strigînd mulţimii:

Două negre, una albă,

Cea cu marca se plăteşte,

Fii atent şi urmăreşte,

Mizaţi, domnilor!

Cu o cărămidă nu faci casă,

Nici c-o floare primăvară,

Dacă ţi-e frică de baltă,

Peşte nu mănânci,

Ia frumos la-ntoarcere,

Cum a luat şi dom' plotonier-major...

Sandu ştia şmecheria, o fumase şi i-a ciupit banii ginitorului de două ori. Când a înţeles fraierul, era prea târziu. Şutul i-a spus:

- Mai învaţă, puişorule!

Râdeau toţi primprejur, şi-au plecat mulţumiţi. Se iviseră şi nişte sergenţi pe la margine. La bariera Dudeştiului, s-au despărţit. Stăpânul a plecat cu gagica la ogeacul lor în Trei Coinaci, şi Sandu i-a cărat pe ăl bătrân şi pe Paraschiv la coardele lui.

Frumos mai mirosea seara de primăvară! Tot Bucureştiul duhnea a mititei şi la Tarapana se auzeau lăutarii. Pe lături ardeau felinare vesele.

Numai ucenicul era fiert. Îi stătea gândul la Didina. În timpul ăsta ea se iubea cu Bozoncea.

- Ce-i puişorule? îl întrebă ăl bătrân.

- Ce să fie? Mi s-a urât.

- Las', că ştiu eu de unde se trage urâtul ăsta... Sandu zâmbea pe sub mustaţă. Zise şi el într-o doară:

- Te-oi fi săturat de bine, nenică...

Mai că trecuse şi vara aia fierbinte, arzătoare. Rar cădea câte-o ploaie. Tot pe malul gârlei şedeau, la Băneasa, pândind trenurile de marfă pe care le scodoleau noaptea.

Într-o sâmbătă au pus mâna sergenţii şi pe Gheorghe şi pe Paras­chiv. Plecaseră pe Griviţa, să mai miroasă. Salcâmii sălbatici de pe Calea Negustorilor începuseră să se usuce. O căldură moale, de sfârşit de iulie, plutea împrejur.

- Vine iar toamna, oftă ăl bătrân, şi noi tot coate-goale...

- Ca mielul eşti, Treanţă! răspunse nepăsător ucenicul.

Ce ştia Paraschiv ce înseamnă o viaţă de hoţ! Să furi treizeci de ani şi să nu te-alegi cu nimic, parcă ar fi fost blestemaţi banii care-i trecuseră prin mână. O casă nu era mare lucru, la urma urmei, gândi. Palate ar fi avut dacă ar fi strâns şi n-ar fi risipit cu muierile.

Au trecut de gară şi s-au amestecat în mulţime. Griviţa gemea de precupeţi şi de ţărani. Negustorii scoseseră stămburile afară, pe scaune, şi strigau cât îi ţinea gura:

- Care mai cumperi americă, madipolon, serj!

- Ia şi te-ncalţă! Ia şi te-ncalţă!

- Uite ce mai costum! Extra, frăţioare!

Şi-i trăgeau pe mocani de mână, îi băgau în prăvălii şi le luau banii.

Manglitorul a adulmecat, veneau şi ceferiştii grămadă. Era zi de leafă şi se putea face treabă. Îi ardeau palmele să mai simtă hârtiile de-o sută în buzunare.

- Mai repede, Paraschive, l-a grăbit pe ucenic. Te mişti ca ochiul mortului... Haide-ncoace, că am eu şustele mele...

Când să străbată spre Ateliere, au dat cu ochii de sergenţi.

- Şestul, sticleţii!

Au întors dosul şi-au vrut să se strecoare. Când, în faţă, pe cine văzură? Pe Rică şi pe Sulă, cu două bice în mână. Cel tânăr nu-i cunoştea. Nu-i văzuse decât noaptea pe camionagii, la furtul iepelor. Codoşul s-a îngălbenit. L-a tras de mână pe ucenic într-o parte. Era prea târziu. Huidumele îl ştiau pe Gheorghe.

- Uite-i pe-ai lui Bozoncea! a strigat unul, şi le-au căzut în cârcă. Nu mai aveau ce să facă.

Bine că vă găsirăm, că de cînd vă căutăm! zise Rică, şi puse muia pe cel tânăr.

S-a smucit Paraschiv, a vrut să fugă, dar nu i-a mers. Sulă 9 ţinea pe bătrân. I-au dat pe mâna gaborilor. Tot drumul i-au lovit cu bicele. Sânge îi făcuse.

- Să scoateţi caii, c-atât v-a fost!

- Care cai? Ce cai? striga codoşul la ei.

- Las', că ştiţi voi ce cai!

Şi iar îi loveau cu pumnii lor ca baroasele. Asta era bătaia aia de-i povestise Gheorghe, gândi ucenicul. Vrea să zică nu scăpase, îi întindeau şi lui pielea. Scrâşnea şi se uita la Rică:

- Mă, nu scap eu...

Lumea se adunase în păr. Pe drum, spre circumscripţie, au trecut şi prin piaţă. Ieşiseră negustorii ca la urs. Râdea Iani din uşa plă­cintăriei:

- Hi, hi, hi, uite bre, bandiţii...

