BABELE

Povestea spune că ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică babă nu era ea, că să vedeţi. Ba era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei, nici unul nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat în nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie[1] de frig şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. în ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Da tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“ în multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţă curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcă­ciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-au sfârşit şi cu babele, şi sfânta muncă reîncepe iarăşi cu acelaşi dor ca şi anul trecut.

TURNUL LUI BUTU

În masivul Ceahlăului, între alte multe şi nenumărate stânci, se află una foarte greu de urcat, cu numele de Turnul lui Butu.

În vremuri depărtate, cam pe timpul lui Alexandru cel Bun, or fi vreo 500 de ani — aşa povesteşte poporul — trăia un oarecare Butu, român viteaz şi ostaş de frunte. Alexandru îl alese ca ginere al lui, logodindu-l cu fiica sa Ana.

Ce se întâmplă însă? în această vreme era război cumplit între leşi şi nemţi, şi Alexandru, domnul Moldovei, trimisese pe viitorul său ginere, Butu, cu cinci sute de călăreţi ostaşi în ajutorul leşilor.

După mai multe lupte crâncene, Butu cade într-o zi greu rănit sub zidurile unei cetăţi şi-şi dă sufletul, fără să mai poată vedea pe ai săi, nici pe Ana.

Trecu un timp până ce sosi vestea la curtea lui Alexandru, veste tristă şi înfiorătoare, despre moartea vrednicului Butu. Jelanie mare, dar mai cu seamă Ana, logodnica, nu-şi mai contenea cu plânsul, căci îi jurase credinţă pe veci.

într-o zi, vreo jumătate de an după moartea lui Butu, o cheamă pe Ana tatăl ei, domnitorul Alexandru.

— Fiica mea, ce tot plângi? îi zise el, s-a isprăvit cu Butu; morţii cu morţii, viii cu viii. M-am gândit să te logodesc cu boierul cutare.

Ana nici nu voia să audă de toate astea; pentru ea s-a isprăvit cu rostul vieţii. Dacă n-a fost să fie cu Butu, apoi ce-i mai trebuie altul?

Alexandru nici nu voia s-o asculte şi o logodi, fără vrerea ei, cu un boier mare.

începură a se face pregătirile de nuntă, căci ziua pentru căsătorie se apropia. Sărmana Ana, nici nu mai ştia ce să facă. Voia să plece de acasă, dar era păzită straşnic.

Ce să facă, ce să dreagă? Soarta ei fu aşa. Ziua nunţii se apropia, şi iată că, nici una, nici două, Butu soseşte în miez de noapte la Ana. A cuprins-o, a sărutat-o, îndemnând-o să vină cu el. Butu ştia de toate ce se petrecuse cu Ana, în tot timpul de când murise el.

Fata se lăsă ademenită de iubitul ei şi porni cu el călare, pe un cal năzdrăvan, tot strigoi, că aşa vine povestea. Calul zbura, nici că atin­gea pământul, şi cum calul în goană ajunge la un loc, unde o fi fost nu se ştie, o fi fost la locul aşa-numit Piatra turnului sau Piciorul dra­cului. Calul se poticni şi cât pe ce era să rămână locului. Ana făcu ce făcu şi calul zbură mai departe şi când ajunse pe munţi şi voia să treacă piscul Ceahlăului, cocoşii cântară, puterea lui Butu slăbi, şi cu cal cu tot, dimpreună cu Ana, căzu pe munţi şi se prefăcură cu toţii în stană de piatră, care e Turnul lui Butu de astăzi.

POVESTEA VRANCEI

Demult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Româ­nească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fie­care domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armata turcească care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.

Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani faţă cu oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.

Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa pu­hoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.

Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.

După atâta umblătură prin codri, nimeri, prin asfinţitul soarelui, la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.

Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă, pe prispa casei.

— Bună ziua, bătrânico, zise voievodul, descălecând şi legând ca­lul de ţâţâna porţii.

— Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunde blând bătrâna, care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.

— Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea!

Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.

Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica, cum se afla, şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.

îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit toc­mai prin inima codrilor aceştia, unde doar numai mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să tulbure cineva liniştea.

Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.

îndată îşi dădu cu ideea că nu poate fi altul decât Ştefan-Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.

Fără să mai stea pe gânduri, porni în fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan-Vodă singur, să se mângâie cu somnul.

Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. în ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievo­dul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să por­nească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.

De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvei.

Dimineaţa, când baba îşi văzuse feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan-Vodă şi, voioasă, îi zise:

— Măria ta, nu fii întristat! Scris este că un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână!

Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de abia răsărit.

— Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?

— Sunt plăieşii Vrancei, Măria ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit asară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.

Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:

— Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spul­ber, Pavăl şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi, cu voia lui Dumnezeu şoimanul, vei scoate pe duşmani din ţară.

Voievodul, înveselit acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi întorcându-se către babă îi zise:

— Dar cum te numeşti, bătrâno?

— Tudora Vrăncioaia.

— Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate pen­tru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.

Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi, străbătând codrii la vale, izbiră în coastă pe vrăjmaşi.

Toţi s-au luptat voiniceşte. Ştefan-Vodă era printre cei dintăi, încon­jurat de flăcăii Vrăncioaiei care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tidvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.

Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.

Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrăncioaiei şi le zise:

— Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplată domnească.

Iată, voi sunteţi şapte fraţi, iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, ponoare şi tot ce se află acolo! întoarceţi-vă dar înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam! Iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievo­dului Ştefan, care la vreme de strâmtoare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.

Le făcu ocolniţă[2] pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrăncioaiei ajunseră stăpânii munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca, a Buzăului.

Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârsăşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti etc.

IZVORUL LUI ŞTEFAN CEL MARE

Mai demult nu era atâta pace în ţări ca acuma. Vrăjbile erau mai dese şi bătăliile erau lucru de toate zilele. Aşa, în ţara moldoveanu­lui, ca şi în alte ţări, nu se potolea bine o vrajbă şi se şi începea alta. Când se băteau cu tătarii, când cu turcii, când cu ungurii, când cu alte limbi străine.

Odată s-au bătut leşii şi cu Ştefan cel Mare care era împărat neastâmpărat, căci nu era an lăsat de Dumnezeu în care el să nu se hărţuiască cu cineva.

Din ce le-o venit vrajba, nu se ştie. Destul că le-o venit şi atâta!

Fiecare împărat îşi strângea armată, care de care mai multă şi mai vitează. Cel leşesc şi-o strâns leşi de ai lui, cel moldovenesc — români de ai lui. Ş-o făcut puşti, care de care mai oţelite, şi s-o strâns iască de prin toţi codrii. Astfel înarmaţi, s-o bătut azi, s-o bătut mâine, însă fără să se dovedească care e mai biruitor. La urma urmelor li se gătise iasca şi li se rupse şi cremenea puştilor, dar tot de împăcat nu se împăcară. Poate că Ştefan, ca om mai creştin, s-ar fi împăcat, dar cel al leşilor nu se învoi, o dată cu capul.

Gătindu-li-se şi mâncarea pentru ei şi cătanele lor, se hotărâră ca numai amândoi să se lupte, luptă dreaptă, luptă voinicească. Fără multă bătaie de cap se învoiră, căci doară nici unuia nu-i prea era frică de luptă, fiind colea voinici, nu cum suntem noi, bunăoară. Suflecându-şi mânecile, se luară la trântă şi se zoliră până ce era soarele în crucea amiezii, dar nu se biruiră. La amiază băură câte o înghiţitură de apă, căci li se uscase limba şi cerul gurii de înfierbântaţi ce erau, apoi se hărţuiră până la ojina[3] cea mică, când împăratul leşilor, mai slăbind din picioare, căzu peste un bolovan de i s-au sucit gru­mazii şi cu ei suciţi s-a întors acasă, rugându-se lui Ştefan de iertare.

Ştefan, milostiv şi bun la inimă cum era, l-a iertat şi l-a lăsat să se întoarne în ţara lui, aducându-i aminte că nimic nu se poate face fără voia lui Dumnezeu.

Izvorul din care au băut apă s-o chemat apoi izvorul lui Ştefan cel Mare. Care e şi unde e nu se ştie, că de atunci e mult şi oamenii au murit fără a ne lăsa vreun răvaş ori vreo însemnătură.

Se crede că cine ar bea din apa acelui izvor, oricât de bolnav ar fi, s-ar face sănătos.

LEGENDA MUREŞULUI ŞI OLTULUI

Trăia odată un împărat pe vârful unui munte, într-o cetate cu două turnuri. Şi odată, într-o vară, a plecat împăratul acela la război şi nu s-a mai întors.

împărăteasa a trimis soli în toate părţile, să dea de urma soţului ei, şi s-au dus solii cercetând până la marginile lumii, şi s-au întors după vreme îndelungată, fără bucurie.

Şi avea împărăteasa doi copii care se jucau în ţărână, când a ple­cat tatăl lor să se războiască; iar acum erau mari şi flăcăi de însură­toare. Unul crescuse în turnul dinspre miazănoapte, celălalt, în tur­nul dinspre miazăzi, şi amândoi erau feluriţi la fire şi la gânduri, dar unul şi unul la chip şi la făptură.

Şi s-au înţeles ei să plece de-a lungul lumii şi să caute pe tatăl lor. Mama lor a plâns şi de bucurie, şi de durere, când a aflat de hotărârea lor; de bucurie, că are flăcăi atât de vrednici, şi de durere, că se te­mea să nu-i piardă. Dar i-a povăţuit să se ţie veşnic împreună, cum ţin boii la jug, şi veşnic drumul unuia să fie drumul celuilalt. Şi i-a binecuvântat şi le-a dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedezlipită, şi au plecat flăcăii.

De abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, căci erau feluriţi la fire şi la gânduri. Cel crescut în turnul dinspre miazănoapte a apucat pe partea unde fusese turnul în care a crescut.

