DĂCIŢA DIN CEAHLĂU

Trăia odată pe muntele Ceahlău o dăciţă vestită pentru frumuseţea ei negrăită şi mulţimea turmelor de oi şi capre.

Ea era fată de crai, însă se lepădase de toate deşertăciunile şi ispitele lumeşti şi se făcuse ciobăniţă.

Vestea despre dăciţa cea frumoasă şi bogată din Ceahlău trecuse peste hotare şi fel de fel de feciori de crai şi împăraţi veniră s-o peţească, însă toţi se întoarseră după cum veniră; fata nu voia să se mărite cu nici un chip.

Povestea cu dăciţa din Ceahlău ajunse şi până la urechile lui Tra- ian, care se spune că era cel mai mare împărat de pe vremea aceea.

Traian se hotărî s-o peţească şi el, cât din mândrie, cât din dorinţa de a avea o împărăteasă aşa de frumoasă.

Şi plecă la Ceahlău cu mare alai. După un drum lung şi anevoios, ajunge în sfârşit la poalele muntelui.

De-aici, peţitorii descălecară şi o luară pe jos, către stâna ciobăniţei celei minunate.

Fata, ieşind întru întâmpinarea oaspeţilor, îi întebă — ce caută?

— Pe tine te caut, răspunse Traian. Vin să te iau de soţie. Sunt Traian, împăratul împăraţilor.

Dăciţa rămase deodată încremenită la auzul vorbelor preafrumosului Traian, dar repede îşi veni în fire, aducându-şi aminte de jurământul ce-l făcuse, şi o rupse la fugă din faţa lui Traian, îndepărtându-se spre desişul pădurii.

Traian însă se luă după ea şi trei zile şi trei nopţi o urmări de-aproape, prin fel de fel de văi, păduri. A treia zi însă, fata obosind, Traian o ajunge, pune mâna pe ea şi-i zice:

— De ce ai fugit de mine?

— De-acuma însa m-ai prins, nu mai pot fugi, sunt roaba ta.

— Nu roabă, ci stăpână.

— Nu stăpână, ci soţie, zise dăciţa lăsând ochii în jos.

Si aşa Traian se însură cu dăciţa din Ceahlău, luând de zestre, pe lângă turmele de oi şi capre, şi toată ţara din jurul Ceahlăului.

TRAIAN

Apoi cică Traian ăsta a fost un împărat vestit nevoie mare. El a făcut războiul cu toate limbile şi pe toate le-a supus şi tot el cică a cuprins ţara asta care înainte a fost a dacilor.

Ce plâns şi ce jale era, vai, mamă, pe femeile dacilor! Plângeau de sărea cămaşa de pe ele, că vezi dumneata, cine era să le mai facă lor rostul şi agoniseala casei, cine să le mai vadă de copii?

Dar n-a trecut vreme multă şi Traian, ca să le împace, a poruncit să fie aduşi de la Roma oameni tot unul şi unul, pe care să-i dea de bărbaţi nevestelor în locul dacilor ucişi.

Din ei s-au tras românii noştri de azi. Chiar până acum de curând, nu ştii? le zicea româncelor dăcioaice.

BRAZDA LUI TRAIAN

Demult, demult, cică se afla la Mehadia un balaur mare, mare, care mânca vitele oamenilor şi le făcea mare pagubă. Ca să scape lumea de-aşa prăpăd, Traian s-a luat la luptă cu el. Şi s-au luptat amândoi mult şi bine şi în multe părţi, ba şi la Marea Neagră, fără a se putea răpune unul pe altul. Până a dat Dumnezeu de a răzbit voinicul pe balaur care, îngrozit, a rupt-o la fugă spre Cheia, gonit din urmă de Traian.

Când mergea, balaurul făcea dâră mare, care şi azi se vede ca un canal şi-i zice lumea brazda lui Traian. O să vedeţi şi dumneavoastră, moşule, când vă veţi duce la Almăjel.

L-a gonit voinicul pe balaur ce l-a gonit, iar la Cheia l-a ajuns şi i-a tăiat capul.

Dar să te cruceşti, nu alta! Capul spurcăciunii, în loc să piară cum pier capetele tăiate de la trup, odată s-a vârât într-un stei de piatră.

NOVAC

în vremea veche, veche de tot, de când abia se ţine minte, trăia prin ţara asta un uriaş, al cărui nume era Novac. Aşa de puternic şi de fioros era omul ăsta, încât bătea întruna sate întregi, oraşe şi cetăţi şi multe oşti împărăteşti.

Şi treaba asta o făcea singur, fără a avea împrejuru-i măcar un singur ostaş.

Harnic luptător, măi nepoate! Dar şi mâncău, cum era el, nu mai găseşti!

Mânca şi hărtăpănea halcate întregi şi nu se sătura uriaşul ăsta cu orșice; nu-i ajungeau într-o săptămână două-trei cirezi de vaci şi de-atunci cică a rămas zicătoarea: „A mâncat cât Novac!“, pentru unul care mănâncă mult.

Cu toate astea, mare bine făcea el neamului nostru, că se lupta numai cu limbile care nu dădeau pace românului.

Şi-apoi, nu era nici fudul. Se purta aşa ca noi.

Novac a trăit şi a hălăduit prin lume mult şi bine... până într-o vreme când ştiţi ce s-a întâmplat?

Au ieşit pe lume: puşca, praful de puşcă şi gheata. Ce şi-a zis Novac?!

— O, Doamne! Până acu mi-a fost vitejia! De azi înainte, însă, poate orice om, şi oricât de nimic ar fi, să mă cureţe de pe pământ, fără să dau piept cu el. Şi-apoi a venit şi păcătoşenia asta de fudulie pe pământ! Să mai trăieşti? Ştiu, dar, ce-oi face. Ca să nu mă poată răpi orice nătăfleaţă, mai bine mă omor singur!

Şi cum a grăit aşa Novac, şi-a luat plugul cu cei doi boi uriaşi şi a tras o brazdă adâncă: brazda lui Novac, pe care a dus-o, a dus-o până unde nu se ştie. La capătul brazdei, ştiţi ce-a făcut?

S-a îngropat uriaşul, cu boii şi cu plugul; uite-aşa, ca să nu se mai ştie de el!

ROMÂNII ŞI TĂTARII

Cică la început românii n-aveau domnitori şi stăpânitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzleţiţi prin deosebite ţinuturi şi se cârmuiau sin­guri de sine. Ei îşi alegeau din mijlocul lor, pe câte trei ani de zile, trei bărbaţi dintre cei mai deştepţi şi mai înţelepţi, şi bărbaţii aceia apoi, care erau ca nişte filozofi, se sfătuiau şi puneau împreună toate trebile obşteşti la cale şi toţi ceilalţi se supuneau şi ascultau de sfa­turile şi poruncile lor.

Aşa o duseră ei un timp mai îndelungat, şi mai bine, şi mai rău, după cum era adică şi firea, năravurile şi apucăturile feluritelor popoare păgâne cu care veniră în decursul acestui timp în atingere şi după cum o duceau şi alţi oameni în lume, care trăiau şi se cârmuiau ca şi dânşii, singuri de sine.

De la un timp însă, văzând tătarii, un popor păgân, neastâmpărat, prădător şi foarte crud, că românii n-au pe nimeni stăpânitor şi că ţinuturile în care locuiesc aceştia sunt foarte întinse, frumoase şi mănoase, se purtară cu gândul ca să-l subjuge, să le ieie toate averile şi moşiile, şi după aceea să se facă ei stăpâni peste dânşii şi peste ţinuturile lor.

Din minutul acela apoi, când le-a plesnit tătarilor un astfel de gând drăcesc prin minte, românii nu avură mai nici o zi bună şi senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puţin o dată în ţinuturile lor, să prade, să omoare, să ardă şi să nimicească tot ce le sta sau ce le venea în cale.

Văzând românii că tătarii nu şuguiesc, ci, din contră, că totuna-i bântuiesc şi-i pradă şi multe alte supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă în mâinile lor, parte-i ucid, parte-i iau şi-i duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la un loc şi a da piept cu dânşii. Mai pe urmă însă, văzând ei că nu sunt în stare a ţine piept la un număr atât de mare de tătari, câţi veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stufăriile iazurilor, lacurilor şi ale bahnelor, cugetând că poate în aceste locuri mlăştinoase vor putea scăpa de prigonirea şi urgia păgână.

Dar degeaba le-a fost lor toată osteneala şi nădejdea, căci tătarii auzind acuma, de la cine vor fi auzit, şi încredinţându-se mai pe urmă şi ei singuri ce fac românii ca să scape de dânşii, nici în aceste locuri mlăştinoase şi pline de tot felul de gângănii nu le deteră pace. Din contră, ei când se porneau acuma asupra românilor, luau cu dânşii un fel de păsări învăţate, ca şi copoii, la vânat, numite nagâţi sau câini tătăreşti, şi pe pasările acestea apoi, cum ajungeau în apropierea vreunui lac sau iaz mai mare, le da drumul ca să adulmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul.

Nagâţii, cum se vedeau slobozi, începeau a zbura încolo şi-ncoace pe deasupra stufăriilor şi, cum zăreau printre-însele pe vreun român ascuns, îndată prindeau a se roti deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-ţi lua auzul. Tătarii, auzind nagâţii ţipând şi ţivlind, se duceau drept în partea aceea în care auzeau ţipătul, îi înconjurau din toate părţile pe românii ascunşi, îi scoteau pe nepusă masă de prin stufării afară, şi după aceea: dă, Doamne, bine! Schingiuirile, chinurile şi muncile lor nu erau proaste. Şi dacă ar fi rămas numai cu atâta, tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cele mai de multe ori nici un suflet de român nu scăpa viu din mâinile acestor lifte sălbatice.

Aşa o păţiră bieţii români în mai multe rânduri, cu toate că ei în fiecare an căutau să se ascundă cu mult mai bine decât în anii trecuţi şi cu toate că uneori stau zile şi nopţi întregi, cufundaţi până la gru­maz în apă, cugetând că, dacă vor sta astfel, afurisiţii de nagâţi nu-i vor putea descoperi.

într-o vară însă, văzând ei că numai degeaba se ascund prin stufării, că şi-n aceste locuri sunt descoperiţi, se adunară iarăşi cu toţii la un loc şi se sfătuiră ca să facă şi ei o dată tătarilor o moară de vânt, adică, dacă nu-i pot învinge şi fugări din ţară, cel puţin să-şi bată joc de dânşii. Căci aşa-i românul, uneori chiar şi la cea mai mare nevoie îi place să facă câte-o şagă, doară-i mai trece din cel necaz. Căutară vreo câteva iazuri mai mari pe unde ştiau ei că trec adeseori tătarii, aşezară pe vârfurile paparei şi a trestiei de prin cozile şi marginile iazurilor acelora o mulţime de cuşme, şi, după aceea, luându-şi toată averea cea mişcătoare, se retraseră cu toţii de la şes spre munţi, cu hotărârea ca, în caz când ar fi să-i urmărească tătarii şi acolo, să le întindă o cursă din care, dacă vor cădea într-însa, să nu mai poată scăpa cu obraz curat. Nu mult după retragerea românilor spre munţi, iată că iarăşi năvălesc ca la vreo optzeci de mii de tătari în ţinuturile lor, cu gândul ca de astă dată să pună mâna şi să stârpească pe toţi românii de pe faţa pământului.

Dar bine-a zis cine-a zis că ulciorul merge la fântână numai până atunci, până când i se frânge toarta. Făcut-au ei multe daune, nea­junsuri şi neplăceri românilor. Mult sânge românesc au mai vărsat şi multe lacrimi au mai stors din ochii părinţilor, fiilor, fraţilor şi ai nea­murilor acelora pe care i-au ucis sau i-au dus în prinsoare, dar de astă dată o păţiră şi ei.

Nagâţii, care şi de astă dată au fost sloboziţi cu scop ca să adul­mece pe români, zburând pe deasupra stufăriilor şi dând de cuşmele aşezate pe vârfurile paparei şi a trestiei, începură ş-acum a se învârti şi a ţipa pe deasupra acestora, ca şi mai înainte, când dădeau de români. Iară tătarii, bucuria lor, cum îi văzură învârtindu-se şi-i auziră ţipând, tăbărâră din toate părţile ca nişte fiare sălbatice asupra stufăriilor unde se învârteau nagâţii şi în care credeau că se află românii ascunşi. însă, când colo, ce să vadă?... în loc de români cu trup şi suflet, numai cuşmă lângă cuşmă şi alta nimica, căci românii erau acum de mult retraşi spre munţi şi adăpostiţi prin văgăunile şi fundăturile acestora. Ciuda şi mânia tătarilor, când văzură aceasta!... Căci unde s-a mai pomenit să păţească ei o ruşine aşa de mare!... Şi-n furia lor nu mai stătură pe gânduri ce e de început şi de făcut şi, presupunând că românii se vor fi retras spre munţi, se luară şi ei din urma lor, şi tot prădând şi nimicind orice le sta în cale, se tot duseră înainte până ce ajunseră aproape de locul unde se afla satul de azi Vama, din munţii Bucovinei, şi unde s-au fost retras o parte din români.

O româncă, care tocmai atunci mergea cu un val de pânză împă­turit pe cap şi cu un copil de ţâţă în braţe, spre apa Moldovei, zărind din depărtare că vin tătarii, despături degrabă pânza, înfăşă copilul într-însa şi astfel îl duse şi-l anină de cetina unui brad de sub poalele Bârnărelului, anume ca să steie acolo până ce se va întoarce îndărăt şi-l va lua. Apoi alergă tot într-o fugă, în dreapta şi-n stânga, dând de ştire românilor de prin apropiere că, iată, iar vin tătarii asupra lor.

N-a apucat românca bine a anina copilul de cetina bradului şi-a da de ştire câtorva români ca să se adune la un loc şi să facă ce vor face, doar ca să le poată veni de hac prigonitorilor, când iată că tătarii şi ajung lângă Bârnărelul.

Tătarii cei dinainte, cum zăriră bucăţi de pânză fluturând ca un steag pe la mijlocul bradului şi cum auziră copilul, care era ceva mai jos aninat, ţipând, au crezut că de bună seamă acolo trebuie să fie românii ascunşi, şi deci se duseră ţintă spre brad. Dar când sosiră mai aproape şi nu văzură nimic altceva, decât o pânză fluturând şi copilul legănându-se ca într-un leagăn în aer, un fior rece ca gheaţa le trecu prin tot trupul şi nici unul nu se încumetă să treacă mai de­parte, ci toţi se opriră deodată ca înlemniţi locului.

Hanul, adică domnitorul şi conducătorul lor, care de asemenea venise cu dânşii şi care se afla ceva mai în urmă, văzând că înaintaşii cetei s-au oprit deodată locului şi nu vor să meargă mai departe, se miră ce s-a întâmplat. Deci se duse să vadă ce este. Şi cum a ajuns în fruntea cetei, a început a striga şi a zice:

— Ce staţi locului?... De ce nu treceţi mai departe? Ce s-a întâmplat?

— D-apoi nu vezi, Măria ta, de ce nu trecem! răspunse unul din mijlocul tătarilor, care se vede că era vreun căpitan sau aşa ceva, arătând cu mâna spre pânza ce fâlfâia şi copilul ce se legăna încolo şi-ncoace.

— Ei!... Şi-apoi?... N-aţi mai văzut voi până acum copii de ţâţă?... Acuma vi-i întâia oară!... De-un copil să vă temeţi? strigă hanul, după ce se uită şi el spre bradul de-a cărui cetină era copilul aninat.

— Nu-i vorbă de temut din pricina unui copil, căci am mai văzut noi destui copii în viaţa noastră... Dar alta e la mijloc!... Pânza aceas­ta şi copilul înfăşat într-însa e un semn rău pentru noi... Prin urmare, eu sunt de părere să nu mergem mai departe, ca nu cumva să ni se întâmple vreo nenorocire... Românii, după cum vă este cunoscut, acum câteva săptămâni ne-au pus să le pescuim cuşmele de prin stufăriile iazurilor, iar de astă dată cine ştie ce cursă ne-au mai întins şi ce au de gând să facă cu noi!... Mai bine să ne întoarcem înapoi!

— Ce-ai zis?!... Noi să ne întoarcem înapoi?!... Atâta ne-ar mai trebui ca să ne râdă toate babele, strigă acuma hanul înfuriat.

— Eu n-am zis să fugim, ci numai să ne întoarcem de unde am venit. Dar dacă e vorba de fugă, apoi bine ar fi chiar şi să fugim cât mai e timp, căci fuga-i ruşinoasă, dar îi sănătoasă, vorba românului. Şi mie, unuia, drept să-ţi spun, mi-i cu mult mai dragă şi mai scumpă viaţa noastră decât moartea românilor care s-au vârât, ca nişte urşi, prin creierii acestor munţi!

— închipuire!... Haideţi cu mine şi veţi vedea că nimic n-o să vi se întâmple!

— Dă, Doamne, să fie aşa cum spui Măria ta şi nu cum presimt eu!

Nu apucară bine hanul şi căpitanul a schimba cuvintele acestea, când

iată că se şi treziră înconjuraţi din toate părţile de românii care se adu­nară de prin fundoaiele şi sihlele munţilor şi care luându-i pe nepusă masă la răfuială, în vreo câteva ore îi şi măcelăriră pe jumătate.

Patruzeci de mii de tătari, adică partea ce-a rămas în viaţă, văzând că românii nu glumesc, ci, din contră, că au de gând să-i nimicească pe toţi, nu stătură mai mult la luptă, ci o tuliră la fugă, de-a dreptul spre Bărnărelul, spre Valea-Caselor, iară de-aici apucară repede pe lângă apa Moldovei în sus, pe locul unde se află astăzi Câmpulungul, şi nu se opriră până ce nu ajunseră la strâmtoarea dintre Măgura Pojorâtei şi Muncelul Sadovei. Aici, fiind foarte greu de trecut, o luară ceva mai pe încetul, se înşirară tot doi câte doi şi aşa trecură pe plaiul ce ducea pe lângă Piatra-Străjii şi ieşiră pe locul unde se află astăzi satul Pojorâta.

Ajunşi dincolo de Măgura Pojorâtei, stătură puţin locului de se odihniră şi se puseră la cale încotro să se ducă ca să poată ieşi mai bine la capăt: s-apuce de-a dreptul peste munţi, spre Ardeal, ori să se întoarcă îndărăt de unde au venit? Şi după multă chibzuire şi cumpă­nire, aflară cu cale că ar fi mai bine să plece spre Ardeal, şi de-acolo apoi să se întoarcă pe altă cale, îndărăt spre ţara lor.

Şi aşa şi făcură... Se porniră mai departe. însă de-aici începând nu mai merseră pe acea vale, cum au venit până într-acest loc, ci apu­cară de-a dreptul în sus, peste Runcul-Pojorâtei, iară după ce suiră şi trecură Runcul, o luară tot pe culmea munţilor, anume ca, întâmplân- du-se să-i urmărească românii, să nu fie aşa de lesne şi pe neaşteptate surprinşi, ca lângă poalele Bârnărelului.

După ce au trecut Runcul-Pojorâtei, o luară peste vârful Arsinesei şi ieşiră în Opcina Arsinesei, iar după aceea, trecând munţii Sterpa- riu, Colacul, Botoşul-mare, Senatorul şi Dadul, coborâră drept spre locul unde se află astăzi satul Cârlibaba şi de-aice se-ndreptară apoi parte pe valea Bistriţei, parte peste alţi munţi, spre satul Borşa din Maramureş.

Ardelenii şi moroşenii, sau ungurenii, după cum se mai numesc românii din Ardeal şi Maramureş, prinzând de veste acuma, de la cine vor fi prins, că vine o ceată de tătari asupra lor, se adunară mai mulţi inşi la un loc şi prinseră a tăia o parte de pădure de pe munţii Opcioara şi Tătarca, pe unde presupuneau ei că vor trece tătarii, însă n-o dădură la pământ, ci numai o înţinară. Iar când văzură că tătarii într-adevăr se îndreaptă spre dânşii prin locurile acestea, tăiară şi cealaltă parte de pădure, pe care de asemenea o lăsară înţinată.

Când sosiră acuma tătarii şi deteră să coboare spre Borşa, precum şi cei din vecinătate, în frunte cu un moroşan înalt, spătos şi foarte tare, că te băga în toate răcorile numai când te uitai la dânsul, le ieşiră înarmaţi înainte şi începură pe neaşteptate a-i respinge şi a-i alunga înapoi, de unde au venit.

Tătarii, surprinşi, apucară repede spre Opcioara şi Tătarca. însă românii, adunaţi în apropierea acestor doi munţi, cum simţiră că tătarii se apropie de dânşii, începură care încotro a repezi copacii înţinaţi asupra lor.

Copacii, cumpănindu-se şi răsturnându-se cu un pocnet şi un vuiet îngrozitor, de se răsuna cine ştie unde prin văile şi fundoaicele munţilor de prin apropiere, pe care tătar cum îl ajungea, mi-l şi culca la pământ şi-l făcea fărâmi.

Şi aşa, unii fiind omorâţi de românii ardeleni şi maramureşeni, iar alţii de copacii care se răsturnau şi picau peste dânşii, în câteva oare toţi tătarii fură măcelăriţi şi nimiciţi, afară de hanul care nu ştiu singur cum s-a-ntâmplat că a scăpat şi s-a îndosit prin desimea şi întunecimea pădurilor.

Dar ce folos că, mai pe urmă, rătăcind hanul încolo şi-ncoace, prin munţii de prin apropiere, anume Dadul, Manaila, Orăţile, Senatorii şi alţii, fără ca să poată da de plaiul pe care a venit sau de vreun alt plai ca să se întoarcă în ţara sa, fu în scurt timp şi el prins şi dus înaintea moroşanului celui voinic.

Moroşanul despre care ni-i vorba avea o casă tocmai pe vârful Tătarcei. Şi când a fost hanul tătăresc prins, tocmai atunci se afla şi el la casa sa de pe Tătarcă.