Se ţineau cu mâna de burtă simigiii. Pungaşii, să intre în pământ, şi mai multe nu. Moarte le-ajurat ucenicul.

- Am scăpat bre, ziceau grecii, legându-şi curelele. Precupeţele oftau după Gheorghe:

- L-au luat, sărăcuţul, şi ce om cumsecade era! Apoi se răstiră la negustori:

- Da mai tăceţi dracului, că se întoarce el odată şi-o să vedeţi voi! Iani îşi mângâia guşa şi striga la prăvăliaşi:

- Scoateţi, bre, plăcintele afară, că nu are cine să le mai fure! Muierile aruncară cu roşii terciuite în tarabele lor.

- Huo! Că voi sunteţi mai pungaşi decât ei! Vindeţi bostanul cu doi lei felia, nu vă e milă de omul sărac! Fir-aţi ai morţii cu neamul vostru!

- Dar ce-aveţi, bre? se mira Iani. Şi strânse iar brânzoaicele: Băgaţi, bre, marfa-napoi, că ne fac proastele astea pagubă!

Hoţii ajunseseră la circumscripţie cu păgubaşii împrejur. Acolo au dat camionagiii câte o declaraţie, cum a fost. Cereau despăgubiri şi pedepsirea vinovaţilor.

Pe caramangii i-au pus sergenţii într-o pivniţă de ciment. Se dusese dracului şi libertatea lor. Gheorghe a scos un muc de ţigară din fundul buzunarelor, l-a aprins cu un chibrit pe care 1-a frecat de pantalonii lustruiţi şi a tras un fum adânc în piept.

- Cum e, Treanţă? întrebă Paraschiv.

- Rău, vai de oasele noastre, ni le paradesc ăştia! îşi şterse sângele de pe ochi.

- Te doare?

- Nu că sânt obişnuit... şi scuipă în duşmănie. Las', că ieşim noi de-aici!

Celălalt tăcea. Nu simţea nici o frică. Numai o mânie grea îi ţinea inima. Îi fusese ruşine să treacă bătut pe sub nasul negustorilor. Asta nu le-o ierta el aşa de uşor.

Ăl bătrân rumega, frecându-şi barba cu palma:

- Paraschive!

- Ei?

- Vezi, nu ştii nimic! Am fost la Tulcea după peşte. De asta spui că ne ocupăm, negustori... Te taie, te omoară, îl iei pe nu ştiu în braţe. Dacă nu mărturisim, nu are ce ne face!

Tăcu puţin. Se scarpină după ureche.

- Or să ne întindă oasele', poate mai scapi un cuvinţel, două. De cai ca de cai, poţi să sufli câte ceva dacă n-o să mai poţi, dar să nu-i faci cântarea lui Bozoncea, că degeaba mai ieşi de aici... Te omoară... Or să ne întrebe: „Da stăpânu vostru pe unde este?” „Nu ştiu, n-am văzut!” Dacă te-ar pica...

- Bine, mormăi ucenicul.

În pivniţă era umezeală şi frig. Abia se vedea. Peste vreun ceas, a intrat un sergent şi i-a chemat sus la comisar. Gheorghe şi-a făcut repede o cruce:

- Ţin-te, Paraschive!

Suiră într-o odaie scundă, luminată de ferestre prăfuite, cu geamurile nespălate, în care se aflau două mese nevopsite, pline de hârtii, şi câteva bănci înguste şi lungi. Împrejur se simţea un miros de tutun prost. Duşumelele erau murdare şi se vedea că în camera asta nu se măturase de mult. După o masă, pe un scaun ce scârţâia, şedea comisarul, o namilă de om, gras şi burduşit. Pe cap ţinea chipiul lui tivit cu fire de aur, cu cozorocul ridicat, dat pe ceafă. De sub masă ieşeau două cizme strânse pe pulpele groase, pline de praf, cu ţinte de fier pe tălpi, descusute la carâmbi.

Pungaşii, cu sergentul lângă ei, rămăseseră încremeniţi lângă uşă. Gheorghe îşi scoase pripit şapca, ascunzând-o la spate.

- Ăştia sunt? întrebă şeful cu voce răstită. - Da.

- Noi, să trăiţi! se repezi codoşul.

- Vorba! se făcu sergentul spre el.

Presarul mormăi, privindu-i. Se uită la cel tânăr.

- Cum îţi zice? îl întrebă.

- Paraschiv.

- Şi ăsta cine e? arătă spre cârcotaş.

- Gheorghe, să trăiţi! răspunse repede Treanţă.

- De ce vorbeşti, mă, neîntrebat? se supără poliţaiul.

După aceea tăcu, privind prin fereastra murdară salcâmii betegi din curte. Umbra lor subţire se lungea pe o hartă aşternută pe un perete. Câteva muşte îi bâzâiau în jurul chipiului. Sergentul schimbase piciorul din repaus. Năduşise şi gâfâia. În odaie era o căldură zăpuşitoare. Din stradă se auziră oltenii strigând: „Roşii, ia roşii de bulion!”

Şeful tot tăcea. Se scărpina în cap cu tocul de lemn pe care-l avea în mână. Peniţa de oţel scotea un sunet limpede. Pungaşii îl priviră mai bine. Nu era nici tânăr, nici bătrân. Părea nedormit. Sub ochi avea două pungi vinete de grăsime. Sub pieliţa lor subţire se zbătea sângele în nişte vinişoare albastre.