Pe unul îl chema Mureşul, pe celălalt, Oltul.

Şi de-acolo, din creştetul muntelui, li s-a despărţit cărarea, că Mureşul a pornit spre miazănoapte, iar Oltul, spre miazăzi. Şi era Oltul sfărâmicios şi iute din fire şi a apucat nebuneşte la vale, spre ziua senină, iar Mureşul era întunecat cu inima şi liniştit ca noaptea paşnică şi a apucat încet, încet, spre miazănoapte. După câtăva vreme însă, pe Mureş l-a ajuns dorul de frate-său şi i s-a întristat sufletul şi de aceea s-a întors spre miazăzi să-şi afle fratele. Şi nu l-a mai aflat, ba şi-a pierdut şi calea şi a apucat în altă parte, tot liniştit şi cu inima de pace.

Dar mama lor, când a văzut că s-au despărţit chiar de la casa părintească, a alergat să le curme drumul, dar nu era chip să-i ajungă, mai ales că ei fugeau în două părţi. Şi a plâns împărăteasa, şi într- acel minut, amândoi băieţii s-au făcut râuri, şi râuri au rămas.

Şi de atunci Oltul cel sfărâmicios şi iute din fire a dat năvală prin ţări muntoase şi s-a azvârlit prin munţi cu prăpăstii şi s-a afundat pe la Turnul Roşu, clocotind şi izbindu-se de stânci. Şi de aceea lui i se cântă cântecul:

„Oltule, râu blestemat,

Te-ai făcut adânc şi lat;

Că vii mare, spumegat

Şi cu sânge-amestecat.“

Iar Mureşul de atunci curge tot pe şes şi tot spre şesuri năzuieşte liniştit şi încrezător. Şi de aceea i se cântă cântecul:

„Mureş, Mureş, apă lină.. “

SOMEŞUL ŞI CRIŞUL

în vremurile de demult, de când sunt şi poveştile, trăia la poala muntelui Vlădeasa un crai frumos şi tânăr. îi era numele Bogdan. Mun­tele cu pădurile de brazi şi păşunile toate erau în stăpânirea lui.

îi venise şi craiului vremea să se însoare, dar peste puţină vreme, după ce îşi aduse domniţa, năvăliră duşmanii în hotarele lui, îi aprin­seră cetatea şi pe crai îl omorâră.

Domniţa scăpă de moarte şi, după ce îşi adună turmele ce mai rămaseră de mâna duşmanilor, se sui la munte. Pe locul, căruia îi zic şi astăzi Bogdăneasa, îşi făcu un bordei. Aici născu, peste câteva zile, doi copii gemeni, feciori amândoi. Şi, cum e vorba din poveste, creşteau voinicii într-o zi ca-n două şi se făcură nişte flăcăi cât îţi era mai mare dragul.

Copiii îndrăgiră ciobănia şi abia aşteptau să treacă iernile, pentru ca să poată ieşi la larg. Vara îşi purtau turmele la păşune prin poie­nile din apropiere şi, în vreme ce oile păşteau cuminţi şi blânde, ei începeau să cânte din tulnic şi din fluier. Şi cântau ciobănaşii mei aşa de frumos, încât izvoarele se opreau din şopot şi rămâneau înmăr­murite, iar păsările încetau din zbor şi se adunau stoluri în jurul lor, ascultându-le cântecul.

Trecu aşa o bucată de vreme, dar într-o vară dăduse o secetă mare şi, în lipsa păşunii, oile începură să flămânzească. Atunci fraţii plănuiră să-şi mute turmele mai departe, până vor afla undeva o păşune mai bună.

Intr-o dimineaţă îşi luară rămas-bun de la mama lor şi plecară la drum.

In vârful muntelui aflară păşune bună şi apă destulă. Işi puseră staulele aici şi, slobozind oile la păscut, se apucară să-şi facă colibă. Ziua trecu repede, şi seara, după ce îşi aşezară oile, voinicii îşi făcură foc, vrând să-şi gătească ceva de mâncare. Dar nici nu se aprinse focul bine, când începuse să sufle un vânt ascuţit şi fraţii simţiră cum îi cu­prinde, fără veste, somnul. Când se treziră a doua zi din somn, soarele era la amiază. Oile zbierau de foame în staul şi câinii abia se mai ţi­neau pe picioare de osteniţi. Fraţii se uitară unul la altul buimaci, îşi numărară oile. Văzând că nu lipseşte nici una, le mai veni inima la loc.

Se spălară şi apoi îşi scoaseră oile la păşune. Peste puţin, uitară grija şi începură să cânte din fluier. Şi cum cântau aşa, cu gândul la mama lor, deodată le răsări înainte, ca din pământ, o fată frumoasă ca o Cosânzeană. Ciobanii încetară din cântat şi rămaseră privind miraţi spre fată. Ea veni aproape de ei, apoi le spuse supărată:

— Rău aţi făcut, voinicilor, că aţi venit aici!... Poiana asta e moşia mamei, care e vrăjitoare, şi cu greu veţi putea scăpa de răzbunarea ei. Eu v-am văzut şi ieri şi mi-aţi căzut dragi. Am venit acum la voi să vă spun cum să vă feriţi de vrăjile mamei şi să vă ajut. Aceluia care se va arăta mai vrednic între voi îi făgăduiesc că îi voi fi nevastă. Şi acum ascultaţi. Mama a trimis aseară „Somnul“ la voi, pentru ca să vă adoarmă pe veci. Mie mi-a fost milă de voi şi am furat o parte din el, aşa că nu v-a putut strica. Acum mama e mânioasă foc şi pe seară iar va trimite „Somnul“ la voi. Dar nu vă temeţi, că el nu vă mai poate strica. De dimineaţă va trimite la voi pe fratele meu şi, dacă îl veţi putea bate, atunci va trimite şi cerboaica. Cerboaica asta are un corn în frunte. Aici îi stă puterea. Dacă voi veţi putea reteza cornul, atunci aţi scăpat.

După aceste vorbe, fata le întinse o frunză şi zise:

— Cine se va şterge cu frunza asta pe frunte, acela nu va adormi şi va rămâne tare. Dar fiţi cu grijă, numai unul să vă ştergeţi cu frunza într-o seară, că, dacă vă ştergeţi amândoi, atunci îşi pierde puterea de vrajă.

Unul dintre fraţi luă frunza şi tocmai vru să mulţămescă, când fata se făcu iarăşi nevăzută.

Trecu şi ziua asta, cum trec toate zilele, şi seara, după ce îşi aşezară oile, fratele mai mic zise:

— Bădiţă, adă frunza la mine în seara asta şi tu te pune de te odihneşte, că vreau să-mi încerc şi eu puterea cu feciorul vrăjitoarei!

— Bine, frăţioare, răspunse celălalt, dar tu eşti mai tânăr cu ceva şi mai plăpând ca mine şi mi-ar fi jale să te văd prăpădit de zmeu. Mai bine te odihneşte tu şi lasă grija în sarcina mea.

— Rogu-te, bădiţă, fă pe voia mea în seara asta, ş-atunci mâine va veni şi rândul tău.

Fratele mai mare îl privi pe celălalt cu drag, apoi scoase frunza din sân şi i-o întinse:

— Ţine, frăţioare, şi Dumnezeu să-ţi ajute!

Abia isprăvi aceste vorbe, vântul începu să sufle şi somnul îi cu­prinse iarăşi pe furiş. Mezinul scoase frunza şi se şterse cu ea pe frunte. Simţi îndată cum i se limpezeşte mintea şi cum puterea îi creşte.

Peste puţin, vântul începu să sufle mai tare. Câinii începură să aler­ge în toate părţile, lătrând furioşi, şi oile să se frământe în staul. Atunci ciobanul se ridică de lângă fratele care dormea ca mort şi strigă către oi, apoi îşi chemă câinii lângă el. Oile, auzind glasul stăpânului, se liniştiră şi câinii se apropiară, lătrând vesel şi gudurându-se.

După miezul nopţii câinii începură să latre din nou, dar mai tare acum, şi ciobanul văzu la lumina lunii un om apropiindu-se de staul pe furiş. Ciobanul puse repede mâna pe ciomag şi se ridică de jos sprinten. Străinul ajunse lângă staul şi cerca să deschidă strunga. Câinii se apropiară de el lătrând furioşi, dar cât ai clipi din ochi, amuţiră pe veci. Ciobanul se apropie de strungă şi strigă:

— Ce cauţi acolo, omule?! Dacă eşti vreun drumeţ străin şi rătăcit, vino de te odihneşte aici lângă foc şi lasă oile în pace, că de unde nu, apoi să ştii că ţi-ai aflat omul!

— Cum ai spus, frate? Ian mai zi o dată!

— Apoi, am zis să fii pe pace, că ţi-ai aflat omul!

— Alelei, fârtate, şi sărăcuţ de tine, ce rău ai nimerit-o, dar dacă îţi dă puterea, după cum te arată gura, apoi hai la luptă!

Ciobanul înţelese îndată cu cine are de lucru, dar nu se sperie. Işi făcu cruce, apoi se îndreptă spre străin şi se luară la luptă. Zmeul se frământa din răsputeri şi arunca foc în toate părţile, dar nici ciobanul nu se lăsa. Lupta ţinu până în revărsatul zorilor şi atunci ciobanul simţi cum îl slăbesc pe zmeu puterile. Se mai opinti el de câteva ori, dar ciobanul făcu ce făcu şi îl trânti. Zmeul rămase mort, dar şi flăcăul era ostenit, că abia îl mai ţineau picioarele. Se trase încet până la izvor şi se spălă.

Peste puţin se trezi fratele mai mare, dar aşa de tare îl muiase somnul, încât era mai slab ca fratele care se luptase.

