Vânzarea

 

Se duse vorba-n Bucureşti că se ridicase un pungaş iutei şi tânăr peste toţi manglitorii, de-l tăiase pe starostele cel bătrân şi se căznea să strângă tagma hoţilor la un loc. Umblau şi presării după el, că-i aveau fotografia de când fusese la puşcărie. Până şi ziarele îl înfăţişau şi îndemnau pe tăinuitori să-l dea pe mâna poliţiei. Omorâse oameni şi-l aşteptau ocna şi sila. Ca nişte câini îl încolţeau. Dar caramangiul era îndrăzneţ şi hotărât. Le scăpa printre degete.

Primăvara, ca o cringhiţă. Înflorise măceşul şi florile mărăcinilor cât pumnul! O iarbă sălbatică acoperea fundul neumblat al gropii.

Gheorghe i-a spus celui tânăr:

- Haide să mai schimbăm locul. Nu e bine să stăm numai aici. Umblau hoţii pantaraura. Zicea Paraschiv:

- Decât să mă bage iar la mititică, să nu mai văd lumina soarelui, mor cu gaborii de gât. Că-mi place să fac ce-mi trece prin cap, să nu dau socoteală.

Şi unde mi s-au aşezat pe capul negustorilor! întâi au răscolit Filantropia. Au spart obloanele la Tarapana, au cărat marfa cu un camion tocmit. Pe urmă au trecut la jaful Griviţei. Intrau ziua-n amiaza mare peste negustori şi le puneau cuţitele în piept:

- Banii!

O învăţaseră şi pe Didina. O luau cu ei în spargeri, să ţină şestul. Se strecurau în prăvălii pe care încă nu le jefuiseră: baloturi de bumbac, haine de gata, bocanci, căciuli, mătase, unelte de fier, nu alegeau. Umblau sergenţii şir după ei, nu era chip să-i prindă. O noapte loveau la şina Constanţei, alta în Buzeşti. I se dusese vestea lui Paraschiv. Îl ştiau şi alţi hoţi de frică. Mai era unul Manole, tot şef de bandă. Când auzea de pungaş, îi făcea loc. La început se încăieraseră. Mai băgase manglitorul vreo doi în spital, că nu se uita, pe urmă se înţeleseseră. Avea bani, arunca, umbla şi pe la alte femei. O fierbea pe Didina. Înnopta când la una, când la alta, n-avea ce-i face. Se sfârşea de dorul lui, că-l iubea cu toate relele pe care i le făcuse. Îl ţinea în voile sale, dar hoţului îi trecuse focul dragostei. Lăsase vreo două borţoase, însă tot la ţigancă se întorcea. Asta o mai ţinea pe Didina. Simţea că îmbătrâneşte.

Până în vară l-a terminat Paraschiv şi pe Rică, căruţaşul de-l băgase la pârnaie cu Gheorghe. Îl găsise în câmpul Herăstrăului cu căruţa lui. Cărase nişte cireşe. Avea alţi cai, numai vână. Cum a dat cu ochii de el, şi-a adus aminte:

- Treanţă, n-o fi ăsta Rică?

- El e, da lasă-l!

- Ce să-l las, că din pricina lui am stat eu la mititică...

Şi-a băgat brişca-n burta lui. Îl căutase din ochi şi pe celălalt, pe Sulă, dar acesta avusese noroc în ziua aia.

- Mai am o socoteală şi cu comisarul ăla de ne-a luat pielea, spunea, las', că-i vine şi lui rândul!

Până în iarnă tot aşa au ţinut-o. Noaptea aşteptau sub podul Constanţei pe negustorii de la Piteşti, opreau cursele pline cu ţărani ori căruţele. Dacă ţipa vreunul, iute-l linişteau. Aveau şi vreo câţiva sergenţi de erau înţeleşi cu ei. Le trimiteau şpagă. Când îi venea lui Paraschiv să dezbrace oameni, îl căutau în altă parte, ori soseau mai târziu. Găseau căruţele răsturnate cu oiştile-n sus şi pe negustori numai în izmene, plângându-şi banii de nu-i mai aveau.