Vorbi târziu, cu gura pe jumătate:

- Ia zi, mă, unul din voi, care ştie ce-i cu caii ălora? Paraschiv îşi muşcă limba. Trase cu coada ochiului la Gheorghe.

Acesta se îngălbenise de tot.

- Care cai, dom' comisar, să trăiţi? se bâlbâi.

Şeful tăcu, parcă n-ar fi auzit. Sergentul îşi potrivi mai bine chipiul. Lumina de afară crescuse. Se auzeau muştele lovindu-se de geamuri.

- Ia spune, mă, tu, ălălalt! Ce-i cu caii?

- Nu ştiu nimic, să trăiţi, dom' comisar! se repezi tot Treanţă, lipindu-şi picioarele desculţe unul de altul, ca la militărie.

- Taci! strigă, ridicându-se şi răsturnând scaunul omul statului. Se proptise cu palmele pe masă.

- Unde-s, mă, caii? urlă de zuruiră ferestrele. Caii, mă, caii căruţaşilor, ăi de i-aţi furat voi!

Sergentul îşi strânse mai bine centiroanele. Se băgă în vorbă, ca unul care ştia metehnele celui mai mare:

- Spuneţi, mă, până nu se supără dom’şef!

- Nu ştiu nimic! Să fie mama a dracului! se jură codoşul.

- Zău! întări Paraschiv.

Presarul se depărta de masă şi veni spre ei călcând greu în cizme. Pe Gheorghe îl apucă un tremurat.

- Caii! răcni.

Se dădură doi paşi înapoi. Celălalt stătu. Tăcură.

- Caii, mă, caii! o îndulci comisarul.

Avea nişte ochi galbeni, de motan. Îi privea parcă pe dinăuntru. Paraschiv nu mai putu să rabde şi se uită afară. Palma celui din faţă îi căzu grea, peste gură. Avea inele de alamă pe degete şi-i clănţăniră dinţii.

- Nu da, dom' şef! scrâşni.

Sergentul apucă bastonul lui de cauciuc şi închise ochii. Comisarul se repezi şi la ăl bătrân. Îl cârpi de două ori, cu dosul peste faţă.

- Caii... spunea încet, râzând. Haide, mă, spuneţi! Unde-s caii, dar repede, că altfel e vai de măiculiţa voastră! Caii...

- Ce cai? se răsti Paraschiv.

Simţise în gură gustul sărat al sângelui şi încleştase pumnii. Şeful se uită la el, zâmbi şi vorbi iar:

- Zi, tu ai şi clanţă mare, ia să ţi-o-nmoi eu oleacă!

Dar parcă se răzgândi, se plimbă puţin prin faţa lor, strânse fălcile şi aşteptă. Tăceau.

- Va să zică, nu spuneţi! Se depărta cu mâinile la spate, învârtin-du-se pe călcâie. Nu spuneţi, bine...

Se rezemă de masa hodorogită. Lor le ardeau obrajii de lovituri, îi privi. Sergentul iar se amestecă:

- Spune, mă, tu, ăsta mai bătrân. Dacă i-aţi luat, i-aţi luat, dar mărturisiţi! Scăpaţi mai ieftin. Dom' şef vă iartă. Nu-i aşa, dom' şef? Dacă daţi în scris că aduceţi caii înapoi, nu vă mai duce la Parchet. Haide, mă, spuneţi! Că acolo e mai rău. Voi aţi auzit de Parchet?

Hoţii tăcură.

Afară trecea un dric. Ascultară fanfara şi bocetele rudelor. Comi­sarul se închină, scoţându-şi chipiul. Îşi făcu şi Gheorghe o cruce mare.

- Dumnezeu să-l ierte! zise pios.

Presarul îşi aşeză iar şapca pe părul moale. Să fi fost patru după masă. Dricul trecuse. Se făcu linişte. În lumina stinsă dinăuntru tremurau dungi de praf ca nişte gratii albe. Afară foşneau salcâmii şi frecau zidul cu crengile lor uscate. Caramangiii priveau duşumelele. Şeful scoase din saltarul mesei o bucată de pâine şi o roşie pe care o tăie cu briceagul. Înfulecă lacom şi vorbi cu gura plină:

- Zi, voi n-aţi auzit nimic despre nişte cai furaţi! N-oţi fi vinovaţi, mă, şi eu vă bat degeaba! Săracii!

- Să crape ăl de ştie ceva, să trăiţi! spuse Treanţă cu inima la loc. Am fost la Tulcea după peşte, eu şi cu tovarăşul ăsta, că cu de-alde-astea ne ocupăm, negustori... Să vă spună şi nea Lache, ăl de la haltă, care lucrează la mişcarea trenurilor, că ne-a văzut la gară cu paporniţele de peşte.

- Care peşte? sughiţă şeful.

- Peştele de l-am cumpărat. Un leu şi jumate chilu! Era şi crap, trei lei kilogramu. Clasa una! Să vă aduc şi dumneavoastră două chile!

Sergentul înghiţea în sec în spatele lor, privind cum dumica cu plăcere comisarul. Mai scosese şi o jumătate de castravete din sertar, presărase dintr-o hârtie de pe masă sare, oftă şi zise în cele din urmă, mulţumit:

- Şi, zi, aţi fost la Tulcea?