Ziua o petrecură cu greu, căci le era jale după câinii prăpădiţi de zmeu. Seara luă celălalt frate frunza şi, după ce se frecă şi el pe frunte, petrecu în priveghere până după miezul nopţii. Deodată auzi un răcnet sălbatic. Atunci sări de jos ca ars şi, după ce apucă în mână ciomagul, se uită bănuitor în toate părţile.

Peste puţin văzu venind în goană un cerb, care în loc de două coarne avea numai unul în frunte.

Ciobanul ochi de câteva ori cornul, apoi răsuci ciomagul în aer şi-l azvârli cu atâta putere, încât rupse cornul. Cerboaica se sperie şi o luă în goană înapoi, pe unde venise. Atunci ciobanul alergă la locul unde văzuse căzând ciomagul şi, lângă el alături, află şi cornul cerboaicei. îl luă în mână, dar nu avu vreme să se uite la el, căci în clipa următoare ciobanul se prefăcu într-un izvor. Cornul era vrăjit, că cine va pune mâna pe el să se prefacă în izvor. Fata vrăjitoarei uitase să le spună fraţilor să nu se atingă de el. Nu peste multă vreme, se trezi şi mezinul şi, după ce nu îl văzu nicăieri pe fratele său, începu să-l caute. Umblând aşa, încoace şi-ncolo, a dat cu ochii de ciomag şi de corn. L-a luat şi el în mână, dar în clipa următoare se prefăcu şi el într-un alt izvor.

Vrăjitoarea îşi răzbunase.

Povestea e adevărată. Izvorul fratelui mai mare e Someşul, care curge lin, iar izvorul mezinului e Crişul, care curge repede, de parcă aleargă în căutarea fratelui pierdut. Şi Someşul, şi Crişul izvorăsc din Vlădeasa. Iar locul unde a căzut cornul se numeşte şi astăzi: „Cornul Cerboaii“.

LOCURI LEGATE DE NUMELE LUI DRAGOŞ-VODĂ

Zice că dintru început Dragoş-Vodă era domn şi stăpânitor peste Maramureş. Mai pe urmă însă, având foarte multe şi mari neplăceri, neajunsuri şi daune de suferit din partea ungurilor, precum şi a altor limbi străine şi duşmane, care voiau numaidecât să-i schimbe legea şi să-i răpească moştenirea străbună, s-a hotărât să părăsească ţara strămoşească, să treacă peste munţi, în părţile noastre, şi apoi să se aşeze aicea pentru totdeauna.

Dar fiindcă ţările dincoace de munţi, adică Bucovina, Moldova şi Basarabia erau pe timpul acela cercetate şi cutreierate în lungiş şi curmeziş de către o mulţime de popoare străine, care ca nişte lăcuste nesăţioase veneau din părţile răsărite, de-aceea şi Dragoş-Vodă, necunoscându-le până atunci cât de mari sunt, cum arată şi ce fel de oameni locuiesc într-însele, a voit mai întâi să le cerceteze şi să se încredinţeze, ori de-i va fi cu putinţă a le cuprinde şi a le stăpâni, şi abia după aceea să descalece într-un loc, care-i va veni mai bine la socoteală.

Şi ca întreprinderea lui să nu fie bătătoare la ochi, ca înverşunaţii şi neîmpăcaţii săi duşmani să nu prindă de veste despre ceea ce voieşte el să facă şi să-i zădărnicească apoi întreg planul ce şi l-a fost făcut, a chemat într-o zi la sine pe toţi sfetnicii şi mai-marii oştilor, precum pe mulţi boieri şi alţi bărbaţi aleşi, care aveau aceleaşi dureri şi erau de-aceeaşi părere cu dânsul, şi cu aceia s-a pus apoi la cale, cum şi în ce chip să iscodească ţara care avea de gând să o cuprindă.

Şi după ce s-au adunat toţi cei chemaţi la un loc şi s-au sfătuit mai multe ore, ce şi cum să facă ca s-o scoată mai bine şi cât mai degrabă la capăt, se-ntoarseră pe-acasă, prinse fiecare a se pregăti cu cele tre­buincioase de drum şi când fură acuma gata de pornire, ieşiră cu toţii în chip de vânătoare şi, apucând spre răsărit, deteră să treacă din­coace de munţi.

Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, vrând-nevrând, cutreierară mai multe zile de-a rândul cei mai înalţi munţi dinspre Maramureş, precum: Bra- tila, Fluturica, Iedul, Ţapul, Lucina, Tătarca, Opcioara, Dârmocsa, Dadul, Manaila, Lefele, Senatorii, Orata, Botoşul Mare, Botoşul Mic, Runcul şi Runculeţul.

La vreo câteva zile, însă, de cutreierare şi zbuciumare încolo şi-ncoace şi anume tocmai când nu mai puteau de osteniţi şi vlăguiţi ce erau şi nu ştiau încotro s-o mai apuce şi ce să mai facă, iată că Cel-de-Sus le scoate înainte un sihastru cucernic care ieşi din desişul unei păduri.

Dragoş-Vodă, cum îl vede, bucuria lui! Se duce drept la dânsul, îi dă bună ziua, îi spune cine-i, de unde-i şi ce caută şi apoi îl întreabă: ori de nu ştie el vreun plai sau vreo potecă care duce spre ţară?

Sihastrul îl măsură mai întâi cu privirea din cap până-n picioare, apoi, văzând că atât el cât şi tovarăşii lui sunt foarte obosiţi, nu-i dete răspuns la întrebare, ci le făcu semn tuturora ca să meargă după dânsul până într-o poieniţă care se afla din întâmplare în apropiere, zicând că acolo le va spune ceea ce are de gând să le spună.

Atât Dragoş cât şi tovarăşii săi nu se puseră de pricină, ci, urmând cucernicului sihastru care plecase înainte, se duseră până în poiana arătată şi-acolo se puseră cu toţii pe iarbă, ca să se odihnească.

După ce au stat acuma cât or fi stat pe locul unde s-au fost pus şi după ce s-au odihnit puţintel, zise sihastrul:

— Dacă aveţi de gând numaidecât să vă coborâţi spre ţară, atunci să nu umblaţi ca până acuma, hoinărind încolo şi-ncoace prin munţi, căci numai degeaba vă pierdeţi timpul, ci să luaţi bine seama şi să urmaţi semnului ce vi se va arăta şi care va duce spre răsărit; nicidecum însă să nu vă luaţi după semnul ce vi se va ivi spre apus, spre miazănoapte ori spre miazăzi, căci atunci nu veţi ieşi bine la capăt! Şi acum, Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă îndeplinească toate dorinţele!

Şi rostind sihastrul cuvintele acestea, se porni încotro era îndreptat.

Dragoş-Vodă îi mulţămi din toată inima pentru sfatul ce i l-a dat şi, luându-şi rămas-bun de la dânsul, se porni asemenea în cale-i. Şi mai umblând el dimpreună cu tovarăşii săi, cât timp va mai fi um­blat, prin munţii din apropiere, iată că se iveşte dintr-o smidă[4] un cerb cu douăsprezece coarne, care porni îndărăt, spre apus; de altă parte sare un vier sălbatic, dintr-o sihlă, şi începând a grohăi apucă spre miazănoapte; şi iarăşi din altă parte se arată un pluton,[5] care prinse la fugă spre miazăzi. în urmă se iveşte un bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi luă cursul spre răsărit.

Dragoş-Vodă, căruia i se-ntipărise bine în minte sfatul ce i l-a dat sihastrul, care sălbăticiune, cum o vedea, o lăsa să se ducă în trea- bă-şi. Când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el cât şi tovarăşii săi se ţinură lipcă de dânsul, ca să nu-l piardă din vederi, urmărindu-l necontenit, atât pe vârfurile munţilor celor mai înalţi, cât şi prin prăpăstiile cele mai adânci şi mai primejdioase;

atât prin văgăuni şi vâlcele, cât şi prin poieni şi preluci,[6] până ce ajun­seră la apa Moldovei.

Aicea, fiind bourelul pre care îl urmăreau ei foarte ostenit şi asu­dat de fugă, se aruncă deodată în valurile cele repezi şi limpezi ca lacrima ale apei acesteia şi cât ai bate din palme se făcu nevăzut, ca şi când ar fi intrat în pământ.

Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, pierzându-l din ochi şi nemaiputân- du-i da de urmă, cugetară că a apucat pe albia apei în jos şi de-aceea merseră şi ei o bucată de loc la vale, alăturea cu Moldova, până ce ajunseră într-o poiană răsfăţată şi frumoasă de pe malurile acestui râu. In poiana aceea apoi, fiindcă înnoptase acuma hăt-binişor şi nu puteau merge mai departe, de întuneric şi osteniţi ce erau, se opriră locului ca să mâie.

Iată însă că în revărsatul zorilor, când le era somnul mai dulce, se aude un muget străbătător de bour, în partea dinspre miazănoapte şi miazăzi.

Dragoş-Vodă, cum îl aude, cugetând că e bourul după care s-au fost luat în ziua premergătoare, sare drept în picioare, deşteaptă şi pe ceilalţi inşi şi se pornesc apoi iarăşi cu toţii în partea aceea, în care se auzise mugetul bourului, adică pe apa Moldovei la vale, şi merseră timp de mai multe ore, până ce deteră într-o sihlete[7] mare, care se afla în capătul dinspre miazănoapte-apus a Câmpulungului de astăzi. De aicea, auzind iarăşi mugetul bourului dincolo de apa Moldovei, apucară în mâna stângă, trecură Moldova de cealaltă parte, se suiră pe Izvorul sau Pârâul-Morii, la deal, până ce ajunseră la Curmătura Feredeului; de-aicea apucară pe coama muntelui Feredeul în sus şi merseră până ce ajunseră mai până în vârful acestuia. Aicea, stând puţin locului şi poposind, iată că li se arată iarăşi un bour, care venea despre muntele Păuşa şi care li se păru că e acelaşi ce-l pierdură din vederi în sara zilei premergătoare.