Românii, care puseră mâna pe han şi-l duseră conducătorului lor, cum ajunseră la faţa locului, ziseră:

— Mai deunăzi, când am măcelărit pe tătarii care veniseră asupra noastră, nu numai că ne-ai luat anume de rău, ci chiar ne-ai şi batjo­corit, cum de-am putut fi aşa de nebăgători de seamă ca să nu punem mâna şi pe capul hanului. Ei, bine! Iată că acuma l-am adus! El ne îmbia pe drum cu bani, numai să-i dăm ceva de băut, că moare de sete. Se vede că multă carne de român trebuie să fi mâncat în viaţa sa, dacă e aşa de însetat! Poate că dumneata vei fi având şi-i vei putea da ceva de băut, ca să nu piară — bietul om — de sete!

—D-apoi bine, ce să-i dau? întrebă moroşanul, măsurându-l pe han cu ochii din cap până-n picioare. N-am nimic alta la îndemână, doar un poloboc cu moare de curechi... Că n-o să-i dau moare să beie?

Apoi, întorcându-se către han şi arătându-i polobocul cu moarea, zise:

— Oamenii iştia-mi spun c-ai fi foarte însetat. Şi eu văd că eşti cam mahmur, deci... ia colo, în polobocul cela, e moare! Dacă vrei, potoleşte-ţi setea!

Hanul, ce era să facă, se-nvoi să beie şi moare, numai să nu piară de sete. Dar cum se apropie de poloboc şi se pleacă să beie moare dintr-însul, moroşanul îl apucă de picioare şi-l ridică în sus, îl cufundă cu capul în moare şi, după ce îl ţinu astfel vreo câteva minute, răsturnă polobocul şi-l slobozi apoi, cu han cu tot, la vale.

Polobocul, rostogolindu-se şi ducându-se ca o săgeată în jos, peste trunchiuri răsturnate de copaci şi peste colţuri ascuţite de pietre, cât ai bate din pălme se făcu mii de bucăţele, iar împreună cu dânsul şi hanul.

De atunci încoace, muntele pe care s-a aflat casa moroşanului şi de pe care a fost hanul tătăresc slobozit cu polobocul la vale s-a nu­mit Tătarca; valea unde a ajuns polobocul cu dânsul, Apa sau Valea Tătarcii, iară locul unde au fost ceilalţi tătari răpuşi de românii arde­leni şi maramureşeni — Obcina Tătărcii.

Şi aşa au scăpat şi românii de tătari!

DRAGOŞ-VODĂ

Dragoş-Vodă era un român deştept şi voinic din Maramureş. El era un bun vânător şi-i plăcea să străbată pădurile, ca să ucidă fiarele sălbatice. într-o zi se porni la vânătoare cu haita sa de câini. Apucă prin nişte codri mari; umblă cât umblă până când câinii dibuiră, în sfârşit, un taur sălbatic cu nişte coarne încovoiate şi cu o barbă stu­foasă. Era un bour sau un zimbru, adică un fel de fiară puternică şi mare ce nu se mai găseşte acum prin ţară la noi. Câinii îl luară la goană pe acel bour care fugea ca turbat prin codri şi părea că are aripi la picioare. Dragoş-Vodă alerga şi el călare în urma haitei de câini, care lătrau toţi de urlau pădurile.

Astfel fugiră cu toţii o zi şi o noapte, fără ca să se oprească. Bou­rul fugea tot mai repede, iar câinii, câte unul-unul, cădeau morţi de oboseală. Numai o căţea mai rămăsese care nu se lăsa de fugă şi p-aci, p-aci era să ajungă pe bour. Dar fiara, sosind la malul unui râu mare, se repezi în apă ca să treacă gârla înot. Căţeaua se aruncă şi ea în apă, dar puterile nu o mai ţinură; ea se zbătu din răsputeri, până ce deodată se afundă în valuri şi se înecă. Dragoş sosi şi el acolo, şi, văzând pierzania bietei căţele, aruncă după bour ghioaga sa cea ţin­tuită cu cuie de fier. Ghioaga izbi fiara drept în creştet şi apa râului se înroşi de sângele ei. Atunci Dragoş prinse bourul, îi tăie capul şi-l luă cu sine, ca un semn de izbândă.

Dragoş se făcu stăpân pe ţara unde se petrecuse această vestită vânătoare. Gârlei în care se înecase vrednica lui căţea îi dete numele de Moldova, fiindcă pe căţea o chema Molda; şi toată ţara dimprejur luă numele gârlei, iar semnul noii domnii din Moldova fu capul bou­rului ucis în apa Moldovei de viteazul Dragoş.

NEGRU-VODĂ

He, he!... Multă vreme s-a bătut Negru-Vodă cu tătarii, cu gândul că doar-doar i-o scoate din pământu-ăsta al nostru. Da’, geaba s-o trudit; că tătarii erau ca frunza şi ca iarba şi l-au speriat sălbaticii ăştia pe Negru-Vodă.

Atunci ştiţi ce-a făcut el?

S-a dus, de mare foc, şi s-a băgat herghelegiu la caii craiului de peste munţi.

— Ei, Radule! Ce simbrie îmi ceri? i-a zis craiul când l-a văzut.

— Urma alege, Măria ta! Acum mă bag aşa.

Aşa. Şi Radu-Negru a muncit cu credinţă la craiul acela. Când s-a împlinit luna, l-a întrebat craiul:

— Mai stai?

— Mai stau.

— îţi place la mine?

— îmi place.

Acu’, în herghelie, Negru-Vodă avea în pază şi multe iepe şi le păştea şi pe ele, dar şi pe mânjii lor.

Aşa. A trecut toată toamna, iarna şi a sosit şi primăvara. Negru- Vodă tot herghelegiu era, dar cu gândul, săracul, tot la fraţii lui din ţara noastră.

într-o noapte însă, ce se întâmplă? Toate iepele au făcut mânji şi... mare bucurie era pe herghelegiul craiului.

Dar a dat o ploaie şi mânjii, fiind pe câmp, au răcit. Pe unde să scoată atunci cămaşa herghelegiul?

S-a sculat şi a gonit mânjii pe câmp, ca să se înfierbânte. Acolo însă, minune, neicuţule! Un mânz era flocos şi alb ca oaia.

A început să se mire, să se crucească şi să-l ia la minajeală, ca să vadă: ce fel de cal este ăla?

Şi tot stând el şi mirându-se, a văzut că au început mânjii să se joace; iar mânzul cel ca oaia ştiţi ce-a făcut?

Odată a scos aripile din păr şi a început să zboare pe sus. Minune, nu alta!

Bucuria lui Negru-vodă:

— Doamne, Doamne! o strigat el, ăsta e norocul meu!

Şi l-a minajat aşa până la trei ani.

Atunci l-a încercat să vază: cu el tot zboară?

Aşa. Şi l-a dus departe, departe în câmp. Acolo, cum a încălecat odată, neicuţule, a început calul să fâlfâie din aripi şi a zburat cu Neg- ru-Vodă până în slava cerului.

— Ţine-te bine, stăpâne, să nu te prăpădesc! a strigat calul, uitându-se ţintă în ochi.

Apoi, după ce-a făcut câteva rotocoale prin înaltul cerului, calul a început să se lase încet-încet pe pământ şi să-şi strângă aripile.

L-a adus în herghelie; apoi s-a înfăţişat înaintea craiului de pes­te munţi.

— Acu te las, mărite crai! Mă duc în ţara mea.

— Bine, Radule, du-te! Da’ ce simbrie îmi ceri?

— Ia! Să-mi dai, Măria ta, un cal din herghelie, pe care l-oi alege eu!

— Numai atât?

— Ba să-mi mai dai haiducii pe care îi ai închişi în temniţele Măriei tale. îmi trebuie şi mie oameni viteji.

Craiul unguresc i-a dat lui Negru-Vodă calul cel zburător, fără să-l ştie că e năzdrăvan; şi i-a mai dat şi oamenii cei cu vitenţă, pe care-i ceruse.

Ba la toţi haiducii le-a dat cai, şi Negru-Vodă i-a potcovit cu pot­coavele de-a-ndăratelea, potcoavele având colţii înainte.

Apoi Negru-Vodă a pornit călare pe armăsarul cela năzdrăvan; iar ceilalţi haiduci, pe caii lor — şi au tot venit în ţară aici, fugărind şi ciopârţându-i pe tătari pe unde-i nimereau. Pe urmă, s-au mai odih­nit şi ei oleacă, de atâta muncă şi alergătură, colo departe, unde se scocioară Dâmboviţa dintr-un munte.

Dar când s-au strâns iarăşi tătarii, sumedenie, de nu-i mai răbda pământul, l-au aflat pe Negru-Vodă unde e şi l-au tot fugărit. Odată chiar erau gata-gata să-l răpună, mai cu seamă că-l brodiseră la Tâmpa, colo, la Săritoarea lui Negru-vodă.

Atunci, minunea lui Dumnezeu, moşule! A avut noroc mare de o vâlcea. Odată a sărit-o vodă cu ai lui. I-a mai ajutat apoi şi un codru de pădure, şi potcoavele întoarse ale cailor, şi aşa... tătarii iar i-au pierdut urma.

Pe urmă, tătarii l-au tot căutat: în sus, în jos, la răsărit şi la apus... mult şi bine; până s-au dezmeticit ei că potcoavele cailor sunt întoarse...Şi-au dus vestea mai-marelui lor.

— Ei! Acu’, fiindcă aţi aflat cum stau lucrurile, prindeţi-i! a po­runcit căpetenia.

— Nu putem, stăpâne, oricât ne-am trudi noi. Că domnul ăsta zboară şi pe sus.

— Nu cred.

— De nu crezi, uită-te în partea aia, spre apus!

Căpetenia tătarilor şi-aruncă ochii, şi ce să vază?

Tocmai atunci Negru-Vodă se înălţa în slava cerului cu calul cel năzdrăvan şi priveghea de deasupra toate mişcările liftelor străine, apoi se întoarse la ai săi şi grăi cu glas puternic:

— Pe ei, băieţi!

Şi i-a bătut straşnic pe toţi tătarii, pe toţi, pe rudă — pe sămânţă.

CUM A SCĂPAT NEGRU-VODĂ ŢARA DE TĂTARI

Ca să se poată scăpa oricând de tătari şi de alte neamuri sălbatice, Negru-Vodă şi-a făcut pe Dâmboviţa, la Cetăţuia, un loc de apărare, întărit bine, unde şedea cu doamna, cu boierii şi cu o parte din oastea sa. Şedeau pe scaune de piatră şi mâncau pe masa care se vede şi azi.

Apoi, cât a stat acolo, a făcut dintr-un mal al Dâmboviţei până în celălalt un zid puternic, de-a curmezişul văii, să nu-l poată răzbi apa; iar la mijloc a lăsat o poartă, drept stăvilar, cu ajutorul căreia putea opri ori da drumul apei din Dâmboviţa când voia.

Şi ştiţi la ce i-a folosit zidul ăsta? Să vă spun:

După ce a sfârşit şi podul din piei de bivol, făcut pe deasupra apei, se suia Măria sa pe pod, punea ocheanul şi se uita pe dealuri şi pe văi, cât e întinsul ţării până la Dunăre, să vadă, nu cumva o zări vre­un picior de duşman.

Cât o fi stat acolo nu ştiu. Ştiu numai că într-o zi de toamnă, când privea cu ocheanul, odată zăreşte Măria sa o urdie înaintând în grabă din vale, chiar spre locul unde locuia vodă cu ai săi.

Erau tătarii, mulţi, mulţi, câtă frunză şi iarbă. îşi aşezaseră cor­turile pe valea Dâmboviţei, în josul zidului, şi se găteau de bătaie. Ba începuseră să urle şi să facă un tărăboi de se cutremura pământul.

Nu le-a ţinut însă mult bucuria, că dacă i-a văzut vodă, a poruncit de s-a pus stăvilarul de la mijlocul zidului şi s-a strâns în susul Dâmboviţei apă multă, multă, de mai-mai să treacă peste maluri.

Pe urmă? Cum a sosit noaptea, a ridicat stăvilarul şi a dat drumul apei devale.

Să fi văzut atunci, nenişorule! Când s-au pornit valurile de apă, tocmai pe când tătarii erau în somnu’ ăl mai dulce, a luat apa aproape toate corturile şi le-a dus cu sălbatici cu tot; le-a dus unde? Nu se ştie.

Dintre cei scăpaţi cu viaţă, unii au rupt-o la fugă, iar alţii au fost ciopârţiţi de ostaşii lui vodă.

Cu ajutorul zidului, apoi, a scăpat Negru-Vodă şi de alţi duşmani, înecându-i cu apă. Ba nu numai Măria sa, ci şi alţi domni, în urma-i, s-au folosit de zidul de la Cetăţuia.

Urmele zidului se văd şi azi.

CONDEIELE LUI VODĂ

Mircea cel mare şi vestit, domn al Ţării Româneşti, a plecat din Târgovişte, cu mare alai, la drum lung. Merge Măria sa hăt-departe, până la Ţara-Leahului, să facă legătură cu ei asupra ungurului.

Trecut-a Măria sa Buzăul, prin valuri tulburi ca răzmeriţele, lăsat-a în urmă Râmnicul şi răzbit-a spre Focşani, când iată într-o sântă duminică Măria sa vodă intră cu alaiul său prin mijlocul unui sat mare.

Ce să vadă Măria sa Mircea-Vodă?

La casa şoltuzului erau adunaţi sătenii şi lucrau.

—Lucrează creştinii în zi de sărbătoare? zice vodă cu părere de rău. Ian vezu tu, copil de casă, ce lucrează românii ăia?

Trimisul lui vodă merge lăngă ţărani şi-i întreabă:

— Oameni buni, de ce lucraţi, când încă popa nici n-a închis uşile altarului, ca să zică psaltul „Tatăl nostru“ la liturghie?

— Ce să lucrăm, mărite boierule?... Ia, ascuţim condeie pentru Măria sa vodă...

Copilul de casă duse lui vodă ştirea aceasta.

— Ascut condeie pentru mine? zice vodă. Cum aşa?

— Da, Măria ta...

Vodă, curios, merge lângă sătenii ce lucrau. Ce să vadă? Sătenii lucrau harnici, dar nu condeie făceau, ci săgeţi.

— Astea sunt condeie? Voi numiţi condeie ceea ce noi numim săgeţi? zise vodă râzând.

— Păi, doamne, la duşmani nu se scrie cu altfel de condeie, dacă vrei să-ţi înţeleagă răvaşul!

Vodă merse de se întâlni cu craiul Lehiei şi cu domnitorul Mol­dovei şi se legară acolo cu slove negre pe piele albă, că vor fi buni prieteni.

Dar vodă adună la Târgovişte şi condeie domneşti, ca acele ce-i ascuţeau satele...

VISTIERUL ŞERBAN

Mircea-Vodă Basarab, ca să cunoască bine toate nevoile supuşilor săi, pleca adesea travestit prin ţară, însoţit numai de câte un slujitor credincios şi intra în vorbă cu oricine.

Pe când străbătea o livadă frumoasă, udată de un râuleţ minunat, zări sub umbra unui nuc un păstoraş cântând duios din caval încon­jurat de oiţele sale.

Păstoraşul se numea Şerban.

Vodă, intrând în vorbă cu el, îl găsi atât de curat la suflet şi de isteţ la minte, încât zise tovarăşului său:

— Eu cred că băieţandrul acesta ar fi folositor ţării, dacă i s-ar da o învăţătură potrivită cu agerimea minţii lui.

Vodă îl luă pe păstoraş cu sine şi-l dete la învăţătură. După ce ajunse în vârstă, Mircea îl puse în cunoştinţă despre treburile ţării şi mai târziu îi încredinţă vistieria ţării, precum şi toate obiectele de preţ ale curţii domneşti. în tot timpul domniei lui Mircea, Şerban s-a bu­curat de iubirea şi încrederea domnului, cu toate acestea el nu putea să uite viaţa liniştită din timpul păstoriei sale; de aceea el îşi păstra într-o cameră secretă ghioaga, cavalul şi îmbrăcămintea de păstor.

La treizeci şi şapte de ani după moartea lui Mircea, nepotul său, Vlad Ţepeş, îi ocupă tronul. Boierii, care pizmuiau pe Şerban, crezură că e timpul potrivit spre a scăpa de dânsul. Ei îl pârâră lui Ţepeş că ar fi furat, de când e vistier, mulţi bani şi scule preţioase.

Ţepeş, cunoscând bine firea lui Şerban, voi să se încredinţeze dacă este sau nu vinovat. Astfel, de faţă cu toţi boierii, îi porunci să-i aducă sabia pe care o purtase moşul său Mircea. Şerban o aduse îndată, dar lipsită de pietrele scumpe, cu care fusese împodobită. Bănuiala lui Ţepeş crescu, dar Şerban îi dovedi că pietrele au fost scoase şi întrebuinţate într-altă parte de fostul domn, înainte de a intra el în slujba de la vistierie.

Pârâtorii, văzând că nu şi-au atins scopul, se ruşinară, dar se înfu- riară şi mai mult şi se hotărâră a pierde pe Şerban cu orice preţ.

Ei sfătuiră pe vodă a-l îndatora să dea socoteală, în termen de şase zile, de toată averea ce i s-a încredinţat. îndată ce termenul se împlini, vodă merse din cameră în cameră, însoţit de boieri; cercetând după listă, văzu că toate lucrurile sunt în bună regulă.

Boierii însă nu se descurajară; ei arătară lui vodă, în fundul unei galerii, o uşă de fier închisă cu trei zăvoare. Aceasta e camera, ziseră ei, în care am văzut pe Şerban că stă câte 2-3 ceasuri pe fiecare zi. Aci trebuie să fi ascuns tot ce el a furat.

Vodă dete ordin lui Şerban să deschidă numaidecât şi acea uşă. La început el nu voi, căci acolo fiind numai lucrurile din timpul păstoriei sale, se temea să nu fie luat în râs de boieri; dar vodă îl sili să îndeplinească porunca ce-i dăduse. Şerban luă cheile şi deschise. Atât vodă, cât şi boierii, rămaseră uimiţi, negăsind în cameră decât ghioaga, cavalul şi îmbrăcămintea de păstor, pe care Şerban le păstra cu sfinţenie.

Vodă, înfuriat pe boieri, pentru că-l minţiseră, îi osândi să fie traşi în ţeapă, iar pe Şerban îl ridică la cel mai mare rang de boierie.

Şerban îi mulţumi pentru această mare cinste, însă amărât de in­trigile boierilor, rugă pe vodă să-i dea voie a se retrage la viaţa sa de păstor.

După multe stăruinţe, vodă nu se mai împotrivi. La plecare îl îmbrăţişă călduros şi îi zise:

— Ferice de tine, Şerbane! De-acum înainte ai să fii liniştit! Şi mie mi-ar plăcea viaţa de păstor, dacă n-aş fi îndatorat cu cârmuirea ţării.

Şerban, îndată ce ajunse acasă, la căminul părintesc, îşi împărţi toată averea cu neamurile sale şi cât trăi fu iubit şi respectat de consătenii săi.

FATA DE LA COZIA

După Mircea-Vodă au rămas mai mulţi fii şi nepoţi de fraţi. între aceştia au izbucnit certe pentru domnie, fiecare voind să ajungă domn.

Aflând turcii despre aceste neînţelegeri, intrau cu armata în Ţara Românească, pustiind-o. Până să se strângă românii, turcii prădau în dragă voie.

în vreme de primejdie mare, se găseau chiar şi femei care por­neau la luptă contra năvălitorilor. O astfel de luptătoare a fost în timpul acestor războaie şi „Fata de la Cozia“.

Era o fată orfană, din munţii Coziei. Când auzi că turcii au intrat în ţară şi pradă şi robesc, s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, a luat o suliţă, sabia, arcul şi tolba cu săgeţile şi, fără să ştie cineva, a plecat şi ea la război. în lupta care s-a încins cu turcii, a dovedit o vitejie ca şi cel mai viteaz soldat român.

Pe atunci era obiceiul ca pe cei mai viteji domnul ţării să-i dăruiască cu câte o moşie şi să-i facă boieri, dacă erau ţărani. Tot aşa a vrut să facă şi cu „Fata de la Cozia“. Ea îi spuse atunci că nu e bărbat, ci fată.

Toţi rămaseră uimiţi, când aflară că o fată a putut să fie atât de vitează. Iar domnul a zis:

— Şi dacă eşti fată, tot îţi dau o moşie care să-ţi fie zestre când te vei mărita.

Iar întorcându-se către cei din jurul lui, îi întrebă:

— Care vreţi să luaţi de soţie pe această fată vitează?

Mai mulţi fii de boier se îmbiară, chiar şi fiul cel mai tânăr al dom­nului. Fata îl alese pe acesta, pentru că îl văzuse şi pe el luptând cu mare vitejie.

ŞTEFAN CEL MARE ŞI îNGERII

Când Ştefan-Vodă era copil de vreo cinci ani, s-a dus după fragi cu alţi copii de vârsta lui.Seara, când ceilalţi copii s-au întors către casă, luară de seamă că Ştefănuc, după cum îl dezmierdau ei, nu era între ei. Necăjiţi de această întâmplare, nici nu se duseră pe la părinţii lor, ci fiecare se culcă pe unde l-a ajuns somnul.

Ştefan însă după ce a rămas singur-singurel în mijlocul codrului, o luă la fugă, din întâmplare, tot mai înspre mijlocul pădurii, crezând că o să deie de margine.

într-o vreme, vede la rădăcina unui lemn gros o lumină ce ardea fără a se mişca, deşi vântul şi ploaia o bătea cu toată puterea. Ştefan, cât ce o luă în mână, spre mirarea lui, se văzu în mijlocul unei căsuţe de lemn de brad, în care altceva nu era decât două măsuţe încărcate cu lumini de ceară, apoi o iconiţă mică, pe de jumătate ştearsă, reze­mată de o carte groasă şi putredă de veche.

Intrând înăuntru, căldura îl înmuia aşa, încât de voia lui, adormi cu lumina în mână. Când era însă cam pe la miezul nopţii, se trezi din somn, simţind că i-a smuls cineva lumina din mână. îşi deschide încetişor ochişorii şi, spre spaima lui, vede la cele două mese doi moşnegi care, de bătrâni ce erau, nici pleoapele nu şi le mai puteau ridica. Aceştia se rugau stând în genunchi înaintea iconiţei.

— Bine că ne-o adus Dumnezeu pe acest copilaş, zise unul dintre bătrâni.

