DE CE NU POT ARBORII UMBLA?

Cu multe mii de ani înainte, era o vreme când şi arborii puteau umbla. Atunci trăia undeva un om foarte bogat, dar zgârcit. Doamne! De-ar fi putut, ar fi îmbucat lumea toată, de zgârcit ce era.

Odată s-a dus omul acesta în pădure, unde a văzut un stejar minu­nat de frumos. El avea mulţi copaci pe lângă casa sa, dar s-a gândit ca să aibă şi acest stejar şi îi zise:

— Vino cu mine la coliba mea, că eu nu am nici un gătej.

Stejarul n-a mai stat pe gânduri, ci s-a luat după om spre casă.

Pe drum omul a obosit şi zise copacului:

— Tu eşti tare şi mare, du-mă pe mine la coliba mea, că nu mai pot de oboseală.

Stejarul a stat locului până s-a urcat omul pe o creangă, apoi s-a dus mai departe.

Mergând aşa, au ajuns la o livadă frumoasă, unde păştea un bou gras. Aci iar veni zgârcitului o poftă şi zise stejarului:

— Lemne aş avea, însă ar fi foarte bine dacă aş avea şi carne de friptură. Cum ar fi, dacă tu ai ucide boul acesta şi l-am lua cu noi în coliba mea?

Stejarul nu răspunse nici un cuvânt, ci se apropie de bou şi aşa-l lovi cu o creangă groasă-n frunte, de-l tăvăli la pământ. Apoi îl luă pe crengile sale şi se duseră mai departe. 

Dar nu mult s-au dus şi pe drum au ajuns o trăsură în care era o bute cu vin; cărăuşul dormea. Aci iar îi veniră zgârcitului pofte noi şi zise:

— Hm! Lemne aş avea, carne aş avea, dar n-am vin. Cum ar fi oare dacă ai ridica tu butea aceea pe crengile tale, ca să o ducem la coliba mea?

Stejarul nu zise nimic, ci apropiindu-se de car, ridică butea pe crengile sale şi merse mai departe.

După un răstimp au ajuns lângă o bisericuţă. Acolo zise omul către stejar:

— Lemne aş avea, carne aş avea, vin încă aş avea, dar n-am cratiţă unde să-mi frig carnea. Cum ar fi oare dacă ai lua tu clopotul cela din turn? Din el mi-aş putea făuri câteva cratiţe!

Stejarul nici acum nu a zis nimic, ci, apropiindu-se de turn, şi-a întins o creangă înăuntru, prin gaura ferestrei şi a scos clopotul afară.

Tocmai vrea să-l anine de o creangă, când deodată trăsni din cer şi făcu tot ferfeniţe stejarul, omul şi butea. Numai clopotul a rămas întreg, şi oamenii l-au aşezat iar în turn, la locul lui.

De atunci, însă, arborilor nu le mai este iertat a se mişca din locul lor.

PIEPTENELE LUI SÂN-PETRU

După ce în călătoria lor pe pământ străbătură un şes lung, cât pos­tul Paştilor, Dumnezeu şi cu Sân-Petru îşi îndreptară paşii către un munte, să vadă ce lume mai este prin codri. în faţa lor se ridica un munte mare şi golaş de tot. Numai stâncă şi bolovani. Nu era un co­pac, o tufă, o verdeaţă, nicăieri. Nici un fir de iarbă, de leac, vorba aia. Cum te uitai spre el, vedeai cu ochii toate sălbăticiunile, vieţu­itoarele şi jigăniile lăsate de Dumnezeu să trăiască la munte, unele umblând, altele zburând, altele târându-se pe pământ.

Jos, la poalele muntelui, era o bucăţică de pajişte verde, pe care un cioban tânăr îşi păzea turma de mioare.

— Doamne, zise Sân-Petru, n-ai fi de părere să mergem la cio­bănaşul cela şi să-l întrebăm cum e mulţumit el de soartă?

— Să mergem, Petre.

Ajung ei la cioban, dau bineţe şi intră în vorbă cu el. Flăcăul era vesel şi vorbăreţ. Cum îşi aruncă ochii împrejur, Sân-Petru vede jos pe iarbă un pieptene de lemn, cu care puţin mai înainte îşi descur­case ciobanul pletele.

— Dar scândurica asta crestată pe de margini, ce este, băiete? întrebă Sfântul cu mirare.

— Este un pieptene făcut de mine. N-am putut să mă duc în târg să-mi cumpăr unul mai ca lumea şi l-am cioplit pe ăsta cu mâna mea.

— Şi la ce-ţi serveşte pieptenele ăsta, ori cum îi zici tu? întrebă bătrânul călător.

— Ce întrebare! Păi, dumneata nu ştii, moşule, cu el pot să-mi descurc părul şi să-l aşez frumos, curăţindu-l şi de praful care s-a îmbâcsit în el? Dumneata de pe ce lume vii?

Atunci Sân-Petru, ca să se încredinţeze că în adevăr unealta aceea slujeşte la orânduirea părului, luă pieptenele şi începu să tragă cu el prin pletele sale mari şi albe ca zăpada. Şi, cum erau cam neîngrijite şi încurcate, când a tras o dată mai cu putere, şi-a smuls un fuior de păr. Când l-a văzut, a început a scrâşni din dinţi; de năcaz şi de du­rere i-au dat lacrimile; mânios, Sân-Petru azvârle pieptenele din mână cât colo, zicând cu glas de afurisenie:

— Din tine, pieptene blestemat, să iasă tot copaci. Copacii să acopere munţii ăştia toţi, iar pe crengile lor să nu crească altă roadă decât piepteni verzi, cărora să nu le cadă dinţii niciodată. Iată tu, ciobane, pentru că ţi-ai făcut râs de mine, să rătăceşti toată viaţa ta printre aceşti piepteni verzi şi toţi câţi vor gusta din meseria ta, să aibă parte de ei.

Dumnezeu care tăcuse până atunci, văzând supărarea lui Sân-Petru, zise:

— Fie după voia ta, Petre!

Şi din clipa aceea a răsărit şi a crescut pe munţi bradul, care în graiul poporului se mai numeşte si „Pieptenele lui Sân-Petru“. Şi de atunci petrec ciobanii vara cu turmele lor sus în munte, prin desişul brazilor frumoşi şi drepţi ca lumânările şi tot aşa de verzi la Crăciun ca şi la Sfântul Ilie.

BRADUL SAU POMUL DARURILOR

Când bunul Dumnezeu a creat lumea pomilor, a împodobit pe fiecare cu o mulţime de lucruri frumoase şi bune. Astfel un pom a fost dăruit cu pere de toată mâna, ori cu frumoasele mere galbene şi roşii; altul a căpătat gustoasele cireşe, care sunt cel dintâi dar de fructe ale verii, sau vişinele roşii, surori bune cu cireşele; iar alt pom a rodit nucile cu coaja tare, care ne îmbie la trudă, ca să le putem gusta mie­zul alb şi lăptos; tot aşa a luat fiinţă rodul diferit al lumii întregi de pomi, care împodobesc dealurile şi văile, grădinile şi livezile, de-a lun­gul şi latul pământului lui Dumnezeu.

Bradul, ar fi vrut şi el să fie un pom cu fructe pe dânsul, să stea în apropierea oamenilor şi să aducă şi el bucurie copiilor, cum fac dul­cile cireşe, când se îngână primăvara înflorită cu vara soarelui cald. Dar veşmântul lui întunecat nu atrăgea pe nimeni şi toţi râdeau de frunzuţele lui ca acele şi de cucuruzul lui ţepos.

Şi bietul brad, văzând că nici cucuruzul, nici răşina lui mirositoare nu se pot asemăna cu fructele celorlalţi pomi şi nu ademenesc pe ni­menea, plecă amărât din lumea pomilor şi se retrase departe, în pădure. Acolo îşi plângea în taină obida. Ce putea să facă? N-avea ce să dea oamenilor. Plângea în sufletul său, dar fără să se tânguie, fără să se revolte.

Iar bunul Dumnezeu, care le vede pe toate şi are grijă şi de bo­bul de rouă, şi de firul de iarbă, auzi râsul răutăcios al pomilor rodi­tori şi văzu lacrimile bradului cuminte. Se apropie atunci de dânsul şi-i spuse:

— Nu fi mâhnit, bradule. Ţie nu ţi-e dat să porţi fructe, pentru a sătura lăcomia nemăsurată a celor mai neastâmpăraţi copii ai mei care sunt oamenii. Aşteaptă şi vei vedea că şi ţie îţi port de grijă.

Aşa trecu vara şi toamna. Când veni iarna, pomii îşi pierduseră nu numai fructele frumoase şi ademenitoare, ci şi întreaga bogăţie a frun­zelor. Şi stăteau acum cu ramurile goale şi triste, în bătaia gerului şi a vânturilor, care treceau hăulind şi râdeau de sărăcia lor.

Bradul însă rămase verde, păstrându-şi întregul veşmânt de ce­tină, nepăsător de asprimile iernii.

Iar după mulţi ani, când fiul lui Dumnezeu luă înfăţişare de om, născându-se din trupul neprihănit al Fecioarei Maria, împăraţii de la răsărit, care veniseră să aducă daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească şi cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul, care îşi păstrase veşmântul verde.

Ei aduseră atunci copilului Isus un brăduleţ verde, pe care au ani­nat darurile, aprinzând şi lumânări într-însul.

De atunci ar fi şi obiceiul pe care noi, românii, l-am luat de la alte popoare şi care este atât de plăcut copiilor, că vine Moş-Ajun şi le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale Crăciunului.

LEGENDA MESTEACĂNULUI

Cică Dumnezeu sfântul, pe când umbla pe pământ, a ajuns odată ostenit într-o pădure. Se lăsă jos sub un stejar să se hodinească. Şi unde mi se porni un zvon în pădure şi un foşnet, şi unde începură greieraşii să ţârâie şi păsărelele pe ramuri să ciripească, de ţi-era mai mare dragul. Vezi că toate vietăţile codrului se bucurau că-l aveau pe Dumnezeu printre ele, iar nu deasupra lor. Iepuraşii făceau tumbe ca să-l înveselească, căprioarele şi cerbii se zbenguiau ca să-i bucure ini­ma, iar fiarele se îmblânziseră, şi nişte mieluşei păşteau alături de lupul cel nesăţios.

Şi Dumnezeu sfântul, bucuros că-şi vede făpturile atât de voioase şi trăind în pace între ele, adormi în cântecele păsărelelor.

Se potoliră toate, ca să-l lase să se hodinească în pace. Dar copacii pădurii socotiră că ei nu l-au cinstit precum trebuie şi precum făcură vietăţile celelalte, că şi ele au viaţă în ele, şi porniră a se îmbrăca în hainele cele mai scumpe. Bradul falnic şi mândru, fagii şi stejarii, toţi se luaseră la întrecere, care să fie mai mândru la port şi mai fudul. Făcură apoi un zid de jur împrejurul locului unde hodinea Preasfântul, ca să nu s-apropie vreo făptură omenească şi să-i tulbure somnul.

Pe când stăteau ei aşa drepţi, fără să le foşnească vântul, că se potolise şi el, vreo frunză, numai ce se văzu venind în fugă un copac îmbrăcat ca vai de el. Venea, venea şi din ramurile lui stufoase pi­curau lacrimi cât pumnul care se prelingeau peste coaja negricioasă a trunchiului lui voinic.

Copacii din jurul Domnului îi făcură semn cu vârfurile lor să tacă, dar mesteacănul se jeluia amarnic zicând:

— Cum să nu plâng, sărac de mine, că voi v-aţi îmbrăcat toţi în straie de sărbătoare, ca să-l cinstiţi cum se cuvine, numai eu, vai de capul meu, n-am altceva decât straiele astea ponosite pe mine!

Degeaba îşi foşneau uşurel copacii ceilalţi frunzele, ca să-l facă să tacă, degeaba căutau cu ciudă vietăţile pădurii la el; mesteacănul plângea şi se jelea.

Dumnezeu, care se făcea că doarme, auzise jelania mesteacănului şi-l cuprinse mila de bietul copac, care numai de dragul înfăptuitorului ar fi voit să fie şi el gătit ca ceilalţi.