Dragoş-Vodă, cum îl zăreşte, mânios că l-a purtat cine ştie pe unde, pune arcul la ochi şi dă să-l culce la pământ. însă bourul în aceeaşi clipă fuge în dosul unui paltin înalt şi gros — şi să te cam mai duci la fugă spre răsărit!

Dragoş-Vodă şi ceilalţi inşi se iau repede după dânsul, ca să nu-l scape şi de astă dată din vedere, urcă şi coboară ca săgeata mai multe dealuri şi dâmburi, până ce ajung aproape de un pârâu care curge drept spre răsărit şi la care, fiind bourul prigonit foarte însetat, se opri puţin ca să soarbă vreo câteva guri de apă. Urmăritorii săi, care s-au fost împrăştiat unii în dreapta şi alţii în stânga, se opresc aseme­nea, îl înconjură din toate părţile, întind arcurile şi, cât ai clipi din ochi, îl culcă la pământ. Dragoş-Vodă, cum vede că a căzut jos şi nu se mai clinteşte din loc, bucuria lui, se repede degrabă la dânsul, să-l vadă cât e de mare şi de gras. Dar când ajunge la starea locului, dă, spre cea mai mare mirare a lui, că sălbăticiunea săgetată nu e bour, după cum crede el, ci un simplu bou sălbatic. Deci întorcându-se către tovarăşii săi, care asemenea alergaseră ca să vadă sălbăticiunea răpusă, zise într-un ton cam supărăcios:

— Bată-l pârdalnicul să-l bată! Acesta nu e bour, ci bou sălbatic! Şi fiindcă e bou, Bou să se numească de-acum înainte şi locul acesta, unde a fost săgetat!

Şi cum a spus Dragoş-Vodă, aşa s-a şi întâmplat, căci atât pârâul din care a băut boul cel săbatic apă, cât şi locul unde a fost el săgetat, din momentul acela Boul le-a rămas numele, şi tot aşa se numesc şi-n ziua de astăzi.

După aceasta porunci Dragoş-Vodă la vreo câţiva feciori voinici să taie vreo câţiva brădani tineri, să facă un fel de leasă dintr-înşii, să ieie boul săgetat, să-l pună pe leasa aceea, să-l ridice pe umere şi să plece apoi cu toţii mai departe, până ce se vede, căci apropiindu-se soarele spre apus şi fiind locul acela foarte sălbatic, nu voi să rămână şi să mâie acolo.

Feciorii, cât ai bate în pălme, făcură ceea ce li se spuse şi apoi se porniră cu toţii mai departe, la vale, pe ţărmurile pârâului unde a fost boul cel sălbatic săgetat.

Ajungând la Gura-Boului, care trecea alăturea cu munţii Senatoriul şi cu Runcul-Boului şi se revarsă în Moldoviţa, trecută de iastalaltă parte şi apucară apoi pe ţărmul stâng al Moldoviţei în jos şi merseră până la gura Dragoşei, care curge din munţii dinspre răsărit şi se revarsă în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldoviţa. Aice, văzând ei că dacă s-ar duce mai departe, la vale, ar merge mai mult spre amiază şi nu, după cum le-a fost spus sihastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puţin şi apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popa­sul lui Dragoş, apucară pe pârâul la care au fost ajuns, în sus, şi în mai puţin de trei pătrari de oră ajunseseră într-o câmpie largă şi frumoasă care se-ntindea pe de-o parte şi pe de alta a pârâului acestuia.

In câmpia aceea plăcându-le foarte mult, atât lui Dragoş-Vodă cât şi tovarăşilor săi, hotărâră să se oprească, să steie un timp mai înde­lungat şi să se odihnească, căci alergăturile şi zbuciumările din zilele trecute le sleiseră mai toate puterile.

Şi cum au hotărât, aşa au şi făcut. Işi aleseră un loc mai larg şi mai îndemânatic, şi fiindcă soarele începuse acuma a se ascunde după piscurile munţilor, unii se apucară să doboare nişte ciungi ca să facă foc, alţii se puse să jupească boul ce-l adusese cu sine, şi iarăşi alţii începură a tăia feluriţi brădani, făgani, precum şi alţi copăcei, şi a face dintr-înşii un fel de lagăr. Şi aşa, în scurt timp, lagărul era făcut gata, focul aprins, boul jupit şi carnea lui pusă pe cărbuni ca să se frigă.

Insă până a se frige carnea, unii dintre dânşii, mai sprinteni şi deprinşi cu pescuitul, bucăţeliră un ciung uscat, făcură — cât ai scăpăra dintr-un amnar — mai multe făclii dintr-însul, aprinseră făcliile, se duseră la pârâul cel limpede ca lacrima din apropiere şi începură a pescui. Şi n-a trecut mult timp la mijloc şi se-ntoarseră c-o mulţime de peşti îndărăt, precum: păstrăvi, lostoce, lipeni, mrene, cleni şi ochene, de care era bucşit pârâul, care se vede că până atun- cea nime nu umblase pe acolo, ca să prindă peşti. Ajungând la lagăr şi cinătuind[8] peştii, îi puse şi pe aceştia pe jăratic, ca să se frigă.

După ce s-au fript peştii şi carnea de-ajuns, scoaseră pâinea şi ploscele cu vin ce le-au fost luat cu dânşii când s-au pornit d-acasă şi începură a mânca, a bea şi a se veseli. Iară după ce au mâncat, au băut şi s-au veselit de-ajuns, fiind acuma hăt-târziu şi ei osteniţi şi somnoroşi, puse Dragoş-Vodă pe vreo câţiva inşi mai zdraveni să steie de strajă, iar ceilalţi se culcară şi nu se sculară până a doua zi la prânzul cel mare.

A doua zi, după ce s-au deşteptat şi după ce fiecare s-a spălat în apa cea curată şi răcoritoare a pârâului din apropiere, Dragoş-vodă se puse în cale cu tovarăşii săi să cerceteze locurile de prin împrejurime şi abia după aceea, adică după ce le va fi cercetat pe toate şi le va fi văzut singur cu ochii săi, să plece mai departe.

Şi în ziua aceea, lăsând pe vreo câţiva inşi de pază lângă lagărul ce l-au fost făcut în seara zilei premergătoare, toţi ceilalţi, în frunte cu Dragoş, plecară pe ţărmul Dragoşei în sus şi se duseră până la obârşia acesteia, adică până la Poiana Mărului, de pe culmea căreia, când e timp senin şi frumos, se pot vedea nu numai munţii din împrejurime, ci şi o parte bună din şesul dinspre răsărit, care se-ntin- de până la apa Sucevii. De aicea se-ntoarseră îndărăt cutreierând mai toate văile, dealurile şi munţii care se-ntind de-a dreapta şi de-a stânga Dragoşei, precum: Macrişul, Bâtca Macrişului, Bobeica-Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucereasa şi Arşiţa Tanului. Şi abia pe la înserate se întoarseră îndărăt.

A doua zi apucară pe apa Moldoviţei în sus şi trecând pe locul unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviţei şi unde mai târziu Ale- xandru-vodă cel Bun făcu o mănăstire, merseră până aproape de obârşia Moldoviţei, adică până nu departe de Ardgel, şi cercetară dealurile, munţii şi văile care se-ntind de-a dreapta şi de-a stânga aces­tui râu, precum Ionul, Ciocanul, Dămăcuşa, Vulcanul, Bouleţul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgeţelul şi mulţi alţii, de ale căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte.

A treia zi apucară pe apa Moldoviţei la vale, merseră până la locul unde se află satul de astăzi Frumosul şi începură a cutreiera dealurile şi munţii de prin împrejurimea acestuia, până spre Poiana-Micului, precum: Arşicioara, Hâga, Arsura, Comarnicul, Rotunda, Dealul-Bra- dului şi Dealul-Mărului.

Iată însă că tocmai când ajunseră pe muntele Boboica şi voiau acum să se întoarcă îndărăt de unde s-au pornit, le iese înainte iarăşi un bour cu trei stele în frunte, ca şi cel dintâi, care cum dete cu ochii de dânşii o rupse la fugă în jos, spre răsărit.

Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, cum îl zăresc, se şi iau după dânsul, îl urmăresc când în drepta, când în stânga, când spre răsărit, când spre miazăzi, până ce ajung pe ţărmul cel drept al pârâului Humorul, ceva mai la vale de mănăstirea Humorului de azi. Aice, nemaiputând fugi bourul, de ostenit şi asudat ce era, îl strâmtorează din mai multe părţi şi-i curmă viaţa.

— Locul acesta se va chema de-acum înainte Bouri, spre aducere- aminte de bourii care i-am urmărit până aicea! strigă Dragoş plin de bucurie, după ce s-a apropiat de dânsul şi s-a încredinţat că într-adevăr e bour, şi nu bou sălbatic ca cel ce îl săgetase cu vreo câteva zile mai- nainte.

Şi de-atunci şi până nu demult, Bouri s-a numit atât locul acesta cât şi un pârâuaş care se revarsă în Humorul şi la gura căruia a fost bourul săgetat..

Şi-acuma, după ce au săgetat bourul şi botezară cu numele lui locul unde i-au curmat firul vieţii, îl luară vreo câţiva feciori zdra­veni, pe nişte pari, şi se-ntoarseră apoi cu toţii îndărăt, de unde s-au pornit în dimineaţa zilei aceleia. Şi cum ajunseră la starea locului, începură iarăşi, ca şi-n ziua întâia, a mânca, a bea şi a se veseli până către miezul nopţii.

Şi aşa petrecură ei mai multe zile de-a rândul, parte pe câmpia cea întinsă şi frumoasă, unde şi-au fost făcut lagărul, când au ajuns în acele locuri, parte cutreierând şi cercetând munţii şi văile de prin împrejurime şi vânând sălbăticiile ce le ieşeau în cale.