— Da’ un mai mare bine nu am avut niciodată. Chiar era să murim de foame şi de sete, neavând cine să ne aducă cele trebuincioase. El ni le va aduce, aşa că fericiţi ne vom putea ruga şi de aci înainte, netrebuind ca să ne îngrijim şi de ale gurii.

— Aşa e, dar cum o să-l cheme, ce nume o să-i dăm, întrebă un moşneag.

— Are el nume şi încă un nume frumos, care cu vremea are să fie nume sfânt pentru neamul lui.

— Şi cum aşa?

— Bine, e copil bun, cu frica şi credinţa lui Dumnezeu, se va pur­ta bine, căci numai aşa o să i se sfetească norocul, care de mult plânge de dorul lui.

— Dacă e aşa cum zici, apoi să fie. Şi sculând copilul, îl mânară ca să le aducă nişte rădăcini de buruieni, din care apoi moşnegii îşi făceau de mîncare şi ca drept plată, din când în când, îi mai dădeau şi lui

câte o lingură de zamă rămasă pe fundul ceaunaşului.

Trecură vreo câţiva ani de când Ştefan era în slujba celor doi moşnegi şi din acesta, din mic şi slăbuţ ce era, se făcu un băieţandru

înalt şi spătos, mândru şi frumos de să te tot uiţi la el.

Odată, mergând după rădăcini prin codru, vede o pasăre cum nu i se mai întâmplă să vadă niciodată, căci de unde să fi văzut pasăre cu clonţul de diamant, cu trupul ca de aramă, cu penele de aur şi cu picioarele de argint.

— Bine că te-am întâlnit, Făt-Frumos, că e multă vreme de când te tot caut.

Ştefan sta ca înlemnit, cupris de spaimă, la auzul acestor cuvinte omeneşti.

— Nu-ţi fie frică de nimic, că nu e nimeni pe aici care să ne vadă şi să ne audă, numai noi suntem singuri-singurei, dimpreună cu Dumnezeu, care e în tot locul de faţă. Mergi şi du moşnegilor tăi rădăcinile şi spune-le că îngerul ţării tale te cheamă de ajutor.

— Dar cine eşti tu, pasăre măiastră, că de eşti arma satanei, să te alung din aceşti codri, unde satana încă nu a avut putere ca să intre; dar de eşti vreo stafie necurată, să mă ascund de faţa ta.

— Nu sunt nici stafie, nici arma satanei, ci sunt norocul tău şi al ţării tale învrăjbite. Mergi, ia-ţi rămas-bun de la cei doi moşnegi creştini şi cerându-le binecuvântarea părintească, roagă-i ca în rugăciunile lor să nu-şi uite de tine şi de draga ţărişoara ta.

Ştefan făcu după cum l-a învăţat pasărea.

Moşnegii, auzindu-i vorbele, îi dară binecuvântarea zicând:

— Mic ai fost când aici ai venit, mare te duci, dar mai mare să te reîntorci. Mare în fapte şi în virtuţi, căci atunci şi Dumnezeul părinţilor şi ai moşilor noştri îţi va binecuvânta paşii tăi. Mergi, dorul lui Dumnezeu să te lumineze în toate căile tale. Nu uita însă niciodată că „nimic nu se face fără Dumnezeu şi că unde primejdia e mare, acolo e şi Dumnezeu mai aproape.“

Când cei doi bătrâni sfârşiră cu binecuvântarea, casa se lumină şi ei se făcură nevăzuţi, căci nu erau altcineva decât doi îngeri, anume trimişi de Dumnezeu, ca să-l îndrepte pe căile cele sfinte.

întorcându-se Ştefan, faţa îi sclipea ca lumina soarelui, iar pasărea cea de mai înainte nu o mai găsi, ci în locul ei găsi o fată înaltă, toc­mai cât el şi frumoasă, ca şi care nu mai văzuse niciodată.

Lui Ştefan îi pică dragă. Fata însă zise:

— Ştefane, de vrei să-mi fii drag şi să-ţi fiu nevastă, trebuie să baţi toţi duşmanii ţării tale. Sprijinul e la Dumnezeu, iar eu îţi sunt norocul, care totdeauna te va duce pe căile cele bune. Roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi binecuvânteze paşii tăi şi pune jurământ sfânt înaintea lui, că îi vei ţine toate poruncile lui.

— Aşa să fie, zise Ştefan, şi căzând în genunchi, se ruga Atotpu­ternicului Dumnezeu, ca să-i dea sprijinul lui cel dumnezeiesc, jurându-se că îi va ţine poruncile. Atunci auzi un glas din cer, numai de el înţeles, prin care Dumnezeu îi binecuvânta toţi paşii.

Ştefan, ridicându-se în picioare, întinse mâna fetei cele frumoase şi-i zise:

— îţi mulţumesc că m-ai scos din desişul codrului. Că mi-ai dat aceste învăţături şi te rog ca să nu mă uiţi. Uite, ţara îmi plânge de necaz, merg ca, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al tău, să o scap din gura celor ce vreau să o înghită.

Fata, sărutându-l pe frunte, se făcu nevăzută şi aşa nevăzută l-a însoţit în toate locurile, până ce Ştefan a fost chemat în ceea lume.

Lumea crede că el n-a murit, dar s-a înălţat la cer cu trup cu tot, ca să-şi dea seamă de faptele lui bune şi creştineşti.

DIN COPILĂRIA LUI ŞTEFAN CEL MARE

Când era de zece ani, Ştefan se arăta isteţ şi plin de năzbâtii: nu găseai în sat copil netrântit de el.

De la o vreme a fost luat din satul Borzeştii, ţinutul Bacăului, şi dus la Suceava, din Bucovina, unde tatăl său avea scaunul de dom­nie. Nici aici nu s-a domolit. Când era între copii nu ştia multe, şi cum se dădeau biruiţi, jos cu ei la pământ! Aşa de meşter era la trântă, încât nu se găsea nimeni să-l întreacă sau să-l biruiască.

Se dusese vestea în lume că feciorul Măriei sale e voinic şi amar­nic, iar adesea îi auzeai zicând: „Ce-ar fi de el când va ajunge mare?“

Se ştie apoi că tatăl său, Bogdan-Voievod, a fost omorât la o petre­cere de Aron, care ajunse mai apoi vodă. Cum se văzu acesta pe scaunul domniei, căută valvârtej să-l omoare pe Ştefan. Ostaşi scumpi plătiţi erau puşi să-i aducă capul. Ştefan aflase de una ca asta şi se făcu nevăzut. Şi umblau trimişii peste tot locul. în cele din urmă aflară că Ştefan o pornise spre Ţara de Jos şi că nişte drumeţi ar fu văzut un băieţandru ca de doisprezece ani, alergând pe drumuri. Cum simţi Ştefan că ostaşii cu porunca domnească se apropie, pe nebăgate de seamă se ascunse într-o căruţă încărcată cu saci şi acoperită cu paie. Cum ajunseră şirul de căruţe, trimişii începură să scormonească prin căruţe, cu nişte suliţe ascuţite. Văzând că din căruţe nu iese nici un ţipăt de om, mai întrebară ce mai întrebară pe drumeţi şi îşi căutară de drum.

După o bucată bună de drum, numai ce vede un cărăuş că din căruţa lui picură necontenit sânge. Când caută, ce să vadă? Un băiat împuns în şoldul piciorului, de unde sângele curgea încă. Atunci cu toţii pricepură pricina şi se minunau între ei: cum de n-a zis nici cârc, atunci când l-au împuns? Şi dându-i îngrijire l-au dus tot ascuns până la Galaţi. Aici le-a spus toată întâmplarea şi drumeţii cu căruţele i-au spus de unde veneau.

Când Ştefan ajunse voievod peste Moldova, a dat la toţi acei drumeţi moşii din belşug şi ranguri de boierie, căci zicea el: „Cu credinţă mi-aţi fost la mare cumpănă şi omul la nevoie se cunoaşte ce fel e“.

ŞTEFAN CEL MARE ŞI NOROCUL

Mai demult, pe locul acesa unde sunt o mulţime de sate, se zice că au fost numai tot codri cu frunză umbroasă, despărţiţi unde şi unde de poieni cu iarbă grasă. Nu locuia nimeni pe aceste locuri pustii şi sălbatice, de aceea, de drumuri nici pomană nu era, abia de era doar vreo cărăruşă bătută de vânători, ori de vreun urs trândav.

Ştefan-Vodă, care pe vremea aceea era un vânător fără seamăn, nu avea astâmpăr, bunăoară cum nu au nici azi oamenii mai tineri.

într-o bună dimineaţă, fără a mai da de ştire ce are de gând şi unde se duce, s-a luat şi s-a dus în codru, să mai tragă cu ochiul după vreo căprioară. Mergând multă vreme, cât o fi mers, de bună seamă nu o ştiu, şi, aruncând ochii încoace şi încolo, dete de un pui de căprioară mândru şi frumos de să-l mănânci cu ochii. Ştefan cât ce-l zări, puse puşca la ochi, dar când era să sloboadă cocoşul, mai împuşcă dacă ai ce. Puiul se făcu nevăzut. Văzând Ştefan că aceasta nu poate fi altceva decât voia lui Dumnezeu, fugi tot într-un suflet după puiul cel de căprioară, ca să vadă unde se va ascunde.

Şi-a mers, până spre mirarea lui vede că soarele era ascuns după muchea dealului şi umbra nopţii începu să se lase peste codrul în mijlocul căruia se afla, şi numai după ce se întunecă, băgă de seamă că nu ştie unde se află şi că merindea ce şi-o luase o pierdu, zvârco- lindu-se printre crengile rămuroase ale stejarilor.

„Aceasta nu e bine“, îşi zise întristat până în adâncul inimii. „Adăpost n-am, mâncarea mi-am pierdut-o, iar de ştiut nu ştiu în care parte a codrului e marginea mai aproape“.

îngândurat, se aşeză pe un trunchi putred, răsturnat de ştie Dumnezeu când, şi obosit cum era, a adormit. în vis însă i s-a arătat o copilă tânără şi frumoasă ca un înger coborât din cer.

— Ai să vii cu mine, îi zise copila.

La aceasta Ştefan, trezindu-se, îşi luă puşca la umăr şi porni în partea dincotro i se părea că a venit copila cea frumoasă.

Trecând peste un pârâu mare şi adânc, spre mirarea lui, vede iar căprioara cea din ziua trecută. Cum ajunse lângă ea, vru să o prindă, dar căprioara îi zise:

— Nu pune mâna pe mine, până nu-mi făgăduieşti că îi face atâtea biserici câţi duşmani vei bate.

— îţi făgăduiesc că o să fac.

La aceasta căprioara s-a dat peste cap şi, pe când a ajuns la fun­dul pârâului, era prefăcută într-o fată frumoasă cu părul de aur şi cu faţa albă ca omătul şi cu trupul înalt, subţirel, ca o vargă de alun, îmbrăcată numai în aur şi argint.

Ştefan, apropiindu-se de ea, îi zise:

— Cine eşti tu, că de eşti satana, să mă lepăd de tine, iar de eşti vreun înger de-al lui Dumnezeu, să mă închin.

— Nu sunt nici satana, nici înger. Eu sunt norocul tău şi al ţării tale şi am venit, trimisă fiind de Sfânta Vineri, ca să-ţi dau de ştire că toate lucrurile tale o să-ţi meargă bine, dacă numai de credinţa cea dreaptă vei îngriji, căci, atât pe tine cât şi pe neamul tău, numai credinţa în Dumnezeu vă poate mântui.

Şi pe când se apropia Ştefan să o prindă de mână, se făcu nevăzută şi nevăzută e şi azi; iar Ştefan a fost unul dintre cei mai norocoşi oameni din lume, deoarece norocul l-a sprijinit ţinându-se de cuvânt; căci în toate locurile pe unde bătea vreun pizmaş, în cealaltă zi, mănăstiri frumoase ridica.

MAMA LUI ŞTEFAN CEL MARE

Când domnul Ştefan cel Mare, la începutul domniei sale, fu bătut de turci şi aproape toată oastea lui pierise în luptă şi când, sleit de puteri, urmărit de duşmani, cu o mică ceată îşi căuta adăpost la Mănăstirea Neamţului, unde era stareţă mama sa Maria, atunci pe zidurile mănăstirii s-a arătat o bătrână slăbuţă, dar ageră:

— Fiul meu, zise ea, adresându-se lui Ştefan, cred că te întorci după biruinţa asupra turcilor?

— Nu, mamă, eu sunt învins şi duşmanul mă urmăreşte. în zidurile mănăstirii tale nădăjduiesc să mă adăpostesc şi, adunând puterile ce-mi mai rămân, să încep din nou lupta cu otomanii.

— Eu nu primesc fugari sub ocrotirea mea. Du-te, luptă-te din nou cu duşmanul patriei, învinge sau mori pentru ţară, şi atunci voi zice: Ştefan e fiul meu!

Ştefan, ruşinat, a părăsit mănăstirea, şi-a adunat resturile ostaşilor lui şi, în lupta de la Valea Albă, a învins cu desăvârşire pe duşmani.

APRODUL PURICE

Ungurii veniră în Moldova, să ne-o jefuiască şi să ne-o cuprindă. Ştefan strânse oaste în grabă şi le ieşi înainte. începu o luptă îngro­zitoare. Pământul se înroşi de sângele celor care picau morţi. Pe când Ştefan se arunca cu vitejie împotriva duşmanilor, îi căzu calul, străpuns de un glonte. între călăreţii domnului se afla şi aprodul Purice, un om mititel la trup, dar viteaz. Văzând Purice primejdia în care se afla Ştefan, descălecă repede şi dete calul său domnului. Fiindcă şi Ştefan era mic la statură şi nu putea să încalece singur, aprodul Purice se făcu jos, la picioarele lui, ca o moviliţă, pe care domnul se urcă şi încălecă uşor:

Zâmbind, Ştefan se întoarse către Purice şi îi zise:

„Purice, băiete, de voi câştiga, în Movilă-naltă eu te voi schimba!"

Viteazul domn se aruncă apoi din nou în luptă, cu mai multă fu­rie. Românii ieşiră învingători. După război, Ştefan dărui aprodului Purice moşii, pentru fapta lui şi dragostea ce-i purtase. Purice ajunse bogat şi luă numele de Movilă. Din el se trage neamul boierilor Movileşti, dintre care unii ajunseră şi domni.

RĂZBOIUL DE LA PODU-îNALT

îşi puseră în gând turcii ca să-l răpună pe Ştefan cel Mare şi pe urmă să robească şi ţara Moldovei. S-au înarmat turcii şi-au pornit la război cu oaste câtă frunză şi iarbă, ca doară-doară l-or birui pe Ştefan, că altfel îi cam duceau frica.

Ştefan-Vodă şi-a ridicat şi el oaste şi le-a ieşit în cale numai c-o mână de oameni, dar cu credinţă în Dumnezeul cel puternic, cu nădejde în braţele lor cele vânjoase şi cu meşteşugul ostăşesc moştenit din moşi-strămoşi.

Când a văzut Ştefan puzderia ceea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la un loc larg; îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că i-ar face chisăliţă pe duşmanii care vroiau să-i închinăm ţara, cu voie ori fără voie.

Cu şiretlic i-a băgat pe turci într-o vale înconjurată numai de co­dri mari şi locuri fioroase, aşa că te uitai numai în cer şi-n pământ, încolo nu vedeai decât codru sălbatic, văi mocirloase, râpi prăpăstioase şi locuri întunecoase.

Turcii, care se bizuiau pe ostaşii lor cei mulţi, tot îl urmăreau mereu pe Ştefan, gândind că şi în borta şoarecelui dacă s-ar băga, tot or să-l bată odată pe Ştefan, să spună morţilor de patima lui.

Oastea lui Ştefan cel Mare ştia prea bine locurile din valea Raco- vei şi, ştiind ce-o aşteaptă, îşi făcuse în pripă cetăţui de apărare, movi­le de priveghere şi şanţuri de adăpost, de jur împrejurul văii Racovei.

Aşa, pe vârful dealului Paiu a fost cetăţuie, pe vale a fost silistrărie de praf de puşcă, prin satele Porcăreţ, Păuneşti, Valea Ră şi Poiana Cârnului au fost tot movile şi şanţuri.

Bătălia a început în Valea Similei, pe dealul care se cheamă Cetatea, unde se văd şi astăzi două tabii (şanţuri); pe urmă la gura văii Racovei şi de-acolea s-au tot bătut în sus, pe apa Bârladului, în Bârzeşti, pe valea Rebricei şi până la târgul Scânteia, pe şleahul cel mare care merge spre Iaşi, tot o bătaie a fost şi-i omora pe turci ca şi cum i-ar fi luat din oală.

Pe unde-i satul Fundătura a fost bătălie amarnică. Ştefan îşi aşezase oştirea pe dealul Măgura, care-i cel mai înalt deal de pe acolo, şi trăgea-n turci de-i potopea. Şi astăzi sunt urmele de şanţuri şi ale unui beci care-i zic oamenii: Beciul lui Ştefan-Vodă.

Pe şesul Bârladului, unde-i astăzi satul Ştefan cel Mare, a fost iar o bătălie cu turcii. La Podu-Harapului de peste pârâul Racova — aproape de satul Chiţocu — oastea lui Ştefan a ucis un paşă harap, şi de aceea se cheamă şi podul: Podu-Harapului. Podul acesta a fost făcut de Ştefan-Vodă.

Şi câţi duşmani au pierit şi câţi au rămas cu oasele rupte pe câmpii, tot nu se lăsau, că parcă răsăreau din pământ, aşa de mulţi turci erau.

Ştefan, dacă a văzut nevoia, a prins a se trage din calea lor, că-l urmăreau să-l prindă.

Fiind strâmtorat de turci, s-a suit într-un stejar care venea pe lo­cul unde se află astăzi biserica din Scânteia şi, cum sta în copac, Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu.

— Doamne! scapă-mă de focul în care mă găsesc astăzi şi în locul stejarului acestuia voi zidi un lăcaş dumnezeiesc!

Turcii au trecut înainte fără ca să-l zărească, şi Ştefan a scăpat cu viaţă.

După întâmplarea asta, Dumnezeu i-a ajutat şi i-a bătut, cu isto­vul,[1] pe turci, la Podu-înalt, şi pe urmă i-a alungat pe turci în jos, spre Dunăre.

în Ţinutul Tecuciului iar i-a bătut amarnic pe turci, la un vad căruia de-atunci i-a rămas numele: Vadul-Turcilor.

Şi aşa a scăpat ţara de robie şi oastea moldovenească a făcut minuni de vitejie.

Cum a sfârşit războiul, Ştefan a poruncit să facă în Scânteia o bise­rică şi a mai făcut şi un pod de piatră peste pârâul Rebricea.

Morţii, câţi au căzut în vremea războiului cu turcii, i-a îngropat înspre miazăzi şi răsărit de Pungeşti, în locul unde-i zic oamenii: Ţin- tirimul lui Vodă.

Iar pe cei care-au trăit şi s-au purtat vitejeşte în cumpăna asta aşa de mare, Ştefan i-a răsplătit dăruindu-le pământ, ca să aibă cu îndestu­lare, neam de neamul lor.

Unora din căpitani le-a dăruit chiar locurile unde ş-au arătat ei faptele lor vitejeşti. Aşa a fost la bătălia din satul Fundătura.

Răzăşii din Bucătăria, Cănţălăreşti, Chetreşti, Ciofeni, Coseşti, Gârceni, Mirceşti, Telejna de Sus şi Tătărăni, toţi sunt împământeniţi din vremea războiului de la Racova, pentru c-au ştiut cum să-şi apere crucea, vodă şi moşia.

Ş-aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan-Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea turcului.

BĂTĂLIA DE LA RĂZBOIENI — VALEA ALBĂ

Cică Ştefan cel Mare şi Sfânt fusese învins de turci la un loc ce-i zice Valea Albă.

Nemaiajungându-l capul ce să facă, ca să scape ţara de aceşti păgâni, se duce la un sihastru să-i ceară sfat.

— Unde-s turcii? îl întrebă sihastrul.

— într-o vale înconjurată de dealuri.

— Atunci strânge degrabă o mie de oi, una de miei, alta de vaci şi încă una de viţei. Apoi aşază fiecare cârd pe câte un deal, dar aşa fel, ca oile să fie faţă-n faţă cu mieii, şi vacile, cu viţeii. Mai pune la fiecare cârd câte un pâlc de oaste. Suie-te pe urmă pe cel mai înalt dintre dealuri şi începe a trâmbiţa şi a da drumul la tunuri şi apoi... îi face cum te-a învăţat Dumnezeu.

Ştefan făcu întocmai cum îl învăţă. Dar când începură trâmbiţele să sune şi tunurile să bubuie, unde n-au început vitele a rage, a zbie­ra şi a alerga mieii înspre oi şi viţeii înspre vaci, de credeai că-i sfârşitul lumii, nu altceva.

Turcii, văzând una ca asta, se buimăcesc de tot; nu ştiau încotro să deie şi ce să facă. Dar când văzură pâlcurile de oaste că se ap­ropie, îi cuprinse o spaimă straşnică şi, de frica celor ce se petreceau, gândeau că tot ce aud şi văd îi oaste de-a lui Ştefan.

Păgânii încep a alerga în toate părţile. O învălmăşeală mare se iscă; iar Ştefan se repede ca un trăsnet, cu cele patru pâlcuri ale oas- tei, cuprinde pe turci din toate părţile şi începu a-i bate vitejeşte.

Păgânii, răzbiţi, o iau la fugă; Ştefan îi urmăreşte şi-i seceră mereu, mereu, până ce-i trece peste Dunăre.

Şi aşa, şi de data asta, tot Ştefan iese învingător.

ŞTEFAN-VODĂ ŞI MOŞNEAGUL

Cică a plecat odată Vodă Ştefan la plimbare, cu boierii lui cei mari, după cum îi era obiceiul în vremuri de pace, să cutreiere ţara în lung şi-n lat, în drumul lui să vadă sate d-astea d-ale noastre, să aleagă locuri pentru biserici şi mănăstiri, să cerceteze păsurile creştinilor, să ajute pe cei nevoiaşi şi să mai şadă când şi când la pilde şi la tâlcuri, cu unchiaşi ca d-alde mine.