Deschise ochii, chemă pe mesteacăn lângă sine şi îi zise:

—Fiindcă te-am nedreptăţit şi nu te-am împodobit ca pe ceilalţi, te ursesc ca de azi înainte, cât o dăinui pe pământ mesteacănul, să crească înalt şi falnic, iar lacrimile care ţi-au şiruit de pe ramuri şi s-au prelins pe trunchiul tău, să se prefacă în coajă albă, care să scli­pească ca argintul în bătaia soarelui.

Cică de atunci, scoarţa mesteacănului în loc de negricioasă, pre­cum era până in ziua aceea, s-a făcut albă şi netedă cum e acum.

LEGENDA PLOPULUI TREMURĂTOR

Se povesteşte din bătrâni, că-ntr-un măreţ palat trăia o mândreţe de zână, cum nu se mai dovedise.

De peste nouă mări şi nouă ţări, veneau la ea crai şi feţi-frumoşi să-i ceară mâna.

Dar care se duceau, de-acolo îndărăt nu mai veneau, căci zâna ştia o vrajă mare şi când rostea vraja şi-şi ridica mâna înspre cineva, pe loc îl prefăcea într-o stană de piatră.

Erau sute de stane de piatră prin preajma palatului ei.

Zâna însă îşi dăduse cuvântul, că dacă vreunul din cei care ve­neau ar izbuti să o sărute, ca fără ea să bage seamă mai dinainte, pe acela îl va lua de soţ.

A fost un fiu de împărat care s-a dus şi el ca alţii, norocul de şi-a încercat.

Palatul zânei era într-o poiană mare şi frumoasă, la poalele unei păduri de brazi înalţi şi drepţi ca lumânarea. Pe lângă el trecea un pârâu cu apa limpede ca vioara. In acest pârâu, în fiecare zi pe la amiază, zâna mergea să se scalde.

Când a ajuns feciorul de împărat acolo, s-a suit în vârful unui brad şi a stat zile întregi ca să observe mişcările zânei.

Băgă de seamă că adesea când zâna ieşea din pârâu şi era frumos şi cald, ea se culca pe marginea pârâului.

Şi-a luat într-o zi inima în dinţi şi s-a coborât jos, când a văzut pe zână că iese din apă şi se culcă pe marginea pârâului la umbră. Merse băiatul cu mare băgare de seamă, până s-a apropiat de ea binişor.

Când a văzut însă atâta frumuseţe pe chipul ei, aşa păr lung şi auriu şi când îi mai zări prin cămaşa ei albă de mătase, descheiată, sânul trandafiriu, plin şi rotund, îl apucă un tremurat puternic şi nu mai fu în stare un pas să mai facă înainte, să se aplece şi să sărute frumoasa zână.

A stat aşa tremurând, ţintuit locului, până ce zâna s-a deşteptat.

Când l-a văzut aşa frumos şi tânăr, i s-a făcut oricum milă zânei şi nu mai vru să-l împietrească. Şi-a apropiat de gura lui obrazul ei, zicându-i:

—Sărută-mă şi să-mi fii soţ.

Pe el îl apucă şi mai puternic tremuratul. Nu fu-n stare să sărute obrazul zânei.

Şi feciorul de împărat a rămas mut. Atunci zâna i-a zis o vrajă şi l-a prefăcut într-un arbore, menindu-l să-i tremure frunza în veci.

Arborele acela e plopul tremurător.

LEGENDA SALCIEI PLÂNGĂTOARE

Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.

Când Pilat chemă pe Isus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.

Oştenii sălbatici nu aşteptau decât atâta. Se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime.

Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată că Isus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele, până ce ţâşni sângele.

Isus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Ii era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă frun­zele şi ramurile la pământ.

Oamenii începură să planteze salcia pe mormintele morţilor şi ea se făcu, dintr-o mândreţe de copac, salcia închircită şi plângătoare.

COACĂZA

Unele neamuri numesc coacăza sau pomuşoara rodul Sfântului Ioan.

Cică odată, Sfântul Ioan Botezătorul, după multă pribegie în nişte ţinuturi pustii şi stâncoase, flămând şi rupt de oboseală şi de sete, ajunse la un tufiş. „Ah, dacă aş găsi măcar aici ceva răcoritor¹¹, oftă el.

Dar în toată întinderea zării nu se vedea casă de om, nici vreun izvor ori vreo plantă roditoare.

Doborât de oboseală, el adormi la umbra unei tufe.

In timpul nopţii, tufa se aplecă prietenoasă peste Botezătorul ador­mit. Când se zori de ziuă, Sfântul Ioan se trezi. Dar cât de mare îi fu mirarea când văzu că tufa, care în ajun nu avusese decât frunze verzi, era plină acum de o mulţime de boabe roşii, care atârnau prinse minu­nat, ca nişte ciorchine de ramurile subţirele.

Sfântul Ioan gustă din minunata poamă roşie şi mulţumi Dom­nului pentru darul ce îi trimise.

De atunci pomuşoara s-a înmulţit şi s-a întins pretutindeni, amin­tind oamenilor minunile Atoateţiitorului.

LEGENDA TRANDAFIRULUI ŞI A SCAIULUI

La o margine de drum, înflori prima dată trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa de primăvară. Avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii lui se împrăştia peste întreg cuprinsul câmpiei.

Fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpâne.

Păsările veneau de la depărtări mari, atrase de mirosul parfumat, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară pe pământ. Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acum rău că pusese într-o floare aşa de minunate daruri, pe care nu le împărţise nici în rai. Lucrul acesta îl şoptise o ciocârlie care, la răsăritul soare­lui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânţă din fiecare floare ce creştea pe pământ, s-o păstreze Preasfântul, pentru răsad.

Până la amiază, trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeţii tre­ceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, resfirau nările să înghită mirosul nemaisimţit până atunci, apoi, cu priviri lacome, ru­peau câte o floare.

După câteva zile, trandafirul se mâhni; el se împodobea şi oame­nii îl despuiau.

„Uite, îşi zicea el, scaiul de lângă mine e înalt, e chipeş şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele“.

Un sticlete care tocmai atunci se aşezase pe o creangă, îl desluşi:

—Cum să se atingă cineva de scai, când tot e îmbrăcat în ghimpi!

Atunci trandafirul se uită şi văzu că într-adevăr scaiul avea ghimpi.

Şi nu mai pregetă; se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dânsul cu ghimpi, ca să-i păzească floarea.

„Vezi, îşi zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe pământ să nu rămână ceea ce numai în rai trebuia să fie“.

Şi, bucuros, îndată a făcut un semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; şi nu era unul care să treacă pe lângă floarea minunată.

Dar acum fiecare când rupea floarea, lăsa câte o bobiţă de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe, sângele a pătruns încetul cu încetul în tulpină, s-a ridicat până în boboci, şi într-o dimineaţă, floarea trandafirului se desfăcu roşie aprinsă ca sângele.

Scaiul stătea ursuz alături. De la o vreme, se trezi şi-n el pizma, că prea nu-l bagă nimeni în seamă.

— Uite cum se înclină toţi trandafirului, şi mie — nimeni.

Şi se rugă lui Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi, ca a trandafirului.

Atunci Dumnezeu a zis: „Aşa e pe pământ. Fiecare aleargă după ce bate la ochi; dar numai eu ştiu că ce am menit odată, aşa rămâne!“

A făcut Dumnezeu un semn şi floarea scaiului se făcu roşie ca fo­cul. Şi-au trecut mereu drumeţii şi-au rupt întruna florile trandafi­rului şi nu s-au uitat la scai.

POVESTEA BUJORULUI

Era odată un împărat şi avea un fecior pe care-l chema Bujor.

împăratul era acum bătrân şi slab. Om paşnic, nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea nu-şi găsise nici un duşman.

Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui. Împăratul însă avea şi el un necaz.

Avea pe moşia lui un codru de brazi şi molizi, în mijlocul căruia era un iezer stăpânit de iele şi de stafii.

Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decât schi­monosit: altul în câine, altul în măgar; alteori îl schimbau ielele în flori şi buruieni, ori îl caliceau, de nu era om în toată viaţa. Că, să vezi, făceau pe om de se îndrăgostea de dânsele şi-şi râdeau de el ca de un nagâţ.

Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a şi povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă.

Intr-o zi însă, împăratul pică la pat să nu se mai scoale şi simţindu-şi sufletul la gât, adună sfat şi, chemându-şi feciorul, îi puse coroa­na pe cap şi buzduganul în mână, semnele stăpânirii peste împărăţie, şi după ce îi mai dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu iele:

— Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păţi, cu nimeni nu vei împărţi.

Apoi îşi dădu sfârşitul. Rămas singur, Bujor a jelit cât a jelit după moşneag şi după o vreme a început a-şi mai căuta şi el de treburile împărăţiei şi, între altele, cea dintâi grijă a fost să vadă satele şi târgurile.

A mers el într-un târg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile ieze­rului cu zânele. Şi era pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cu­prinsă de cântec de păsări, că, numai trecând pe lângă dânsa cădea omul ca adormit; iar în nopţile cu lună se auzea cântecul zânelor, de te îmbolnăveai de dor şi de vrajă.

Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau până la marginea pădurii şi fugeau iar.

Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-i spusese tatăl său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă şi-şi zise că doar n-or fi zânele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă şi pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn, şi pe el şi pe cai, şi pe surugii şi pe oştenii ce-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi adormiră.

Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei dormeau şi dormeau.

Deodată se auzi ca o adiere de cântec şi Bujor se trezi. Ascultă el, ascultă şi inima începu să-i bată cu putere. Parcă-l chinuia gândul să ştie cine cântă. Numai să vadă cel puţin. Şi o luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, se văzu înconjurat de nişte zâne, frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care începură a juca, rotindu-se în juru-i ca un vârtej. Când văzu atâtea fete pe lângă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz.

Una grăi:

— Să-l facem măgar.

Alta răspunse:

— Ba nu, un bondar.

Alta însă grăi:

— Eu zic, un viţel.

Dar alta, cu o coroană de pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse:

— Ba, nu! Eu zic la rându-mi să-l facem o floare, să nu poată merge deloc pe picioare.

Apoi, înturnându-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciu­mată de frică, îi zise făcându-i un semn cu mâna:

— Aşa să rămâi! Amin.

Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, mare şi bătută ca un pămătuf.

Oamenii i-au zis bujor şi bujor a rămas şi până-n ziua de azi.

BUSUIOCUL LA CREŞTINI

Multă vreme nu s-a ştiut unde era ascunsă de evrei crucea pe care îşi vărsase sângele Domnul nostru Isus Hristos.

Creştinii din toate părţile doreau cu ardoare să afle acest scump odor.

Dar, la ce ar fi folosit descoperirea sfintei cruci a Domnului pe acele vremuri, când creştinii abia se puteau aduna prin peşterile din păduri să se roage?!

Peste 300 de ani, aceste nepreţuite moaşte au rămas ascunse, dar nevătămate, prin puterea lui Dumnezeu.

Tocmai pe timpul Sfântului Constantin cel Mare, crucea Domnu­lui a fost scoasă la iveală.

într-adevăr, că şi Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a mers la Ierusalim şi cu cheltuieli mari a făcut săpături pe Golgota, dar în zadar. Parcă pământul nu voia să libereze din tainica lui tăcere sfântul odor demult dorit de creştinătate.

Dar iată, spune o veche tradiţie creştină, că pe o coastă a sterpei Golgota, era un petec de loc, unde creştea în fiecare an, din timpuri neştiute de cercetători, un covor de flori verzi şi mirositoare, cine ştie de ce mână binecuvântată semănate.

Era o micuţă grădină de busuioc.

Sub această binecuvântată grădină de busuioc era ascunsă crucea răstignirii Domnului.

într-adevăr, făcându-se şi în acest loc săpături, s-a aflat, întreg şi în cea mai bună stare, lemnul crucii Domnului.

Dacă regăsirea crucii a adus mare bucurie, apoi mult mai mare a fost uimirea când crucea Domnului făcea şi minuni, tămăduind pe cei bolnavi, care cu credinţă se atingeau de ea.