- Da, dom’ şef! Nu-i aşa, Paraschive?

- Aşa e.

Presarul rămase cu un coltuc de pâine în mână şi îşi curăţă briceagul de miezul lui pufos şi alb. Îl vârî apoi în buzunarul pantalonilor. Luă un chibrit, Îl ciupi cu dinţii la un cap, îl ascuţi şi se scobi în măsele. Mestecă resturile gânditor. Se mai uită pe geam, sugându-şi limba, să mai adune sucurile rămase, şi întrebă leneş:

- Când aţi plecat?

Nu-i mai privi. Se apropie de geam. Aici era mai greu. Vorbi tot Gheorghe:

- Păi să fi fost acum câteva săptămâni. Ne-am suit într-un mărfar şi-am colindat toată Dobrogea. Scump peştele, dar face banii. Alaltăieri ne-am întors.

- Hm! mormăi omul de la fereastră.

Şi veni aproape de ei. Râdea. Râseră şi pungaşii, mânzeşte, că le era inima cât un purice.

O dată se încruntă comisarul:

- Cui vinzi tu pepeni? Dumnezeul mă-ti de huidumă! Da când aţi furat, tot la Tulcea aţi fost? Caii! Unde sunt caii, că vă bag în pământ!

Şi-i lovi pe amândoi cu pumnii, fără milă. Pe Treanţă îl pălise cu cizma în boaşe. Bătrânul căzu pe duşumea, gemând.

- Aoleu! Aoleu!

- Scoal', că te fărâm!

- Dom' şef, mor! mor! se tăvălea hoţul.

- Ia-l! strigă comisarul la sergent. Paraschiv se ţinea cu mâna de fălci. Scuipă pe duşumea un dinte rupt şi-l cuprinse o ură oarbă şi neputincioasă.

Presarul se duse iar la fereastră.. Gheorghe tot mai gemea, ţinut de subsori de sergent.

- Du-i la pivniţă! porunci în cele din urmă. Las', că se mai gândesc ei.

Ieşiră. Afară, pungaşilor le veni să sară gardul şi s-o rupă la fugă. Beciul avea o uşă de tablă, pe care gaborul o încuie cu lacătul. Codoşul căzu, văicărindu-se, la pământ.

- Ce-i, fleoarţă? îl înghionti Paraschiv, batjocoritor. Doar de-atâta-mi eşti?

Celălalt nu răspunse. Se rezemă de zidul rece. Cel tânăr simţea încă pe obrazul sfâşiat inelele comisarului. Îi ţiuiau urechile şi ar fi dormit. O durere ascuţită de dinţi îl făcu să se perpelească încă mult timp.

Au aţipit târziu.

La miezul nopţii, auziră iar lacătul. Săriră buimaci şi înspăimântaţi în sus.

- Tot aşa, Paraschive! spuse repede ăl bătrân. Dacă nu ne dovedesc, n-au ce ne face...

Ucenicul simţi o mândrie care-i umplea pieptul şi parcă rănile nu-l mai durură. De acum putea să spună că e şi el călit şi nu-i mai fu frică.

Prin uşa deschisă, văzură cerul limpede de vară. Sergentul se schimbase. Era unul bondoc şi iute. Îi chemă afară. Iar urcară treptele de ciment.

Lipăiră cu picioarele goale pe duşumelele nemăturate. Înăuntru, comisarul moţăia pe scaun. Deasupra mesei ardea o lampă cu sticla afumată. Lumina ei n-ajungea în toate ungherele odăii. Pe o ladă mai şedea un om. Avea o faţă slabă, nebărbierită şi doi ochi încercănaţi şi negri. Palmele mari îi atârnau peste genunchi. Între picioarele lui zăriră un lighean acoperit.

Gheorghe înţelese. Aduseseră cărbuni să-i ardă la tălpi. Cel nou se ridică şi-l întrebă pe sergent:

- Ăştia sunt?

- Ăştia.

Umbra i se lungise peste cercevelele întunecate ale ferestrelor. Şeful ridică pleoapele, căscă, se întinse din toate oasele şi râse încet:

- Să vedem, tot n-o să spuneţi?

Oamenii legii se aşezară în fata lor. Sergentul şi cel de j^e ladă astupau lampa. În mijloc aştepta comisarul, cu mâinile în buzunare. El vorbi la început.

- Spuneţi unde sunt caii?

Hoţii se priviră în ochi. Încleştară măselele. Acu era acu...

- Nu ştim nimic, tăiaţi-ne, omorâţi-ne! Nu ştim nimic! zise Paraschiv hotărât.

Şeful îl mângâie cu palma lui grea pe barbă:

- Las', c-ai să spui tu şi ce lapte ai supt de la mă-ta, n-avea grijă... S-a mai jurat şi Gheorghe. Degeaba. Bătaia a început îndată. Întâi i-a lovit lunganul. În bojoci, în spate şi în cap. Cel tânăr se apleca şi ignea fără o vorbă. Treantă începu să urle. Îi astupară gura. Ca o tobă suna spinarea codoşului.

- Caii! striga comisarul.

- Caii! zicea şi sergentul.