Acu’, după trei zile de la plecare, numai uite că se opreşte la un ogor. Acolo era un unchiaş. Era bătrân-bătrân şi n-avea pe nimeni să-i dea ajutor, decât p-un copilaş de vreo şapte ani. Unchiaşul — bătrân, copilul — copil. Ce ispravă aveau să facă bieţii? Se chinuiau urât.

Că uitasem să vă spun: unchiaşul avusese în tinereţile lui o spuză de copii, dar când erau colea dănaci[2], venea moartea şi-i înghiţea pământul care nu se mai sătura. Şi hăt-târziu, când îşi luase omul nădejde de la binele lumii acesteia păcătoase şi-şi aştepta sfârşitul, mai dobândi o odraslă. Creşte copilul, creşte, până, vezi dumneata, altă năpastă la casa omului, moare mătuşa, iar unchiaşul o duce şi mai greu. Să-şi ia alta? Ferit-a sfântul! Ce e întâi nu e pe urmă.

D-aia, măi taică, s-amăra rău creştinul.

Acu’, să nu uităm vorba! Vodă, cum zăreşte pe moşneag, mai să-l cuprindă plânsul. Era milos, nevoie mare, Măria sa. A intrat în vorbă cu el:

— Bună ziua, moşule!

— Mulţămim Măriei tale, prealuminate doamne.

— De ce te-ai sculat târziu?

— Hei, Măria ta! Nu m-am sculat târziu; m-am sculat de dimi­neaţă, dar n-a vrut Dumnezeu cu mine.

Lui Ştefan-Vodă îi plăcu răspunsul moşneagului, începu să se mai gândească şi-şi aruncă ochii spre holde.

— S-or face bucatele, moşule?

— Apoi de, Măria ta. Sunt trei galioane pe mare; dac-or veni pline nu se fac bucate; dac-or veni goale, iar nu se fac. Dacă or veni însă pe jumătate, se fac.

Vodă mirat, se pune pe gânduri.

„Mă, da isteţ mai e moşneagul ăsta! Aşa român mai zic şi eu“.

Pe urmă:

— Moşule, am doisprezece berbeci. Când le-o veni vremea, vii să mi-i tunzi?

— Vin, Măria ta, cum nu?Atât a vorbit şi s-a depărtat Ştefan-Vodă cu ai lui, după ce a dat moşneagului câţiva leişori acolea, să-şi împace nevoia, şi un argat să-i ajute la arătură, până sara.

Hei, după vreo câteva zile, vodă vine la divan.

— Boieri dumneavoastră, zice el celor care îl întovărăşiseră, îţi şti oare să răspundeţi la întrebările ce voi pune?

— Apoi, cum nu? S-ar putea altfel, Măria ta? răspund boierii.

— Dacă-i aşa, ştiţi că mie-mi plac oamenii iscusiţi si d-aia vă ţin pe lângă mine. V-aduceţi aminte când ne-am întâlnit deunăzi cu unchiaşul în ţarina cutare?

— Ne aducem, răspunseră toţi într-un glas.

— Ce am întrebat eu şi ce a vrut să zică moşul când a răspuns că s-a sculat de dimineaţă, dar n-a vrut Dumnezeu cu el?

Se gândesc boierii, dar ce să răspundă? Că nu-i tăia capul.

— Păi de, Măria ta! Ştim noi ce s-o fi gândit moşul? Să ne ierţi, dar n-am putea răspunde.

— Dar cu bucatele? De ce galioane a vorbit unchiaşul şi ce e cu ele?

— Nici la asta nu ne pricepem, Măria ta. Bătu-l-ar sfinţii de moşneag!

— Apoi, ce ştiţi dumneavoastră, dacă nici la atât nu vă taie capul? zice vodă supărat.

Pe urmă iar mai întreabă:

— Dar despre ce berbeci e vorba?

Se gândesc, se gândesc, dar...

— Să ne ierţi, Măria ta, nici p-asta n-o ştim.

— N-o ştiţi? zice vodă încruntându-se şi răstindu-se la ei. Păi, să ştiţi, că aşa vreau eu! Până-n trei zile aştept răspunsul la câteşitrele întrebările, că altminteri întorc cojocul pe dos. Unde vă stă capul vor sta şi picioarele!

Hei, acu-i acu! Boierii o sfecliră, măi taică! Cercetează ei încoa, cercetează încolo, în sus, în jos, cheamă babe şi tălmaci, fel şi chip — degeaba! Nimeni nu le putea da răspunsurile cerute de vodă.

Dacă văd şi văd că li s-a apropiat veleatul, hotărăsc să le dea toate pe una şi să roage pe unchiaş. Aşa strâng douăsprezece sute de lei şi trimit pe unul mai guraliv să-l ispitească ce şi cum. Vodă ştia tot, că aflase prin oameni de şiretlicurile lor, dar tăcea să vază până unde-or ajunge.

Se duce boierul cu pricina şi ispiteşte pe unchiaş, doar o afla ceva. Da, se vede, unchiaşul i-a priceput gândul. Nu se da omul cu una cu două.

Dacă vede că n-o scoate la cale aşa, îi spune că aşteaptă boierii la divan şi că mare bine o avea de la ei.

— Aş veni, dar nu pot să las plugul, boierule.

— Hei, moşule, şi dumneata acum! Ţine banii aiştea şi ţi-i împăca nevoia. Numai vino!

Unchiaşul, când vede banii, Doamne, Doamne! Bucuria lui.

Vine la divan să le facă pe plac.

Acu, divanul ăla avea mai multe odăi. Boierii socoteau că vodă-i dus departe, dar el, care le pricepuse gândul, vine încet-încet şi se furişează într-o odaie de alături, să le auză vorba şi sfatul.

Din una în alta, cum şedea unchiaşul pe un jeţ d-alea, mirat şi el de cinstea ce-l găsise, numai încep să-l ispitească:

— Ia spune-ne, moşule, ce-ai crezut că te întreabă Măria sa vodă când te-a întrebat de ce te-ai sculat târziu? Şi ce ai vrut să zici când ai răs­puns că te-ai sculat de dimineaţă, dar n-a vrut Dumnezeu cu dumneata?

— Hei, mă miram ce-o să fie vorba! Apoi, Măria sa m-a întrebat de ce m-am însurat bătrân şi eu am răspuns că nu m-am însurat bătrân, ci tânăr, că aş fi avut acum şi nepoţei de sapă, dar n-a vrut Dumnezeu să-mi trăiască copiii cei dintâi şi d-aia mă amărăsc aşa.

Se miră boierii.

— Da’ cu bucatele ce ai vrut să zici? mai întreabă ei.

— Ei, ce? Am zis că sunt trei galioane pe mare. Dac-or veni încărcate nu se fac bucate; d-or veni goale, iar nu se fac; iar d-or veni pline numai până la jumătate, se fac. Adică, orice om pricepe. Dacă o ploua în lunile de vară totdeauna, nu se fac bucate; dacă n-o ploua şi o fi secetă, iar nu se fac; iar d-o fi ploaie şi soare potrivit, aşa cât trebuie, s-or face bucatele.

— Mă, mă, mă! Ce unchiaş isteţ, zic boierii care însemnau pe hârtie, ca să ştie ce răspuns să dea lui vodă.

— Da’, moşule, mai zic ei, ăi doisprezece berbeci ce sunt? Şi când te duci să-i tunzi?

— Cine să fie? zise moşneagul râzând. Nu sunteţi dumneavoas­tră? Uite, să vă număr: unu, doi... tocmai doisprezece. Şi ce să vă mai tund? Nu v-am tuns când mi-aţi dat douăsprezece sute de lei?

Când aud aşa, rămân tare ruşinaţi boierii, da’ odată intră şi vodă din odaia lui de alături. Vedeţi dumneavoastră, nu mai putea răbda. Ei rămân încremeniţi.

— Frumos, frumos, boieri dumneavoastră! Să vă dea învăţătură un moşneag. De la moş v-am cerut eu să aflaţi răspunsul?

— Iartă-ne, Măria ta, zic ei. Ne vom învăţa minte de-acu. N-am fi chemat moşul, dar ne era de capetele noastre, de jupânese şi de copii.

Vodă, suflet bun, îi mustră şi-i iertă. Pe urmă încarcă pe unchiaş de bani şi de scumpeturi, că se mira şi moşul de ce l-a găsit, şi-i spune să mai vie când şi când pe la Măria sa, să se sfătuiască, că tare mult îi plăceau, măi taică, lui Ştefan-Vodă, moşnegii isteţi.

BĂTĂLIA DE LA VARNIŢA

Povestesc bătrânii, care mai ştiu multe din vremea veche, că Ştefan- Vodă a avut o luptă grozavă cu tătarii pe câmpul Varniţei, care vine în hotarul Benderului... şi atâta s-a luptat cu dânşii încât a rămas Ştefan-Vodă numai cu un singur ostaş.

Dacă a văzut vodă, că nu este chip să se bată, a fugit înspre munte...

Cât a fi umblat Ştefan cel Mare până a nimerit sihăstria lui Daniil, nu ştiu, ştiu atâta, că dacă a dat de sihastru a întrebat:

— Cine e acolo?

— Eu, Ştefan al Moldovei.

Sihastrul i-a dat drumul înăuntru.

— Dar ce vânt te-a abătut, Măria ta, ca să umbli prin meleagurile acestea?

— Căpcăunii de tătari m-au făcut să pribejesc tocmai pe aici.

Şi i-a povestit ce a păţit cu tătarii, cum a fugit din calea lor...

— Nu te scârbi, Măria ta... Uite ce ai să faci: iaca-ţi dau fuiorul ista, aprinde-l şi du-te de înconjură păgânătatea de jur împrejur de trei ori şi apoi îi vedea, ce a fi cu dânşii.

— D’apoi a ajunge fuiorul ista, ca să înconjur eu atâta loc?

— Mă rog, ascultă ce-ţi spun eu, nu te teme, că ştiu ce te învăţ

Ştefan-Vodă a luat fuiorul şi a făcut, dupa cum l-a povăţuit si­hastrul.

Când a început să înconjure Ştefan-Vodă pe tătari cu fuiorul aprins, a căzut din văzduh un fum peste păgâni, încât nu se vedeau unul pe altul şi nici nu se cunoşteau înde ei.

Aşa că unde mi s-a încins o bătaie straşnică între dânşii, că se tăiau şi se omorau ca chiorii. Şi s-au bătut până ce la urma urmei au rămas numai doi fraţi.

Simţind ei că sunt numai doi, atunci au strigat unul către celălalt:

— Cine eşti tu acela?

— Eu îs cutare, şi i-a spus numele, dar tu cine eşti?

— Eu sunt, măi frate! şi au contenit din bătaie.

— Măi, că mare urgie a căzut asupra noastră! N-am văzut nici ostaşi moldoveni, nici căpitani de-ai lor, şi nici pe vodă, ori măcar vorbă sau răcnet de moldovan n-am auzit...

Şi atâta vărsare de sânge a fost acolo, că de atunci a rămas câmpul Varniţei roşu cum e cărămida.

MAI MARE DECÂT VODĂ

S-a fost războit Stefan-Vodă de-a valma cu oştenii, mai multe zile, numai să scape ţara de urgia păgânului. Şi nu i-a fost munca în za­dar, căci duşmanul, răzbit de oastea moldovenească, şi-a luat tălpăşiţa, şi pe-aici ţi-e drumul. Vorba ceea: fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă.

După atâta trudă ar fi vrut şi vodă să aibă o noapte de tihnă, sub un acoperământ creştinesc, şi de aceea a chemat pe-un boier de cre­dinţă şi l-a trimis într-un sat din apropiere, să-i caute gazdă.

— Dar vezi, să fiu eu mai mare în casa aceea, a adăugat la urmă Ştefan-vodă, surâzând pe sub mustaţa-i groasă.

— Aşa voi face, Măria ta, zise boierul, plecându-se cu umilinţă.

Nu târzie vreme, boierul porni în goana calului, aşa că îndată se

pierdu în zare. Dar, cu cât se depărta de tabără, cu atât conteneau din mers, până ce calu-i abia mai păşea pe cărăruşa îngustă şi cotită.

Trebuia să îndeplinească porunca lui vodă, şi încă fără greş, căci cu Măria sa nu era de şuguit. Ferit-a sfântul să-l fi mâniat, că apoi foc şi pară!

Şi de aceea a contenit, lăsându-se în voia gândurilor: „Gazdă mai bună ca la boierul de sat, nici că se mai poate... Dar, dă, ştiu eu! Dacă el o fi umblând cu gânduri ascunse asupra domniei?... Şi numai asta trebuie să fie, căci ce-a putut să înţeleagă Măria sa, când a zis: Să fiu eu mai mare!...“

O întorcea în felurite chipuri, doar l-a tăia capul ce să facă, să fie bine.

Calul, lăsat în voie, apuca din când în când câte-o gură de iarbă, că se găsea, slava Domnului, cu îmbelşugare pe marginea drumului.

A mers aşa o bucată bună, când deodată faţa boierului se înse­nină, dovadă că-i venise în gând ce avea de făcut. Struni calul dân- du-i pinteni şi apucă în goană, să ajungă mai degrabă în sat, căci acum nu era departe.

Cât ai scăpăra a şi fost la marginea satului.

Soarele era pe la toacă.

La cea dintâi casă, boierul strigă la poartă. A ieşit femeia.

— Acasă ţi-e gospodarul, nevastă?

— Acasă! răspunse femeia, îngânând vorba.

— Spune-i să vie oleacă afară, că are să vorbească cu mine!

în vremea asta omul, auzind că-l cheamă, n-a mai aşteptat poftă şi a ieşit.

— Plecăciune, boierule! Cum e porunca?

— Porunca e asta: să te pregăteşti, căci Ştefan-Vodă, mândrul nos­tru domn, vrea să găzduiască în astă noapte la tine.

— Se poate una ca asta? au zis deodată bărbatul şi femeia, deoarece nu le venea a crede.

— N-am venit să mă joc de-a păcălitul.

— Dar m-oi întoarce şi-oi zice: se prea poate, bărbate; ce, nu vezi că Măria sa vodă Ştefan mai mult spre norod se abate? Hai să ne pregătim, ce stai, parcă eşti de piatră!

— Apoi, spune Măriei sale să vie sănătos!

Boierul, după aceea, întoarce calul şi porni înapoi spre tabără.

Ce mai pregătire la casa omului! Şi n-avea dreptate? Doar stăpânul ţării trebuia să vie la el. în scurt, toate erau orânduite: ograda măturată, iar de la uşă până la poartă aşternute lăicere noi-nouţe, scoase atunci pentru întâia oară din clitul de pe ladă. D-apoi în casă! Adevărat: sfântă-i femeia şi binecuvântată-i mâna ei! într-o minută de ceas schimbase totul, de nici să mai cunoşti: scuturat de să nu găseşti un fir de colb, iar pe pereţi stau bătute scoarţe cu fel de fel de alesuri, chimpoşăte de dânsa încă de când era fată mare. De jur împrejurul casei, păretarii în felurite feţe se întreceau cu lăicerele şi pernişoarele de pe laiţă.

După ce-au mântuit cu dereticatul, gospodarii s-au apucat să înjghebe şi de-ale gurii.

Vestea că vine vodă se răspândi ca fulgerul în sat. Lumea a început a curge care încotro. Vedeai moşnegi şi babe, gârboviţi de povara anilor ce-i purtau în spate, cu nepoţei de mână, grăbind pasul ca şi cei mai tineri, ca să fie şi ei de faţă la venirea Măriei sale.

Cei ce veneau de la muncă uitau de casă şi se opreau şi ei. Mai mare dragul să priveşti: mulţime multă de oameni, iar pe deasupra capetelor străluceau coasele în bătaia soarelui.

Puteai să juri că e o oaste ce aşteaptă să-i vie căpitanul.

Soarele sta mai să scapete după dealuri, când iată că se arată în zare mare alai. Fiecare ar fi vrut să vadă mai bine ce-i; copiii se înălţau în vârful degetelor, bătrânii puneau mâna dreaptă streaşină la ochi.

— E vodă!

— E Ştefan-Vodă!

— Viteazul nostru domnitor.

— Vodă!

— Vodă!

Zbucni mulţimea. Pornesc cu toţii înainte.

încet, încet, alaiul s-a apropiat.

Odată, ca un singur glas, răsună:

— Ura, ura! Trăiască Ştefan, viteazul nostru domnitor! Ura! Ura!

în depărtare, văile şi pădurile răspund: ura! ura!, de parcă şi firea

se bucura de venirea domnului.

Soarele asfinţise. Sătenii s-au împrăştiat pe la casele lor; doar câţiva copii mai stăteau căţăraţi pe gard, înălţându-se să vadă pe vodă.

Oamenii din casă nu ştiau cum ar umbla mai repede, să pregătească cele trebuincioase pentru oaspeţi.

Vodă, în casă, sta de vorbă cu boierii, tot despre treburi de-ale ţării.

Când vorba era mai în toiul ei, deodată se aude un ţipăt de copil mic...

Tiii! Uitasem să vă spun că gazda avea un băieţel. Să fi fost de vreun an, dar arăta de doi, aşa era de răsărit, de grăsuţ şi rumăn.

Mă-sa îl aciuase mai de cu vreme în albiuţă, colo, pe cuptor.

Plodanul, auzind vorbă, se trezise şi o ţinea a lui înainte, ţipa cât îi lua gura.

Femeia, vrând să-l liniştească mai degrabă, i-a pus mâna la gură.

— Ce faci, nevastă? zice Ştefan-Vodă, lasă-l în pace!

— Mă iartă, Măria ta, dar din pricina lui nu te-ai putea odihni în casă.

— Trebuie să-l sufăr, căci copilul e mai mare în casă! a adăugat vodă, privind o clipă pe boierul ce-l trimisese să-i caute gazdă. Apoi, uitându-se cu drag la băieţel, adăugă: Viteaz oştean al ţării!

STEJARUL LUI ŞTEFAN CEL MARE

Cu vreo cinci sute de ani în urmă, cică domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare a avut aici, în apropierea satului Cobâlnea, o grea luptă cu tă­tarii, pe care i-a biruit, alungându-i din ţară. Şi cum era datina pe acele vremuri, după fiecare bătălie, încununată de succes, se ridica o biserică sau o mănăstire. Ştefan-Vodă a înălţat o bisericuţă de lemn la marginea satului lângă un stejar tânăr, sub care s-a odihnit în timpul luptelor.

Stejarul tot creştea, întinzându-şi ramurile viguroase în toate părţile. Neumbrit de alţi arbori, tulpina creştea mai mult în grosime, iar coroana, în lăţime.

în vremurile de grea cumpănă, când năvăleau turcii sau tătarii, în scorbura stejarului spun că ar fi fost ascunse obiecte de mare preţ. Cu timpul scorbura s-a închis cu lemnul copacului în creştere şi o întreagă comoară a rămas în tulpina lui.

SABIA LUI ŞTEFAN-VODĂ

Se povesteşte că Ştefan-Vodă, când era aproape să moară, a luat ocheana şi s-a uitat în jos peste draga lui Moldovă, s-o vadă bine de tot şi să moară măcar cu ea în gând.

Şi cum se uita Ştefan-Vodă aşa, a zărit venind asupra lui, din şepte părţi, şepte neamuri pline de duşmănie. Atunci bătrânul domn luă sabia lui ş-o împlântă într-un perete, grăind către cei ce stăteau în preajma lui:

— Dragii mei, de-a veni vrăjmaşul şi va cere să vă supuneţi lui, spuneţi că îngenuncheaţi, numai şi el şă-şi arate puterea dacă-i vred­nic să fie stăpân. Şi el va întreba, cum? Iar voi să-i răspundeţi: „Să scoţi sabia asta împlântată de Ştefan al nostru pe patul morţii“.

Şi Ştefan a murit.

Duşmanii au sosit pe rând şi au dat cu ochii de sabie şi au aflat de istoria ei, şi-au încercat puterile, dar ca s-o scoată, pace!...

Şi de asta n-a fost Moldova în veacuri cotropită.

SOBIESCHI ŞI PLĂIEŞII

Odată, un rege polon cu numele Sobieschi se întorcea în fruntea unei oştiri, prin Moldova, spre ţara lui. Sobieschi era trist, căci fusese bătut de turci. Drumul lui era pe lângă Cetatea Neamţului. Când o zări, Sobieschi zise:

— Aceasta trebuie să fie vreun cuib al tâlharilor de moldoveni! Să mergem să-l luăm, ca să nu ne întoarcem acasă fără nici o ispravă.

Un ofiţer de alături îi răspunse:

— Eu aş zice, Măria ta, să lăsăm cetatea în pace şi să ne urmăm drumul înainte, căci n-avem tunuri de cetate!

— Te îngrijeşti că n-avem tunuri? îi răspunse mirat Sobieschi. O vom lua cu mâinile.

Şi dete poruncă să aducă oastea înspre cetate.

în cetate nu erau decât optsprezece păzitori, tot unul şi unul, oa­meni voinici de munte, adică plăieşi. Aceştia, văzând că o oştire vine să intre în cetate, închid porţile şi se gătesc de apărare. începe lupta. Tunurile polonezilor trag necontenit, dar nici plăieşii nu se lasă mai pe jos. Ei răspund cu gloanţe. Fiecare împuşcătură a lor doboară câte un duşman, şi mai ales din ofiţeri, în care ocheau mai mult.

Cinci zile ţinu lupta. Mulţime de poloni picară morţi. Sobieschi credea că se bate c-o armată numeroasă. Dintre plăieşi picară numai zece inşi. Ei însă isprăviseră merindele şi gloanţele. Bieţii oameni fură siliţi să închine cetatea, cu tocmeala, însă, ca Sobieschi să-i lase liberi, să meargă oriunde or voi.

Când porţile cetăţii fură deschise, Sobieschi veni să vază armata cea numeroasă cu care s-a luptat atâtea zile. în loc de oştire multă el văzu numai opt plăieşi, dintre care patru duceau pe umerii lor pe alţi patru, care erau răniţi.

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Sobieschi mirat.

— Optsprezece eram cu toţi, luminate rege! răspunse un plăieş. Zece au murit în luptă, iar ceilalţi opt suntem aici.