Şi de atunci a rămas busuiocul ca floare blagoslovită, care împo­dobeşte crucea creştină şi se întrebuinţează la diferite sărbători ale bisericii creştine.

LEGENDA CRINULUI

In mijlocul unei păduri se înălţa odinioară un palat vechi, care aparţinea Zmeului Zmeilor.

Acum însă era locuit de o vrăjitoare vestită, de care tremura tot ţinutul. Ziua se prefăcea în şarpe sau în pasăre şi numai noaptea um­bla cu chipul de om. Dacă se apropia cineva de palat, se împietrea. Vrăjitoarea aceasta fura şi copii. Avea mii de suflete nevinovate, prefăcute în flori.

Pe vremea aceea, doi copii fură izgoniţi din casa părintească de mama lor vitregă. Bieţii copii, flămânzi şi obosiţi, luară drumul spre pădure. Tot mergând, se rătăciră, şi, după multe umblete, văzură înaintea lor palatul.

Fetiţa, fără să ştie al cui e, se apropie bucuroasă, dar, când fu la doi paşi de el, se prefăcu îndată într-o floare.

In zadar se tângui micul frăţior, căci vrăjitoarea rupse floarea şi pieri înăuntru palatului.

Atunci băiatul o porni mai departe, în lumea largă, singur şi abătut.

— Doamne, fie-ţi milă de mine şi dă-mi îndărăt pe scumpa mea surioară, se ruga el neîncetat.

Bietul băiat, după câtva timp, flămând, izgonit de toţi, se băgă argat la un cioban. Seara, când n-avea ce face, dădea târcoale prin jurul palatului, dar nu se apropia prea tare, de frică să nu păţească ce păţise surioara lui.

Când luna aluneca uşor de după nori, copilul prindea să cânte la fluier copilăria lui oropsită. Ochii i se umpleau de lacrimi, când îşi aducea aminte de ea. Intr-o noapte, obosit şi cu gândul la surioara lui, adormi în pădure. Visă că rătăcise prin locuri întunecoase şi că găsise o floare foarte frumoasă, pe care rupând-o o duse în palat. Cum atingea ceva cu acea floare, toată vrăjitoria dimprejur pierea.

Când se trezi de dimineaţă, începu să caute floarea. După câteva zile, obosit şi flămând, o găsi. Bietul băiat râdea şi plângea de bucu­rie, căci tălmăcirea visului spunea că va scăpa pe draga lui surioară.

Cum ajunse la palatul vrăjitoarei, repede atinse cu floarea cea binecuvântată floarea în care era prefăcută surioara lui şi numaidecât floarea se prefăcu din nou în fetiţă.

Fericiţi, vrură să plece, dar, vai, poarta nu se mai deschise, era închisă pe veci.

Bietul băiat, zgâlţâi cu putere poarta, dar nu putu s-o deschidă.

In momentul acela, vrăjitoarea, auzind gălăgia, veni să vadă ce e. Cum dădu cu ochii de ei, îi prefăcu în două flori mari şi albe, cu un miros îmbătător.

Dar şi ea pieri, căci tot farmecul se duse. Palatul se ruină şi pe ziduri începu să crească iarba.

Două flori mari, albe şi înalte, răsăriră lângă poarta palatului. Erau cei doi fraţi prefăcuţi în crini.

FLOAREA LACRIMILOR

Poruncise Irod; de la un capăt la altul al Betleemului mişunau călăii. Fierul săbiilor se păta de sângele copiilor nevinovaţi. Mamele îşi sfâşiau sânul care îi hrănise; înnebunite de durere, strângeau la piept păpuşi de zdrenţe şi strigau: „Mi l-aţi luat pe unul, acum am altul!“ Din fun­dul palatului, Irod n-auzea gemetele de durere, nici scrâşnirile de fu­rie, nici suspinele de deznădejde. Dar Irod credea că, printre copiii ucişi, fi-va şi cel a căruia naştere cei trei crai de la răsărit o vestiseră.

In vremea aceasta, Iosif străbătea pustiul, ducând de căpăstru asinul pe care călătorea Maria cu Isus în braţe.

Fugeau de urgie.

Spaima îi gonea; arşiţa le topea puterile; nădejdea îi chema.

în miezul zilei, soarele prăjea nisipul; asinului i se muiară ge­nunchii. Iosif îl opri o clipă, ajută Mariei să se coboare şi o sfătui să se odihnească vreo câteva clipe la umbra rară a unor spini.

Maria se aşeză jos să hrănească pruncul; Iosif rămase în picioare, cu privirile la copil; iar asinul se apropie, adulmecând cu botul umed spre Fecioară, ca şi cum ar fi mirosit şi el izvorul laptelui binefăcător.

Pruncul sugea dormind; îi era obrazul fraged; gura rumenă ca mărgeanul; de sub scufiţa albă, părul galben ca aurul ieşea aruncând parcă o cunună de raze de jur împrejurul capului.

Şi cum îl privea, ochii Mariei se umeziră. Ce le făcuse copilul oare? Cu ce greşise? De ce-l prigoneau?

Ridicându-şi privirile, Maria şi le ţinti în zare. Dar acolo departe, ele întâlniseră o vedenie grozavă. Muma tresări din adâncul mărun­taielor ei şi, fără să spună un cuvânt, izbucni într-un plâns sfâşietor.

Căzând pe obrazul copilului, lacrimile fierbinţi îl treziră. Zâmbind, Isus îşi duse atunci mânuţa la obrazul mamei. Iar Iosif o întrebă:

— De ce plângi tu, Marie?

Femeia nu răspunse, dar fiindcă nu avea cu ce să-şi şteargă lac­rimile, luă scufiţa copilului şi-o duse la ochi.

într-un târziu, când să plece iar la drum, Maria văzu că scufiţa-i udă de lacrimi. Şi căutând, zări tulpina uscată a unui spin şi puse scufiţa în vârful ei să se usuce.

Iosif mângâie asinul, ajută mai apoi Mariei să se ridice, dar când Maria se întoarse să ia scufiţa, rămase locului uimită: tulpina spinu­lui se prefăcuse în lujer verde, şi-n locul scufiţei strălucea o floare albă ca zăpada, deschisă ca un potir de cristal.

Şi pruncul iar zâmbi; iar Maria lăsă pe Iosif să potrivească căpăstrul asinului şi nu-i spuse nimic despre floare, de teamă să n-o rupă. Şi plecară.

Maria îşi desfăcu părul, care parcă luase ceva din mireasma neasemănată a florii, şi feri capul lui Isus în umbra lui..

Şi de atunci până astăzi, crinul culege, în potirul florii lui, cele dintâi lacrimi de rouă ale dimineţii.

FLOAREA-PAŞTILOR

Se zice că era odată un împărat şi o împărăteasă, care aveau toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi fiindcă nu aveau copii, de aceea căutară ei toate chipurile şi mijloacele cum ar căpăta măcar unul, care să le moştenească averea şi împărăţia. Deteră danii pe la toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele din întreaga împărăţie, că poate aceştia ar face să se vadă şi ei cu-n copil, dar degeaba, căci împărăteasa tot stearpă rămase. Şi din pricina aceasta, atât ea cât şi soţul ei erau necontenit supăraţi şi duşi pe gânduri.

Iată însă că într-o zi, plimbându-se împărăteasa prin grădină, aude deodată un glas zicându-i, că dacă voieşte numaidecât să aibă un co­pil, să nu-şi mai bată capul cu vrăji şi descântece, ci să dăruiască mai bine ceva la o mănăstire, şi atunci Dumnezeu îi va asculta rugămintea şi-i va dărui ceea ce doreşte.

împărăteasa, cum auzi glasul acesta, nu stete mult pe gânduri, ci întorcându-se în casă şi luând ceea ce crezu că s-ar potrivi mai bine pentru o mănăstire, se duse chiar în aceeaşi zi şi o dărui mănăstirii celei mai apropiate.

Aducând ea darul acesta, în scurt timp purcese grea şi la nouă luni născu o copiliţă frumoasă ca un îngeraş.

Şi acuma, când se văzură şi ei cu o copilă atât de frumoasă, să fi prins pe Dumnezeu de un picior şi poate că tot nu s-ar fi bucurat aşa de tare.

Şi fiindcă copila aceea era foarte frumoasă şi drăgălaşă, de aceea îi puseră numele Floarea.

Dar bine a zis cine a zis că unde e prea multă bucurie, acolo adese­ori se întâmplă că e şi supărare mare.

Aşa a fost ş-aicea.

Cu cât creştea Floarea mai mare şi se făcea mai voinică şi mai frumoasă, cu atâta era şi grija părinţilor săi mai mare, căci aflându-se în vecinătatea împărăţiei lor nişte zmei, se temeau ca nu cumva aceştia, prinzând de veste despre frumuseţea Floarei, să vie într-o bună dimineaţă şi să le-o fure, sau să le-o ieie cu nepusă masă.

Din pricina aceasta o şi ţineau ei apoi mai mult închisă decât slo­bodă, fără să le treacă măcar prin minte că aceea ce fac, nu fac bine.

Şi-ntr-adevăr că Floarea, văzându-se că o ţin mai mult închisă decât slobodă şi neştiind de ce şi pentru ce, a început de la un timp a se da în dragoste cu un păstor care păştea turma sa prin apropierea curţilor împărăteşti şi care nu o dată trecea pe lângă ferestrele unde era Floa­rea închisă.

Prinzând mai pe urmă împăratul de veste, că fiică sa, cu toate că a ferit-o aşa de tare de ochii lumii, se iubeşte cu un om de rând, atât de tare s-a supărat, că pe loc şi puse pe nişte soldaţi să prindă pe îndrăzneţul păstor şi să-l omoare, iar pe fiică-sa o dete pe mâna unui ţigan, ca acesta să o ducă în pădure şi acolo apoi, tăindu-i mâinile şi scoţându-i ochii, s-o lase s-o mănânce fiarele cele sălbatice.

Ţiganul ce era să facă? Trebui să împlinească porunca împăratului, că de nu, a lui ar fi fost dracul! Luă pe Floarea, se duse cu dânsa în pădure, îi tăie mâinile şi-i scoase ochii, şi apoi, lăsând-o astfel, se-ntoarse înapoi acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimica.

Floarea, adică fiica împăratului, văzându-se în starea aceasta, mai mult moartă decât vie, pică în genunchi şi începu a se ruga Maicii Dom­nului, ca să se îndure de dânsa şi s-o prefacă într-o floare, decât să rămână aşa, ca să se chinuiască sau să vie fiarele cele sălbatice şi s-o mănânce.

Maica Domnului, făcându-i-se milă de dânsa, îi ascultă ruga şi o prefăcu într-o floare albă.

Şi deoarece Floarea, adică fiica împăratului, a fost prefăcută în floare, tocmai pe timpul Paştilor, de aceea se şi numeşte floarea aceasta „floarea-Paştilor“.

FLOAREA PĂTIMIRII

Pe crestele sure ale Golgotei creştea o plantă veşnic verde, care se strecura agăţătoare printre stâncile pleşuve.

Când Isus Hristos urca pe umeri crucea grea, pe care urma să fie răstignit pentru izbăvirea păcatelor omenirii, şi ajunse la locul de groază, piciorul i se împiedică de un vrej al plantei, chiar acolo unde avea să se aşeze crucea.

în marea sa milă de orice vietate, Mântuitorul se plecă şi feri la o parte vrejul înflorit, ca să nu fie călcat în picioare.

Târât pe cruce, braţele şi picioarele lui Isus fură întinse, legate cu funii şi bătute apoi cu cuie în lemnul nesimţitor.

Frânghiile fură apoi dezlegate şi întreaga greutate a trupului atârna numai în prinsoarea cuielor, pe lângă care se prelingea sângele sfânt al Domnului.

Aşa stătea atârnat între cer şi pământ, chinuit de dureri, ars de friguri, cu fruntea însângerată de cununa de spini pe care i-o înde­saseră pe cap fariseii iudei şi slugile lui Pilat.

Atunci când orice sentiment de milă părea să se fi stins în sufletul chinuitorilor, viţişoara plantei de care se miluise Isus, se ridică de la pământ, se încolăci în jurul crucii, se urcă până la buzele Mântu­itorului, pe care le răcori cu frunzele sale verzi, se furişă printre spini şi-i răcori fruntea, împletind deasupra spinilor o cunună ca de lauri.