In acelaşi timp însă, cât a petrecut Dragoş-Vodă cu soţii săi pe câmpia unde şi-au ridicat lagărul, au făcut ei şi o fântână sub poalele unui deal pe care avea Dragoş-Vodă mare plăcere de-a se sui, mai ales dimineaţa, pe la răsăritul soarelui, şi a privi de acolo în toate părţile. De-atunci s-a numit fântâna aceea Fântâna lui Dragoş şi tot aşa se numeşte ea şi-n ziua de astăzi, măcar că acuma nimeni nu poate bea apă dintr-însa, pentru că în anii din urmă s-a risipit şi s-a astupat mai cu totul. Iară dealul, sau mai bine zis coasta, sub poalele căreia s-a făcut fântâna aceea, s-a numit dintru început Dealul lui Dragoş, mai pe urmă însă au început oamenii a-l numi Dealul sau Coasta Dragoşii.

Tot după numele lui Dragoş s-a numit de atunci încoace şi câmpia unde şi-a aşezat acesta lagărul său: Câmpul sau câmpia lui Dragoş, iară pârâul de-a lungul căruia se-ntinde această câmpie s-a numit Dragoşa şi tot aşa se numeşte el şi astăzi. Câmpul sau câmpia lui Dra­goş, însă, s-a schimbat mai pe urmă în Câmpul sau Câmpia Dragoşii.

Şi după ce a petrecut Dragoş-Vodă cu oamenii săi mai multe zile şi nopţi în lagărul de pe câmpul dinspre care a fost până acum vorba, s-au ridicat cu toţii şi au plecat mai departe pe Dragoşa în sus şi mer­seră până la Poiana Mărului. De-aici, cârnind spre miezul nopţii, se duseră mai departe până ce se apropiară de munţii de pe malul drept al Suceviţei. Aicea, dând iarăşi de-un pârâu care se revarsă în Suceviţa şi fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui pârâu, se odihniră puţin şi după aceea porniră iarăşi mai de­parte, la vale, pe pârâul acesta care, de când a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit şi se mai numeşte încă şi astăzi Dragoşinul; iară muntele de lângă care curge acest pârâu, Piciorul şi Dealul-Dragoşinului.

Ajungând la Gura-Dragoşinului, apucară pe malul Suceviţei în jos şi nu steteră mai mult locului până nu ajunseră în marginea dinspre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află în timpul de faţă satul Marginea. Aicea steteră iarăşi locului şi poposiră.

După ce s-au odihnit şi aicea de-ajuns, se porniră iarăşi mai de­parte, tot spre răsărit, până ce ajunseră în partea dinspre apus a sa­tului de astăzi Volovăţ, şi anume pe dealul care se numeşte Arşiţa. Ajunşi aicea, se puseră iarăşi în cale să steie mai multe zile, ca şi-n

Câmpul lui Dragoş de lângă Dragoşa, şi să cerceteze cu de-amănuntul locurile de prin împrejurime.

Şi cum se hotărâră, făcură şi aicea un lagăr. Sfârşind lagărul de făcut, aşeză Dragoş-Vodă străji, jur-împrejurul lui, iar el şi cu ceilalţi tovarăşi ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oştilor şi alţi boieri şi fii de boieri care veniră cu dânsul, după ce cinară şi se veseliră plini de bucurie că au ieşit cu ajutorul lui Dumnezeu la ţară, se puseră ca să se odihnească.

A doua zi dimineaţă, cum se sculară, trimise Dragoş-Vodă pe trei inşi dintre cei mai aleşi, mai iscusiţi şi mai viteji căpitani, în părţile de prin apropiere, ca să iscodească ţara în care au intrat, şi anume, pe unul spre amiază, pe al doilea spre miazănoapte, iar pe al treilea, şi pe cel din urmă, spre răsărit.

Cei doi căpitani dintâi, după ce merseră în părţile în care li s-au spus şi după ce cutreierară timp de mai multe ore, adică pe cât le-a fost cu putinţă, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi cu ve­stea că locurile cercetate de dânşii sunt foarte frumoase şi mănoase.

Cel din urmă însă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe şi dete de-o prelucă răsfăţată şi împrejurată cu tot felul de pomi. Iar în mijlocul prelucii aceleia erau nişte pietre frumoase cu tot fe­lul de scrisori şi împestriţături pe dânsele şi-ntre pietrele acelea se afla o colibioară.

Căpitanul nostru, cum zări colibioara, se şi apropie de dânsa şi intră înăuntru ca să vadă de este cineva într-însa ori e părăsită şi deşartă. Şi cum intră înăuntru dete de-o bătrână care sta înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Uimit de ceea ce văzuse, se opri deodată locului neştiind ce să facă: să înainteze mai aproape şi să vorbească cu dânsa, ori să aştepte până-şi va sfârşi rugăciunea!

Dar bătrâna, cum simţi că a intrat cineva la dânsa, îşi întoarse capul ca să vadă cine-i şi, cum dete cu ochii de dânsul, se şi ridică în picioare şi, întorcându-se cu faţa către el, începu a-i spune cu de-amă- nuntul: cine şi de unde este el, cu cine şi cum a venit până acolo şi că ea îl aşteaptă de mult să vină, iară după ce-i spuse toate acestea îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoş.

Căpitanul, mirându-se de cele ce văzu şi le auzi, crezu la început că se află înaintea unei vedenii şi de aceea nici nu mai cuteză a o întreba de unde vine ea acolo, cine este şi cum se cheamă, ci o duse îndată la Dragoş.

Dragoş-Vodă, cum o văzu, se miră şi el, ca şi căpitanul ce-o aduse, de unde a răsărit deodată femeia aceasta. Apoi o întrebă cum se cheamă, cine este şi de unde vine să locuiască în acele locuri singuratice?

— Numele meu e Uţa! răspunse bătrâna, şi sunt născută în munţii Bradului. Părinţii mei au fost boieri de neam, dar răutăţile şi nesta- torniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea încă din tinereţe şi să trăiesc aicea, singură, în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu şi ne-a mântui de liftele cele spurcate şi rele. Pe tine, doamne, te ştiu cine eşti; ştiu de ce ţi-ai părăsit ţara şi moşia strămo­şească, şi de aceea vin acuma să-ţi spun, în numele Domnului ce m-a trimis, că te aşteaptă mare mărire. In scurtă vreme ai să ajungi domn şi stăpânitor peste întreaga ţară în care ai intrat şi neamul tău are să fie mare şi vestit, şi numele lui nu se va şterge niciodată, cât a mai fi urmă de creştin în ţara noastră. Deci locul pe care ţi-ai pus piciorul, când ai ieşit din ţara părintească, să nu-l mai părăseşti, ci să-l cuprinzi şi să-l stăpâneşti, că nimeni n-are să ţi se poată pune împotrivă!

Şi cum rosti bătrâna cuvintele acestea, un nour negru cu fulgerare şi tunete o cuprinse, şi cât ai clipi din ochi se făcu nevăzută şi de atunci încoace nimeni nu i-a mai dat de urmă, nimeni n-a mai văzut-o, măcar că Dragoş-Vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părţile.

Şi era femeia aceea în vârstă cam de-o sută de ani, la faţă cam slută şi urâtă, la privire însă blândă, şi cine-a văzut-o i se părea că vede o minune înaintea sa.

Şi mai stând Dragoş-Vodă, cât timp va mai fi stat după întâlnirea şi vorbirea ce-a avut-o cu bătrâna Uţa, pe locul unde şi-a fost aşezat el lagărul din urmă, cercetă toată ţara în care a intrat, în lungiş şi-n curmeziş. Iară după ce s-a încredinţat că e foarte întinsă, frumoasă şi mănoasă, fiind pe lângă aceasta încă şi împănată cu tot felul de păduri şi codri, dumbrăvi şi rediuri şi adăpată cu o mulţime de râuri şi păraie cu apă limpede ca lacrima şi pline cu tot soiul de peşti, s-a hotărât ca să se pună luntre şi punte s-o cuprindă toată, ş-apoi să se facă el dom­nitor şi stăpânitor peste dânsa. Dar fiindcă el a fost venit de astă dată numai ca s-o iscodească şi avea numai foarte puţini oameni cu dânsul, s-a întors îndărăt în ţara sa, în Maramureş, şi a prins a îndemna pe supuşii săi şi pe alţi români, ca să vină şi ei cu dânsul.

Şi nu mult după aceasta, iată că s-au ridicat mai mulţi boieri şi popor de rând şi s-au pornit cu toţii, şi au venit ca să se aşeze de iastălaltă parte de munţi, în ţara cea nouă, adică în Moldova, căci aşa s-a numit ţara aceasta după ce a cuprins-o Dragoş-Vodă.

Şi de astă dată, Dragoş-Vodă şi cei ce au venit cu dânsul nu se porniră de-acasă în chip de vânătoare, ca-ntâia oară, ci ei luară şi toată averea lor cu dânşii şi ţinură calea drept spre locul acela unde a stat Dragoş-Vodă de vorbă cu Uţa.

Şi după ce au sosit şi au descălecat pe locul acela, a pus Dragoş- vodă să facă o întăritură pe dânsul, adică o cetăţuie, ca la timp de rebeliune, de mare cumpănă şi nevoie, să aibă unde a se retrage şi de unde a se apăra împotriva duşmanilor.

Şi-au făcut o întăritură cu cinci şanţuri, din sus de satul de astăzi Volovăţ, şi anume sub poalele dealului Arşiţa. Şi întăritura aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă şi astăzi, s-a numit Fortăreţ.