- Prindeţi-i, ziceau oamenii legii, că ştim noi ce să le facem! Prinde orbul, scoate-i ochii! Pungaşii lucrau mână-n mână cu comi­sarii. Nu le păsa.

Se mai odihneau. Petreceau.

De Crăciun s-au îmbătat la o petrecere cu zidarii din Filantropia. Spre ziuă, când băteau bidinăresele cu papucii lor roşii de catifea în cutiile viorilor, de drag ce le era, a plecat Sandu-Mînă-mică cu gazda, o aia cârnă şi potcă. Bărbatul era mazgugur de băutură. A vrut să-l împiedice, a căzut pe jos. Le-a stricat hoţul petrecerea. Au dus-o în groapă, la locul lor. A mârlit-o şi Paraschiv, şi gloaba de Gheorghe. Didina se uita, strângând din dinţi. Ăl bătrân îl certă pe Paraschiv:

- Nu pricep, de ce pângăreşti tu toate lucrurile?

- Gura, hodorogule, ce, ţi s-a urât cu binele? Să nu-mi umbli cu şahăr-mahăr... Fac ce-mi place, m-auzi? Şi scuipase cu scârbă. Pe urmă spusese mai îmbunat: Lumea asta-i o hazna, Treanţă! Mie omu mi-e duşman. Să nu-l văd...

Ochii lui se împăienjeniseră de ură. Gheorghe lihoti de groază.

- Râzi, bă, râzi! Bătrânul necheza:

- Hî, hî, hî...

Dădu în plâns. Didina aşeză palma ei uşoară pe pieptul celui tânăr, să-l liniştească. Paraschiv nu se potoli. Strângea din fălci şi scrâşnea:

- Nu mi-e milă, mă fraţilor, nu mi-e milă de om. Dac-aş putea să-i iau sufletu, că-i al dracului şi nu se uită! Şi mi-ar trebui să trăiesc uşor, Sandule, să am bani, să vă-ngrop, să dau cu ei de-azvârlita, să-mi cânte lăutarii şi să joc, şi să am putere!

Se mai linişti.

- Numai să nu pună laba pe mine, că nu vreau să mor legat! Până atunci, dac-o fi să se-ntâmple, nu mă uit! Cât e de petrecut, să petrecem, că tot la salamet ieşim!

Ostenise. Tăcu. Se încruntase şi degeaba erau şi dezmierdările gagicii. Parcă nu mai avea poftă de nimic. Nu se atingea de mâncare. Cerea numai de băutură, cu ochii lui reci, aşezaţi în pământ.

După aia Gheorghe l-a visat vreo lună la rând pe Paraschiv. Se făcea că sade într-o grădină frumoasă, numai cu pomi înfloriţi. Hoţul parcă dormea, dar era mort, că el îl zgâlţâia şi-l simţea rece şi ţeapăn...

Pe urmă, i-a turnat Sandu la poliţie. Nu mai putea să aştepte. De cât timp o râvnea el pe Didina...

Hoţii dormeau numai în izmene lângă o sobă. Timpul pricălise. Venea martie. Afară se băteau vuiturile. Gazda tot îi îndemna să plece. Se săturase. Ca din oală i-au luat. Vreo zece presari au coborât în cartierul Teiului. Era pe la prânz. Nici nu visau pungaşii ce-i aşteaptă. Noroc că gagica plecase, dusă de vânzător în altă parte, fără să ştie.

Caramangiii au auzit o voce la uşă:

- În numele legii, deschideţi!

O dată s-a înverzit ăl bătrân. Paraschiv s-a ridicat în picioare. A dat să facă ceva, dar nu aveau pe unde să iasă. S-a uitat afară, numai cizme de gabori. Aşa i-au luat, pe nemâncate, cu gazdă cu tot.

- Ocna ne-a halit! zise codoşul. Cel tânăr se gândea.

- Cine ne-o fi turnat? Gheorghe a înţeles numaidecât:

- Asta numai de la Sandu ni se trage. Nu vezi c-a plecat de dimineaţă şi-a luat-o şi pe Didina cu el?... A zis că se duce la târguială...

Nu-i venea să creadă lui Paraschiv.