Iar când umbra nopţii învălui Golgota şi Isus închise ochii cu cu­vintele: „s-a împlinit porunca scripturii“, floricica plantei credincioase închise şi ea ochii, spre a nu mai vedea a doua zi nici lumina soare­lui, nici răutatea oamenilor.

De atunci floarea rară nu stă înflorită decât o singură zi şi o sin­gură seară, iar făptura ei aminteşte de chinurile Mântuitorului.

Cele trei încrestături ale foilor, simbolizează cele trei cuie; cele cinci stamine sunt rănile; firişoarele stropite cu roşu din potirul florii amintesc cununa de spini; cele trei colţuri ale frunzelor seamănă cu lancea; vrejul aminteşte funia, iar numele plantei a rămas până acu­ma „floarea pătimirii“.

LEGENDA FLORII-SOARELUI

Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.

La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire.

Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază-Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, alear­gă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tânguios:

— Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.

Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:

— Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.

Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod.

în noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor ve­cini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea.

Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja co­drilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al raze­lor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere.

De atunci, „floarea-soarelui“, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de du­rere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerșitorindu-și sărutarea mântuitoare.

LEGENDA GHIOCEILOR

Irinel, fiul Zefirului, vântişor de primăvară, fiind trimis de tatăl său în lume, ca să vestească sosirea frumoasei primăveri, după ce a străbătut văi, vâlcele, câmpii întinse, dealuri şi munţi acoperiţi cu păduri udate de râuri, lacuri şi izvoare limpezi cristaline, la poalele unor munţi, în gura unei văi frumoase ca un colţ de rai, pe unde îşi rostogolea în susur undele pe un pat de prundiş un râuleţ şăgalnic şi zglobiu, zăreşte nu departe un castel de cristal strălucitor ca din poveşti, ce-şi înălţa semeţ turnurile măreţe şi strălucitoare în razele dulci ale soarelui de primăvară.

Irinel, ca un făt-frumos, călărea pe calul său mândru şi alb ca neaua, în ţinută măreaţă, cu pletele-i negre ce-i acopereau umerii, cu mustaţa-i neagră abia mijindă, cu ochii săi negri ca murele, ce te fer­mecau, şi încins cu paloşul său bătut în pietre scumpe, mergând spre castelul măreţ, aude, ca în surdină, ecoul unui viers duios, ce venea până la el pe aripile nevăzute ale văzduhului, împrăştiind în juru-i, ca într-un vis, undele răsunătoare ale unei armonii cereşti.

Ca vrăjit, Irinel s-a oprit în loc, spre a-şi da seama mai bine de frumuseţea îngerească a cântului.

în drumul său pribeag, de vestitor al primăverii, Irinel văzuse multe şi minunate frumuseţi, lăsate de bunul Dumnezeu pentru desfătarea omului, şi auzise iarăşi multe cântece vrăjite, dar ca farmecul cânte­cului depărtat, ce-i mângâia duios auzul, nu auzise niciodată. Păşi curajos spre castelul cel măreţ, că din această parte veneau undele sonore ale versului duios.

Ajuns la poarta castelului, dădu cu ochii de un unchiaş cu barba albă ca fuiorul de lână şi bătrân ca un Matusalim, care-l întâmpină cu vorbele blânde:

— Bine ai venit, Irinel, vestitor al dulcei primăveri. Eu sunt moş Crivăţ, care de trei luni rătăcesc şi mă zbat pe meleagurile acestea. Toţi mă gonesc, toţi mă blestemă, fiindcă pe unde am trecut, am prăpădit tot în calea mea şi am îngheţat până şi apele. La venirea ta eu plec, mă duc de unde am venit, ca tu, prin firea ta blândă şi dezmierdătoare, să aduci iarăşi pe aceste locuri viaţă şi bucurie.

Apoi se făcu nevăzut.

Abia plecă moş Crivăţ, bătrânul năbădăios, şi porţile castelului se deschiseră prietenos înaintea lui Irinel.

Imensul parc din jurul castelului, pe dată prinse a se înviora ca prin farmec. Iarba începu a înverzi. Mugurii copacilor, a îmboboci. Păsările, a se înveseli. Şi pe măsură ce înainta, totul părea ca în sărbătoare.

Undeva în castel, dintr-un loc tainic, Ileana Cosânzeana, fiica bătrânului Prier, cu faţa-i strălucitoare ca o rază de soare a lunii lui Florar, cu buclele-i aurii ca spicul grâului în pârg şi scăldate în raze de soare, lăsate în unde bogate pe umerii săi albi ca sideful şi cu ochii albaştri ca seninul cerului de primăvară, privea în taină so­sirea nou-venitului.

Cerbii şi căprioarele din parcul fără margini al castelului zburdau, iar păsările cântătoare se desfătau în ciripiri drăgălaşe, în razele dulci ale soarelui de primăvară, pe crengile înmugurite ale copacilor în ajun de a înflori. Râul cristalin îşi urma cursul său în susur şoptitor, iar departe, în lacul limpede ca seninul cerului de azur, unde râul îşi îneca susurul, printre trestii şi nuferi, lebedele îşi oglindesc siluetele în apa liniştită şi albastră a lacului.

Irinel păşeşte mândru şi măreţ pe nisipul aleilor dintre straturile ude încă de mustul zăpezii în topire, de razele mângâietoare ale soare­lui şi, ajungând pe treptele castelului, este întâmpinat de bătrânul Prier cu pletele-i şi barba albe, adiete blând de zefirul primăverii, al cărui sol binevestitor era Irinel.

— Să fii bine venit în casa mea şi cu plin să-ţi meargă dorinţele tale, bun vestitor al primăverii pe meleagurile noastre.

— Bun găsit, bătrâne Prier. Sunt trimis de tatăl meu Zefir de primăvară, să vă vestesc reîntoarcerea frumoasei primăveri şi, cu ea, reînvierea întregii naturi.

Abia isprăvi Irinel vorba, o mişcare se produse în întregul castel şi, ca prin farmec, Ileana Cosânzeana se ivi în chipul ei feciorelnic, în mijlocul ghirlandelor de flori în fel şi chipuri de culori, răspândind în jurul ei parfumul îmbătător al frumoasei primăveri şi cor de păsărele îi însoţea apariţia.

Din această întâlnire a ieşit căsătoria lui Irinel, fiul Zefirului de primăvară, cu frumoasa Ileana Cosânzeana, fiica bătrânului Prier.

Dar Dumnezeu, în tainica lui înţelepciune, a voit ca această căsătorie să nu dăinuiască decât câţiva ani, după care frumoasa Cosânzeana fu chemată de Cel Atotputernic în împărăţia cerului, lăsând în urma sa pe nemângâiatul Irinel în durerea cea mai mare şi doi copilaşi frumoşi ca două picături de rouă în potirul unei flori.

Irinel îşi îneca durerea în iubirea şi în îngrijirea ce punea, din tot sufletul său chinuit, în creşterea şi educarea iubiţilor săi copii.

Dar după un răstimp, văzând că oricât se va strădui, nu va putea să-şi crească copiii aşa cum voia şi cum credea, mai cu seamă că el, ca vestitor al primăverii, era silit să-i lase singuri acasă mai mult timp, numai în grija slugilor, a chibzuit cu grija de părinte iubitor, că ar fi mai bine să le găsească o mamă care să-i îngrijească, şi de aceea, într­una din zile plecă în lume şi apucând spre miazănoapte, într-o bună zi ajunsese la moş Crivăţ.

Moş Crivăţ tocmai dădea porunci, ca să se înceapă viscolele în toate părţile lumii, că s-a apropiat timpul.

Când văzu pe Irinel tânăr, frumos şi blând sosind, îşi puse mâna streaşină asupra ochilor şi, sprijinindu-şi barba lungă şi albă să nu fie bătută de vânt, privi cum venea Irinel cu adierile lui blânde şi căldicele de primăvară, înmuind pentru un moment cerbicia bătrânului zurbagiu.

Aci, fiind poftit în izba căptuşită cu blănuri de focă şi de urşi albi, fu primit de fiica bătrânului Crivăţ, înfăşurată în blănuri scumpe de vulpi albe şi albastre.

Cum se văzură se şi îndrăgostiră, aşa că la întoarcerea spre lo­curile calde de unde venise, Irinel era însoţit de frumoasa fiică a lui moş Crivăţ.

Pe unde treceau, în drum spre locurile calde, frunzele copacilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ. Iarba se ofilea. Florile se to­peau ca de para focului. Iar crengile copacilor se încărcaseră de pro- moroacă.

Sosind acasă, copiii, cum o văzură pe noua lor mamă, se înfiorară de groază, căci parcă intrase în casă un sloi de gheaţă.

Fire rece, ursuză, crescută în munţi de gheaţă şi troiene mari de zăpadă, nu ştia ce-i blândeţea, nici mila şi nici iubirea de mamă, căci cum văzu copiii, îi şi săgetă cu o privire aspră, care-i umplu de groază.

într-un început de primăvară, pe când Irinel era dus să dea cele dintâi veşti în lume de reîntoarcerea primăverii, aspra fiică a nordu­lui goni din casă copiii, pe o vreme rea, vijelioasă, tocmai când se lupta mai amarnic frigul cu căldura.

Bieţii copilaşi rebegiţi şi tremurând de frig, nemaiputând răbda frigul şi foamea, îngenuncheară amândoi şi se rugară lui Dumnezeu să-i scape de chinul şi durerea în care căzuseră din cauza mamei lor vitrege.

Dumnezeu, în marea lui bunătate, le-a ascultat rugăciunea şi, binecuvântându-i, îi prefăcu în două floricele albe şi frumoase zicându-le:

— Voi veţi fi cele dintâi flori de primăvară, cu numele de ghiocei.

BRÂNDUŞA ŞI GHIOCELUL

A fost odată, ca niciodată, când şedeau gâştele corlat şi aveau oa­menii mult vin, de turnau pe beregată.

A fost odată un unchiaş ş-o babă. Baba era de a doua cu unchiaşul. Bietul unchiaş avea şi el cu mătuşa dintâi un băiet. Veselie mare era în casa unchiaşului, totul mergea de minune; parcă Dumnezeu ştia numai de ei.

Nu trece mult şi baba câştigă şi ea o fată.

De aci ţin-te, pânză, nu te rupe, baba, ca muma vitregă, nu mai vedea cu ochi buni copilul unchiaşului. Câte şi mai câte ponoase nu-i mai scotea.

... Azi aşa, mâine aşa, până ce, dacă văzu ce văzu, bietul copil îşi luă lumea în cap, că de zburătură cine nu fuge, şi dus fu şi până astăzi.

Crescu fata babei, se făcu mare...

Trăise ăi copilaşi ca fraţii, se îndrăgiseră ei de credeai că nu-s vitregi.

Fetiţa, rămasă singură cuc, nu mai mânca, nu mai bea, se stingea văzând cu ochii, de dorul iubitului frăţior.

în fiecare zi se ducea cu oile să le pască într-o livadă frumoasă. într-una din zile, ducându-se ea cu oile la iarbă, dete peste un flăcău aşa de frumos, de nu te puteai uita la el, ca la soare, ce dormea dus. Vrăjită de acest făt-frumos, se apropie de el, se uită în toate părţile să n-o vadă cineva, se aplecă şi-l sărută cu foc.

Flăcăul, când se deşteptă din vis, ce să vadă? O brânduşă frumoasă, frumoasă de-ţi lua ochii. Pleacă ca năuc încotro o vedea cu ochii, după Cosânzeana visată şi negăsind-o, piere, făcându-se un ghiocel...

Cică ghiocelul a fost feciorul unchiaşului. De aia, el, ghiocelul, iese întâi, s-o caute pe sora lui vitregă, brânduşa.

LĂCRIMIOARELE

în noaptea aceea minunată cu lună plină, în a cărei văpaie scân- teiau apele şi stâncile şi arborii, simţi mai mult ca oricând Domnul Isus nevoia să fie singur.