Pe urmă, şeful lepădă haina. Ucenicul îşi feri faţa. Dacă nu l-ar fi apucat ceilalţi, s-ar fi repezit la el, ar fi dat unde ar fi nimerit, şi pe urmă totuna i-ar fi fost.

Îi culcară pe duşumele şi le cărau cu picioarele, lovituri după lovituri. Nici Gheorghe nu mai ţipa. Se auzeau doar izbiturile. Comi­sarul tăbărâse cu cizmele pe capul lor, să-i zdrobească. Îi pisau, nu altceva. Hoţii îşi fereau degetele şi mâinile. Simţiră vârfurile ascuţite în coaste. O durere fierbinte li se adâncea în trup. Parcă i-ar fi tăiat cineva cu briciul.

Când obosiră zbirii şi se aşezară asudaţi pe ladă, Paraschiv oftă uşor. Trase cu coada ochiului la tovarăş. Caiafa clipi, începând să geamă. Tot trupul le ardea ca o râie. Nu mişcară. Făcură pe morţii. Sergentul îşi scosese vestonul şi îşi strânsese cureaua. Gâfâia şi din cămaşă îi ieşeau aburi. Se făcu iar linişte.

- Nimic! rosti şeful. Ceilalţi suspinară.

- Pune-i la uşă, câte unul! porunci.

Îl ridicară pe Gheorghe, că era mai aproape. Huiduma belise ochii şi părea cârpă. Îl traseră în sus şi sergentul îi vârî vârful degetelor în ţâţâna uşii. Comisarul o deschise puţin. Hoţul tresări. Parcă-i băgase jar sub unghii.

- Caii! striga presarul.

Uşa fu deschisă şi mai mult. Balamalele scârţâiră. Ţipă.

- Aoleu, mama mea! Aoleu, dom' şef...

- Caii! striga presarul.

Îmbucătura uşii îi zdrelise pielea. Simţea sângele izbucnind afară, în cap îi juca numai un gând: că le dăduse mâna stângă şi că, dacă i-o fărâmă, tot o să poată mangli, cu dreapta, că pe aia o ferea. Apoi nu mai ştiu nimic. O durere ascuţită îl străpunse până la inimă. Îl lăsară pe duşumea.

Veni rândul lui Paraschiv. El îi privi pe fiecare în parte, să nu-i uite. Îşi îndreptă şalele zdrobite. Lumina lămpii scădea. Şeful era aprins la obraz. Necunoscutul râdea.

- Las', că spuneţi voi!

Îi vârâră unghiile în despicătura de lemn. N-a scos un cuvânt. I-au făcut degetele zob. Curgea sângele din buricele lor rupte. Se aprin­deau pe dinăuntru. Până în şira spinării îl durea. Parcă-i îndesaseră o vergea de foc prin limbă. Căscă ochii mari şi nu mai văzu decât o pată cenuşie. Se sfârşea. Lumina lămpii pierise. Numai o gălbeneală urâtă îi juca sub pleoape.

Presării i-au udat pe amândoi cu apă. Când s-au dezmeticit, o răceală li se prelingea pe obraji. Degetele nu le mai simţeam. Parcă erau retezate. Gheorghe oftă domol şi crăpă ochii. Lampa ardea încă deasupra lor cu lumina ei murdară.

Zbirii şedeau vorbind lângă fereastră. Se trezise şi Paraschiv. Sorbi cu limba apa scursă, sărată, şi îşi lipi obrazul lui rănit de tălpile des­culţe ale celuilalt. Îl mângâie apoi încet cu barba.

- A mişcat! spuse comisarul.

Gheorghe râdea bucuros în el. Puteau să-l mai bată.

- Treceţi la treabă! le porunci şeful.

Sergentul se apropie. Scrâşnea din dinţi, furios. Aproape îi rugă:

- Spuneţi, mă, dracului unde sunt caii! Hoţii tăcură.

Îi traseră pantalonii lui Paraschiv. Îi scoaseră şi cămaşa. Rămăsese în pielea goală. Îl cărară pe ladă, gâfâind.

- Udă frânghia! zise unul.

Ucenicul strânse fălcile. Auzi apoi apa clipocind în căldare. Se făcu din nou linişte.

- Spui? întrebă unul.

- Nu ştiu nimic.

- Bine.

Pungaşul se uită liniştit la ei. Îl întoarseră cu fata în jos. Sergentul îşi potrivise frânghia. Îl plesni o dată cu sete. Sfoara groasă şi răsucită bine se lipi adânc de piele. Sângele ţâşni şuvoi. Iar băgau foc în el. Icni scurt.

- Ah, ah...

Se gândi că ar fi fost bine să fi putut să nu mai ştie nimic. Îl duru şi a doua lovitură, şi a treia. Frânghia cădea mereu în alt loc, alături, întâi pe spate, pe şolduri şi pe la încheieturi. Îi mutau oasele. Iar ţipă. Sergentul se încălzise. Ridică braţul şi-l lăsă cu furie de nenumărate ori. Durerea se înteţi, crescu, se ascuţi, apoi iar nu mai ştiu nimic. Îl împânzi o lene dureroasă. Parcă se scufundase într-o apă fierbinte. Capul i se rostogoli şi se prăbuşi de pe ladă.