— Cum, voi aţi îndrăznit să vă împotriviţi mie şi să-mi omorâţi atâţia viteji? strigă Sobieschi turbat de mânie. Nici nu meritaţi să muriţi de sabie, ci de ştreang! Spânzuraţi-i!

Pe loc, polonii înconjurară pe plăieşi, care, punând jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi priviră cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor.

Un ofiţer polon se apropie cu respect de Sobieschi care şedea mânios şi îi spuse că oamenii nu şi-au făcut decât datoria, şi-au apărat vitejeşte pământul lor şi că, în loc de ştreang, ei sunt vrednici de laudă.

Regele fu cuprins de milă. El îi iertă, zicându-le:

— Voinicilor, sunteţi liberi! Mergeţi şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea să vă împotriviţi cinci zile regelui Poloniei!

IOAN CORVIN ŞI CORBUL

în jumătatea a doua a secolului al XIV-lea trăiau în judeţul Hune­doara trei fraţi: Radu, Mogoş şi Voicu, care erau cneji români. Dintre aceştia, Voicu a plecat la curtea regelui unguresc din Buda, unde a intrat în garda regească. La plecare lăsase pe soţia sa cu un copil mic în faşe şi îi dete un inel, care să-l arate când va veni cu Ioan, căci aşa îl chema, la Buda.

După ce se făcuse băiatul mai mare, plecară la Buda, ca să-l caute pe Voicu. Cu mama şi cu Ioan era şi fratele ei. Mergând pe drum şi fiind cald, hotărâră să se odihnească sub umbra unui copac. Mama şi unchiul adormiră, iar băiatul rămase jucându-se cu inelul. Un corb care era pe copac se repezi la Ioan şi-i smulse inelul sclipicios din mână. Băiatul începu să ţipe, unchiul său se deşteptă, luă iute arcul şi o săgeată şi trase în corb. Corbul căzu străpuns la pământ, cu el împreună şi inelul.

Călătorii îşi continuară drumul şi ajunseră la Buda, unde aflară de tatăl lor.

Regelui îi plăcu de Ioan şi-l dete la şcoală, ca să înveţe carte. Când a fost mai mare, se făcu şi el soldat şi ajunse şi general. în războaiele cu turcii, Ioan s-a arătat foarte viteaz, aşa că regele i-a dat, drept răsplată, mai multe moşii şi castelul Hunedoara. La început îi ziceau şi lui, ca şi tatălui său, Ioan Românul; după castelul Hunedoara îi ziceau Ioan Hunedoreanu; fiindcă îi bătuse într-un rând pe turci lângă Sibiu, îi mai ziceau Iancu Sibiancu. Regele i-a mai dat şi dreptul ca stema sau semnul familiei lui să fie un corb cu un inel în cioc, de aceea îi mai ziceau şi Ioan Corvinul, adică Corbeanul. Mormântul lui Ioan Corvinul e în Alba-Iulia.

în ajunul unei lupte cu turcii, Corvin fu întrebat de unul din ofiţerii săi, dacă armata turcească e mai mare decât cea creştină. Corvin răspunse:

— Aşa poate să mă întrebe numai unul care se teme de umbra sa. La mine a mai fost un ofiţer. Acela însă n-a întrebat cât de mulţi sunt turcii, ci unde sunt turcii.

Şi când unii îl sfătuiau pe Corvin să nu se ia la luptă cu turcii, fiind aceştia prea mulţi, Corvin le zise:

— Dacă vrem să învingem pe mulţi, trebuie să ne batem cu mulţi.

în urmă, fiind întrebat câţi luptători are el în armată, Corvin

răspunse:

— Atâţia câţi ne trebuie să învingem pe duşman.

MATEI LA SĂPATUL VIEI

Pe timpul lui Matei, ţăranii erau foarte asupriţi, căci trebuiau să facă clacă la boieri, adică să le lucreze pe nimic mai multe zile pe săptămână, iar femeile lor trebuiau să lucreze tot pe nimic la curtea boierească. Ţăranii nu-şi puteau vedea de puţinul pământ ce-l aveau ei, aşa că rămâneau tot săraci. Ţăranii mai erau şi bătuţi şi altminteri chinuiţi, iar dacă unul voia să se mute în alt sat, unde era un boier mai cu frica lui Dumnezeu, era oprit. Matei Corvinul nu uitase că şi strămoşii lui au fost ţărani români, de aceea simţea mare durere pen­tru necazurile celor săraci. El a dat poruncă să fie lăsat fiecare ţăran să plece din satul unde erau boieri fără inimă.

— Odată regele stătea la masă, cu mai mulţi boieri. între altele, veni vorba şi despre munca grea a ţăranilor. Unul dintre boieri zise:

— Mă mir că se tot vorbeşte despre munca grea la ţărani! Ce muncă fac ei de e aşa de grea? Că sapă, sau seceră, sau cosesc?

Atunci zise Matei:

— Să poftiţi cu mine la vie, că e tocmai săpatul viei!

Boierii au trebuit să asculte. S-au dus la vie şi fiecare a luat o sapă de la lucrători şi a început să sape. Era cald în după-amiaza aceea, dar fiindcă şi regele săpa cu ei, n-au avut încotro şi au trebuit să sape până către seară. La toţi le curgeau sudorile şi îi dureau mâinile şi mijlocul.

Seara s-au adunat iară la masă cu regele şi atunci i-a întrebat Matei:

— Ei, ce ziceţi, e uşoară munca ţăranului?

— Ba e tare grea, maiestate, răspunseră toţi boierii.

— Atunci fiţi cu mai multă milă faţă de ei!

Dar boierii totuşi îl urau pe Matei, pentru că avea milă de ţărani şi pentru că era român de viţă. Pe ascuns îl batjocoreau, zicându-i crăişor valah. După moartea lui, poporul zicea: „A murit Matei, a pierit şi dreptatea!¹¹

PAVEL CHINEZU

Pe timpul când românii din Transilvania, Banat şi Crişana îşi aveau voievozii lor, în fruntea satelor şi a ţinuturilor mai mici stăteau ju­decii sau cnejii români. în timp de pace, aceştia erau judecători, iar în timp de război, căpitani. Ei erau boieri români, dar nu de cei care asupreau pe ţărani.

Cu timpul, regii Ungariei au început să-i asuprească pe cnejii români, silindu-i să-şi părăsească legea strămoşească, iar cei care nu se supuneau îşi pierdeau drepturile de cneji şi ajungeau ţărani sim­pli. Mulţi se ridicau, prin vitejie, în războaie, iară la rangul de mai înainte. Unul dintre aceştia a fost şi Pavel Chinezu[3].

Pavel Chinezu a trăit pe timpul lui Matei Corvinul. Era din neam de cneaz român. Familia lui Pavel îşi pierduse drepturile de cneaz, aşa că el ajunsese fecior de morar la moara din Ciucea, lângă Criş.

Pavel era atât de tare, încât ridica butoiul cu apă şi bea din el ca dintr-un pahar. Piatra de moară o ţinea în mâini ca şi cum ar fi nu­mai un cârpător de lemn.

Odată au trecut pe lângă moara din Ciucea nişte boieri mari. Fiin- du-le sete, au cerut apă. Pavel a umplut o ulcică cu apă şi, punând-o pe o piatră de moară, le-a dus-o boierilor. Aceştia s-au mirat mult de tăria lui şi unul din ei i-a zis:

— Pagubă, să stea un voinic ca tine la moară! Intră în armată şi luptă contra turcilor!

Pavel a pornit bucuros şi a intrat în armată. în luptele cu turcii s-a dovedit atât de viteaz, încât în curând a ajuns căpetenie de oaste şi mai târziu chiar ban de Timişoara, adică voievod al Banatului.

Odată a fost o luptă mare între turci şi creştini pe Câmpul Pâinii, în judeţul Hunedoara. Armata transilvăneană era p-aci să fie bătută, când sosi Pavel Chinezu în ajutor, cu armata lui de români bănăţeni. în amândouă mâinile cu câte o sabie, el secera pe turci cum se seceră grâul.

îngroziţi, turcii rămaşi în viaţă fugiră în munţi, unde partea cea mai mare din ei fură omorâţi de români.

Iar după luptă, s-a încins între soldaţii creştini un ospăţ mare, la care Pavel a jucat bătuta, ţinând câte un turc în dinţi, subsuoară şi într-o mână.

UN OSTAŞ DE-AL LUI ŢEPEŞ

în timpul luptelor de hărţuială pe care le purta Ţepeş cu turcii, conduşi de însuşi sultanul Mahomed, un soldat român căzu prizoni­er. Sultanul, poruncind să-l aducă înaintea sa, îl întrebă răstit:

— Spune, ghiaure, pe unde se ascunde domnul vostru?

— Pretutindeni şi nicăieri, iar dacă vrei să-l găseşti, du-te de-l caută!

Uimit de răspunsul şi îndrăzneala soldatului, îl întrebă iarăşi:

— Câţi soldaţi are el, de toţi?

— Mai puţin cu unul... Şi dacă vrei să ştii câţi i-au mai rămas, du- te de-i numără!

Tulburat de mânie, sultanul strigă bătând din picior:

— Dacă nu vrei să spui, ghiaure, voi porunci să te spânzure.

— Aceasta e pedeapsa care o merită orice soldat care se lasă a fi prins.

Văzând că n-o scoate la cale cu asprime, sultanul zise cu glas dulce:

— Ascultă, ghiaure, îţi dăruiesc viaţa, îţi dau avere şi te fac paşă în ţările mele, numai spune-mi ce te-am întrebat!

— Nici spânzurătoarea, nici comorile şi nici însuşi tronul tău nu mă vor face să-mi vând ţara şi pe domnul meu.

— Toţi soldaţii lui Ţepeş sunt isteţi ca tine?

— Din toţi, eu sunt cel mai prost, căci altfel eram şi eu ca ceilalţi: mort ori liber.

Văzând Mohamed atâta curaj şi credinţă, rămase gânditor; întor- cându-se către paşalele din jurul său, zise cu întristare:

— Dacă Ţepeş ar avea o sută de mii de soldaţi ca acesta, de mult ne-ar fi gonit din Europa!

Mohamed porunci apoi să scoată pe soldat din fiare, îi dărui o pungă cu bani de aur şi-l lăsă liber.

Soldatul trecu mândru printre şirurile musulmanilor şi se duse la ai săi.

Hei, măre! Era rău din partea turcilor, pe vremea lui Vlad Ţepeş! Veneau turcii şi luau oamenii în zălogire, ori să-i facă soldaţi de-ai lor; ba luau şi vitişoare d-ale noastre: tot din zece oi, una.

Şi ce era mai bun şi mai din belşug, pe vremea aceea, decât oaia? Ea săraca:

„Vine vara, te-ndulceşte;

Vine iarna, te-ncălzeşte...“

Era aşa de mult laptele, că pe atunci moşii noştri făceau mămăliga cu lapte, în loc de apă, că era mai ieftin laptele!

Şi d-aia avea Vlad-Vodă necaz pe turci.

îi căuta, pe rudă, pe sămânţă, şi cum îi prindea, îi trăgea în ţeapă.

Vlad-Vodă pedepsea şi pe boierii care îşi dădeau de multe ori coatele cu turcii, ori nu se purtau cinstit cu oamenii d-alde noi.

Odată, ca să-i prindă mai lesne, a făcut un ospăţ mare şi a chemat la el pe boierii pe care avea pică.

Cum au venit ăia, el i-a tras în ţeapă!...

CÂND A FUGIT ŢEPEŞ PESTE MUNŢI

... Şi dacă s-a văzut copleşit de numărul cel mare al turcilor, în care zadarnic secerase o noapte întreagă, cu gând că i-o răpune, a dat viteazul porunci să se ascundă în codri ce brumă de oaste îi mai rămăsese. Apoi, în fruntea ei şi pe poteci ascunse, a mers Măria sa în munţi la cetatea ce-şi clădise pentru vremuri grele şi care-i purta nu­mele: Cetatea lui Ţepeş. Acolo s-a închis între ziduri şi, stând zile în­tregi, se ruga întruna lui Dumnezeu să aducă vremuri mai bune pen­tru neamul nostru şi plângea cu multă jale, gândindu-se la vitejii căzuţi în luptă cu păgânii.

Turcii însă s-au luat după el şi, cercetând, i-au aflat culcuşul sus în munţi, pe valea Argeşului. Şi atunci s-au pornit cu toţii, câtă frunză şi iarbă; iar când s-au apropiat de culcuşul lui vodă, au tăbărât mai în vale. Apoi căpetenia lor şi-a ales câţiva turci pe sprânceană şi i-a pornit pe dealuri, mai în apropierea stâncii pe care era aşezată cetatea, să cerceteze cam câţi voinici ar avea vodă şi în care loc anume ar putea aşeza tunurile, ca de acolo să poată bate păgânii cetatea mai cu fo­los. Căutau, vedeţi dumneavoastră, locul cu norocul, de unde să silească pe Ţepeş a ieşi din ascunzătoare, ca să poată fi răpus.

Dar nu le-a ajutat Cel-de-Sus.

Că s-au dus ei, turcii, nu-i vorbă, şi, cercetând, au găsit tare bun dealul Pietrăria, mai în partea cealaltă de unde e stânca pe care se vede cetatea; bun pentru tunuri, fiind mai înalt decât stânca de care ne fu vorba, şi bun pentru că dealul Pietrăria putea folosi şi ca drum de căruţe.

Dar între turcii trimişi ca iscoade era şi un nepot al celui urmărit, nepot pe care Vlad-Vodă îl ştia de mic între turci.

Şi „sângele apă nu se face“, dar iubirea de neamul şi de ţara lui era mai tare decât iubirea ce-o fi avut-o de păgânii care-l crescuseră. Deci, ştiind că peste două zile turcii au să bată cu puteri mari cetatea în care erau nădejdile neamului său, ce şi-a zis nepotul?

— O, Doamne! Cum să-l scap de urgia turcească? Oare n-ar fi bine să-i dau de veste chiar de-aici, de pe Pietrărie?

Şi tot socotindu-se el, a luat o săgeată şi a scris pe ea, cu ce s-o fi priceput, numai câteva vorbe: „Află, unchiule, că turcii sunt pe aproape. Peste două zile or să bată cetatea cu tunurile şi or pune în primejdie şi viaţa Măriei tale. Fugi!“

A pus apoi săgeata în arc şi, furişându-se de tovarăşi, colea pe înse­rate, a azvârlit-o cu putere în cetate. A avut grijă însă să pândească vremea când vodă şedea la masă şi se vedea faţa la lumina unui sfeşnic şi a mai avut grijă ca, ochind în lumina sfeşnicului, să îndrepte săgeata chiar prin fereastră, înăuntru.

Şi n-a greşit ţinta, căci săgeata a căzut chiar lângă picioarele lui Ţepeş. Când a intrat pe fereastră, s-a stins lumânarea şi s-a speriat Măria sa.

— Doamne, ce să mai fie şi asta?

Dar dezmeticindu-se, a aprins iar lumina, a dibuit pe jos unde auzise zgomotul şi, găsind săgeata, a citit răvaşul nepotului.

— Trebuie să plecăm, băieţi! a grăit vodă, sărind în sus ca ars. Şi fiindcă nu cunoşteau bine cărările şi împrejurimile, mult s-a bucurat Măria sa când a văzut că se găsesc în cetate şi câţiva români din satul vecin, astăzi satul Aref. Cu ei s-a sfătuit Ţepeş: cum să plece, pe unde să plece şi cum să facă să nu-i afle turcii urma.

— Eu, zice un român mai tânăr şi mai îndrăzneţ, după ce se înţeleseră pe unde să apuce,te sfătuiesc, Măria ta, să potcoveşti toţi caii cu potcoavele întoarse şi apoi să fugiţi, că numai aşa ţi-or pierde păgânii urma!

— Bine ai grăit, voinice! Aşa o să fac, a glăsuit vodă şi, după ce au făcut cum au fost povăţuiţi, au dat pinteni cailor şi au plecat pe muscele în sus, peste munţi, în Ardeal, cu gândul că doar-doar, aco­lo fiind tot creştini, or găsi oaste şi mai multă ca să izgonească pe turci de aici.

Drept mulţumire către românii cu care s-a sfătuit în acele zile grele, a avut vodă grijă ca, înainte de a pleca, să lase o carte de danie, carte scrisă pe piele de iepure. Prin ea dăruia acelor viteji toţi munţii din împrejurimi.

Mare parte din aceşti munţi sunt stăpâniţi şi azi de locuitorii Are- fului.

Acu, să nu uităm vorba. După două zile de la trimiterea săgeţii scrise, au venit turcii de au aşezat la Pietrărie tunurile şi au început să bată cu putere în cetate. Dar abia după multă vreme şi după multă caznă au dărâmat-o, lăsând-o cum e azi. Şi mare le era bucuria că or pune mâna pe vodă şi pe oastea lui.

Când caută însă, ce să prindă? înăuntru nici pui de domn, nici picior de om!

— Căutaţi, mă, prin apropiere, că trebuie să fi fugit!

Scotocesc în toate părţile, cu de-amănuntul, că i-ar fi găsit şi în

gaura de şarpe să se fi ascuns. Care nu le fu însă mirarea când, cercetând urmele cailor, le-au văzut că merg toate în cetate, nu afară? Potcoavele întoarse fuseseră ele bune la ceva!

— Mare minune! Strigară turcii şi spuseră mai-marelui tărăşenia.

— Căutaţi, băieţi, tot prin cetate, că... cine ştie unde-or fi ascunşi ghiaurii?!

Şi atunci iar răscolesc ăia tot, tot, prin pietre şi pe sub pietre; socotesc în sus şi în jos, răcnesc şi strigă numele aceluia de care tresă­reau şi în somn. Dar zadarnic: „Vodă nu răspunde, că n-are de unde.“

Dacă nu-l găsesc, vin de spun căpeteniei.

— Bre, bre, bre! zice acela. Hai, bre, să ne cărăbănim de pe aici, că, după câte-mi dau cu părerea, ghiaurii ăştia trebuie să fi intrat în pământ!

VLAD ŢEPEŞ ŞI SOLII TURCEŞTI

Se spune că pe timpul domniei în Ţara Românească a lui Vlad- Vodă Ţepeş, sultanul Mahomed al II-lea a trimis nişte soli.

Aceştia, după ce au intrat în sala de primire a domnului român şi se închinară după obiceiul lor, nu-şi scoase fesurile din cap. Atunci Ţepeş îi întrebă:

— De ce vă purtaţi voi aşa? Aţi venit înaintea mea să-mi faceţi mare necinste.

Iară solii turceşti răspunseră într-un glas:

— Aşa este obiceiul la stăpânitorii ţării noastre.

Ţepeş-Vodă le spuse atunci:

— Vreau şi eu să întăresc obiceiul vostru, ca să-l ţineţi şi mai tare.

Porunci atunci la slujitorii săi să-i aducă cuie îndată, ca să întărească

cu ele fesurile solilor în cap.

După ce făcu lucrul acesta, dete drumul solilor zicându-le:

— Mergeţi şi spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte ţări şi la alţi stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu vroim să i le primim.

DREPTATEA LUI VLAD ŢEPEŞ

Pe timpul domniei lui Vlad Ţepeş, un neguţător care se afla în călătorie pe la noi spuse să se strige pe la răspântii că a pierdut o pungă cu o mie de lei. El făgădui o sută de lei aceluia care o va găsi şi i-o va da. Nu trecu mult şi un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau mulţi români pe vremea lui Ţepeş, se arătă păgubaşului şi-i zise:

— Jupâne neguţător, mergând pe cale, la cotitura drumului de la răscrucile din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta. Eu socotesc că e a dumitale, deoarece am auzit strigând că ai pierdut o pungă cu bani.

— într-adevăr, a mea este, şi-ţi foarte mulţumesc că mi-ai adus-o.

Neguţătorul, începând să numere banii, se frământa cu mintea cum

ar face să nu dea suta cea de lei făgăduită.

După ce numără toţi banii, îi puse la loc în pungă, apoi zise celui ce i-o adusese:

— Am numărat, dragul meu, şi am văzut că dumneata ţi-ai oprit făgăduiala. în loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Şi bine ai făcut, căci era dreptul dumitale.

— Jupâne neguţător, a răspuns creştinul. Rău şi fără cale zici dum­neata că-ţi lipseşte din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o, să mă uit câţi bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o!

— îţi spusei, zise neguţătorul, că am pierdut punga cu o mie de lei şi mi-ai adus-o cu nouă sute. Asta e!

Omul nu mai zise nimic, ci ieşi şi se duse drept la vodă, spre a se tângui.

— Măria ta, zise el, nu mi-a dat suta de lei cea făgăduită şi nu mi-e ciudă atât pentru suta de lei, cât mi-e ciudă că mă bănuieşte a nu fi fost om de omenie. Eu am fost curat ca argintul şi nici prin gând nu mi-a trecut să mă ating de lucrul altuia.

Vodă pricepu tertipurile neguţătorului şi porunci să i-l aducă. Ascultând şi pe unul, şi pe altul şi punând vorbele ambilor în cumpăna dreptăţii, văzu în care parte bate. Apoi, uitându-se ţintă în ochii neguţătorului, zise:

— Dacă tu, jupâne neguţător, ai pierdut o pungă cu o mie de lei, iar acesta a găsit una cu nouă sute, este dovedit că această pungă nu este a ta. Tu, creştine, ia punga cu banii ce i-ai găsit şi s-o dai aceluia care se va arăta că a pierdut o pungă cu nouă sute de lei; iar tu, jupâne neguţător, aşteaptă până se va găsi punga cu cei o mie de lei, ce zici că ai pierdut-o!

Aşa se şi făcu, căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-Vodă Ţepeş judecase.

Neguţătorul o păţi cât de bună şi se căi în toată viaţa de fapta neomenească ce săvârşise.

PETRU RAREŞ

Pe malul Brateşului, într-o colibă mică, acoperită cu frunzari, creştea tânărul Petru Rareş, umbrit şi încălzit de dragostea maică-si şi, întocmai ca o mlădiţă de stejar răsărită în pământ prielnic, se făcea, văzând cu ochii, tot mai frumos şi mai voinic. Era acum de douăzeci de ani. Flăcăii de primprejurimi îl puneau întotdeauna în fruntea lor şi la joc, şi la treabă, căci, dintre toţi, el era cel mai vânjos la trup şi mai dibaci la minte.