Se strecură încet din căscioara unde poposea şi uşor, să nu deştepte pe nimeni, se îndreptă pe drumeag înainte, până la o pajişte din ap­ropiere. Aci, copleşit de gânduri, se aşeză jos lângă un tufiş. Privi la plutele argintii, ale căror frunze în bătaia lunii păreau nişte inimioa­re de piatră scumpă; învălui totul din jur cu privirea-i nespus de blândă şi apoi şi-o înălţă spre ceruri:

— Doamne, măreaţă-i plăsmuirea ta! Vai, cum nu ştiu oamenii s-o preţuiască!

Mai avea puţin timp de stat pe pământ şi boabe de lacrimi fierbinţi îi picurau din ochi.

Dar Domnul nu lăcrima de cele ce avea să pătimească şi pe care, una câte una, le depăna în gând.

Plângea de nesfârşitele frumuseţi ale firii, care totuşi nu ajung să îmblânzească inimile; plângea de rătăcirea minţilor omeneşti, de ura, de vrajba multă ce încape în ele.

Şi cu lacrimi arzătoare, se ruga Celui-de-Sus, să ierte păcatele oa­menilor.

Privighetoarea, care stătea tăcută pe creanga de plută argintie, se lăsă jos pe mâna Domnului şi el o mângâie apropiind-o de faţa sa; iar ea prinse a-i cânta aşa de lung, atât de duios, că Domnul înseninat o clipă zise:

— Binecuvântată să fii tu, păsărică nevinovată, şi de-a pururi să fii farmecul nopţilor cu lună, aducând o licărire de bunătate în inima oamenilor.

Iar plutele argintii începură să-şi tremure frunzuliţele şi să scoată un freamăt aşa de dulce şi de trist, că părea însuşi suspinul Domnului.

Şi spuse iarăşi Isus:

—Binecuvântaţi să fiţi, arbori frumoşi, şi de-a pururi să suspinaţi şi să şoptiţi în nopţile cu lună.

Şi ştergându-şi ultimele lacrimi, alb şi luminos, lunecă Domnul pe cărăruia ce ducea spre casa în care se adăpostea.

A doua zi, femeile venind la izvorul din pajiştea aceea, cu mirare văzură, presărate prin iarba de lângă tufiş şi la tulpina copacilor, nişte flori albe cum nu mai văzuseră şi care miroseau de te sfinţeau.

Erau lacrimile Domnului, ce-n noapte se prefăcuseră în gingaşa floricică numită lăcrimioară sau mărgăritărel.

LEGENDA MACILOR

Cică florile cele frumoase, roşii, pe care le vedem noi presărate prin lanuri şi pe câmpie, de le zicem maci, n-ar fi răsărit ele de la început, ci mai târziu încoace, din durerea sufletului de mamă.

Odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie.

Acu, într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar ales pe margine, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dân- du-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză. Da bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare.

I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Işi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută“ şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şu acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea.

Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând.

Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fe- cioru-său.

Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie. Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde pu­nea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea pas să simtă ceva, că în sufletul ei alta nu simţea, decât dorul de copi- lu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori. Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică“, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă“.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă.

După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro cătai cu ochii.

De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

LEGENDA FLORII „NU-MĂ-UITA“

Mulţumit de frumuseţile împrăştiate pe pământ, de mâna sa pu­ternică şi creatoare, Dumnezeu se primbla uitându-se la toate, cu o înduioşare părintească.

Toate mulţumite, se plecau înaintea Domnului şi ziceau:

— Doamne, cu toate ne-ai înzestrat. Dă-ne şi nouă nume, precum ai dat primului om şi soţiei sale.

Iar Dumnezeu le zise:

— Fie după cum cereţi, şi pe rând fiecare primi numele ce Crea­torul îi dete şi toate vesele, se chemau între ele şi-şi răspundeau, iar Dumnezeu îşi urmă înainte plimbarea.

In mijlocul acestor cugete, Dumnezeu se opri, auzind un glas de durere şi plângere, ridicându-se spre el:

— Cine plânge? Cine este nedreptăţit în mijlocul dreptăţii şi iu­birii? şi plecându-şi Dumnezeu privirea, zări înaintea lui o mică şi neînsemnată floare albastră ce plângea cu o durere aşa de mare, încât Părintele-a-Toate simţi milă pentru această floare pierdută şi uitată printre toate. De ce plângi? Spune, căci lacrimi nu voi decât în ochiul celor ce vor greşi şi mă vor uita.

— Doamne şi părinte, uitată am fost de tine. Toate au nume, nu­mai eu singură n-am primit pe al meu.

— Ei bine, te vei numi floarea amintirii. Tu vei servi celor ce se vor iubi şi nu se vor uita.

Şi floarea surâdea şi micul ochi albastru mulţumea şi se închina lui Dumnezeu, care plecă mai departe zicând:

— Va veni un timp, când mâna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, precum te-am uitat eu pe tine, căci omul va fi cel dintâi, care va aduce pe pământ ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea.

POVESTEA PĂPĂDIEI

înainte, oamenii erau mai buni decât astăzi. Pe atunci, chiar Dumnezeu venea pe pământul nostru, având ca nelipsit tovarăş de călătorie pe Sfântul Petru. în chipul unor moşnegi bătrâni, cu haine sărăcăcioase, de-ai fi crezut că-s nişte cerşetori, umblau prin lume, neştiuţi de nimeni, răsplătind fiecăruia după faptele sale.

Pe acea vreme trăia un biet moşneag. Era singur. Toţi ai lui muri­seră. Lucra pe la cunoscuţi şi-i da fiecare ba o haină, o încălţare, ba de-ale gurii ori un ban de cheltuială, căci îl ştiau că e om harnic, eco­nom şi cinstit. Mai ales toamna, când se făceau praznice în sat, moşul căpăta câte şi mai câte bunătăţi.

Dar o dată cu anii, moşul se simţea tot mai slab, tot mai bătrân. Şi-l chinuia mereu un gând: „Eu am mâncat la multe praznice străine, în viaţa mea. Dar mie, care nu am pe nimeni, cine-mi va face po­meni, când voi muri?“

Şi cu bruma de bani ce-i avea strânşi, înjghebă şi el cum putu un praznic de sufletul lui.

Toate fiind gata, bătrânul pofti lumea la praznic. Aşteptă mult, dar nici un om nu-i păşi pragul.

Toţi din sat îşi ziceau: „Bietul moşneag, nici el nu are ce mânca. Unde să mai mergem şi noi? în loc să-l ajutăm, să-i luăm şi ce are?“ Şi nimeni nu veni la praznicul moşului.

Foarte mâhnit, neînţelegând aşa ceva, moşneagul îşi luă tot ce pregătise: oale cu sarmale, pilaful, colacii, lumânările şi întinse masa pe la răscrucile drumurilor, pe maidanuri şi pe oriunde ştia că trece lume; doar s-a nimeri vreun nevoiaş să guste şi din praznicul lui.

— Unde vom găsi ceva de-ale mâncării, Doamne? grăi Sfântul Petru lui Dumnezeu. Sunt lihnit!

— Vom afla Petre, răspunse Domnul, iată satul nu-i departe.

Cum coborâră un deal, Sfântul Petru văzu că în adevăr s-apropi­au de poarta ţarinei unui sat. Ajunşi acolo, mare minune! De o parte şi de alta a drumului, câteva străchini cu sarmale şi pilaf, din care se ridicau aburi călduţi. Iar deasupra, colaci rotunzi, rumeniţi fru­mos şi cu lumânări aprinse înfipte la mijloc. Moşul nu uitase să aducă şi aci bucate.

Fără a mai întreba ceva, Sfântul Petru se apucă de înfulecat gospodăreşte. Dumnezeu făcu la fel, după ce mai întâi binecuvântă mâncarea.

— Totdeauna ai avut grijă, Doamne. Slăvit fie numele tău!

Se închină Sfântul Petru, după ce-şi potoli foamea, punând cola­cul şi lumânarea în buzunar.

— Ba mai bine mulţumeşte creştinului cu inima bună, care, deşi sărac lipit, a adus aici tot ceea ce noi ospătăm.

Şi luminat de vorbele lui Dumnezeu, Sfântul Petru înţelese toată povestea praznicului...

— Nu se cuvine, Doamne, să rămână nerăsplătită o faptă aşa de frumoasă, adăugă Sfântul Petru.

— Lasă, Petre, nu purta grijă, îl dojeni Atotputernicul cu bunătate.

Când Sfântul Petru şi cu Dumnezeu se sculară şi porniră mai de­parte, în locul străchinilor cu bucate, se iviră, ca prin farmec, nişte cununi de frunze mari, verzi, întinse pe pământ şi având la mijloc, în vârful unor lujere plăpânde, flori galbene-aurii ca nişte făcliuţe.

Şi de atunci, în fiecare primăvară, păpădia ne stă în cale pretutin­deni: pe la răscruci de drumuri, pe marginea şoselelor, pe maidanuri, pe luminişuri de pădure, unde moşul cel bun la suflet adusese, cu mare trudă, bucate şi lumânări aprinse.

POVESTEA ROMÂNIŢEI

Apoi a fost odată un împărat şi o împărăteasă, care n-aveau copii. Ba împărăteasa credea că n-are să aibă niciodată. Când într-o vreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu şi cu Sfântu Petru.

Sfântu Petru, uitându-se la casele împărătesei, vorbi:

— Doamne, ce o fi de oamenii ăştia că nu au băieţi?

Dar Dumnezeu glăsui:

— Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată cum n-a mai fost şi nici n-are să fie pe lume de frumoasă; da să-i puie numele Româniţa.

Şi tocmai era pe vremea când înfloresc crinii.

Şi preasfinţii trecură încolo.

Dar oşteanul, care şedea de strajă la poartă auzise şi repede, fuga la împărăteasă de-i spuse. împărăteasa, bucuria ei, şi dădu ordin să se culeagă în fiecare dimineaţă rouă din paharele crinilor şi de pe frunzele pelinului. Şi aşa strânse un pahar de rouă şi-l bău. Minune! La nouă luni născu o fată cu faţa albă ca şi crinul şi perişorul ei mi­rosea ca pelinul şi îi puse numele Româniţa.

Şi Româniţa crescu mare. Dar fetei nu-i plăcea lumea, nici petre­cerile, nici să o vadă cineva şi era albă, albă, ca şi crinul şi părul îi mirosea ca pelinul. însă îi plăceau florile, că toată ziua nu îngrijea decât de ele şi ce dar avea că pe toate le înţelegea ce vorbesc.

Şi fata crescu de optsprezece ani, şi craii începură să curgă la peţit. Fata îi primea pe toţi, le vorbea, iar când ei aduceau vorba de măritiş, fata le spunea să nu-şi mai bată capul, că au să fie nefericiţi. Vorba asta îi înspăimânta şi plecau şi nu mai veneau. Şi vorba asta se împrăştie în toată lumea şi cu vremea nu mai veni nici un peţitor.

Asta scârbi mult pe părinţii fetei şi începură să o probozească.

Cu toate astea, un fecior de împărat tare de departe, nu se dădu mâhnit de cele ce auzise despre fată şi se porni şi el în peţit.

Iarăşi, vorbă cu fata. Fata a râs, a şuguit cu flăcăul, însă când auzi de măritiş, ea îi spuse:

— Prea bine, dar ai să fii nefericit.

— Dar de ce? întrebă flăcăul.

— Pentru că eu nu-s făcută din lumea asta şi cine m-o lua, rămâne văduv chiar din ziua cununiei.

— Aşa, zise flăcăul, nu cred.

— De, încearcă, dar să nu plângi; eu trebuie să mă prefac în floare sălbatică.

— Da nu cred, i-a zis feciorul de împărat.

— încearcă şi vei vedea.

— Şi de unde ştii?

— Am visat demult că am auzit un glas, ca venit din cer, şi parcă-mi grăi: Româniţă, cum te-i cununa, ai să te prefaci într-o floare de câmp, dar şi de leac.

Feciorul de împărat tot nu crezu, şi îi zise că o ia orice-ar fi.