Iată însă că, nu mult după ce s-a ridicat întăritura despre care ne-a fost vorba, mergând vestea în toate părţile că Dragoş-Vodă a descălecat în Moldova, îi veniră soli de la Siretiu şi de la Suceava, cu daruri preţioase, şi-l rugară să ajute pre bieţii creştini împotriva căpcăunilor, a tătarilor, a leşilor şi a altor lifte rele care năvăleau în ţară de-o bântuiau şi-o prădau şi multe neajunsuri şi neplăceri făceau locuito­rilor, din care pricină cei mai mulţi dintre dânşii, de frică şi groază, luară lumea-n cap, ascunzându-se prin munţi.

Dragoş-Vodă, ascultând rugămintea solilor, nu se codi, ci adunând pe toţi voinicii săi precum şi pe alţi români la un loc, se porni fără întârziere cu dânşii împotriva duşmanilor şi, luptându-se cu toţii ca nişte lei, în scurt timp curăţi ţara de dânşii.

însă nu trecu multă vreme la mijloc, după biruinţa aceasta, şi se iscă din nou război din partea tătarilor şi a leşilor. Dar şi Dragoş-Voda, cum prinse de veste ca duşmanii iarăşi voiesc să intre şi să prade ţara, nu stătu mult pe gânduri ce să-nceapă şi să facă, ci văzând că ţara e în primejdie, şi sări la luptă şi răsfrânse, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi acest rău, alungând liftele cele rele până departe peste hotar.

După această nouă învingere asupra duşmanilor, s-au adunat căpitanii oştilor şi boieriii cei mai de frunte la un loc şi ţinând sfat laolaltă îl aleseră pre Dragoş-Vodă de cap şi domnitor peste întreaga ţară, căci Moldova pe vremea aceea nu avea domnitor, şi-l rugară să nu locuiască mai mult în cetăţuia ce şi-a fost făcut-o el după descă­lecarea Moldovei, ci să se aşeze în Siretiu, şi-acolo să locuiască.

Dragoş-Vodă, fiind un om cu multă chibzuinţă, nu se puse de pri­cină, ci ascultând de îndemnul sfetnicilor şi al mai-marilor oştilor sale si voind a împlini dorinţa poporului băştinaş, care locuia pe acea vreme în oraşele Suceava, Siretiu şi Cotovăţ,[9] precum şi prin câteva sate răzleţite de-a lungul şi de-a latul ţării, despre a căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte, a părăsit cetăţuia sa şi s-a pornit cu căpitanii oştilor şi cu sfetnicii săi spre Siretiu, unde se hotărî să pe­treacă până la sfârşitul vieţii sale.

Şiretenii, cum au auzit că Dragoş-Vodă vine spre dânşii şi voieşte să se aşeze pentru totdeauna în târgul lor, s-au bucurat şi au ieşit cu mic cu mare ca să-l întâmpine şi să-l ducă cu pompă mare în oraş.

Locul unde au ieşit siretenii întru întâmpinarea lui Dragoş, precum şi a sfetnicilor şi căpitanilor săi, şi pe care se află astăzi un sătişor mic, s-a numit de atunci încoace Drăguşenii. Unii însă, şi mai ales străinii, pe lângă Drăguşeni, îl mai numesc încă şi Drăguşana sau Drăguşanca.

După ce s-a aşezat Dragoş-Vodă în Siretiu şi după ce-a luat acum cârma întregii ţări asupra sa, aducându-şi aminte de prorocia babei Uţa, făcu, pe locul unde a trăit şi s-a aflat aceasta, o biserică de lemn de stejar şi alăturea cu biserica aceea a făcut el mai pe urmă şi curţi domneşti. Şi trimise apoi pe mai mulţi inşi dintre cei ce veniseră cu dânsul din Maramureş, ca să meargă şi să se aşeze la acel loc, să-şi facă case şi să prindă a lucra pământul de prin împrejurime, iar la vreme de nevoie să sară cu toţii şi să steie ca un zid întru apărarea ţării.

Cei trimişi nu se deteră într-o lature, ci se duseră cu toţii şi-şi făcură fiecare câte o casă mare şi frumoasă, din jos de biserică, pe locul care se numeşte astăzi Sălişte.

Şi fiindcă atât biserica lui Dragoş-Vodă cât şi casele de pe lângă dânsa s-au clădit pe ţărmul unei vălcele sau pârâuaş, pe ţărmul căruia a fost coliba Uţei, de-aceea atât satul care mai pe urmă a crescut hăt- mare, încât avea şapte biserici, cu o mulţime de curţi boiereşti, cât şi pârâuaşul, care izvorăşte de sub dealul Pleşa şi se revarsă din jos de sat în Suceviţa, s-au numit dintru început Valea-Uţei, întru aducerea- aminte de baba Uţa, iară mai pe urmă, Olovăţ.

Murind Dragoş-Vodă care a fost cel dintâi domnitor peste românii din Moldova şi care, în scurtul timp cât a domnit, mare şi mult bine a făcut el ţării şi supuşilor săi, fu dus şi înmormântat în biserica din Valea-Uţei, făcută de dânsul.

La vreo câteva sute de ani după moartea şi înmormântarea lui Dra- goş-Vodă, suindu-se pe tronul Moldovei Ştefan-Vodă, care a fost unul dintre cei mai înţelepţi, mai voinici şi mai vestiţi domnitori români, şi din care pricină s-a numit el apoi Ştefan cel Mare, ridică biserica cea de stejar a lui Dragoş din Valea-Uţei şi o mută pe locul unde se află astăzi sătişorul Putna şi mănăstirea Putnei şi unde se poate vedea şi astăzi, iar în locul ei făcu altă biserică din piatră, cu mult mai mare şi mai frumoasă, care asemenea se poate vedea şi acuma.

După moartea lui Ştefan cel Mare şi înmormântarea sa în mănă­stirea Putnei, venind în decursul timpului alţi domni la cârma ţării şi fiind Moldova, mai ales în partea de sus, adică unde locuim noi astăzi, foarte adeseori călcată, prădată şi pustiită de neastâmpăraţii şi neîm­păcaţii săi duşmani care ca nişte fiare sălbatice năvăleau asupra ei, precum mulţi alţi locuitori, aşa şi cei din Valea-Uţei, de frica şi groaza duşmanilor, părăsiră satul şi fugiră cu toţii spre munte, nădăjduind că mai pe urmă se vor întoarce iarăşi îndărăt. Dar ţinând răzmeriţele şi rebeliunile un timp mai îndelungat şi nemaiputându-se nimeni din­tre cei fugiţi întoarce îndărăt la vetrele lor, au început cu timpul, pe locul unde erau mai înainte casele lor, biserica cea nouă a lui Ştefan cel Mare şi cetăţuia lui Dragoş-Vodă a creşte dudău şi tot felul de co­paci, astfel că la vreo câteva zecimi de ani după aceea, atât vatra sa­tului, cât şi locurile de prin împrejurime se prefăcură într-o pădure mare şi deasă, ca toate pădurile. Ba, ce este încă şi mai mult, nici chiar cetăţuia şi biserica nu se mai puteau vedea de-nălţimea şi de­simea tufarilor care crescuseră nu numai pe lângă dânsele, ci până şi pe zidurile lor. Iar în loc de oameni întâlneai acum numai fiare şi alte sălbăticiuni care cutreierau pădurea de-a lungul şi de-a latul, fără cea mai mică grijă că le va face cineva vreun rău.

Iată însă că într-o zi, cine mai ştie câţi ani vor fi de-atuncea, ieşind un cioban cu oile la păscut, ajunse cu dânsele până pe locul dintre Cainovăţ şi Surupana, două văi care se află în partea dinspre amiază a satului de astăzi. Acolo îşi păscu el oile sale până ce a început a se îngâna ziua cu noaptea. Când a prins acuma a se întuneca hăt-binişor şi voi a se-ntoarce cu oile acasă, dă că vreo câteva oi, care cu puţin mai înainte de-aceea se despărţise de celelalte şi intrase în desişul pădurii, îi lipsesc din turmă. Şi cum dete el că-i lipsesc oile, prinse a le căuta încolo şi-ncoace. Dar degeaba, căci fiind acuma prea târziu şi pădurea în care au fost intrat ele prea deasă şi întunecoasă, nu le putu nicidecum afla şi de aceea le lăsă în ştirea Domnului şi se-ntoarse fără de dânsele acasă. A doua zi însă, cum se zori de ziuă, se porni dimpreună cu alţi ciobani, ca iarăşi să le caute.

Ajungând şi intrând ciobanii în pădurea în care se pierdură oile, umblară mai lung timp încolo şi-ncoace, dar degeaba, că nici unul nu le putu afla. Şi neaflându-le nu le rămase alta decât să se întoarcă înapoi fără de nici o ispravă. Dar iată că la întoarcere dau cu ochii de-o stâncă foarte mare. Ei, văzând stânca aceea, dau să se apropie de dânsa, dar nu pot, căci era înconjurată din toate părţile de o mul­ţime de tufari şi copaci împletiţi cu iederă, ca şi când ar fi fost întărită cu nişte ziduri. Văzând ei că cu una, cu două nu e chip a se apropia de dânsa, începură bărbăteşte a da într-o parte şi-ntr-alta tufarii şi iedera ce le sta în cale şi a se apropia în chipul acesta de dânsa. Iară după ce au ajuns cu mare chiu şi vai în apropierea stâncii, deteră cu ochii de o peşteră. Şi cum deteră ei cu ochii de peştera aceea, îndată se şi băgară înăuntru, cugetând că vor afla într-însa oile pierdute. Şi-ntru adevăr că le şi aflară. Dar pe cât de mare le-a fost bucuria la început, când zăriră oile culcate într-un ungher şi rumegând, pe-atâta de mare le-a fost mai după aceea mirarea, când căutară mai bine în dreapta şi în stânga şi văzură că ei nu se află într-o peşteră de rând, cum se găsesc foarte adeseori pe unele locuri, şi mai ales prin munţi, ci într-o încăpere largă şi frumoasă, înconjurată din toate părţile cu ziduri şi deasupra cu boltituri. Şi plini de uimire cum erau, îndată cunoscură şi se încredinţară, de pe icoanele cele mucegăite care atârnau pe pereţi, precum şi de pe crucile, sfeşnicele şi prapurile care stau rezemate sau aruncate pe jos, că ei nu se află într-o peşteră, ci într-o biserică părăsită. îşi luară deci oile şi, întorcându-se cu dânsele spre casă, pe cine-l întâlneau în drum îl opreau în loc şi-i istoriseau că iac-acolo şi- acolo au dat peste o biserică părăsită.