Pletele lui negre cădeau pe umăr întocmai ca o coamă de leu şi în ochii lui focoşi ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor şi dorul de a le învinge.

Maică-sa, Domnina, îl învăţase carte, căci ea, deşi se îndeletnicea acum cu pescuitul, în tinereţea ei fusese avută şi trăise cu lumea cea de soi.

Cerinat, un om cărunt la cap şi înăsprit de muncă, argăţea de ani îndelungaţi la Domnina şi de mult ce se deprinsese cu Petru, crescân- du-l de mic pe braţe, îl iubea ca pe ochii din cap.

De câte ori Petru se ducea la vânat sau la pescuit, Cerinat tre­buia să-l însoţească. El îl priveghea, îl ajuta, îl apăra de toate prime­jdiile în care furtunaticele lui tinereţi îl aruncau cu nesocotinţă, şi nu o dată l-a scos din fundul Brateşului, cu sufletul la gură; nu o dată l-a scăpat, abia nesfâşiat, din gura fiarelor sălbatice, ba chiar într-o zi îndrăzneţul copilandru pierdu un deget de la mâna dreaptă, rupt de colţul unui lup.

în zadar căuta maică-sa să astâmpere pornirile lui învăpăiate. El nu trăia cu plăcere decât în primejdie şi nu visa decât lupte şi biruinţe.

— Mamă, zise el într-una din zile, spune-mi de ce mi se bate ini­ma aşa de tare în piept?... De ce ochii mei nu găsesc destul loc de privit împrejur?... Vezi tu vulturul acela de sus, care zboară printre nori? în locul lui, mamă, aş vrea să fiu, să zbor şi eu după placul meu. El stăpâneşte lumea cu aripile, iar eu ce sunt aici? Numai dor, fără putere.

— O, drag de copilaş, răspunse Domnina, cruţă-ţi tinereţile. Tu nu ştii ce-i scris în cartea vieţii. Poate că Dumnezeu a pus degetul pe fruntea ta şi dacă sânge de viteaz va fi să curgă prin vinele tale, nu-l cheltui de pe acum. A veni vremea, când îţi vei da zbor inimii şi vei fi vultur între oameni...

VISUL LUI PETRU RAREŞ

După moartea lui Ştefan cel Mare, a urmat pe tronul Moldovei fiul său, Bogdan, apoi fiul acestuia, Ştefăniţă-Vodă şi în urmă, Petru Rareş — frate cu Bogdan.

Despre Petru Rareş se povestesc următoarele:

Fiind frate vitreg cu Bogdan-vodă, Petru Rareş nu a putut trăi la curtea domnească, ci a trebuit să plece în lume. Fiind om harnic, el s-a ocupat cu comerţul, cumpărând peşte la Galaţi şi aducându-l spre vânzare, cu carele, în nordul Moldovei.

într-o seară, poposind cu carele de peşte lângă râul Bârladului, s-a culcat obosit de drum. A visat că dealul aflat de cealaltă parte a Bâr­ladului şi cel de dincoace erau de aur, cu dumbrăvi cu tot, şi amândouă se închinau lui. Dimineaţa, deşteptându-se din somn, a povestit visul argaţilor săi de la care. Aceştia au zis:

— Bun vis ai visat, jupâne! Cum vom sosi la Iaşi şi la Suceava, vom vinde tot peştele.

Au înjugat apoi boii şi au dat să pornească; dar ce să vezi! înspre Rareş venea o ceată mare de boieri şi oameni din popor, care strigau cu toţii:

— Trăiască domnul nostru, Petru-Vodă!

Murise Ştefăniţă-Vodă şi poporul alesese ca domn pe Petru.

Acesta a dăruit carele, cu peşte cu tot, argaţilor, şi a plecat la Suceava, unde era scaunul domniei.

Petru Rareş a fost un domn viteaz, care a avut multe lupte cu leşii şi cu ungurii. A fost cel dintâi domn care a vrut să unească Ardealul cu Moldova. Dar nu a putut, pentru că turcii l-au ameninţat cu război, de va încerca aceasta.

PETRU RAREŞ ŞI ARCAŞUL

Odată, Petru Rareş se îmbrăcase în haine scumpe, ostăşeşti, şi ieşi singur într-o butcă, spre a se plimba pe aci, pe colea, prin împrejurimile Sucevei. Pe când se înapoia în oraş, începu o ploaie mare.

Un arcaş care venea spre Suceava îi făcu semn să stea. Vodă opri numaidecât caii, iar arcaşul, fără să-l cunoască, îi zise:

— Te rog, prietene, ia-mă şi pe mine în butcă, fiindcă ploaia îmi prăpădeşte hainele pe care azi le-am îmbrăcat pentru prima oară.

— Bucuros, răspunse Rareş, făcându-i loc. Dar de unde vii?

— De la conacul domnesc, din Munţii Dornei, unde am fost de pază.

— Şi cum ai petrecut acolo, în timpul cât ai stat?

— Nici nu se poate mai bine. Chiar azi, înainte de plecare, am pescuit din iazul conacului câţiva peşti al căror gust nu-l mai uit.

— Şi ce neam de peşte?

— Ghici! zise arcaşul.

— Poate că somn?

— A! ceva mai bun.

— Atunci lin?

— Ceva mai bun.

— Şalăi, mrene...?

— Ceva cu mult mai bun.

— Ei, dacă este aşa, să mă crezi că nu pot ghici.

— Atunci să-ţi spun eu; erau păstrăvi.

— Păstrăvi din iazul Măriei sale!

— Da, răspunse arcaşul.

Altcineva să fi fost în locul lui Rareş ar fi pedepsit poate pe arcaş, el însă nu numai că nu-l pedepsi, dar intrând în Suceava şi văzând că ploaia nu încetase, zise arcaşului:

— Ia spune, prietene, unde stai, căci voi să te duc până acasă.

— A! îţi mulţumesc, prietene, dar eu şed prea departe şi...

— Nu, nu, îl intrerupse Rareş, lasă vorba şi arată-mi uliţa şi casa. Arcaşul nu se mai împotrivi şi merseră înainte.

Pe drum începură iarăşi vorba.

— Fiindcă te văd om atât de bun, zise arcaşul, aş dori să te cu­nosc. Spune-mi, cine eşti?

— Acum, zise vodă, ghiceşte şi tu cine sunt eu.

— Eşti ostaş, nu-i aşa?

— Ba da, tocmai.

— Eşti sutaş?

— Ceva mai mult.

— Şetrar?

— Mai mult decât atât.

— Armaş poate?

— Nu, ceva şi mai mult...

— De fel, zise arcaşul sfiindu-se, nu cumva eşti hatman?

— Ba nu, şi mai mult.

— Doar n-ăi fi vodă?

— Da, chiar el însuşi, răspunse Rareş râzând.

— Vai de mine! Zise arcaşul înspăimântat şi dete să sară jos.

— Stai! Acum, după ce mi-ai mâncat păstrăvii şi te-am adus în butcă, cred şi eu că ai vrea să scapi de mine, dar nu se poate, trebuie să mergem împreună până la tine acasă!

Şi astfel arcaşul fu silit să stea în butcă până la locuinţa sa. Când se dete jos, nu ştia cum să îngenuncheze şi să ceară iertare.

MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul era fiu de domn dar, murindu-i părinţii, a rămas al nimănui, că neamurile lui vroiau să i se piardă de urmă, pentru că aveau presimţire că din Mihai avea să iasă un om mare. A rămas bie­tul băiat pe la casele oamenilor, ca orişicare băiat orfan. Umbla toată ziua cu alţi băieţi, prin munţi, cu oile şi caprele, fluierând şi fâşcâind.

într-o primăvară, pe la un Ispas, suia c-o turmă de oi pe un deal şi numai ce vede într-un mijloc de poieniţă o mulţime de şerpi şezând toţi cu capurile laolaltă, făcând un bâzâit fioros, într-un muşunoi de spume. Acolo se strânsese douăzeci şi patru de şerpi, să facă mărgea. Mihai Viteazul auzise de la moşnegii satelor că şerpii se strâng în fiecare an şi fac mărgea, şi dacă se întâmplă om pe-ndemână şi ia mărgeaua din coada şarpelui celui mai mare, pe ce gândeşte, pe aceea are noroc.

Mihai auzise de pe la oamenii de prin sate că el n-ar fi de neam prost, că din ura ce purtau cu părinţii lui celelalte neamuri l-au dezmoştenit pe el, ca să le rămână averea lor şi să n-aibă teamă ca, făcându-se el mare, să le fie lor primejdios.

Când a văzut Mihai şerpii făcând mărgea, toate acestea i se oglin­deau înaintea ochilor; sta ca înlemnit în marginea poieniţei şi se gândea cum să pună mâna pe mărgea şi să-şi îndeplinească dorinţa de a se răzbuna pe toţi făcătorii de rele şi de-a curăţi ţara de păgâni, că pe-atunci ţara era stăpânită de turci.

Cum şedea băietul aşa gânditor, numai ce vine un corb şi se pune pe umărul lui şi, nimic mai mult, se repede în mijlocul şerpilor, ia mărgeaua în cioc şi zboară în sus. Atunci Mihai, în buimăceala ceea, uită de şerpi şi se ia la fugă încotro zbura corbul.

Mihai fugea necontenit, ca să nu piardă corbul din ochi, şi nu simţea că pe unde mergea, trecea prin

„Păduri întunecoase Şi văi prăpăstioase,

Prin târguri şi sate,

Rămânând la spate Ţara Muntenească,

Cu viţă domnească".

Şi corbul nu s-a oprit până în oraş la Ţarigrad. Şi, când a ajuns în marginea oraşului, corbul a lăsat mărgeaua jos, dinaintea lui Mihai.

în momentul acela tocmai trecea pe acolo împăratul turcesc, în butcă cu şase cai, şi cunoscând pe Mihai că e copil de român, l-a luat la el ca să-l crească şi să-l treacă la legea turcească. Şi aşa a şi fost. Mihai, deşi trecuse la legea turcească, că n-avusese încotro cârni, dar el credinţa creştinească o păstra în inimă şi cu ea în inimă a şi murit.

Mihai slujea la curtea împăratului turcesc, creştea şi se întărea pe fiecare zi, aşa că şi împăratul se mira de frumuseţea şi înţelepciunea lui Mihai.

Când a ajuns la vârsta de douăzeci de ani, era de trei palme între ochi, căciula pe cap din trei piei de urs şi cojoc din treizeci de piei de berbec; paloşul şi cămaşa de za cântăreau trei măji.

După ce a trecut de vârsta de douăzeci de ani, pe Mihai l-a pălit dorul de ţară şi de răzbunare şi ştia că în grajdurile împăratului turcesc era un cal năzdrăvan. A mers, l-a luat şi, încălecând pe el, a venit în Ţara Muntenească, a curăţit-o de păgâni şi de făcători de rele, de cei ce îl dezmoştenise şi de toţi cei ce trăiau din munca altuia, iar în urmă a ajuns domn peste Ţara Românească şi a domnit şapte ani. Şi, într- acei şapte ani, s-a luptat şi a biruit şapte crai şi împăraţi, a zidit şapte biserici şi mănăstiri, ca să fie numele lui neuitat şi pomenit în veci.

MIHAI VITEAZUL ŞI TĂTARII

Cu oastea lui venise odată Mihai Viteazul până-n părţile noastre şi se înşirase oastea pe coastă. Iar Mihai întinsese o masă mândră cu mai-marii oştirii şi acolo grăiau căpitanii lui, tot ridicând şi ciocnind paharele.

— Să trăieşti, Măria ta, şi să stăpâneşti de-acu’ ţara numa-n pace şi noroc! Ca iată, pe turci i-am bătut şi pe tătari aşijderea, iar aici, la munte, chiar duşmanii să vie, iute-iute le luăm piuitul.

Mihai le mulţumi, îi lăudă pentru isprăvile lor şi le spuse să aibă totdeauna nădejde-n Dumnezeu, că el e mare şi puternic, apoi îi rugă frumos să puie oastea-n rânduială, de pază, că el vrea să aţipească puţin.

Zis şi făcut.

N-apucă însă să adoarmă domnul, ca de când m-apucai să vă spun, şi iată din vale venea în goana mare o oaste de tătari. Erau mulţi ca frunza şi veneau în grabă, chiar spre muntele Pleaşă.

Apoi, cum zăriră oastea lui Mihai, tătarii sloboziră un tun. Căpe­tenia tătarilor însă, ca mai-marele lor, se afla mult mai devale, în Pri- boiu, şi d-aia Mihai, când pricepu ce şi cum şi văzu atâta liotă de lifte păgâne, ce se gândi: „Mare eşti, Doamne. Da eu, numai cu mâna asta de oameni ai mei, n-o să pot răzbi repede. Să văz. Oare n-oi găsi vreun mijloc?"

Şi tot socotindu-se Mihai, odată chemă pe un ostaş d-ai lui şi-i porunceşte:

— Du-te repede acolo devale, în lagărul tătăresc, la Priboiu. Aco­lo să dai hârtia asta în mâna căpeteniei tătarilor. Ai înţeles?

— înţeles, Măria ta, zice ostaşul şi se duce ca vântul, iar vodă se întoarce către boieri şi le spune:

— Ştiţi ce-am scris în hârtie?

— Ce?

— Le-am scris să nu vie la luptă acum, ci mâine, să ne încercăm puterile.

— Păi o să fie aşa de proşti?

— Să-i vedeţi.

Aşa. Ostaşul s-a dus în tabăra tătărească şi a dat hârtia cu pricina. Iar tătarii, când au văzut, nu-şi găseau locul de bucurie. „O să ne mai odihnim o noapte şi o să aibă vreme şi ajutoarele să vină!"

în vremea asta, Mihai punea de închidea muntele şi oprea Dâm- boviţa, punând şi stăvilar. Aşa, apa venea în susul Dâmboviţei, din­colo de stăvilar, mare, mare, să poată umbla o mie de mori.

Când văzu asta, Mihai, care era cu toţi ai lui pe munte, se odihni în pace şi dormi fără grijă.

Aşa. Cum se ivi ziua următoare, tătarii, care se înmulţiseră şi erau câtă frunză şi iarbă, plecară pe Dâmboviţa în sus, să se bată cu oas­tea lui Mihai, cum le fusese vorba.

Dar au cercetat ei încoa, încolo, în sus şi-n jos, fără să-i dea de urmă, că oastea românească era sus pe munte şi nimeni nu le putea arăta cărarea pe unde să urce acolo.

Şi au tot cercetat. Acu, aproape de Cetăţenii-din-Vale era un cârciumar care se chema Baciu. Au început tătarii să-l strângă-n chingi şi să-l cerceteze.

— Unde este, măi, Mihai? Că hârtia i-am primit-o, dar oastea nu i-am văzut-o.

— Este, zise Baciu, când văzu că nu mai scapă, este sus pe Piatră, cu toată oastea, strânsă buluc, ca o ceată. Dacă vă luaţi acum la luptă, măi tătarilor, n-aţi câştiga nimic. Dar ascultaţi-mă pe mine.

— Cum?

— Opriţi oştirea la noapte, că le câştigaţi pe toate.

Tătarii, şi acu proşti de dau în gropi, ascultară de povaţa lui Baciu şi se opriră la Cetăţenii-din-Vale, fără să-şi dea cu socoteala de planul lui Baciu.

Le spusese aşa, ca să fie timp şi mai îndelungat, să se strângă şi mai multă apă în susul stăvilarului.

Aşa. Iar Baciu se urcă sus pe Pleaşă la Mihai, care îşi făcuse divan chiar pe valea lui Coman.

— Doamne, Măria ta! Fii pe pace de-acu; pe tătari i-am mai oprit o toană.

Şi atunci când Mihai socotea că tătarii toţi sunt tăbărâţi, odată a ridicat stăvilarul şi a dat drumul apelor.

Pe urmă!

Ca pe multe mi-i ducea la vale Dâmboviţa pe toţi tătarii. îi luase tocmai pe când ei dormeau fără grijă. Până la ziuă nu s-a mai aflat nici un picior de tătar prin împrejurimi. Ba să nu mint; ieşea câte unu, la mal, umflat şi înţepenit pentru totdeauna.

Şi iacă... aşa s-a descotorosit Mihai Viteazul şi de tătari.

RĂSPLATA DOMNEASCĂ

Matei-Vodă Basarab avea obiceiul de a se plimba adesea prin ma­halalele Bucureştilor, schimbat în haine, pentru a nu-l cunoaşte ni­meni.

într-o zi întâlni o fetiţă palidă la faţă, cu ochii înecaţi în lacrimi. Oprind-o în cale, o întrebă:

— Unde te duci, dragă copilă?

— în târg, boierule, să vânz hainele ce mai avem, iar cu banii ce voi prinde pe ele, să cumpărăm pâine.

— Dar tatăl tău nu lucrează, ca să nu mai fiţi nevoite a vinde lu­crurile din casă?

— Eu n-am tată, căci a murit în războiul de la Finta. Dacă trăia el, noi nu ajungeam astăzi în aşa lipsă.

Matei Basarab, pătruns de milă, adaose:

— Cred că vodă nu v-ar fi lăsat fără ajutor, dacă ar fi aflat despre nenorocirea voastră; ba, chiar acum dacă ar afla, el n-ar putea suferi ca soţia unui vrednic ostaş al său, care şi-a dat viaţa pentru ţară, să îndure sărăcia şi o copilă orfană să plângă pe drumuri. Nu, vodă e om bun, iubeşte dreptatea şi răsplăteşte întotdeauna vitejia ostaşilor.

Matei întrebă apoi pe fetiţă cum l-a chemat pe tatăl său şi unde şade. După aceea îi zise:

— Să faceţi în grabă o jalbă în care să arătaţi împrejurarea voa­stră şi s-o daţi lui vodă, prin vreunul din boierii săi.

— Ah, boierule! Nu mai ţin minte câte jălbi a făcut biata mamă şi pe câţi de-ai curţii domneşti i-a rugat ca să le dea lui vodă. La început toţi îi făgăduiau, dar mai târziu, unul spunea că nu a găsit timp po­trivit spre a vorbi cu vodă, altul că i-a vorbit, dar Măria sa n-a hotărât nimic...

— V-au minţit aceşti ticăloşi, zise cu mânie Basarab. Sunt sigur că nici una din jălbi nu i-au dat şi nici măcar o vorbă n-au pus pentru voi. Să mai faceţi încă o jalbă şi mâine, înainte de amiază, s-o aduci la palat, unde te voi aştepta negreşit! Deocamdată să nu vinzi aceste haine. Du-te acasă şi fii încredinţată că vei căpăta ajutor din partea Măriei sale, dacă va fi adevărat tot ce mi-ai spus.

— Prea bine, zise fetiţa, dar pentru deseară n-avem nici o fărâ- mitură de pâine.

—Iată, vă împrumut eu cu această sumă, şi vodă îi dete doi gal­beni. Apoi se făcu nevăzut.

Copila, plină de bucurie, puse banii în mâna mamei sale şi, spunându-i întâmplarea, amândouă se mirau şi se întrebau cine să fie binefăcătorul lor.

Un vecin însă le spuse că acela trebuie să fie însuşi vodă, căci el a mai făcut asemenea fapte.

Biata copilă, auzind cuvintele vecinului, începu să se îngrijoreze, fiindcă îndrăznise să vorbească cu vodă fără nici o sfială. A doua zi, cu multă greutate, mama sa o hotărî a merge la palat.

Matei Basarab cercetase de cu seară şi aflase despre tatăl fetei, despre faptele lui vitejeşti şi despre starea de sărăcie a celor două fiinţe nenorocite.

îndată ce el zări pe fetiţă şi pe mama ei, porunci să le cheme în palat. Aci le dete în mână un hrisov domnesc şi le zise:

— Ţineţi hrisovul acesta! El vă dă dreptul la o pensie din vistieria ţării şi să ştiţi că aşa răsplăteşte vodă pe toţi aceia ai căror părinţi sau soţi s-au jertfit pentru ţară.

MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.

Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obi­ceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate, şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu cai frumoşi.

Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-i întreba el.

Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanu­lui, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.

într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba cea albă ca zăpada. Pe când ţinea încă în mână pieptenele de fildeş, văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori înjunghiaţi, şi în grabă îşi chemă feciorii:

— Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea!

El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cum­natul său, vistierul Văcărescu.

Era înainte de Paşte. Fură târâţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi acolo până la august.

Brâncoveanu şi Văcărescu erau supuşi în toate zilele la cele mai înfricoşate chinuri, că nu voiau să spună unde şi-au ascuns bogăţiile, căci turcii nu găsiră cât credeau că vor găsi, cu toate că răscoliseră şi jefuiseră tot. în sfârşit, turcii înţeleseră că nu mai aveau ce dobândi de la dânşii prin silă şi îi înştiinţară să se pregătească de moarte.

Brâncoveanu adună pe feciorii săi în juru-i şi le vorbi astfel:

— Şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne în­grijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Cristos pentru noi şi de ce moarte a murit! Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pen­tru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!

Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dânsul la sultan.

Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe.

— Brâncovene, zise dânsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara neatârnată? Spune!... Adevărat este că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpân?... Dezvi- novăţeşte-te!

— De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dum­nezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe pământ, uită-te acum ce sunt!

— Brâncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; nici unul din neamul tău nu va scăpa cu viaţă.

— Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mâna ta...

Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte maho­medanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu trei plecăciuni şi zise:

— Stăpâne, noi avem un obicei, anume că osânditul poate fi ier­tat, dacă îşi schimbă legea şi se dă la sfânta noastră credinţă.

— Brâncovene, zise sultanul, leapădă-te de câineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi!

— Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă!

— Atunci, pregătiţi-vă de moarte! strigă sultanul încruntându-se.

Şi porunci ca să pună mâna întâi pe Văcărescu.

— Fă-te turc şi leapădă-te de stăpânul tău, ca să fii şi bogat, şi fericit!

— Un Văcărescu nu îşi trădează domnul şi biserica! strigă acesta.

Şi îşi plecă capul de i-l tăie.