Şi, hai nuntă, petrecere, zaiafet. Sâmbătă seara îi puse hobotul, dar fata plângea de uda pământul. Duminică, la cununie, abia îi puse pirostriile pe cap şi fata se şi schimbă la faţă şi se făcu albă, albă, ca varul. Nuntaşii crezură că-i e rău şi o scoseseră afară, însă fata dădu de vânt, se strânse, mâinile i se prefăcură în frunze, picioarele în tulpină, trupul se subţie şi se băţoşă şi capul i se prefăcu în o floare la fel cu „ochiul-boului“ şi mică ca o părăluţă, cu mirosul ca al pelinu­lui; iar oamenii îi ziseră româniţă şi româniţa îi zice şi până în ziua de astăzi şi oamenii fac ceai din ea, de-l beau iarna când răcesc. Se dă mai ales la copiii mici, când se îmbolnăvesc.

Şi aşa încălecai pe un fus, o gătii şi eu de spus.

LEGENDA TUTUNULUI

Tutunul a fost născocit de un drac. Nici un om nu ştia numele buruienii, până când fu cunoscută în chipul următor.

Într-o zi, un plugar văzu pe drac semănând. Curios, îl întrebă:

— Ce semeni tu acolo?

— Asta n-ai s-o ştii tu niciodată, zise dracul.

Săteanul, supărat, răspunse:

— Ce ştii tu, ştiu şi eu. Aşa de deştept ca tine sunt şi eu.

— Aşa? Vrei să punem rămăşag? întrebă dracul. Dacă tu vei afla până-n trei zile numele plantei, al tău să fie tot pământul, cu tot ce se află pe el, iar dacă nu, eşti al meu, cu trup şi suflet!

Omul primi; cu toate acestea, când ajunse acasă, era tare mâhnit. Nici nu mâncă, nici nu bău de supărare.

— Ce e cu tine, bărbate? întrebă femeia.

— Ah, nevastă, e rău de mine.

Şi-i povesti cele întâmplate. Femeia spuse:

— Dacă-i numai atâta, bărbăţele, fii fără grijă! Numele buruienii îl voi afla uşor.

Spunând aceste cuvinte, se descălţă îndată şi intră într-un butoi cu păcură, de-şi mânji bine tot trupul, apoi desfăcu o saltea de la un pat şi se tăvăli în fulgii din ea.

După aceea se duse pe câmpul semănat cu buruiana necunoscută, alergă prin brazde încoace şi încolo şi se aplecă la pământ, ca şi cum ar fi vrut să mănânce din frunze.

Cum o zări dracul, ieşi din casă ca să gonescă acea pasăre mare, bătu din palme şi strigă:

— Uş! pasăre, piei de la tutunul meu! Ptiu! Ptiu!

Femeia, care aflase numele buruienii, fugi şi povesti bărbatului cum numise dracul buruiana.

Când sosi ziua a treia, Necuratul se bucură grozav, crezând că prin­sese încă un suflet şi toată faţa îi râdea de bucurie.

întrebă pe plugar cum se numeşte buruiana.

— Tutun! Strigă acesta vesel.

Dracul pierdu rămăşagul şi fu nevoit să dea ţăranului pământul. De la acest ţăran se răspândi tutunul pe toată faţa pământului.

De aceea tutunul se mai numeşte şi „buruiana dracului“.

URZICA

Se zice că un om sărac şi bătrân, tot umblând prin sat pe la po­meni şi praznice, s-a săturat de la o vreme şi a zis:

— Am mâncat mult prin case străine şi bine-ar fi să ridic şi eu o bucăţică de pomană, cu ce-oi putea, ca să-mi calce şi-n casa mea pi­cior de om.

A strâns unchiaşul azi un gologan, mâine altul, până ce văzu că are strânşi câţiva. Cu dânşii a cumpărat pâine, o bucăţică de carne şi ce i-a mai venit în gând. A pus după puterile lui oalele cu bucate la foc şi pe la amiază pomana era gata.

Merse apoi la popă şi-l chemă să-i sfinţească pomana, dar popa-i răspunse că nu poate veni, având treabă.

Unchiaşul se întoarse înapoi, zicându-şi:

— Lasă, că s-a găsi cine s-o mănânce şi nesfinţită. Iar Dumnezeu îmi ştie inima şi-mi cunoaşte necazurile.

în drum, s-abate pe la unul şi pe la altul dar, ori că nu-i prea găsea pe-acasă, ori că aveau treabă, că la urmă nimeni nu veni să-i guste din bucate.

Masa stătu întinsă şi-a doua zi, şi-a treia zi şi, degeaba.

Bietul unchiaş, luă sapa şi merse-n grădină, făcu o groapă şi acolo îşi îngropă pomana, rupt de durere.

Aşa-i cu omul sărac; nimeni nu-l bagă în seamă, nici chiar când caută să facă bine, dar...

Oamenii sunt răi, şi Dumnezeu e bun şi mare!

Şi Dumnezeu s-a milostivit. Din pomana săracului, cea îngropată, a răsărit o tufă de urzici, care au umplut pământul. Oamenii le-au văzut, le-au cules, le-au făcut bucate şi le-au mâncat, iar cine mănâncă urzici, să se ştie: din pomana săracului mănâncă!

POVESTEA VIORELEI

Demult, demult, cică într-un sat, care o fi fost acela, era un om sărac şi avea o fată tare frumoasă şi cu ochii albaştri, pe care o che­ma Viorica şi era cuminte şi harnică, nevoie mare; dar dacă n-are omul la casa lui de ce se prinde, geaba îs toate; aşa că fata îşi agoni­sise o para, muncind tot pe la străini.

De la o vreme, îi muri şi tată-său şi rămase singură, singurică, doar cu găinile şi cu mâţa şi nădejdea în Dumnezeu; cât despre lume, dacă lucra, avea, dacă îşi cosea, îmbrăca. N-avea nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra şi hulă cât ar fi voit şi ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nădejde în nimeni şi vor­ba, ce urma s-o spuie cuiva, o ţinea închisă în sufletul ei, ca şi scârbele şi gândurile ei.

Un băietan a vrut s-o amăgească, spunând că vrea s-o ieie de femeie, dar fata, din spusele lui a priceput că vrea numai să-şi râdă de dânsa şi i-a pierit şi nădejdea, cum s-ar zice, că ar putea face casă cu cineva şi ca să-şi înece orice dor a început a îndrăgi florile şi a vorbi cu ele.

Da Dumnezeu, care le vede pe toate, a văzut inima fetei şi i-a dat dar de-a vorbi cu florile. Şi fata într-o zi s-a pomenit că înţelege tot ce vorbesc ele şi pe zi ce trecea îşi aduna tot mai multe seminţe de flori şi răsad şi le semăna în straturile din faţa casei şi fiecare floare, după ce răsărea şi înflorea, îi spunea povestea şi toate îi înşirară că sunt făcute din câte o fiinţă omenească. Bunăoară lăcrimioara îi spuse că e din fecior de împărat, care a plâns după o zână ce murise; zoreaua, din fată de împărat ce se îndrăgostise de Luceafărul-de-Seară, floarea-soarelui, din alta, ce se îndrăgostise de Soare, iar mama lui, Lumina, a prefăcut-o în floare. Aşa că şi ei i-a venit chef, de la o vreme, să se schimbe în floare şi începu a întreba de toate florile, ce să facă să se înrudească cu ele. Iar floarea-soarelui i-a zis că numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru că a trecut vremea ieşirii flo­rilor din pământ şi ca o fată ori un băietan să se schimbe în floare trebuie să aibă sufletul şi trupul curat, ca îngerii din cer.

Viorica, la asta nu a zis nimic şi se coborî cu gândul în sufletul ei şi îl răscoli, şi dădu că nu era vinovată cu nimic, încă şi că era cu­rată ca lumina zilei, când e cerul curat ca lacrima, şi se hotărî să ducă viaţa înainte cu răbdare şi credinţă către Cel-de-Sus, ca şi până atunci, decât că a început să se roage cu mai mult foc, s-o mântuie Dumnezeu de necazuri.

Da ce necaz se mântuie pe lume, să se mântuie şi al ei, că o pâine şi-o câştigă cu amar, şi-o mănâncă singură, că de străină, era străină, că de săracă, era săracă şi nemiluită de nimeni era!

De multe ori pica cu faţa la pământ şi cu fruntea în mâini şi se ruga:

— Doamne! Decât să mă găsească toate sărbătorile singură şi decât să mă hulească şi să mă ghiontiască toţi, mai bine m-ai lua de pe pământ. Şi zicea:

— Doamne, de ce nu m-ai prefăcut demult în o floare, în o bu­ruiană, să nu mai trag atâtea necazuri?

S-a rugat ea azi, mâine, poimâine, până a crezut că şi cerul o uitase.

Da Dumnezeu, tocmai când crede omul că e adormit pentru el, atunci îl scutură şi îi zice:

— Ascultă, am venit!

El vedea şi asculta şi chemă într-o zi pe Sfânta Florie, care purta condica florilor şi îi zise:

— Ce floare mai lipseşte de pe pământ?

Sfânta Florie, ca femeie sfântă ce era şi ca una care ştia toate flo­rile şi avea scrisă povestea fiecărei flori, îşi puse bătrâneşti-i ochelari legaţi cu aţă după ureche şi se uită; se uită cât s-a uitat, găsi că îi lipseşte o floare: vioreaua.

— Apoi îmi lipseşte, Doamne, a grăit dânsa şi a spus.

Şi repede a bătut Dumnezeu din palme şi a venit un înger şi i-a zis:

— Să te duci în satul cutare, la casa cutare, la o fată pe care o cheamă Viorica şi să mi-o prefaci în floare; iar la toamnă, după ce s-o scutura sămânţa, să-mi aduci sufletul ei.

Şi îngerul se lăsă pe pământ şi schimbat într-un flăcău drumeţ, da frumos, aşa, pe la nămezi, când stau oamenii pe la mâncare, bătu la poartă, la fată. Viorica tocmai stătea la vatră şi îşi gătea de-ale mâncării. Câinele colo, a dat a lătra; auzi şi bătaie în poarta ei.

— Bună ziua, a zis îngerul.

— Mulţumim dumitale, a grăit fata.

— Nu mi-ţi lăsa să mă hodinesc pe prispă? a vorbit el.

— Ba de ce nu, a răspuns Viorica.

Şi, după ce a chemat câinele, omul a intrat în ogradă şi s-a aşezat pe prispă.

Da fetei aşa i-a fost de îndemână de drumeţ, că i-a dat să mănânce acolo ce-a avut şi din vorbă în vorbă, au ajuns la necazuri şi fata şi-a spus toată jitia.

— Apoi să te măriţi, i-a glăsuit îngerul.

— Ba nu, că nu mă mărit, a răspuns dânsa, că nu mă ia nimeni, că-s săracă şi dacă m-or lua, da tot un sărăntoc, un pricăjit; şi decât două trăisti goale, mai bine defel.

— Da dacă Cel-de-Sus ar trimite pe unul bogat, ce-ai zice?

— Ce să zic, a răspuns fata. Nimic. Dumnezeu sfântul ştie ce cer eu.

— Vrei să fii floare? a grăit îngerul.

— Da, a spus Viorica, vreau să fiu o floare şi ştii ce floare? Să aibă faţa ochilor mei şi să vestească oamenilor venirea primăverii.

—Apoi, Dumnezeu sfântul să te blagoslovească, i-a zis îngerul, binecuvântând-o cu mâna. Tu, pentru sufletul tău curat şi trupul tău neîntinat, să fii viorea, după numele tău.

Şi îngerul îşi zvârli straiul din spate peste dânsa; iar când îl ridică, fata nu era decât o floare albastră, iar îngerul ieşi pe poartă şi porni în lume, povestind oamenilor povestea viorelei.

Oamenii din sat au băgat de seamă lipsa fetei de acasă, da, mă rog, îngropi un neam şi vorbeşti ce vorbeşti de el şi de acolo, îi pui cruce, da de un străin! S-a dus, e bun uitat; şi de la o vreme n-a mai vorbit de dânsa nimeni. A trecut primăvara, floarea a făcut seminţe, s-a scuturat şi acuma se ofilea; îngerul i-a luat sufletul şi a pornit cu el spre cer, rămânând să spună povestea cei ce o auziseră de la înger.