- Adică să mă fi vândut iar muierea? Să se fi dat cu şafării?...

- De...

Mergeau unul lângă altul, cu mâinile legate la spate, privind mulţimea care-i huiduia.

- O carcalisirăm, dar tot nu mă las, măcar să mă omoare, şi tot scap, să pun laba pe vânzători...

Ţiganca nu ştiu până seara. Când să se întoarcă cu Sandu, acesta u spuse:

- Haide cu mine, Didino, că pe Paraschiv şi pe Gheorghe i-a luat poliţia...

- Ce-mi tot spui?!

- Sunt la gros.

- Tu i-ai vândut, Sandule! - Ei, şi dacă?!

- I-ai mâncat fripţi, Sandule...

- Eu, că nu mai puteam fără tine. Ibovnica începu să plângă.

- Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?

Şutul se apropiase de ea şi-o încânta:

- Lasă, ce, nu mă ai pe mine? Să vezi ce bine o să trăim iar împreună, că eu te-am scos din Cruce şi mi te-a luat Bozoncea, nu i-ar mai putrezi oasele, şi de când te ţin eu dragă...

Muierea l-a lovit de două ori cu palma peste faţă:

- Să pleci, să te duci! Nu vreau să te mai văd! Eu după tine nu mai merg, aur să ai pe tine, m-auzi?

Şi l-a lăsat în stradă, turbată.

Ca nebună a fost după aia. A umblat şi pe la prefectură, tot cu frică, să nu pună mâna şi pe ea. A făcut ce-a făcut, s-a dat în vorbă cu un gardian, i-a promis bani şi trupul ei, numai să-i scape pe hoţi. I-a plăcut acestuia dosul ţigăncii. Se plângea:

- Îmi pierd punea, mă bagă pe mine în locul lor...

Gagica i-a plimbat ţâţele pe piept, l-a ademenit cu ochii ei păcătoşi, s-a-nvoit omul.

Două luni n-a mai avut somn. Plângea şi nu ştia ce să mai facă. A stat tot fugită pe la gazde vechi. A risipit ce bani mai avea în toate părţile, dar tot i-a scăpat pe manglitori.

Gardianul i-a făcut pierduţi pe sălile tribunalului, când a fost să-i judece pentru toate câte săvârşiseră. Didina îi aştepta cu un taxi afară şi cu haine. N-a fost uşor, Dumnezeu îi ştiuse cum o tuliseră scăpând de sergenţi.

S-a bucurat Paraschiv:

- Credeam că tu mi-ai mâncat libertatea, fato, că tot ieşeam... Gagica râdea şi plângea, ţinându-l de gât:

- Sufletelu meu, sufletelu meu... Îl pupa şi nu-i mai dădea drumul.

Maşina i-a lăsat la capul Cuţaridei. De acolo au luat-o spre groapă, că ieşise soarele. Pământul maidanului scotea aburi calzi, şi ei umblau osteniţi de bătăi. Gheorghe nu spunea nimic. Îl ţinea o scârbă de om şi o duşmănie.

- Ce-i, gâlmă? îl înghiontea cel tânăr. Ce-ai pus capul în noroi? Scăparăm, scăparăm! Noi să fim sănătoşi şi să-l găsim pe cumnatul nostru, mânca-i-aş zilişoarele...

Şi, fericit că mai vedea soarele, se rigli la cerul albastru.

Codoşul, cu mâinile în buzunare, privea rampa şi malurile înverzite. Aici se simţea el bine totdeauna. Îi pierea frica Lângă locul sălbatic şi larg, unde nu te putea nimeni ţine în gheara lui. Culese un fir de măselariţă şi-l fărâmiţă între degete.

Tare era bine la soare, cu cerul ăsta deasupra...

Gheorghe a aflat că Oacă murise la spital, la Filaret. Au mers de l-au scos şi l-au dus la cimitir. Nu mai semăna. Rămăsese o mână de om, galben, numai pielea pe el. Era uşor şi în coşciug. Îl ducea Paraschiv ca pe un fulg. Ăl bătrân plângea la capul lui:

- Nu mai eşti nici tu, Ciupitule, te-ai dus după Stăpânu, unde-o fi...