Gheorghe tremura de frică pe duşumea. Îl luară şi pe el şi frânghia udă sapă şi în carnea lui semnele sălbatice ale bătăii. Presării se schimbau pe rând. Loveau cu sete, se aplecau mai mult, înjurau şi-i udau cu apă. Sergentul căra căldările una după alta.

Îi lăsară cu spinările ca piftia, cam un ceas. Comisarul se înfuriase. Se răsti la ceilalţi:

- Trebuie să spună unul din ei!

Fumară aruncând ţigările arse pe jumătate.

Îi ridicară apoi pe ladă ca pe doi saci şi-i aşezară spate la spate.

- Aprinde cărbunii! ordonă şeful.

Necunoscutul dezveli ligheanul şi sergentul scoase un chibrit. Dădură foc. Gheorghe plângea cu capul în piept..

- Nu ne omorî, dom' comisar, nu ne omorî! Nu ştim nimic... Cărbunii pâlpâiau stins. Aduseră din curte o lampă de carbid, care arunca o flacără galbenă, iute. Fumul gros se răspândi în odaie. Presarul se apropie iar.

- Caii! Tu, ăsta tânăr! strigă, şi-l lovi cu inelul peste gură.

O dungă roşie, lungă, de carne sfâşiată, îi atârna de colţul buzelor, îl izbi şi peste urechi. Nu mai auzea pungaşul. Vru să se ridice. Urla cât putea:

- Să nu mai dai! Să nu mai dai! O să vă omor pe toţi, auziţi voi? Cu mâna asta...

Sergentul îi trânti un pumn în moalele capului. Căzu iar pe ladă.

- Dă cărbunii! ceru şeful.

Apucă ligheanul şi-l aşeză sub picioarele hoţului. Doi îl ţineau de genunchi şi al treilea îi apăsa tălpile pe cărbunii aprinşi. Se smuci cât putu. Pielea sfârâi încinsă.

- Caii! strigau, călare, cu picioarele pe pieptul lui.

Focul îi intra sub piele. Urlă ca un bou înjunghiat. Ochii i se roşiseră şi se săltă din toţi muşchii. Cei ce-l ţineau se clătinară. Nu-l mai stăpâneau. Lovi ca un turbat în dreapta şi-n stânga. Comisarul îl plesni peste glezne cu cizmele şi-l doborâră.

- Las', că spui tu! scrâşnea lunganul furios.

- Nu spun! Nu spun! răcnea Paraschiv.

- O să vedem...

Îi răsuciră mâinile la spate şi-l legară cu frânghia. Cu mâna lui, şeful u aşeză cărbunii la subsoară. Pielea i se topea, arsă, sub foc şi ţipetele pungaşului se pierdură într-un horcăit.

- Spui?

Ucenicul gemea. Îl dureau măruntaiele. Inima sta să-i iasă afară.

- Caii! Caii! strigau cei trei.

Îl udară din nou cu apă şi-i împinseră ţurloaiele în ligheanul cu jar. Paraschiv, negru de durere, se scutură ca de un frig mare şi căzu peste ei. Au crezut că-l omorâseră.

L-au luat şi pe Gheorghe. Codoşul tremura ca varga.

- Spune, că păţeşti la fel! rânji şeful. . Ăl bătrân îi apucă mâna să i-o pupe.

- Dom' comisar, gândeşte-te la bătrâneţile mele! Nu ştiu nimic! Să-mi moară ce-am mai scump dacă ştiu ceva!

- Caii, unde sunt caii?

- Iartă-mă, dom' şef! Iartă-mă! se ruga caiafa.

- Caii! Caii! striga presarul într-una.

- Nu ştiu! Să crap dacă ştiu! Iartă-mă! Maică, mama mea, de m-ai făcut!

- Dă lampa cu carbid încoa! ceru celălalt.

- Dom' comisar, milă!

Presarul apucă fierul, din gâtul căruia ţâşneau flăcări albe. Îl apropie de faţa hoţului.

- Caii!

Focul îi pârlea barba. Plângea fără o vorbă.

 - Caii!

Îi arse buzele şi obrazul, cu ştiinţă, apoi îi plimbă flăcările pe mâini, pe piept şi pe la încheieturi. Parcă-i trăgeau pielea de pe el.

Paraschiv deschise un ochi şi-l văzu pe Treanţă în braţele sergen­tului. Ţipa de se cutremurau zidurile. În odaie mirosea a piele arsă. Îl betegeau. Gheorghe nu mai putu.. Deschise gura să mărturisească, dar întâlni privirea ca o baionetă a pungaşului. Îşi înfipse dinţii în braţul sergentului şi nu mai ştiu nimic...

Afară se lumina de ziuă. Prin fereastra murdară se vedea cerul mototolit. Îi cărară în pivniţă.

I-au mai ţinut o săptămână, mai neînfricaţi, să le treacă arsurile. Pe urmă, tot comisarul i-a chemat: sta crăcit în scaunul lui şi mânca struguri, ciugulea câte un bob şi plescăia din buzele groase.

- Cum e, băieţi? i-a întrebat din uşă.

Abia se ţineau pe picioare de teşmeniti ce erau. Gheorghe, slugos, lipi călcâiele betegite şi răspunse pentru amândoi:

- Bine, cum să fie? Să trăiţi!

Şeful mesteca pielitele negre şi dulci.