Şi de atunci îs viorelele pe pământ; iar cum mijeşte a primăvară, îşi arată ochii isteţi la soare şi parcă se bucură şi după ce şi-au făcut datoria pământească de şi-au lăsat seminţele pe pământ, pe la Sân- Petru pier, spre a le vedea cu bucurie al doilea an, urmând aceeaşi lege scrisă de Dumnezeu în cartea florilor şi a cărei poveste e precum v-am spus-o.

ZORELELE

— De fost a fost, că de n-ar fi fost, nici povestea mea nu-şi mai avea rost.

A fost odată demult, pe când umbla Dumnezeu pe pământ şi-ndrep- ta, cu bunătatea-i nemărginit de mare, relele lumii. Acu nici că mai gândeşte să se coboare printre noi, că din pătimirea ce-a pătimit, de data asta a înţeles că omenirea-i cu desăvârşire câinoasă şi binele n-are ce căuta-n ea.

Erau pe-atunci trei fete, tot una şi una, mândre la chip, zdravene la trup şi cu rânduială multă la mintea lor sănătoasă.

Erau surori şi orfane. Munceau de când se genea de ziuă până-n noapte, să ţie casa, să-ndestuleze masa şi să facă podoabe de pus pe ele în zile de sărbători.

Dar nu roboteau ca oricine, de mântuială, din datorie. Trudeau hain, cu tot trupul şi cu-ntreg sufletul lor, fără codire, fără pic de răgaz. Cum ciripea rândunica sub streaşină, luau săpile la spinare şi la drum! Le prindeau pânzele de luminiş la câmp. Erau cele dintâi vietăţi care însemnau umbre fugare-n bătaia lunii, care scociorau javrele, trecând pe uliţi. Când pornea larma dinspre casa lor şi se-ntindea până la poar­ta jităriei, ştiau toţi că au ieşit la ţarină Zorelele. Aşa le ziceau, că se-nfrăţiseră cu zorile, se cufundaseră-n ele.

Pe la un prânz cu soare mult, pe când zoreau să sfârşească de prăşit un cadalâc, văd ele un unchiaş gârbov, trudit. Abia de mai sufla. Se oprise sub un stejar. Sta rezemat în băţ. N-avea putere nici să se aşeze jos. Venea de departe. Nu mâncase nimic, nu aţipise un pic, trei zile şi trei nopţi. Fusese gonit din loc în loc de oameni, alungându-l cu ciomege, huiduindu-l. îl întrebaseră cam de unde vine şi ce caută printre ei? Şi el le-a răspuns că tocmai din veşnicie şi că vrea să vază sămânţă din revărsarea ei pe pământ. Şi lumea s-a înciudat. L-a so­cotit drept un vrăjitor, care umblă să sece apele din fântâni, să ia laptele de la vaci, să pârjolescă holdele, să mâneze pometurile. Şi, scăpat cu greu de furia mulţimii, ajunsese până la hatul unde pri­dideau cu prăşitul cele trei fete. îi era foame şi-i era sete.

Când a dat pe la ele, l-au oprit din cale-i. Sosise tocmai în vre­mea conacului mic. Una a adus apă, alta a aprins focul; a treia a-ntins o faţă de masă pe iarbă, la umbră şi a pus pe ea merinde. Nici una, nici două, la vorba-i blajină: „prânz bun, fetele moşului“, l-au şi-ndem- nat ele:

— Apropie-te şi-i gusta ceva!

Una alergă să-i dea apă de spălat, alta l-ajută să se aşeze, a treia i-ntinde zâmbind un codru de pâine:

— Dincotro, bătrânelule?

— Din largul fără hotar!

— Cum e pe-acolo?

— Tare bine! E numai lumină! Numai dreptate şi adevăr! Numai bunătate şi milă!

— Şi ce te aduce pe la noi?

— Vreau să văz dacă au prins ele câtuşi de puţin rădăcină pe pământ?

— Şi găsitu-le-ai pe undeva?

— De unde? Am fost luat în râs. M-au alungat trei zile, c-am ajuns umbră, nu altceva. Doar aci le-ntâlnii. Să trăiţi, bujorii taichii!

— Să trăieşti şi dumneata, moşicule! Şi să ai noroc, în calea ce străbaţi, să nu mai întâlneşti răutate!

— Toate oi crede, numa asta, nu! Până acu doar ea mi-a fost călăuză pe cale, cu ea m-am adăpat!

în timpul ăsta, femei şi bărbaţi căutau cu ciudă la tihna lor, trăgeau cu chioarda, să vază ce şi cum. Au trimis iscoade să le-asculte vorba şi sfatul. Şi n-au apucat să-mbuce decât de vreo două ori, că au zărit un copil dând fuga dinspre ei pe tarlale. Striga cu mâinile duse pâlnie, cât îl ţinea gura:

— Zorelele conăcesc cu-n moş venit din alte părţi! Vorbesc şi tăinuiesc de lume, zic că-i rea şi-o batjocoresc!

Atâta a fost de-ajuns ca, din holdă-n holdă, să se-ntinză vestea că cele trei fete fac vrăji, că prânzesc cu Uciganul schimbat în om.

Şi-au dat chiote, s-au adunat şi au înconjurat, ca un nor de lăcuste, pe meseni.

Ce să mai povestesc ce s-a întâmplat? Care putere din lume e-n stare să pună stavilă puhoaielor de munte, când năvălesc pe văi înguste? Şi cine se-ncumetă s-abată din cale-i furia dezlănţuită a mulţimii?

A fost destul până-a dat unul, să facă-nceputul, că nu s-a lăsat nimeni mai pe jos. Pietre, buturi, lemne, cine căta să mai aleagă pe ce punea mâna şi cu ce lovea?

Arunca fiecare cu ce răgăduia, cu ce-i venea la-ndemână. Sânge, carne, oase, nu se mai deosebeau. O pată mare, roşie-vânătă-stacojie, se-ntindea pe locul unde era aşternută masa, cu trei fete şi cu-n moşneag în jurul ei. Care nu le-a fost ciuda însă când, adunând piftia s-o-ngroape, n-au zărit umbră din trupul străinului.

— Unde-i e căciula?

— Unde-s ciubotele măcar?

Nici un fir din barba-i albă colilie nu rămăsese. Se minunau sătenii toţi, dar nu se crucea unul!

— A fost un solomonar! ziceau ei.

— N-am spus noi?

— Păi, se putea altfel? Zorelele astea aveau de mult legături cu el. D-aia făceau pe grozavele, de ne tulburau liniştea cu mersul din noapte la câmp. Alergau duse ca pe aţă de Necuratul.

Le-au pus mădularele sfârtecate-ntr-o groapă în pădure, fără semn creştinesc la cap, fără lumânare, fără strop de tămâie.

— îngropare păgânească!

— Ce-au cătat, au găsit! aşa tălăliau care mai de care.

A doua zi-n zori, nu mic-a fost mirarea lumii, când din adâncul pământului, unde aruncaseră pisăliţă trupurile lor, au ieşit nişte flori, la culoare cum era viul întins pe iarbă, tare drăgălaşe la vedere, şi veselnice, lucru mare, ca şi cele trei Zorele.

Creşteau văzând cu ochii, se-ntindeau pe câte-un copac, se ridi­cau în vârful lor, săreau pe alte ramuri, înfrăţindu-se mereu între ele, până dădeau de soare; când se-ndoiau, se plecau în jos, îşi strângeau aripioarele, ca o pasăre lăsată-n zbor; parcă păleau. Era vremea prânzului mic, când au fost ucise ele. închideau ochii atunci, să nu mai vază răutatea din jur.

Au răspicat ei, ticăiţii, cam amânat minunea şi s-au căit de fapta lor. Ce folos însă că omul se-ncuminţeşte aşa de târziu, când nimic bun nu mai e de făcut? Şi-i vine asta, ca dintr-un izvor nesfârşit, ca să vază orbirea de care a fost izbit, ca să-nţeleagă care e adevărul şi cum răsare la urma urmei dreptatea. Atunci se frământă-n el şi se bate cu capul, căindu-se, de toţi pereţii.

De aceea şi vorba bătrânească zice, când vrea să hărăzească un strop de-nţelepciune cuiva: „să-i dea Dumnezeu mintea din urmă a românului!¹¹

Şi-nvăţământul ce a venit norodului orbit de minciună şi de pizmă a fost că s-a pătruns cum că unchiaşul n-a stat să fie un vrăjitor, ci chiar Tatăl-Ceresc, şi că Zorelele au fost singurele făpturi pe lume, care au purtat în ele bunătatea şi mila. De aceea n-au fost lăsate de el pradă pieirii şi au fost schimbate în flori mândre, cum le erau trupu­rile şi mai ales sufletele.

LEGENDA MUNCII

După ce Adam şi Eva au călcat porunca Domnului, au fost goniţi din rai. în lume însă nu creşteau nici de unele. Dumnezeu împodobise deocamdată numai raiul, iar dincolo de gardul raiului nu mai era nici o verdeaţă şi nici vietăţi.

Pustiu şi arşiţă era toată lumea. Când să scoată Arhanghelul pe poartă pe cei doi osândiţi, s-a îngrozit de ce a văzut afară. înduioşat până la milă, el se întoarce atunci cu grabă înapoi şi smulge dintr-un răzor un răsad de pom

— Ţine-l, Adame. Să-l răsădeşti şi să-l îngrijeşti, că la mare pierzare te duci.

în vremea aceasta însă, prin poarta crăpată a raiului, s-a strecurat pe nebăgate de seamă un cârd întreg de dobitoace. Se luaseră şi ele în neştire după cei doi goniţi.

Arhanghelul dă să le strige înapoi.

Da Dumnezeu de sus, dacă vede întârzierea de la poartă, a crezut că poate e vreo împotrivire din partea urgisiţilor şi s-a mâniat.

Arhanghelul, în pripa lui, i-a mai sfârcuit o dată cu sabia cea de foc şi-a tras porţile.

Adam şi Eva au plecat în lume cu cârdurile de jivine ce rămăseseră afară; ş-au mers ei aşa mult, trişti şi părăsiţi, de au nimerit unde i-au dus picioarele. Şi-acolo unde-au poposit şi-au făcut bordei şi-n faţa bordeiului au răsădit rădăcina dată de Arhanghel.

Minunea e tot de la Dumnezeu. A doua zi, din rădăcina ceea cres­cuse un pom rotat, încărcat cu bunătăţi.

Roadele acelea aveau toate gusturile, că le ţineau şi de foame, şi de sete.

Mâncau şi oamenii, şi dobitoacele lor. Dac-au văzut ei asta, le-a venit inima la loc. O fi trecut poate ani la mijloc, cât or fi trăit ei aşa trândavi şi cu mâna întinsă la uşă, după roade.

De la o vreme, pomul acela binecuvântat a prins a slăbi din rod.Tânjea şi se ofilea văzând cu ochii.

I se usca din crengi şi se scorbora la trunchi, până ce într-o bună zi s-a uscat cu totul.

Vezi că Adam şi Eva nu-l mai îngrijiseră, cum le dăduse sfat Ar­hanghelul. Ei, ştii vorba. Aveau mură-n gură şi nu se gândeau că toate se mântuie la un timp, dacă nu mai dă omul şi din mâini. Şi-aşa au rămas de să moară de foame. Rabdă ei de foame o zi, două. A treia zi însă, aman! Ce-i de făcut? Ca să-şi mai ţie sufletul, au început bieţii oameni să mulgă pe unele din animalele lor, altora să le taie puii.

Saţ mare însă n-aveau. îşi aduceau aminte plângând de rădăcina lor cu mană. S-au apucat atunci s-o sape, ş-au găsit-o mâncată de viermi, iar pământul era secătuit. Acum le părea rău că n-au căutat-o din vreme şi n-au primenit locul, dar era târziu.

Ei, dar cu părerea de rău nu trecea foamea. S-apucă ei acum să învieze rădăcina.

Caută pământul mai gras, sapă şi frământă împrejur, aduc apă şi aşază răsadul.

Dar colţ nu mai da; şi plângeau şi se văietau fără să-i audă nimeni.

Mutară pe urmă în alt loc cuibul; altă muncă şi alt timp prăpădit. Dar nu încolţea, ca din piatră. Bocet şi strădanie, degeaba.