Iar s-au îmbătat, şi codoşul şi-a spus în gând: „Acum nu mai e de mine. Trebuie să plec. Să mă las de meserie. S-a spart gaşca...

Şi l-a luat pe Paraschiv după el, să mai vadă o dată locurile pe unde furase la viaţa lui. Au trecut pe la simigii întâi. Treariţă era vesel. S-a rugat de cel tânăr.

- Nu le face nimic, te rog eu, lasă-i că poate n-o să-i mai întâlnim.

- Iar a dat mila-n tine! Gheorghe a strigat caţaonilor:

- Îmi pare rău că vă văd sănătoşi! Negustorii râdeau, de silă, de milă:

- Ce faceţi, bre? a întrebat Iani nedumerit.

Pungaşul a cărat o mână de seminţe, zvârlind-o în buzunar.

- Bine, am mai trecut să vă vedem, că ne-oţi fi dus dorul...

- Să vă dau, bre, câte o halviţă...

- Nu-i nevoie, grecule, ne-am pricopsit.

- Te vorbeşte?

- Da, o ducem bine, ne-am făcut negustori de fitile de candelă...

- Nu mai spune dumneata!

Grecul fi privea speriat. Nu uitase cuţitul lui Paraschiv şi banii furaţi. Tremura şi acum.

Dar hoţii nu aveau chef de treabă. Au plecat, iaba, că-l ţineau pandaliile pe codoş, să umble.

- Îmi pare rău că vă las sănătoşi! le-a mai strigat ăl bătrân, şi s-au dus.

În urmă, grecii vorbeau între ei:

- Iote, bre, s-au liniştit...

- Le-o fi ajuns câtă bătaie le-a dat...

- Te vorbeşte? făcea Iani. O să vie la noapte să ne taie, eu chem politia, bre...

Hoţii au colindat Mandravela şi Oborul, au trecut şi pe la casa Didinei. Curtea se acoperise de buruiană. Şi-au adus aminte de Bozoncea şi de ceata lor. Paraschiv tăcea crunt. Au închis poarta şi-au plecat.

- Ce-i cu tine, Gheorghe? l-a întrebat pungaşul.

- Ce să fie? Nimic.

- Mă, tu-mi ascunzi ceva...

- Nu. Să moară!

Dar celălalt ştia că minte si parcă i se făcu frică.

Au plecat s-o caute pe Didina. Pe drumul Filantropiei se aprin­deau felinarele. În geamurile negustorilor, lămpile palide luminau mărfurile învechite, pătate de muşte. Era cald şi măturătorii loveau caldarâmul cu bocancii lor grei. Nuielele măturilor zgâriau pietrele pline de praf. Li se făcuse somn şi scârbă.

Era ultima lor seară. Gheorghe strânsese bani şi avea de gând să-i lase. I-a spus lui Paraschiv:

- Haide cu mine, ia-o şi pe Didina, că vreau să pic şi eu o dată la zar, să dau de pileală!

- Da ce-ti veni?

- Uite-aşa m-a apucat pe mine, că cine ştie... Pungaşul s-a uitat bănuitor la el:

- Treanţă...

- Ce-i?

- Mă, nu cumva...

Codoşul fluiera de unul singur, cu mâinile în buzunare. Privea cerul noros, căzut peste casele Cuţaridei.

S-au înfundat în cârciuma lui Stere şi-au cerut de mâncare şi de băutură. Au chemat şi un armonist să le cânte şi Gheorghe s-a însufleţit. A mărturisit:

- Te-am minţit, mînca-ţi-aş ochii! N-am lovit cu cuţitu-n viata mea. Numai gura de mine. Şi nici la Ciucea n-am fost. De furat, am furat, nu zic, doar boala asta o am, nu dau cu suriul. Tot de la un zbanghiu am învăţat: dacă pui mâna, te mai iartă. Ce zice? N-a avut. E al dracului! Dar dacă iei sufletu omului, nu te lasă, ori te bagă la sare, ori îţi găureşte pielea...

Nu-l mai asculta Paraschiv. A chemat armonistul.