- Să iscăliţi câte o declaraţie, şi cu mine aţi terminat...

- Ce declaraţie? se miră Paraschiv. Presarul râse încet.

- Că nu ştiţi nimic de caii furaţi şi că v-am cercetat... omeneşte. De dovedit, nu v-am dovedit... Le-a pus în faţă două foi. Treanţă se bucura:

- Gata, ne dă drumul, scriem... Iscăliră.

- Liberi, dom' şef? întrebă codoşul după ce terminară. Comisarul cercetă hârtia şi mormăi ceva.

- Mai întâi daţi o mătură pe-aici, spălaţi şi voi geamurile, drept mulţumire că v-am găzduit...

- Să trăiţi! ziseră amândoi, şi cu sufletul uşurat se apucară de

treabă.

Cânta ăl bătrân şi freca ferestrele, lună le-a făcut.

- Cum scap de-aici, spunea, drept în Gălăgie merg, îmi iau un costum de ţoale şi m-astâmpăr... Mi-ajunge.

- Pe osul tău? glumea cel tânăr.

- Pe osul meu! Păi câtă bătaie am luat noi, oi spune şi la morţi... Numai că au trecut trei zile, şi tot în beci îi ţineau. Într-o seară, pe la opt, uşa de tablă s-a deschis şi sergentul i-a chemat afară.

- Gata, şopti Gheorghe, scăparăm.

În poarta circumscripţiei aştepta însă duba prefecturii. Era o maşină scundă şi neagră, fără ferestre. Caiafa păli.

- Ne-am ars, Paraschive, ne ia iar la întrebări. Doi agenţi îi înghiontiră spre scara joasă a dubei.

- Ne duce la Mititică... oftă printre dinţi ucenicul.

Se înghesuiră înăuntru cu oamenii poliţiei, care le legară la repezeală mâinile.

Drumul scurt se sfârşi. Duba opri brusc. Se ciocniră cu capul de tavanul ei de scânduri. Când se dădură jos, aveau picioarele amorţite. Paraschiv privi clădirea cenuşie a prefecturii.

- De aici nu mai scăpăm zdraveni! spuse.

- O, că nu-i dracu aşa de negru! Ţine-te bine, numai pe Stăpân să nu-l vindem, c-a mai omorât trei pentru asta. Altfel, e mişto, mai vezi şi tu lumea! Toţi ponţii pe la Mititică trec întâi şi pe urmă îi duce, care încotro...

- Gura! strigă la ei un sergent şi-i cară după el.

I-a bătut şi ziua, şi noaptea şi tot au spus. Au dat vina în Nicu-Piele, dus în puşcării, căruia n-aveau ce-i mai face, numai să-i scape pe cei liberi. Pârnaia era plină. Nu mai văzuse ucenicul. Toţi zulitorii Bucureştiului, şuţi, hoţi de cai, trosnitori, carditori, tâlhari de drumul mare, toată crema caramangiilor. Şedeau pe ciment şi aşteptau să fie trimişi la ocne. Jucau barbut pe şest, înţeleşi cu paznicii, să le mai treacă timpul.

Cum i-a văzut Gheorghe, s-a înveselit. Îi cunoştea aproape pe toţi. Pe unii din ei el îi învăţase să ciordească. Acum erau şefi de bandă, cu morţi pe suflet şi cu condamnări în şir, fugiţi, scăpaţi de sub escortă şi iar prinşi, unii cu câte o sută de ani de puşcărie, să tot trăieşti, să tai sare. Se simţea ca între ai lui. L-a arătat pe cel tânăr şi a început să-l laude că se afla cu el:

- Ăsta, bă gioarselor, vă dă şapte înainte! Patru comisari a mierlit până au pus mâna pe noi. Cât nu-mi place mie sângele de om, da la el a fost ceva de bunghit! Nu ne lăsau şi-a trebuit să arunc eu cu cuţitul. Doi am pus jos. Dacă nu eram cu el, ciur ne făcea politia.

- Iar se bărbiereşte Gheorghe, râse unul din fundul beciului.

Se adunară împrejur. Erau hoţi şi hoţi. Mai bătrâni şi mai tineri, spilcuiţi de nici nu-i bănuiai, cu haine bune pe ei, ca domnii, sau jerpeliţi, manglitori de rând, care zăceau la zdup pentru vreo găină. Treanţă le spunea pe nume, se înjura cu ei, ce mai, şnorări de-ai lui. Stătuseră împreună la gros. Ucenicul i-a privit pe rând. De sus, din tavanul afumat al beciului, venea o lumină chioară de la un bec lunguieţ. De mulţi auzise: Arsene, de-o omorâse pe mă-sa, Mantă, unul de trosnea la Obor, Mula, care umbla cu gura de lup, Gătitu, ginitor în Rahova, Ilă-Plic, Vizante-Garagaţă şi alţii.

Codoşul vorbea, vorbea:

- Bă, voi ştiţi cine o să-l termine pe staroste, cine-o să vă-nveţe pe voi ce-i aia hoţie şi câştig? Ăsta mă, ucenicul meu, gioablelor...

Şi-l arătă cu mândrie pe Paraschiv.