Munceau acum oamenii toată ziua şi de atâta trudă şi arşiţă le curgeau bobi de sudoare de pe frunte, de înmuiară pământul uscat.

De la o vreme, ce să le vadă ochilor? Altă minune! Tot mila lui Dumnezeu, pesemne; stropii de sudoare se prefăceau în grăunţe şi grăunţele încolţeau şi au crescut în urmă, din sudoarea lor, fire verzi care au legat un rod nou. Tot câmpul acela muncit s-a acoperit cu grâu, cu secară şi tot felul de fân. De atunci Adam şi Eva au prins gust de muncă, că se hrăneau acum din sudoarea feţii lor.

SEMINŢELE, OAMENII

Dumnezeu, după ce a făcut pământul, a trimis semănători să are şi să semene. Le-a dat grâu, secară, ovăz, în fine, de toate seminţele cele bune. Dumnezeu a vrut ca grâul şi toate pâinile să fie curate, prea cu­rate, să nu fie nici o buruiană într-însele; şi le-a spus la semănători:

— Voi dacă îţi ara şi semăna, să nu cumva să vă culcaţi şi să dormiţi!

Dar ei n-au ascultat ce le-a spus Dumnezeu şi s-au culcat şi-au

adormit.

Atunci „Detuna-l-ar“ a venit ş-a aruncat prin semănături seminţe de-a lui: măzăriche, neghină... Când s-au trezit ei, văd că au răsărit printre grâu toate buruienile. S-apucă să le plivească, dar iată vine Dumnezeu:

— Ce-aţi făcut, zice Dumnezeu, aşa-i că n-aţi ascultat ce v-am spus şi „Detuna-l-ar“ a semănat şi buruienile lui? Lăsaţi, nu mai pliviţi, căci cu cele rele scoateţi şi cele bune; lăsaţi de acuma aşa. Eu, zice Dumnezeu, de aceea v-am spus să nu dormiţi, că am vrut să semăn, să crească pâinile curate, pentru ca şi oamenii să fie curaţi, dar de- amu nu mai poate să fie curaţi, vor fi amestecaţi.

Şi de aceea unii oameni sunt aşa buni ca grâul, iar alţii au firea rea ca neghina. Că oamenii au răsărit din pământ o dată cu grâul, când a semănat Dumnezeu. Pesemne, acei ce au semănat erau sfinţi trimişi de Dumnezeu.

TĂTARII ŞI HOLDELE DE GRÂU

Cică înainte vreme, demult, demult, mai tot românul avea holde de grâu; iar paiul era încărcat cu boabe şi cu spice de jos de la pământ şi până-n vârf, nu numai în vârf cum e azi.

Spre nenorocul nostru însă, au năvălit odată tătarii în ţară după robi şi după prăzi. Au cotelit încoa, au cotelit încolo, în sus, în jos, dar n-au găsit fiarele astea nici un pui de român. Fugiseră toţi cu căţel, cu purcel, cu tot ce aveau şi se făcuseră băjenari prin păduri, pe dealuri şi pe la coade de vâlcele, până s-o îndura Dumnezeu să aducă vremuri mai bune.

Ce să facă tătarii? Negăsind nici vite, nici bani ca să-i ducă în ţara lor, cum le era obiceiul, s-au hotărât să facă altă pieişte pe capul ţărişoarei noastre. Ştiţi ce?

Văzuseră holdele cele minunate de grâu ale românilor, aşa de mândre şi de frumoase, că le luau ochii. Şi la întoarcere la căminurile lor, s-au pus din toate părţile pământului şi, cu toate puterile lor, au dat foc holdelor.

Au ars toate, toate, că n-avea cine să le scape. Să fi văzut atunci! Era un pârjol şi o pieişte şi o fumăraie pe tot pământul, că te-ai fi smuls cu mâinile de păr!

Şi a ţinut pârjolul zile, săptămâni şi luni întregi.

Acu ce era să mai facă lumea fără grâu?

Era gata, gata să se facă toate holdele cenuşă şi să nu mai rămână nici o sămânţă, când vru bunul Dumnezeu de ne ajută să avem şi azi de pâine.

Ştiţi cum? Uite că într-o curte a unui biet de român rămăsese sub prispă un câine.

Şi bietul dobitoc, cum a văzut că tătarii au fugit, dar vâlvoarea îl ajunge, s-a repezit cum a putut prin flăcări la un pai de grâu plin de boabe şi, până a nu-l cuprinde flăcările, l-a îmbucat şi, rupându-l, a luat în gură ce a putut. Pe urmă, chelălăind şi lătrând, a fugit cât a putut în pădure departe, unde erau ascunşi românii. Şedeau bieţii oameni acolo, vedeau şi ei prăpădul ce era pe pământ şi se tot văitau: „De unde să mai luăm noi, fraţilor, grâu măcar de sămânţă?¹¹

Cum se tânguiau însă, norocul lor, văd câinele; i se pârlise o parte din păr sărmanului dobitoc! îi mai iau seama şi odat-încep toţi să salte de bucurie:

— Uitaţi-vă, fraţilor! Vedeţi ce ne aduce câinele în gură?

Se uită toţi şi văd că sărmanul câine, nici una, nici alta, se opreşte în mijlocul lor, pune boabele jos şi începe să sară în sus şi să latre, spunându-le parcă, în limba lui, de isprava ce făcuse.

Românii au pus boabele bine, iar în primăvară, când s-au încre­dinţat că spurcăciunile de tătari au fugit de prin locurile astea, au pus, cu sămânţa adusă de câine, un petecel de loc, la care se uitau toţi ca la soare.

D-aci înainte, din grâul ăla au tot întins mereu semănăturile şi s-au

făcut cu vremea iar la loc, cum sunt şi azi.

Dar neajuns tot a avut din focul ăla, că d-atunci paiul n-a mai fost încărcat cu boabe şi cu spice pe de-a-ntregul, din pământ şi până în vârf, ci a făcut şi face spic numai în vârf, pentru că numai atât a pu­tut apuca câinele în gură.

Şi uite, vezi? D-atunci are grâul spic.

Iar câinelui e bine să-i dai pâine cât de multă, de unde ai, de unde

n-ai, că el bietul a scăpat grâul de la pieire.

Altminteri, n-ai mai vedea azi pe nicăieri pâine, că cică în vremea aia, altă ţară nu mai avea grâu decât a noastră; iar grâul nostru a fost scăpat de câine.

FRAGILE DE CÂMP

Aşa-s oamenii, ca ierburile pământului; câţi sunt, într-atâtea chipuri şi forme. Dar încă firea lor? Schimbătoare ca vremea.

Cică pe vremea lui Cristos, o femeie, bat-o focul, se uitase de sine şi fiindcă era frumoasă, cu frumuseţea ei scos-a mulţi bărbaţi din minte, până ce, în cele din urmă, o muiere, care pentru ea o ducea foarte rău cu bărbatul, se ruga de Cristos să facă ce va face şi să-i îndrepte bărbatul la împlinirea datoriilor lui casnice, căci de unde nu, ea îşi părăseşte pruncii şi casa şi o ia în larga lume.

Cristos o întrebă că de ce se întoarce cu o astfel de rugare către el, şi nu la mai-marii soborului?

— Pentru că, răspunse ea, cunosc şi cred că numai tu binele oa­menilor îl vezi şi ştiu şi aceea că voia ta e ca îngerul păcii să fie în mijlocul fiecărei familii.

— Bine ai răspuns, îi zise Cristos. Bărbatul tău, de azi nu te-a părăsi mai mult, dar ai grijă de-l iartă, ca iertarea ta să-l înduplece la mai mare pocăinţă şi la mai înfocată iubire faţă de tine.

Cu o oră mai tîrziu, Cristos, înconjurat de o ceată mare de oa­meni, îi învăţa că se apropie împărăţia cerului, deci fiecare păcătos, care vrea mântuire de sub pedeapsa sa vecinică, să se pocăiască, şi atât de frumos şi dulce le-a vorbit, de toţi plângeau cu hohot.

Numai unul râdea şi acesta era Satan.

— Tu de ce nu plîngi? îl întrebă Cristos.

— Nu ştiu, răspunse el.

— Nu vrei pocăinţă?

— Eu şi ai mei nu cunoaştem acest cuvânt.

— De ce bucurii ai parte în lume?

— De focul cel vecinic.

— Atunci de ce râzi când toţi ăştialalţi plâng?

— Râd, ca prin râsul meu să-i abat de la frica acelui rău mare şi singur în felul lui, căci aceştia, mai-nainte de a veni tu între noi, erau toţi ai mei, cu trup, cu suflet şi acum auzindu-te pe tine, nu mi-au rămas credincioşi decât doar bărbatul cela care nu-şi iubeşte muierea şi femeia ceea, care cu frumuseţea ei l-a înşelat pre el.

— Nici aceştia nu vor fi ai tăi!

— Ba da, Doamne, căci iubirea păcătoasă nu gândeşte cu frica pedepsei iadului. De s-a pocăi lumea toată, şi aceşti doi ai mei vor rămâne. Ai mei şi ai iadului.

Cristos din nou îşi aruncă blânda-i privire peste oameni şi le zise:

— Amin, amin zic vouă, nici unul nu ştiţi când vine ziua şi ora la care veţi fi la răspundere şi la judecată pentru faptele voastre; pentru mulţi, ora aceea se sfârşeşte în clipa aceasta; care dintre voi nu vrea să se pocăiască, să iasă afară, că neghina nu-i bună între grâul cel curat.

Satan râde şi face semn unei femei şi unui bărbat.

Femeia îşi ridică un picior, vrea să păşească.

Satan râde lui Cristos în faţă.

în clipita aceea însă, sub pământ se aud tunete şi toţi oamenii se înspăimântă.

— Care nu vreţi împărăţia cerului, ci împărăţia iadului, unde-i foc vecinic şi pururea scrâşnirea dinţilor, ieşiţi afară.

Satan zâmbeşte răutăcios şi, îmbărbătând pe cei doi, le face semn să iasă.Cei doi păcătoşi însă, pătrunşi de frica, îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, cad cu feţele la pământ, îşi bat cu pumnii piepturile şi în faţa tuturor se pocăiesc zicând:

— Păcătuit-am înaintea ta, Doamne, şi a lumii, dar acu rogu-ne de iertare. îndură-te spre noi, nevrednicii, măreşte lacrimile cele se­cate ale pocăinţei noastre, cu care vrem a spăla şi a curăţi vasul su­fletului nostru, pe care, cu păcatele cele multe şi grele, spurcatu-l-am. Păcătuit-am, dar bunătatea şi îndurarea ta, Doamne, părinte al cerului şi pământului, mai mare este decât păcatele noastre, mai mare decât păcatele lumii, mai mare chiar şi decât întreg universul. Păcătuit-am, dar din greu ne doare că te-am vătămat şi acum, din capătul drumului păcatelor ne întoarcem; primeşte-ne şi nu ne lăsa să mai picăm.

Lacrimile celor doi păcătoşi care cereau de la Cristos tărie, pentru reîntoarcerea şi pocăinţa lor, cădeau ca mărgelele pe pământ şi fiecare şi le prefăcea într-o floricică mică, albă. însemna aceasta, că Dumnezeu sfântul mult a preţuit întoarcerea şi pocăinţa lor.

Satan se dete a le călca cu picioarele, ca să nu le ieie nimeni în seamă, dar Cristos îi zise:

— Nu călca cu picioarele-ţi spurcate acele fructe scumpe şi drăgălaşe.

Iar când Satan, ruşinat, îşi trase de acolo picioarele, din florile ce

s-au ivit din lacrimile celor doi păcătoşi s-au făcut nişte fructe mici, roşii şi tot plăcute, de care sunt până-n ziua de azi şi or fi până la capătul lumii şi le zicem fragi de câmp.

 

[1] Până la sfârşit

[2] Băiat mare, flăcăiăndru

[3] Pavel Chinezu este, de fapt, Pavel Cneazul, cunoscut luptător antiotoman, român transilvănean de la jumătatea veacului al XV-lea.

[4] Hinteu — calească.

[5] Oticul — băţ la un capăt ca o lopăţică, folosit pentru curăţirea plugului.

[6] Chichii — lădiţă.