După aceasta turcii puseră mâna pe al treilea fiu al lui Brân- coveanu, un băiet falnic cu ochii negri, plini de foc şi cu un păr negru ca pana corbului.

Mustăţile abia îi mijeau.

— Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul, şi te cruţ!

— Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el.

Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli până dinaintea picioare­lor tatălui său.

Acesta oftă din adâncul inimii şi zise:

— Doamne, facă-se voia ta.

Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui său. Bătrânul îngălbeni de teamă, ca nu cumva fiul său să slăbească, dar el ridică spre dânsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se:

— Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina inimii mele slabe şi sângelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci, până ce nu-ţi voi cere iertare!

Faţa bătrânului se însenină iarăşi şi, binecuvântându-l, îi zise:

— în ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu!... Du-te la Dumnezeu!

Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gâde. Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era înconjurată de o barbă mare, se uită la cadavrul fratelui său şi îl podidiră lacri­mile. Sultanul băgă de seamă.

— Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit!

Fiul lui Brâncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci făcu el singur semn călăului să-i taie capul, care, când căzu, stropi cu sânge pe sultan. Brâncoveanu oftă adânc şi zise:

— Doamne, facă-se voia ta!

— Brâncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămâne. Gândeşte-te bine!

Brâncoveanu se uită la copilul cel plăpând, îşi văzu soţia leşinată, îşi văzu fetele plângând în hohot, dar răspunse fără şovăire:

— Facă-se voia Domnului!

— Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi!

Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobândească de la privirea lui curaj şi putere.

— Eu mor bucuros, tată, strigă dânsul cu vocea limpede. Sunt mic, într-adevăr, dar sunt din neamul tău!

Şi se rostogoli şi capul lui.

Atunci i se duse şi puterea bărtânului. Căzu în genunchi, trase la sânu-i pe fiii ucişi, îi mângâie şi îi sărută, se jeli, îşi chemă copiii drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic:

— Mi-aţi omorât, păgânilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpă­dească iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe faţa pământului, cum se risipesc norii la bătaia vântului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici copiii să vi-i puteţi mângâia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în veci!... Aşa să m-auză Domnul!

Atunci sultanul şi oamenii lui se mâniară. Rupseră în bucăţi veşmintele cele bogate de pe corpul bătrânului domn şi începură să-i jupoaie pielea de pe corp. Nici un ţipăt, nici un vaiet nu ieşi din gura lui, în timpul acestui chin îngrozitor. în sfârşit, umplură pielea cu paie, o puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigând:

— Ghiaur, câine de creştin! îţi cunoşti pielea?

Atunci Brâncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi zise:

— Carnea puteţi s-o sfâşieţi în bucăţi, dar totuşi Constantin Brâncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnin- du-se întru Domnul.

Şi zicând aceste cuvinte, eroul îşi dete sufletul.

Un copilaş, fiul fiului său, de spaimă îşi ascunsese căpşorul în cutele hainei unei femei. Călăul îl apucă de păr şi, ţinându-l spânzurat în aer, întrebă:

— Să rămână în viaţă acesta, or să meargă şi el după ceilalţi?

Atunci o ţigancă îşi făcu loc prin mulţime şi întinse un băieţaş

zicând:

— Staţi, că ăsta e nepotul lui Brâncoveanu; copilul ăla e al meu!

Era doica, care îşi da propriul ei copil, ca să scape pe cel din urmă

al stăpânilor ei. Şi se uită, fără să-i dea o lacrimă, cum i se jertfi copi­lul; apoi strânse la sânu-i pe cel scăpat şi, făcând un jurământ sfânt, fugi cu el. Nevestele nenorociţilor fură liberate din închisoare, de unde şi plecară la Veneţia. Tocmai târziu se întoarseră în ţara lor. Una din fiicele lui Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa, fusese atât de îndurerată, încât se retrase de tot de lume şi nu vru să mai ştie de averea care fusese pentru dânsa pricina atâtor nenorociri.

Domniţa Bălaşa, din partea ei de moştenire, clădi în Bucureşti marele spital Brâncovenesc, lângă care se află un azil şi o biserică foarte frumoasă, ce poartă numele ei, „Domniţa Bălaşa“.

HOREA

Horea a fost un mocan, ca şi cei care umblă cu cercuri, dar a avut minte mare; carte încă a ştiut el, dar puţină.

Pe acea vreme iobăgia era grea şi în munţi, şi bieţii mocani nu o puteau suferi. De aceea s-au adunat mai mulţi în jurul lui Horea, pe care l-au ales de căpitan, au jurat toţi, cum că până la o picătură de sânge se vor ţine laolaltă şi se vor scăpa de iobăgie prin puterea armelor.

Aşa au început ei a prăda curţile domneşti, începând de la Deva până la Cluj. Pe domni îi prindeau şi îi omorau. Domnii, numai de numele lui Horea fugeau mâncând pământul; de atunci a rămas cântecul care zice:

„Horea bea la Făgădău,

Domnii fug fără hinteu,[4]

Horea şade pe butuci,

Domnii fug fără papuci."

Auzind împăratul despre răscoala aceasta, trimise cătane care, ve­nind în Ardeal, pe toţi i-au împrăştiat.

Horea, ştiind că dacă va pica în mâinile lor nu va scăpa viu, s-a tras în păduri, dar totuşi domnii, iscodind unde e adăpostit, l-au încon­jurat de toate părţile şi l-au prins, apoi l-au dus la Bălgărad (Alba Iulia), unde a fost omorât cu roata. Iar trupul lui — tăiat în bucăţi şi pus pe lângă drumuri, ca văzând trecătorii să-şi aducă aminte, că cine va mai face ca Horea, aşa va păţi şi el...

CUZA LA SULTAN

Când s-a dus Cuza-Vodă la împăratul turcesc, atunci când s-a mirat lumea de-acolo de isteţimea şi frumuseţea lui şi s-au dat drepturi mai mari ţării noastre, ştiţi ce lucru de seamă s-a mai făcut?

împăratul turcesc, de mare bucurie, a dat porunci să iasă din închisori şi din robie toţi românii care de mult, de mult robeau în ţara turcească şi nu mai ştiau, săracii, de atâta amar de vreme, nici de taică, nici de maică, nici de fraţi, nici de surori. Şi să plece oame­nii acasă, o dată cu Vodă Cuza!

Şi aşa s-a întâmplat.

Acu între cei robiţi era un om de pe la noi, anume: Călin! Era rob şi el, şi nevasta.

Când îl duseseră în ţara turcească, îl luase un turc, îi dăduse patru boi şi-un plug şi-l trimisese la câmp, departe.

Bietul Călin, ce să facă? Ara ce ara acolo, iar duminica venea la casa turcului, care — mirat de hărnicia lui — îl lua de-l cinstea şi zicea păgânul:

— Bre Călin! Harnic la tine, rumâne, bre!

Şi acolo a stat el doisprezece ani. Iar când a sosit Cuza-Vodă în Ţarigrad, au început să bată tobele şi să se strige pe uliţi:

— Să iasă toţi robii şi să se ducă în ţară, că i-a dezrobit Cuza-Vodă!

Şi ieşeau toţi; iar de nu ieşeau, îi tăiau turcii.

Călin, săracu’, era la plug, departe în câmp, şi el nu ştia de minu­nea asta.

A avut însă noroc cu nevasta care era şi ea tot în ţara turcească, cu copiii.

Când se striga pe uliţi era cu vadra la apă şi auzi şi ea vestea cea bună.

Se repede atunci înaintea lui Vodă Cuza şi îi cade în genunchi:

— Şi noi sântem robi, Măria ta!

— Păi, unde staţi?

— La cutare turc.

Şi s-au dus trimişii lui vodă, acolo la plug, de l-au adus pe Călin şi au chemat şi pe turc:

— Să-i dai drumul acasă, jupâne!

Şi şi-a strâns Călin tot ce avea; iar turcul, când l-a văzut că pleacă, a început să plângă:

— E, bre, bre! Multă avere îmi făceai tu mie, dacă mai şedeai, bre! N-am ştiut eu de una ca asta, că nu mai plecai, bre!

Apoi i-a dat turcul o vacă şi câteva sute de franci şi a venit Călin în Ţara Românească, cu nevastă cu tot; ştiţi unde? Chiar în Sămăila noastră.

El a bătut pariu-ntâiu. Şi de la el, drumului de colo, de pe Frumu- şelu, i-a rămas numele de drumul lui Călin robul.

DREPTATEA LUI CUZA-VODĂ

Ştia Vodă Cuza că lucrurile nu merg tocmai bine în ţară. însă, ca să se încredinţeze de adevăr, nu se lăsa numai pe spusele altora, ci pleca singur prin sate şi oraşe, căci aşa-i părea mai sănătos. Spun cei ce l-au cunoscut că, unde nici te gândeai, acolo îl aflai şi mult căuta să dreagă toate cele rele.

Odată se opri la un tribunal, unde simţise că nu se împărţea dreptatea după cum ar fi trebuit, ci tocmai strâmbătatea era mai la vedere. îmbrăcat în haine schimbate, se amestecă printre oamenii ce aşteptau să le vină rândul la judecată. Intră în vorbă cu ei, le punea întrebări şi căuta să-i descoase asupra pricinilor pentru care au ajuns acolo şi cum se poartă cu dânşii oamenii dreptăţii.

— De patru ani mă judec şi nu pot căpăta dreptul meu, zise un ţăran ce stătea trist mai deoparte.

— Pentru ce te judeci? îl întrebă Cuza cu prietenie.

— Ia, pentru nişte pământ pe care mi l-a apucat pe nedrept arendaşul din sat.

— Ei, cum? Ce ţi-au spus judecătorii?

— Ce să-mi spună! De câte ori vin la înfăţişare, mă amână... ba că-i pe dincolo, ba, sucită... ba, învârtită...

— Şi crezi că ai dreptate?

— Apoi cum să nu... tot satul ştie. M-aş pune eu altfel în contră cu un boier? Pe cât înţeleg, amânarea se face mai mult ca să câştige vrăjmaşul meu; iar eu, din sărac cum sunt, să ajung la sapă de lemn cu judecăţile...

— Dacă este aşa, să faci ce-am să te învăţ eu. Acum, când te-o chema înăuntru, să intri şi să răspunzi la ce te-o întreba. Iar de-ţi va spune judecătorul că se amână procesul pe altă dată, atunci să te arăţi foarte supărat şi să te cerţi cu el, zicând: “Dar bine, domnule judecător, până când se amână, că m-am săturat tot venind să capăt dreptate de la dumneavoastră? Ce vra să zică asta?“... Şi, fără să mai stai la gânduri, să te repezi şi să-i arzi o palmă.

— Vai de mine, mă închide! Nu mai scap din puşcărie, câte zile oi avea!

— N-ai grijă!... Pe răspunderea mea! Uită-te la mine... Cunoşti cine sunt?

Cuza-i arătă un semn prin care îl făcu să priceapă că are în faţă pe domnul ţării.

Ţăranul, foarte încurcat, nu mai zise nici o vorbă.

Nu trecu mult şi uşierul îl chemă.

Preşedintele găsi din nou un clenci şi amână procesul pentru altă zi.

Atunci săteanul, plin de mânie, îşi luă inima în dinţi, ce-o fi să fie... începând să se certe, se repezi şi-i dete o palmă de răsună sala. Caută apoi să plece. Numaidecât se sună clopoţelul.

— Alergaţi... puneţi mâna... hoţul... a bătut pe domnul preşedinte!...

Se face o zarvă mare... Sar vreo patru, pun mâna pe el şi pe sus îl

aduc iarăşi în sala de judecată.

Dar în acel moment iată că intră cineva... Toţi rămân încremeniţi... Era domnul.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? Ce zgomot s-auzea?...

— Trăiţi, Măria voastră, omul acesta a pălmuit pe domnul preşe­dinte, îngână procurorul...

— Ei... şi... ce-i cu asta? Numaidecât acum vreţi să-l pedepsiţi? Chiar în ceasul acesta?! Mai lăsaţi-l, c-aveţi timp... Mai amânaţi jude­cata peste o zi... peste două... peste o lună... peste un an... Ce vă grăbiţi atât! El cum caută de atâţia ani dreptate şi voi îl amânaţi întruna! Pentru dânsul nu se poate face amânare?!

Sala muţi. Preşedintele, judecătorii şi ceilalţi funcţionari schim­bau feţe-feţe şi tremurau ca varga...

Vodă singur se interesă de afacerea ţăranului amânat mereu de ani de zile şi-i puse să dea sentinţa cuvenită, chiar sub ochii lui. Iar după ce au sfârşit cu toate procesele ce le aveau sorocite, îi alungă din slujbă pe toţi, căci prea multe păcate apăsau asupra capului lor...

— Ura! Trăiască Cuza! izbucni mulţimea plină de veselie.

Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut.

CUZA ŞI SOLDATUL

Cuza voi să se încredinţeze odată ce fel de armată are el. De-aceea, îşi schimbă straiele domneşti, se îmbrăcă în straie soldăţeşti, ş-o por­ni prin mahalalele Bucureştilor, trăgând cu ochii prin cele crâşme, să vadă nu cumva dă peste un soldat.

Umblă el ce umblă şi numai ce zări un călăraş, cântând într-o crâşmă.Intră şi el acolo.

— Bună ziua, camarade!

— Mulţumesc, camarade!

— Dar ce faci aici?

— Cinstesc un pahar de vin.

— Apoi de asta am venit şi eu. Şi unde mi se pun amândoi pe chef şi dă-i, şi dă-i, până noaptea târziu.

— Măi, eu am gătit paralele, îi dă Cuza într-o vreme, tu mai ai?

— Ba şi eu le-am gătit.

— Apoi atunci ce bem?

— Ştii ce? Am să-mi las sabia zălog la crâşmar până dimineaţă, pe-o ocă de vin. Aşa fac toţi de la noi când gătesc paralele.

Zis şi făcut.

Băură şi oca aceea de vin şi porniră.

A doua zi, Cuza, cu noaptea-n cap, veni la cazarma călăraşilor să-i inspecteze.

Soldaţii au fost scoşi în ogradă şi aşezaţi în două rânduri.

Cuza se plimbă pe dinaintea lor de vreo două ori, apoi se opri scurt, puse mâna pe un soldat, îl scoase din rând şi glăsui tare:

— Acestui ostaş va trebui să i se taie capul. Aşa vreau eu!

Soldatul îngălbeni ca turta de ceară şi începu să tremure. îl cu-

prinseră fiorii morţii. Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi, neştiind ce se întâmplă.

— Porunca mea s-o împlinească soldatul cutare.

Cuza numi pe soldatul cu care băuse noaptea.

Acela ieşi foarte liniştit din rând, se opri scurt în faţa camaradului osândit, puse mâna pe sabie, îşi ridică ochii cătră cer grăind:

— Doamne! Multe minuni ai făcut în lumea aceasta cu cei nevi­novaţi... Rogu-te, fă, dacă acest soldat e nevinovat, ca sabia mea să se prefacă în sabie de lemn! Şi odată şi trage sabia din teacă.

Si o minune! Sabia soldatului era de lemn...

Toţi au crezut că-i o minune, afară de Cuza şi tovarăşul său de petrecere.

Această păcăleală plăcu lui Cuza-Vodă şi de aceea îl făcu pe soldat caporal, dar îl sfătui să nu-şi mai lese niciodată arma zălog pe la crâşme, că e tot ce poate fi mai ruşine pentru un apărător al ţării.

CUZA ŞI JUDECĂTORUL

Pe lângă multe nedreptăţi făcute de slujbaşii ţării, mai intrase în urechea domnitorului Cuza că judecătorii de prin ţară s-au cam de­prins să împartă dreptatea şi după zimţii galbenilor.

Şi cum era el deprins să se-ncredinţeze întotdeauna singur, o ia iar la drum, hai, hai, hai, hai, cu toiag şi cojoc şi căciulă mocănească pe cap.

Şi aşa ajunge el într-un târg nu ştiu care şi ca orice creştin se vâră într-o crâşmă, să ia o gustare.

Acolo, într-o odaie mai din fund, la o masă, după obicei, cinsteau mai mulţi ţărani care se uitară cam miraţi la noul oaspete.

Când Cuza trecu pe lângă masă, cu cojocul între umere, atinse într- adins cu poala cojocului sticlele şi paharele, care se făcură ţăndări jos.

De aici gâlceavă şi sfadă, mai ales că ţăranii cei de la masă erau puţin ameţiţi de băutură. Cuza ieşi afară şi ţăranii droaie după el, să le plătească paguba.

în sfârşit, în faţa negustorului de după tejghea şi de faţă fiind şi un sergent de uliţă, care cinstea şi el mai de-o parte, la o masă, Cuza dă o palmă celui mai clonţos dintre ţărani.

Sergentul de uliţă se puse la mijloc şi se sfârşi cu hotărârea ca ţăra­nii, pentru pagubă şi lovire, să-l deie în judecată pe mocanul nostru.

Zis şi făcut.

După două-trei zile se găseau cu toţii în faţa judecătorului din acel târg, cum şi sergentul şi negustorul, ca martori.

— Cum îi pricina, moşule? întrebă judecătorul.

Cuza s-apropie de masă şi cam pe sub colţul mesei slobozi judecă­torului câţiva galbeni, apoi povesti întâmplarea petrecută la crâşmă.

A întrebat judecătorul şi pe tânguitori şi pe martori şi la urmă toată dreptatea s-a dat mocanului nostru.

Tot într-acel ceas, tot în judecătorie fiind, Cuza şi-a dezvelit pieptul, arătându-şi şi îndreptările de domn.

Judecătorul, văzând, se-mpleteci şi căzu jos.

Cuza, pe ţăranul lovit cu palma, îl sărută pe obraz, să-i spele pata, cât pentru pagubă, îl răsplăti băneşte.

Cum s-a aflat nu se ştie, dar într-o clipă, la faţa locului fu ispravnicul de ţinut şi toţi slujbaşii mari din târg.

Cuza dădu poruncă ca judecătorul să fie ridicat şi dus în târgul leşu­lui, la domnie. Ce i s-o fi întâmplat acolo, nu se ştie, dar cald nu i-o fi fost.

OCA LUI CUZA

Multe şi frumoase lucruri se povestesc la Galaţi despre domnito­rul Cuza.

De te cobori la vale spre Dunăre şi-n cale te abaţi pe la prăvălia vreunui negustor bătrân gălăţean, îndată ce deschizi vorba de timpu­rile trecute, moşneagul porunceşte cafele şi, într-un uşor oftat, începe să-şi istorisească amintirile trecutului, în care nu uită, Doamne fereşte, să-ţi pomenească pe Cuza. De urci în partea târgului ce duce către Vadul Ungurului, ori pe calea Tecuciului ce trece pe la curtea răpo­satului Ion Soare, vechi şi bine cunoscut de-al domnitorului Cuza, iarăşi întâlneşti în cale casele Clucerului ori ale altui boier bătrân ori negustor care-i gata să-ţi spună câte-o-ntâmplare a lui, ori numai auzi­tă, despre domnitorul Cuza.

într-o seară, ce-i veni lui Cuza, fiind în Galaţi, hai să vadă singur dacă negustorii vând cu oca lui.

Şi-a tras o sarică miţoasă deasupra hainelor strălucitoare, milită- reşti, luă o căciulă ciobănească pe cap, îndesând-o până peste urechi, şi cum era şi întuneric şi ningea de nu se vedea om cu om, o luă razna, tocmai spre târgul cel nou.

— Bună vreme, jupân negustor!

— Bună să-ţi fie inima, voinice! socotindu-l a fi vreun ţăran venit la târg. Ger şi ninge-ntruna, hai? îi mai spuse negustorul.

— Frig şi-aş vrea să mă-ncălzesc. Ian adă o ocă de-a lui Cuza! După puţinel timp, domnitorul se trezeşte c-o ulcică de lut ca de-o jumătate de ocă.

— D-apoi bine, jupâne negustor, asta-i oca lui Cuza?

— Vezi bine că pentru voi, ţăranii, aiasta-i!

Domnitorul se grăbi să plătească şi porni.

A doua zi, negustorul se pomeni chemat de pârcălab, care porun­ci de-i legă de gât negustorului ulcelele de lut în care vindea vinul drept oca lui Cuza; ş-a fost purtat aşa prin târgul cel nou şi ruşinat. Din ziua aceea nu s-a mai găsit nici un negustor care să nu vândă cu oca cea dreaptă a lui Cuza, una şi pentru boieri, şi pentru ţărani.

Aşa ştia domnitorul Cuza să afle şi să facă dreptate poporului.

PINTEA VITEAZUL

Acum două sute de ani, trăia în Măgogea un bogătan numit Stu­pul, căci era bogat ca un stup, care-i mai bogat. între alţi servitori avea Stupul unul mut, cu numele Cupşa Pintea. Un an de zile îl sluji

Pintea pe Stupul, dar nici un cuvânt din gura lui n-a scos; toţi îl cre­deau mut, că era tăcut şi gânditor. Părinţi nu avea. Şi Stupul purta rău pe Pintea, nu-i da nici de mâncare de-ajuns; iar de lucrat lucra până-i pârâiau oasele. Se gândea bietul Pintea la zicala cântecului:

„Cine-i slugă la altul Multe rabdă săracul;

Las’ să rabde, dacă şede,

Codru-i mare, şi nu-l vede!“

Odată fiind la plug Pintea cu stăpânul, acesta ia oticul[5] şi îl în­cinge pe Pintea peste spate. Aceasta a fost prea mult şi pentru un mut. Deci se înfurie, băgă codoriştea zbiciului în pământ şi strigă răstit către stăpânul său:

— Până face codoriştea asta frunză verde, nu mă mai vezi; va fi amar de zilele tale, de va înverzi de azi într-un an!

Cu aceste vorbe, Pintea apucă codrul, iar Stupul rămase încremenit când auzi ameninţarea din gura lui Pintea, pe care-l ţinea mut.

La anul veni Pintea chiar în acel loc şi află codoriştea zbiciului înverzită. Atunci începu a zice-n frunză, de bucurie că i-a venit vre­mea. S-a pus şi a jupuit tuspatru boii Stupului, şi-i frige şi-i mănâncă cu ortacii, iar Stupului îi plăteşte cu două chichii[6] de bani (după alţii a dat Pintea o chivără de bani slujnicei care-i da de mâncare, până fu slugă la Stupul). Apoi s-a dus, şi dus a fost până-n ziua de azi.