Cât au rămas în beciul prefecturii, a mai învăţat cel tânăr câte ceva. Hoţii ăilalţi i-au arătat instrumentele de spargere, şperacle de deschis orice uşă şi câte şmecherii, că intrau cu ele în pârnaie, numai ei ştiau cum le ascundeau, să le aibă la îndemână, să nu-şi uite meseria. Unul, Tică-Blîndu, i-a pus în mână şi o gură de lup şi l-a învăţat să umble cu ea. Câte mai avea de aflat, că şi meseria de hoţ nu-i uşoară! Ucenicul îşi zicea de atunci în gând: „Cine n-a trecut pe la puşcării nu-i caramangiu de-adevăratelea!” Aici era şcoala, mai furau unul de la altul câte ceva şi, când ieşeau, oameni erau, puteau să nu mai aibă griji. Celor de-l povăţuiau le plăcea tânărul, că era silitor şi se împrieteniseră la toartă. Din când în când îi mai ridicau la anchetă, îi aduceau seara bătuţi măr. Îi îngrijeau până îşi veneau în fire, trimiteau afară după ţigări şi mâncare bună, bani aveau. Gardienii luau bacşişuri grase, dar îi serveau. Sâmbătă seara, mai făceau şi câte un chefuleţ, să le treacă urâtul. Nu era aşa de rău la puşcărie dacă cunoşteai. Mai pica vreunul, începător, îl puneau la probe, mai dădeau în el, sluga lor îl făceau. Mula, care avea oameni în poliţie, i-a cercetat pentru ce sunt în pârnaie şi le-a spus că dacă ung osiile pe unde ştia el, scapă mai ieftin, că mărturisiseră. Comisarii aduceau grefierii la anchete. Aceştia scriau declaraţiile, şi în procese nu mai puteau să dea înapoi. Au trimis bilet lui Bozoncea să le arunce ceva lovele, să mituiască judecătorii. De rest se îngrijea spărgătorul. Starostele a pus două mii în mâna unui gardian, care i-a adus neatinşi bătrânului. I-au lăsat şi lui o sută, restul l-au dat priceputului.

La proces, a venit Didina cu alţi bani şi cu rufe de schimb. A făcut ce-a făcut, lucrurile au ajuns la ei. Sala tribunalului era plină de lume. Abia mai răsuflau de căldură.

După două ceasuri au aflat bucuria: scăpaseră cu un an. A răsuflat Gheorghe.

- Ieftin, ucenicule, tu ce credeai? Paraschiv atunci s-a trezit.

- Cum adică, să stăm noi închişi un an?

- Da ce-oi vrea? Să zici mulţumesc, că fără bacşiş luam doi, ca popa. Pe mine m-a uitat că mai am două condamnări, noroc cu judecătorii, pupale-aş tălpile...

S-a întristat ucenicul. Toată ziua s-a gândit la ibovnică şi l-a apucat furia.

- Eu fug, i-a spus ălui bătrân. Nu pot să rabd! Treanţă zâmbi:

- Dacă o să putem, fugim noi, n-avea tu grijă... Mai e Apelul, nu ne lasă Stăpânul aşa, bagă el şpagă la comisari, ne face scăpaţi, ce crezi tu... Sigur, un cot, e mult, dar ieşim noi...

În noaptea aia i-au suit iar în dubă şi i-au cărat în dealul Măr­ţişorului. Şi-au luat rămas bun de la hoţi. Unii şedeau încă în prevenţie, ţinuţi cu bacşişuri, să le treacă timpul mai uşor.

Maşina hurducăia pe drumul prost şi-i dureau oasele de atâta bătaie. Şoseaua nepavată a Olteniţei urca spre închisoare. Auziră lăutarii din cârciumile mahalalelor. O dată îl trecură lacrimile pe Paraschiv. Codoşul şedea tăcut într-un colţ.

I-au dat jos într-o curte mică, cu ziduri înalte şi porţi de fier, încuiate cu nişte driguri de oţel. Un gardian a făcut apelul, că aduseseră mai mulţi o dată. Le-a strigat numele la fiecare şi poreclele, glumind, şi i-a trimis la tuns. Frizerii, puşcăriaşi şi ei, abia îi aşteptau. Noaptea de sfârşit de vară era în miezul ei. Se schimba garda şi se auzeau glasurile gardienilor pe crestele de piatră. În locul hainelor, un magazioner le-a dat câte un costum gros de postav, în dungi. Mirosea a vechi şi ucenicul îşi pipăi capul cald, fără păr.

Gheorghe râdea:

- Gata, am ajuns şi la locul nostru. Asta-i casa hoţilor de-ţi tot vorbeam eu de ea. Ne-ncalţă, ne-mbracă, totul pe de pomană, ca la părinţi! Şi îşi aminti înduioşat: Aici am fost eu cu Tata-Moşu, ehe, ce mai om... De la el am învăţat multe. Eram ca tine, puriu, nu ştiam. Omul bătrân îţi trebuie... Pe urmă, după ce-am tăiat la Ciucea...

Ucenicul nu-l mai ascultă. Ştia că minte, şi lui îi ardea sufletul să fumeze o ţigară. Un gardian striga la ei şi-i număra. Le spusese numărul celulei la fiecare şi pe urmă îi înghionti către o uşă înaltă.

Paraschiv privi încă o dată curtea şi zidurile. Peste clopotniţa Văcăreştilor atârna o lună păguboasă...