- Mă belitule, da din muzicuţă ştii să zici ceva?

Ştia. I-au dat bacşişul lui şi-a pus-o pungaşul pe gagică să-i joace:

- Ia să te mai văd, Didino, că lui Bozoncea îi băteai cu papucii pe masă...

Ibovnica s-a ridicat şi i-a făcut voia. Când se învîrtea mai cu foc, cine intră pe uşă? Sandu Mână-mică cu una, cloşcă.

Trosnitorul s-a oprit, a vrut s-o şteargă, dar Paraschiv a şi fost lângă el:

- Ce mai faci, suflete?

Celălalt îngălbenise şi-i tremurau buzele. Îl trecură năduşelile. Spuse curvei cu care era:

- Tu du-te la masă...

Pe faţă simţea ochii verzi ai şutului, neslăbindu-l de loc.

- Nu bei un pahar de vin cu noi? îl întrebă Paraschiv. Ce era să facă? A mers la masa lor. . .

- Astă-seară plăteşte Treantă, că i-a venit de la moşie. Taman bine ai picat, că o dată-i pomana golanului!

Codoşul i-a şoptit celui tânăr:

- Ce vrei să faci?

- Vezi de treaba ta, nu-ţi băga nasul... Şi-a chemat armonistul mai aproape: Cântă, puişorule, şi pentru dumnealui...

Gheorghe a mai cerut vin şi de mâncare. Mână-mică şedea ca pe ghimpi. Se foia pe scaun. Nu-şi găsea locul. Pungaşul îl îndemna mieros:

- Ia cu noi, că nu ne-am mai văzut de mult! Bea şi miră-te că ne găseşti, că iar am fost la mititică, dar ne-am întors!

El abia punea gura.

- Nu ţi-o fi foame? Ţi-o fi frică să nu te matoleşti, candriule! se mira cel tânăr.

A început Sandu să plângă. S-a ridicat Paraschiv în picioare.

- Lasă-l! s-a rugat ăl bătrân.

Hoţul a scos şişul pe masă. I-a zis vânzătorului:

- Să-ti cânte de moarte! închină-te!

Guristul se oprise cu armonica strânsă în braţe. Tremura de frică. Mână-mică a căzut în genunchi:

- Să nu mă omori!

Didina tăcea încruntată. În cârciumă s-a făcut linişte. Muşteriii au ieşit afară, pe rând, se cheme sergenţii. Caramangiul râdea:

- De ce să nu te omor? Tu n-ai vrut să mă-nfunzi la ocnă? Da uite, am scăpat şi-am venit să te caut. Picaşi singur, ce să-ţi fac?! Şi s-a încruntat la armonist: Cântă-i de moarte!

Lăutarul, vargă. Îi clănţăneau dinţii.

- Cântă, că mandea-ti plăteşte, ce te uiţi?! Cântă de sufletu lui Sandu, că m-a dat presărilor, la pârnaie...

Şi-a aruncat un pumn de bani pe masă. Gheorghe a vrut să zică ceva, dar privirile fioroase ale tovarăşului l-au oprit. Ţiganul îngâna mai mult mort decât viu:

Firicel de iarbă rea,

Mamă, mămulica mea,

Nu plânge la moartea mea...

Şi pe urmă, mai cu durere:

Plângeţi voi patru pereţi,

Ce de mine rămâneţi,

Că de supărare multă

Mi-a căzut lumea urâtă,

Şi de amărât ce sunt,

Nu văd iarba pe pământ

Şi soarele luminînd...

Mână-mică avea fata udă de lacrimi şi nu mai spunea nimic. Paraschiv l-a ridicat de gât, l-a scuipat între ochi şi i-a înfipt cuţitul. Când l-a simţit moale, gemând numai uşor, l-a zvârlit la pământ, cu scârbă.

Didina a sughiţat înspăimântată şi Gheorghe a aruncat o sută de lei pe lemnul lustruit.

Armonistul a ieşit repede, târându-şi burduful care mai scotea sunete nelămurite.

De afară veneau presării galop. A simţit codoşul. A strigat:

- Topeală, că ne-agaţă! Şi-a spart un geam.