Lumea lui de aci încolo a fost codrul, unde-şi avea conacul cu or­tacii lui, care erau la număr doisprezece.

Mai mult se ţinea Pintea pe dealul ce este spre miazănoapte de la Lăpuş şi care deal până în ziua de azi se numeşte „Şatra Pintii“. De acolo da năvală asupra bogaţilor, cu deosebire asupra oamenilor neguţători, îi despoia de bani, din care făcea parte şi la săracii din satele vecine. De aceea suflet de om nu l-ar fi trădat pentru cât bine-i în lume, că era spaima bogaţilor şi mila săracilor, iar săraci atunci erau mai mulţi în lume decât bogaţi.

Multă vreme, mulţi ani de-a rândul o fi trăit el cu ortacii lui prin codri, ieşind pe la strâmtori după bani, gălbiori pe la cei neguţători. Multă vreme o fi cutreierat el munţii, câtu-i de la Lăpuş până-n Ma­ramureş, Bucovina şi Moldova, ba şi în mijlocul Ardealului a intrat, tot prin codri, vezi bine, că doar zice cântecul:

„C-o lăsat cetăţi şi sate,

Că sunt pline de păcate,

Şi-o intrat în codrul verde,

Unde urâtul se pierde.“

Pe când calicimea, sărăcimea, mulţimea nemulţămită cu starea lu­crurilor povesteau cu bucurie de vitejiile lui Pintea, pe atunci bogă­tanii, bănoşii, asupritorii, tremurau când îi auzeau de nume şi ar fi dat oricât, numai să se poată mântui de el.

Printre nenumăraţii lui duşmani erau şi cetăţenii din Baia Mare, cărora le făcuse în multe rânduri daune însemnate, din care cauză aceştia şi erau cei mai însemnaţi duşmani ai lui. Dar Pintea habar n-avea de numărul duşmanilor, nu; el trecea de-a lungul şi de-a latul Băii Mari cântând:

„De-ar avea duşmanii modru,

Face-m-ar cenuşă-n codru;

De-ar avea duşmanii rând,

Face-m-ar cenuşă-n vânt! îngrijitu-s, nu mă las,

Să fac voia la pizmaş!“

Tradiţia ne spune că într-o iarnă grea era Pintea cu soţii lui pe „Şatra-Pintii“ şi erau în mare lipsă de bucate; venise greul traiului, deşi bani aveau destui.

Deci el a ţinut sfat cu soţii, ce ar fi de făcut, şi a ales pe trei inşi şi le-a dat bani să meargă în Baia Mare s-aducă vin, pâine şi sare. Dar cei trei se codeau, că fără el nu cutezau a intra în Baia Mare. Deci au zis către Pintea:

— Căpitane, noi vom merge la Baia Mare şi-om aduce vin, pâine şi sare, dacă ni-i spune din ce ţi-a sta moartea? — că ei bine ştiau că pe Pintea nici glonţul nu-l prinde.

Şi el le-a spus că din trei fire de grâu de primăvară şi dintr-un plumb mic de argint — acelea, dacă le-a înfunda cineva în puşcă, l-or prinde şi l-or omorî; dar alt glonţ pe el nu-l prinde.

Şi s-au dus ortacii la Baia Mare şi au târguit, dar când la întors înapoi, i-au prins pandurii şi i-au legat şi au vrut să-i omoare. Iar căpitanul oraşului le-a făgăduit că i-a lăsa slobozi, de vor spune ei din ce va sta moartea Pintii, că glonţul din puşcă nu-l prinde. Şi ace­ia, de frică sau din răutate, au spus, iar pandurii s-au dus, conduşi de soţii lui Pintea, până la „Şatra-Pintii“ şi acolo s-a iscat, între haiducii Pintii şi între pandurii oraşului, o luptă înverşunată. Dar Pintea căzu mort, lovit de un glonţ de argint şi de trei fire de grâu de primăvară, iar capul i l-au tăiat şi pus pe poarta cetăţii de la Baia Mare, unde în toată săptămâna îl pieptăna o româncă şi-l arăta poporului ce venea la târg, ca să se convingă că de bună seamă Pintea Viteazul e mort, deoarece poporul nu vrea să creadă că şi Pintea poate muri.

CODREANU

într-o iarnă căzuse un omăt mare şi troienise drumurile. Un vameş, trecând prin codrii Orheiului cu sania, rătăcise calea. Viscolea întru­na, şi când nu mai era chip de mers mai departe, a poruncit să fie opriţi caii în drum ca să înnopteze acolo, la margine de codru. în jur — întuneric, ninsoare, viforniţă şi urlet de lupi flămânzi...

Vizitiul zări o lumină în depărtare. Doi arnăuţi au fost lăsaţi în trăsură, iar vameşul, un arnăut şi vizitiul s-au pornit înspre luminiţă. Era anevoios de mers; cu mult greu au ajuns la o căsuţă, cu nămeţi până-n streşini, în fereastra căreia licărea o lumină. Lângă uşa casei stătea un cal. Drumeţii rătăciţi au intrat în casă. Aici era cald şi bine. La foc stătea un bărbat frumos, voinic, care i-a poftit să se aşeze la foc şi i-a cinstit cu rachiu din ploscă. Drumeţii au hotărât să popo­sească până dimineaţă. Necunoscutul s-a dovedit a fi un om vorbăreţ, un povestitor şi un cântăreţ minunat. Timpul zbura pe neprins de veste. Mai apoi au luat vorba de Codreanu, despre care se povesteau multe şi nevrute, şi streinul a prins a-i întreba câte şi mai câte despre haiduc. Vameşul îl grăia de rău, făcându-l cum îi venea la gură: ucigaş, vârcolac, neisprăvit, răufăcător, tâlhar. Arnăutul îl contrazicea, spu­nând că haiducul este un voinic viteaz, care nu se teme de poteră, ba din contra o trage pe sfoară cum îi place. Surugiul cel sărac îl lăuda pe Codreanu, vorbea numai de bine, spunea că de-ar fi mai mulţi haiduci de aceştia, apoi săracii ar trăi mai bine, iar turcii ar mai avea frică. Vameşul i-a poruncit să tacă, spunând că vorbeşte nimicuri şi continua să-l batjocorească şi să-l înjure pe Codreanu: îndruga verzi şi uscate, schimonosea ceea ce povestea lumea. Necunoscutul îl ascul­ta cu multă atenţie. „Ei, dar acum, mă rog dumitale, să-mi spui, l-a întrebat el, are acel Codreanu vreun dumnezeu?“

„Ba-i mai rău decât un busurman! Mai rău decât un tătar!...“ a răspuns vameşul înfierbântat de rachiu şi a povestit, că odată Co- dreanu în timpul slujbei ar fi intrat călare în biserică, s-a purtat necu­viincios cu lumea, apoi a ucis preotul şi a prădat biserica.

Haiducul asculta cu durere în suflet aceste scorneli.

„Ei bine, făcu atunci el, Codreanu, după cum spui e un ucigaş... Dar poate că se arată bun măcar cu cei săraci? Poate le face bine la copii?“ Dar vameşul a râs, spunând că de cei bogaţi şi puternici Co­dreanu se teme, iar pe cei săraci îi chinuie cu multă cruzime câteodată, fiindcă asta îi face plăcere. Şi pe loc a mai născocit ceva să-i facă pe toţi să-l creadă.

Codreanu n-a mai putut răbda: l-a apucat pe vameş, l-a dat la pământ, l-a dezarmat şi l-a legat burduf. I-a legat iute şi pe cei doi arnăuţi, ca să nu sară în apărarea ciocoiului. Apoi vrând să-şi verse mânia, a scos din traistă patru potcoave, caiele, ciocan şi... l-a potco­vit pe vameş la mâni şi la picioare. „Aşa ţi se cuvine pentru că ţi-ai bătut joc de cei săraci! făcu haiducul, terminând lucrul. Despre cio­coii voştri poţi să spui minciuni cât ţi-o plăcea, iar despre noi de azi înainte cred că n-o să mai spui!“

Dezlegându-l pe surugiu, i-a spus: „Să nu cumva să spui şi tu vre­odată la fel. îţi jupoi pielea şi ţi-o presor cu sare!“

Când s-a zorit de ziuă, vameşul ce stătea uimit şi chinuit a fost luat şi dus la trăsură. Codreanu le-a împărţit bani la ceilalţi şi le-a poruncit să-l ducă pe vameş mai repede unde avea nevoie.

URSU

Odată, la o cârciumă, Ursu a făcut cunoştinţă cu un flăcău tânăr, care era îndrăgostit de o fată frumoasă, pe care tatăl ei nu vroia s-o mărite cu dânsul, că era sărac.

Flăcăul era de tot scârbit, nici nu vroia să beie paharul cu care îl cinstise haiducul...

Amintindu-şi de dragostea nefericită, pe care a avut-o, haiducul a hotărât să-i ajute flăcăului. Era nevoie de bani, şi cât mai repede.

Tocmai în vremea aceasta fârtaţii i-au spus haiducului că un boier bogat se pregătea să plece la Chişinău.

în ajunul plecării, în curtea boierului a intrat un călăreţ înarmat şi i-a poruncit să ieie la drum vreo sută de galbeni, fiindcă o să aibă plăcerea să se întâlnească cu Ursu, căruia nu i-s pe plac boierii săraci. Călăreţul a dispărut. La curte se ridicase zarvă mare, a fost anunţată poliţia, tot drumul a fost împânzit de puşcaşi şi oameni înarmaţi, iar pe poteci lăturalnice se porniră călăreţi trimişi să deie de urma haidu­cului. Boierul nu putea să amîne plecarea. Cu frica în spate s-a pornit, înconjurându-şi careta cu vreo sută de călăreţi, înarmaţi până în dinţi.

Unul dintre posturi se găsea nu departe de sat. în vremea aceasta ploua, era noapte, frig şi paznicii au intrat în cârciumă să se usuce şi să se încălzească

Acolo s-au luat cu vorba, s-au îmbătat şi au uitat de pază. în cârciumă a intrat deodată Ursu. Paznicii s-au trezit din beţie, iar hai­ducul a început a-i ocărî, că nu-şi îndeplinesc slujba, nu-l ascultă pe boier; şi cu lovituri de bici i-a alungat pe toţi din cârciumă.

Pe la miezul nopţii boierul cu toată paza trecea prin pădure.

Deodată în mijlocul drumului a apărut un călăreţ. A urmat o împuşcătură de pistol. „Ursu!“ răcni careva, şi paznicii s-au luat în goană după călăreţ. Vizitiii mânau caii şi se ţineau cu careta pe- aproape de paznici. împuşcăturile celui din faţă nu conteneau, stra- jnicii răspundeau şi ei... Răcnete, şuierături, zarvă mare! Toţi zburau înainte. Folosindu-se de învălmăşeală, Ursu s-a ascuns în pădure şi când a ajuns careta în dreptul lui, a intrat printre călăreţi şi a prins a fugi înaintea tuturora şi a striga: „Prindeţi-l, măi, trage foc în netrebnic!¹¹, ceilalţi au dat în cai şi mai avan, întrecându-l, iar el a sărit de pe cal în caretă, s-a aşezat alături de boierul înfricoşat, l-a salutat şi i-a vorbit:

— Vezi, cucoane? Ursu este om de condiţie: a făgăduit că o să meargă alături de dumneata şi s-a ţinut de cuvânt. Ca răsplată tre­buie să respecţi învoiala şi să-mi dai suta cea de galbeni.

Boierul n-a spus nici un cuvânt, a scos punga şi i-a dat-o haiducu­lui. Ursu i-a mulţumit şi a încălecat iar pe calul său, care alerga alături de caretă. Nimeni n-a băgat de seamă nimic: toţi zburau înainte, răsuna pădurea de împuşcături şi răcnete.

Urcând în şa, Ursu i-a ajuns din urmă şi a început a-i croi cu harap­nicul pe călăreţi: „Na, na neisprăviţilor ce sunteţi, l-aţi scăpat pe Ursu din mâini!“

Apoi a ieşit înaintea lor, a mai tras un foc de pistol în aer şi a dispărut...

TOBULTOC

Era într-o noapte de Paşte. Biserica era numai lumini: se făcea slujbă religioasă. în spatele tuturora stătea Tobultoc, un haiduc înalt şi frumos. El a zărit pe-aproape o femeie, îmbrăcată sărăcuţ, chinuită şi palidă la faţă, iar lângă dânsa — o fetiţă slabă ca vai de ea. Femeia necăjită se uita neputincioasă înainte şi parcă nici auzea slujba, nici o vedea. Tobultoc o întrebă, de ce e aşa de amărâtă într-o zi ca aceasta.

Femeia a oftat şi i-a povestit cu lacrimi în ochi o istorie tristă: că doi ani în urmă, când se pornise gheaţa, bărbatul i s-a înecat în Nis­tru şi ea a rămas cu o casă de copii şi fără nici un ban. Sănătatea i-i firavă, copiii — bolnavi şi ei, şi iată aşa o duc de azi pe mâine, mai mult flămânzi, într-o cocioabă friguroasă...

Tobultoc a întrebat-o unde îi este casa şi a ieşit din biserică. El a trecut repede prin tot satul, a încălecat pe un cal, lăsat pe vale la păşune, şi s-a dus la conacul boieresc, ce se afla la o aruncătură de băţ de sat.

Când s-a apropiat de conac, s-au repezit la el toţi câinii, dar i-a pus pe fugă voinicul şi s-a pornit spre odaia luminată, unde stătea la masă şi se veselea boierul cu oaspeţii săi.

— Eu sunt Tobultoc, a spus el apăsat, nu vă fie frică. Am venit să mai uşurez masa.

Apoi a deşternut de-un corn faţa de masă şi a început a pune într- însa de toate câte oleacă. A legat-o, a pus-o pe umăr şi a ieşit spunând:

— Zilele acestea o să primiţi înapoi faţa de masă, iar pentru mâncare vă mulţumesc din toată inima.

De mare groază înlemnise toţi pe loc şi nu scoteau nici un cuvânt. Chiar şi strajnicii, care intraseră să-l lege pe Tobultoc, au încremenit.

Tobultoc s-a întors în sat în fuga calului, a căutat casa sărmanei văduve, a descălecat şi a intrat înăuntru, a aprins făcliile şi a aşezat masa. Copiii s-au trezit şi s-au bucurat, văzând atâtea bunătăţi pe masă.

După terminarea slujbei, când se apropia văduva de casă, ţinân- du-şi copila de mână, scârbită, că n-o să aibă măcar cu ce-şi înfrupta copiii de Paşti, zări lumină în ferestruică şi se înspăimântă. I se păruse, că aceasta nu este casa ei şi s-a dus mai departe, dar fetiţa a tras-o înapoi zicând: „Unde ne ducem noi, mamă? Iată casa noastră!...“

încredinţându-se că nu s-a înşelat, s-a întors înapoi şi a hotărât să intre în casă. Când a intrat, ce să vadă? Pe laiţă şedea necunoscutul care vorbise cu ea în biserică şi îl hrănea pe copilul cel mai mic, iar ceilalţi copii stăteau ciucure în jurul lui şi ospătau de toate.

TREI VITEJI

Au fost odată două vădane.Una avea un băiat, dar cea cu un băiat a murit şi băiatul ei l-a crescut soră-sa cu doi băieţi. De acum avea trei băieţi. Pe ai ei băieţi îi chema pe unul Costin şi pe altul Constan­tin. Pe-al surorii sale în chema Ioniţă. S-au ridicat flăcăi mari şi s-au aflat viteji. Şi-au făcut straie şi si-au cumpărat arme şi cai mari cu aripi; zburau pe sus, atât erau caii lor de iuţi. Au umblat ei lumea împrejur cu caii lor până au ajuns la Ţarigrad. în Ţarigrad au umblat mai mulţi ani. Ei erau trei viteji, iar împăratul turcesc avea trei fete tot de seama lor. De acuma ei aveau vorbă cu dânsele să se însoare şi să le ia. S-au sfătuit ei înde ei: „Hai, măi, să luăm fetele!“

S-au înarmat, au încălecat pe cai şi s-au dus la Ţarigrad la fete. Au pornit tustrei călări să le ieie. Acei doi, Costin şi Constantin au rămas mai în urmă, dar Ioniţă s-a dus cu calul mai înainte. Mergând, a mai jucat calul pe lângă zid, pe acolo, dar o fată, cea mai micuşoară, a avut vorbă să o ia el. Cât a umblat el acolo, fata a ieşit afară cu o garofiţă ca de vin roş şi se plimba prin florărie şi s-au văzut şi i-a spus:

— Bădiţă Ioniţă,

Ia poftim astă garofiţă!

Atunci el a sumuţat calul peste zid şi a luat-o cu garofiţă cu tot, a pus-o pe oblâncul şăii şi a sărit zidul înapoi.

Când a ieşit în uliţă, s-a întâlnit cu cei doi şi ei l-au întrebat:

— De unde ai găsit-o, măi?

— Am găsit-o în florărie şi am luat-o

— Da cele două nu-s pe acolo?

— Nu-s.

Au sărit tot peste zid şi aceia şi le-au luat de dinaintea împăratului şi le-au scos afară. împăratul s-a uitat şi n-a zis nimic. Ei erau vestiţi: fugeau turcii ca şoarecii când intrau ei în Ţarigrad.

Ei au venit încoace pe la Lăpuşna... şi aveau movilă şi sub movilă erau grajduri de cai; ţineau caii acolo, dar deasupra, dacă au adus miresele, au făcut un cort albastru şi au prins a benchetui. Dar mă-sa trăia. Ei s-au pus la benchetuit, dar pe babă au pus-o cu ocheana să se uite să-i păzească de turci. Când îi va vedea că vin, să le spună.

în ziua când şi-au adus miresele, nu s-a văzut nimic. A doua zi când s-a uitat:

Colbul se vedea Şi apoi pierea.

A ridicat turcul toată turcimea, oastea, de la mic şi pân-la mare, călări toţi să-i prindă pe aceşti trei voinici, să-i ducă vii să le deie fetele şi să-i pună mai mari; nu să-i taie.

A intrat în cort baba, dar ei benchetuiau... şi le-a spus:

— Maică, voi beţi şi benchetuiţi Cu trei fete de-mpărat,

Luate din Ţarigrad.

Dar nu ştiu Lăpuşna a înflorit,

Ori oastea turcească a tăbărât!

— Măi, vere Ioniţă, ieşi tu afară şi numără. Mama-i bătrână, nu poate căta cu ocheana pe steaguri şi prapuri. Să numeri şi, dac-or fi o sută cincizeci de mii, să mergem câteşitrei, dar dac-or fi numai cinci­zeci de mii, numai bine ţi-or ajunge ţie.

Ioniţă a numărat până la o sută cinizeci, până la două, până la trei, a numărat până la două, trei sute de mii şi de acolo a lepădat, că ei n-au fost o sută cincizeci de mii, dar au fost mii nenumărate. Ioniţă şi-a făcut socoteală şi a zis: „îs mulţi tare, avem să mergem tustrei, miresele avem să le lăsăm pe babă. Da am să spun că-s numai cinci­zeci de mii şi am să mă duc să le ies eu singur înainte“. Când a intrat în cort, l-au întrebat:

— Măi, ai numărat?

— Am numărat.

— Da câţi sunt?

— Cam vreo cincizeci de mii.

— Apoi dacă-i aşa, du-te şi te îmbracă şi ia-l pe murgul cel zburlit şi la picioare şivoit, c-aceluia-i sporeşte la fugă.

Ioniţă s-a îmbrăcat, s-a înarmat şi a ieşit înaintea turcilor. I-a oprit şi i-a suduit:

— Măi păgâni, unde mergeţi voi?

Da ei au dat răspuns:

— Mergem la cei trei viteji: la Costin, la Constantin şi la copilul rămas Ioniţă.

— Eu sunt copilul rămas.

A prins a tăia şi a făcut drum prin turci ca şi cum coseşti şi rămâne brazdă şi o întorci înapoi. îi înşira câte trei, patru mii şi se întorcea înapoi şi-i tăia. De acum pe locul cela nu mai putea să meargă, de leşuri trântite ce erau. A tăiat trei zile şi trei nopţi într-înşii, a tăiat de n-a mai rămas nici unul.

Baba a cătat cu ocheana. în ziua ceea colb s-a văzut, a doua zi şi mai puţin, iar a treia zi nu s-a văzut nimic. Dar verii lui benchetuiau şi nici nu-şi aduceau aminte de dânsul. Baba intră la dânşii şi le spune:

— Măi, voi benchetuiţi Cu trei fete de-mpărat,

Luate din Ţarigrad,

Dar la vărul vostru nu gândiţi!

Luaţi-vă şi vă duceţi înaintea lui că o fi pierit pe undeva.

Au mers ei şi au înşeuat caii şi au purces înaintea lui ca să vază îi mort ori îi viu.

Mergând, s-au întâlnit cu dânsul, venind pe drum; venea călare gemând:

— Măi, de este vreun văr de-al meu, dă-te în lături, că nu te văd bine şi te-oi strica. Calul meu de trei zile apă n-a băut şi mie ochii mi s-au împăienjenit şi nu te cunosc bine.

A venit speriat şi baba l-a mai afumat cu buruiene.

— D-apoi tu, măi, cum de ai zăbovit atâta timp, dacă au fost nu­mai cincizeci de mii? Tu puteai să-i tai în două ceasuri.

— N-au fost cincizeci de mii, da au fost sute de mii, că veneau cum vine negura pe dealurile şi văile pline de turme.

— Păi tu, dacă ai văzut că-s atâţia, de ce nu ne-ai dat de ştire să mergem şi noi?

— D-apoi fetele pe cine să le lăsăm? Pe babă? Să zică ele că suntem nişte blestemaţi?!

[1] Până la sfârşit

[2] Băiat mare, flăcăiăndru

[3] Pavel Chinezu este, de fapt, Pavel Cneazul, cunoscut luptător antiotoman, român transilvănean de la jumătatea veacului al XV-lea.

[4] Hinteu — calească.

[5] Oticul — băţ la un capăt ca o lopăţică, folosit pentru curăţirea plugului.

[6] Chichii — lădiţă.