Oamenii, şi mai ales sătenii de unde erau ciobanii cu oile pier­dute, cum auziră ceea ce le-au istorisit aceştia, se şi porniră cu cârdul spre pădurea cu pricina, şi cum ajunseră la starea locului, începură care dincotro a tăia copacii şi tufarii de pe lângă biserică şi a o scoate la iveală din întunericul pădurii, unde a stat ascunsă cine ştie cât timp de ochii oamenilor. Iar după ce o scoaseră la lumină, chemară pie­trari şi stoleri şi-i puseră s-o tencuiască şi s-o văruiască atât pe din­afară cât şi pe dinuntru şi s-o acopere.

Pietrarii chemaţi, începând a o tencui, deteră de o uşă tainică care ducea într-o pivniţă. în pivniţa aceea deteră ei de-un sicriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iar pe o cruce de aur, care aseme­nea s-a aflat în sicriul acela, sta scris: Dragoş-Vodă (un semn că oa­sele din sicriu erau ale lui Dragoş-Vodă), cel dintâi domnitor român al Moldovei, care după moarte a fost înmormântat în bicerica cea de lemn, făcută de dânsul.

Nu mult după aceasta veniră şi alţi oameni din satele de prin ap­ropiere şi începură a-şi face case pe lângă biserica descoperită de ciobani. Şi cu cât mai mulţi copaci cădeau la pământ, cu atâtea mai multe case se ridicau şi satul se mărea pe zi ce mergea. Dar de astă dată, satul nu s-a făcut pe locul acela unde a fost el mai înainte, ci mai spre apus, şi nici nu s-a mai numit el ca de la început, Valea-Uţei sau Olovăţ, ci Volovăţ. Şi tot aşa se numeşte el şi astăzi.

Şi cu cât se înmulţeau sătenii, cu atâta şi pădurea dinspre răsărit şi dinspre apus se rărea şi scădea mai tare, până ce, în sfârşit, ajun­seră ei cu răritul dincolo de dealul Arşiţa, la poalele căruia a fost cetăţuia lui Dragoş-Vodă.

CETATEA NEAMŢULUI

Despre întemeierea Cetăţii Neamţului, spun bătrânii că, înainte de Ştefan-Vodă, cu mult înainte, au venit nişte nemţi pe-aici ş-au silit pe oameni de le-au cărat piatră şi le-au clădit cetatea.

Şi aşa de mult ce i-au necăjit pe oameni nemţii ceia, c-au rămas oamenii săraci lipiţi pământului, pierindu-le vitele cărând la piatră, şi, după ce s-au mântuit boii şi caii, au pus şi vacile la jug.

Când s-a mântuit cetatea, rămăsese în împrejurimile acestea nu­mai un bou fără coarne şi o vacă fără coadă.

Mai târziu s-au sculat oamenii de-au alungat pe nemţi şi le-au dărâmat cetatea, dar venind Ştefan în scaunul Moldovei a clădit-o iarăşi.

Ştefan n-a mai chinuit lumea ca nemţii ceia, că el a fost om mare, bun şi sfânt, cum n-a mai fost pe faţa pământului.

Am auzit că-n cetatea Neamţului erau case domneşti şi biserică, dar acum nu se mai cunoaşte nimica.

Şi-n mijlocul ogrăzii din cetate era o fântână adâncă tare. Te co- borai cu găleata până la jumătate şi de-acolo puteai intra într-o hrubă care răspundea în fântână şi prin hruba aceea mergeai, mergeai şi ieşeai la capătul muntelui, de ceea parte, în pădure, spre Oglinzi, după cum se ştie c-au fost de la cetate şi până-n Târgu Neamţ.

Am apucat şi eu pe un boier, unul Belibou; avea a-şi face un han; curţile cele vechi, zicea că nu-s la modă.

Şi a început a căra piatră de la cetate.

Dărâmau zidurile aici şi pietrarii îi zideau în târg han şi curţi noi.

Nu zicea nimeni nimic. Ce să zică? Boierul, boier mare, ce să-i faci? Cum să te pui cu dânsul?

Până ce-a dat Dumnezeu şi s-a sculat alt boier, care acu era sărac şi umbla aşa, bezmetic; îi zicea Alexandru Nebunul!...

S-a sculat şi pe jos a pornit la Iaşi, la domnie.

Mânca pâine şi bea apă la şipote, pe marginea drumului...

Şi până ce n-a răzbit la vodă nu s-a lăsat...

Pe-atunci era domnitor, la Iaşi, Grigore-Vodă cel frumos...

A zis boierul acela, Alexandru Nebunul, către vodă:

— Măria ta, păcat să se dărâme cetăţile bătrâneşti şi să-şi facă nevrednicii de azi crâşme din ele!

Ş-a căzut în genunchi.

Şi când s-a întors „nebunul“ la cei cuminţi, avea hârtie la mână, de la domnie, către isprăvnicie...

Şi s-a înfăţişat la ispravnic ş-a zis:

— Uite porunca să iasă oamenii din toate satele dimprejurul cetăţii, cu câte trei nuiele şi cu câte-un par şi să-ngrădească cetatea! Şi de azi înainte, piatră de zidit crâşme şi curţi boiereşti să nu se mai ridice...

Au ieşit oamenii cu nuiele şi cu pari ş-au îngrădit cetatea, dar pe urmă au venit vremuri noi... şi s-a stricat gardul...

ÎNTEMEIEREA SUCEVII

Se zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime, erau numai păduri cât vedeai cu ochii.

Puteai merge cu săpăturile ori încorto ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai unde şi unde câte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni.

Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atât pentru dânşii cât şi pentru turmele lor.

Intr-o vară însă, fiind secetă foarte mare, toate apele prin împre­jurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi se uscase.

Văzând păstorii că seceta nu mai încetează şi temându-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi de foame, se retraseră cu dânsele de la şes, în sus spre codru.

Dar când se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă: să intre, ori să nu intre? Ar fi intrat, se te­meau că nu vor afla destule poieni, unde să-şi pască oile. Să rămână la poalele acestuia, era peste putinţă, căci păşunea, câtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui, se sfârşise.

Deci ce era să-nceapă şi să facă? Unul spunea una, altul alta, dar nimeni nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.

In urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dânşii, care era mai bătrân, mai ajuns de cap şi mai păţit:

—Ce să mai întindem atâta vorbă? Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului? Să meargă câţiva inşi dintre noi, care îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte câmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvârşire dogorâte şi pârlite de arşiţa soarelui, şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi şi să ne deie de ştire!

Cum rosti bătrânul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dânşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca şi cu nişte căţei şi se trânteau cu urşii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gânduri, ci, luându-şi fiecare bota sa cea ciobănescă în mână, se şi porniră la drum.

Şi apucând unii în dreapta, alţii în stânga, merseră încotro îi du­seră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită.

Iată însă că într-un târziu, unul dintre dânşii care a mers, acuma cât timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost

apucat începe a se rări, şi poieni drăgălaşe, acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă până la brâu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decât altele, i se deschid înaintea ochilor.

Păstorul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui! Să fi prins pe Dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine! Deci prinse îndată a căuta în dreapta şi-n stânga, ori de nu se află şi apă printr-însele. Şi umblând el aşa încolo şi-ncoace, cât timp va fi um­blat, dă deodată peste o apă mare, care curgea alene la vale.

Era Suceava.

Mai merge el după aceasta cât mai merge şi dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă, vede o poiană ca aceea de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dânsa.

Şi cum vede el poiana, nu poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte.

Dar iată că tocmai când dete peste un vad şi voi să-l cerce cât e de adânc şi ori de-l va putea trece, ies partu oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dânsul.

Erau cei patru păstori de care s-a fost despărţit, scurt timp după ce au plecat să caute păşune.

Apropiindu-se cei patru inşi de dânsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un sihastru, şi trecând ei pe acolo, sihastrul i-a miruit pe tuspatru, cu mir în frunte.

Auzind aceasta, soţul lor îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe dânsul.

Cei patru inşi nu se puseră de pricină, ci, după ce văzură şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stânga Sucevii, şi cercară vadul aces­teia, ca să vadă cât e de adânc, se întoarseră îndărăt şi se porniră cu toţii în sus spre sihastru.

Sihastrul, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vârful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dânsul, le ieşi înainte, merse cu dânşii până lângă arborele în care locuia, mirui şi pe noul- venit şi-apoi mai stând de vorbă cu dânşii şi învăţându-i încă vreo câteva rugăciuni, îi îndemnă să vină în toate zilele la dânsul, căci el îi va învăţa şi alte rugăciuni.

Păstorii îi mulţumira din toată inima pentru primirea cea părintească, cât şi pentru învăţăturile cele bune, şi făgâduindu-i că în scurt timp iarăşi vor veni la dânsul, se-ntoarseră îndărăt de unde s-au pornit.

Ajungând la tovarăşii lor, care i-au fost trimis ca să caute păşune, le istorisiră din fir-în-păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au umblat. Iar după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gânduri ce să-nceapă şi să facă, ci, luându-şi fiecare turma sa, se porniră cu toţii la drum, spre locuinţa sihastrului, şi cum ajunseră la starea locului, se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră şi alţi păstori, din alte părţi, şi aceia aseme­nea îşi făcură colibe pe lângă locuinţa sihastrului.