Sticleţii au pus mâna pe gagică. Pe manglitori n-au mai avut de unde să-i ia. Săriseră în curtea cârciumii şi se strecuraseră pe lângă nişte butoaie goale. De acolo au trecut maidanul spre groapă. I-au mirosit. Îi cunoşteau. Făcuseră moarte de om şi nu i-au slăbit. Ăl bătrân gâfâia, fără putere. Îşi ţinea mâinile în buzunare, să nu piardă banii. Paraschiv îl grăbea:

- Haide mai repede, că ne prind! Ce dracu ai, de-abia te mişti! Au coborât drumul rampei. Erau sfârşiţi. De pretutindeni se arătară oameni. Îi văzuseră. Sergenţii strigară după ei să se oprească, pe urmă au început să tragă de departe. Ajunseseră lângă baltă. Ochii brotanilor licăreau în apa moartă. În trestii se mişcau şobolanii, rodeau tulpinile tari şi se fugăreau. Pe malurile sălbatice se iviră copoii. Pungaşii văzură uniformele şi lucirea stinsă a armelor. Gloanţele şuierau alături. Se înfigeau, fâşâind, în mflul moale. Altele plescăiau în apă, ca nişte muşte negre. Focurile se încrucişau şi se apropiau. Despicară frunzişul.

Gheorghe căzu în genunchi.

- Ce-i, Treanţă? se miră Paraschiv.

El râse numai. Avea o privire limpede, netulburată.

- Mă Gheorghe, ce-ai, mă? Ăl bătrân mai apucă să spună:

- Uite, ia tu banii ăştia, şi scoase din buzunarele nădragilor largi un pachet de hârtii. Voiam să-mi iau casa aia cu ei, ştii tu, Paraschive, să fi crescut porumbei, ehe, ce bine ar fi fost, că sunt ostenit, mi-ajunge...

Ochii îi îngheţară. Paraschiv îl lăsă. Sergenţii erau aproape. Roti privirile şi văzu câinii.

Dulăii alergau speriaţi spre rampă, liberi...

 

 

Peste salcâmii Cuţaridei treceau brabeţii. Se lăsau stoluri-stoluri la rampă.

Grigore privea cerul fără culoare, adânc, străveziu. Aglaia scotea măturile din magazie. Vorbea singură:

- Când vin ăştia, parcă se iau după mine. N-am pomenit aşa ceva, murdari, lacomi, parcă n-au stat la casă de om, că m-am săturat să-i tot slugăresc...

Bărbatul n-o mai ascultă. Se ridică în capul oaselor şi îşi aprinse luleaua. Chemă găinile:

- Hai la tata, domnişoarelor, haide, că scăparăm şi de iarna asta... Cocoşii bătură din aripi şi scoaseră câteva strigăte ascuţite.

- Aşa, tată, aşa! zise gunoierul. Mai dă un ţignal... Muierea trânti o căldare şi se apucă să mormăie:

- Na, că iar trece Tudose!

Grigore privi şi nu-l văzu pe spărgătorul de lemne.

- Ce ţi-e ţie, muiere?

Se aşezase pe un scăunel şi privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau păsări. Bărbatul se gândea că iar începe treaba. Nu se schimba nimic din viaţa lui. Era mai bătrân şi mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea în cap, dădea târcoale avutului primăriei, pe care-l păzea. Cine să vie aici, să fure nişte mături? Nu mai apucase să strângă bani să-şi ridice şi el o casă. Câmpul Cuţaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Să se fi sculat morţii, s-ar fi rătăcit prin mahala. Se tăiaseră străzi noi, se mai deschiseseră câteva prăvălii, unii nu mai erau, numai el şi cu Aglaia nu se clintiseră de la rampă, acolo-şi aşteptau moartea...

Noaptea de primăvară, rece şi înaltă, îşi aprinsei toate stelele Aglaia tot mai bodogănea:

- Grigore, trece spărgătorul de lemne, tu nu-l auzi? Bărbatul ascultă puţin şi spuse dând din umeri:

- Ti se pare, creşte iarba...

**************************************