In urmă veniră şi muntenii de la munte, cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea sihastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea dinspre miazăzi şi care se desparte de cel dintâi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele în care a locuit sihastrul, făcură o biserică de lemn. Şi fiindcă sihastrul murise înainte de ridicarea bisericii acesteia, de-aceea tăiară şi aşezară ei şi arborele, în care a locuit acesta, într-însa.

Şi aşa, cu timpul, ridicându-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri,atât împrejurul cetăţii cât şi a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi-a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi, Suceava.

La vreo câteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cât, destul atâta că venind căpcăunii, care aveau numai câte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pe locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc, de arseră mai toate casele dintr- însa, dimpreună cu biserica cea de lemn, iar cetatea o dărâmară.

Dar bine-a zis cine-a zis că „apa trece, pietrele rămân!“

Venit-au căpcăunii şi tătarii şi alţii şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră... Apa s-a scurs, şi pietrele au rămas! Românii, ce scăpară teferi din mâinile lor, adunându-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase de cum erau cele de mai-nainte.

Mai târziu, şi anume după ce şi-au ales românii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai-nainte biserica cea de lemn altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu din lemn, ca cea dintâi, ci din piatră şi cărămidă. Şi de-atunci şi până în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu Mirăuţ.

Tot pe timpul lui Iuga-Vodă, se zice că s-a început şi restaurarea cetăţii, care a fost mai-nainte dărâmată de căpcăuni.

Fiind însă despărţită de biserica Mirăuţului prin pârâul care, ve­nind spre Areni şi trecând pe lângă dealul Tătăraşi, se revarsă în Suceava, neputând din pricina aceasta nimeni trece când ar fi voit şi cum ar fi voit, de la dânsa la biserică şi de la biserică la dânsa, de-aceea Iuga-Vodă le-a împreunat pe amândouă prin un pod um­blător, făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a alto­ra, din gumă.

Şi-acuma ori de câte ori voia, nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintâi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, slobozeau podul, iară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut de asemenea din piei de bivol, duce de la cetate spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai târziu în grădina curţii domneşti.

Şi acest pod încă se slobozea numai atunci când avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea, sta mai totdeauna ridicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci când se apropia vreun duşman de cetate şi voia să intre cu puterea înăuntru.

Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei!

POVESTEA IAŞULUI

Mai demult, pe când pe unde e Iaşul acum erau numai codri şi câmpuri şi nici zare de case, trăia un cioban vestit pe locurile acelea şi-l chema Dediu.

Dediu ciobanul avea douăsprezece stâne; fiecare stână era cu câte două mii de oi. într-o zi, iaca vine pe acolo şi domnul Ţării Moldovei, călare, cu oameni de ai săi. Vede domnul atâtea stâne şi întreabă pe un cioban: „Ale cui sunt?“. Ciobanul răspunde: „Sunt ale lui Dediu“. Văzând domnul atâtea dealuri frumoase, s-a gândit că ar fi un minu­nat loc pentru vreun târg domnesc. Şi porunceşte ciobanului ca să cheme pe Dediu până la dânsul. Se duce ciobanul şi-i spune porunca. Dar Dediu face:

— Du-te şi spune domnului să vie el la mine, dacă are treabă!

Ciobanul a adus acest răspuns. Domnul îl mai trimite o dată: „Să

vină numaidecât¹¹. Dediu răspunde tot aşa: „Dacă are treabă, n-are decât să vină la coliba mea“.

Aşa şi a treia oară. Ce să facă domnul? Vine călare până la Dediu. îi zice de departe:

— De ce n-asculţi porunca domnului tău, căci el stăpâneşte Ţara Moldovei şi trebuie să i te supui?!...

— Apoi de ce nu mi-au spus aşa şi cei pe care i-ai trimis către mine? răspunse Dediu din colibă.

— Ieşi până afară să vorbim ceva! strigă domnul.

— Nu ies! strigă şi Dediu.

— Ieşi!

— Nu ies!

— Să vezi tu că ai să ieşi! strigă domnul supărat şi gata să scoată sabia...

— Ba de-acuma am să ies! strigă Dediu, care era o dată voinic, nu de două ori; şi aşa erau toţi ciobanii lui.

— Apoi Ieşi să se numească târgul pe care vreau să-l întemeiez aici! strigă domnitorul.

Şi Ieşi a rămas numele lui până azi.

Acuma, domnul s-a dus acasă şi l-a chemat pe Dediu. Vine el. Dom­nul îl întreabă:

— Bine, Dediule, cum se face că toţi ai tăi sunt aşa de zdraveni şi voinici şi tari la virtute?

— Indată ai să vezi, Măria ta, zise Dediu.

La masă, domnitorului i-au adus douăsprezece feluri de mâncare. Dediu mânca numai mămăligă caldă cu brânză grasă şi bună.

— Mănâncă împreună cu mine! zise domnul.

— Nu, Măria ta! strigă Dediu.

— De ce?

— Ca să fiu voinic.

— Ce fel?

— Iacă, zise Dediu, eu oi lua douăsprezece linguri din astea douăsprezece feluri de mâncare de-a Măriei tale şi le-oi pune într-o sticlă; pe urmă oi lua şi o bucată de mămăligă fierbinte, de a mea, şi oi pune într-însa oleacă de brânză... Trei zile să lăsăm şi mâncarea Măriei tale, şi mâncarea mea, ici, după sobă. Şi om vedea.

Pune el aşa, douăsprezece linguri din cele douăsprezece feluri de mâncare, într-o sticlă; astupă sticla şi o pune după sobă. Apoi ia puţină brânză de oi şi o pune într-un dărab[10] de mămăligă fierbinte şi face un urs[11] zdravăn şi-l zvârle după sobă.

Când, la trei zile, ce să vezi?! In sticlă, mâncările miroseau, de trebuia să fugi cât colo; iar ursul lui Dediu era acum mai bun, căci înăuntru brânza se făcuse unt.

— Ei, Măria ta, acum vezi de ce suntem noi mai voinici? Că nouă nu ne ghiorăie maţele în pântece de nici un fel de mâncare de felul acestora..

— Să trăieşti, Dediule! Strigă domnul. Te văd că eşti un om cu­minte. Haide, te prinzi cu mine cumătru?

— Mă prind, şi cu noroc să-i dea Dumnezeu! Zise Dediu.

La cumătrie, Dediu a adus o poală de galbeni şi a dăruit 500 de mioare oacheşe de-un ochi şi 500 de mioare oacheşe de amândoi ochii şi 50 de berbeci frumoşi, ciuţi de amândouă coarnele. Aşa au botezat ei târgul Ieşului!..

CURTEA DOMNEASCĂ DIN COTNARI

în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Cotnari era târg în toată legea. Numele lui zice că i se trage de la vorba: Cot n-are, adică n-are cot de cotit vasele; că pe atunci vinul se măsura cu hârgăul şi de la vorba hârgău zice că se trage numele târgului Hârlău.

Aici, la Cotnari, avea Ştefan-Vodă curţi domneşti, înconjurate de o gospodărie mare şi frumoasă; că Ştefan-Vodă era gospodar în toată regula şi era dornic să vadă în ţara lui numai sate mari şi bogate, grădini de pomi, dealuri cu podgorii, iazuri cu peşti, munţi plini de fel de fel de vite de soi şi frumoase. De-aceea dăruia mereu pământ şi făcea mereu răzăşi pe oamenii viteji şi cinstiţi, ca să trăiască din belşug şi să-l pomenească veac de veac c-a fost cu priinţă asupra lor.

El avea podgorie pe dealul Mândrului, de la vale de biserica săsească, şi Ştefan-Vodă zice c-ar fi răsădit întâi şi întâi vie în Cotnari. Dar podgoria domnească nu era tocmai soi, aşa că dealul Mândrului nu-i da vie mândră şi nici vin bun. Erau alţi cotnăreni care aveau vie cu poamă într-ales şi făceau vinuri bune, mai dihai ca vodă; cum era via lui Zlaciu şi a altor podgoreni.

Ştefan cel Mare nu s-a lăsat să fie de râsul podgorenilor, ci s-a apucat ş-a adus nişte poamă ungurească, de soi bun, că nu se mai afla aşa soi de poamă bună în toată ţara Moldovei.

Unii spun că a adus-o de la Sfântul Munte, şi iată cum; Ştefan cel Mare, în tinereţea lui, a învăţat la Ţarigrad meşteşugul turcesc de a se război şi acolo s-a împrietenit cu nişte călugări de la mănăstirea Zugravului, din Sfântul Munte.

După ce s-a făcut el domn, le-a trimis el călugărilor de la Sfântul Munte, în mai multe rânduri, o mulţime de bani, şi călugării, auzind că via lui Ştefan-Vodă de la Cotnari nu-i tocmai soi, i-au dăruit din partea lor vreo cinci mii de butuci aleşi din viile cele mai vestite, în ciubere, cu pământul de pe loc, şi aşa i-a trimis în Moldova.

Ştefan-Vodă a primit darul cu multă bucurie şi a pus de i-a răsădit cum a ştiut mai bine, ş-a dat Dumnezeu de s-au prins şi s-au ridicat nişte viţe lungi şi butucoase şi cu nişte struguri mari, cu bobiţele maşcate, şi la gust erau sălcii ca merele hultuite în răchită. Mustul era tot sălciu şi aşa era până la un an, de-acolea, după ce se-nvechea se făcea de-o bunătate straşnică, încât nu se mai găsea vin de potriva lui în toată Ţara Moldovei, da’ nici în ţările megieşe cu ţara noastră. Vinul din podgoria domnească de la Cotnari era căutat amarnic şi era floare ospeţilor domneşti şi boiereşti.

Oricine cerca să răsădească cârlige din via lui vodă, nu izbutea defel, că nu-i pria locul; pentru că în podgoria domnească fiecare bu­tuc avea pământ din locul de unde a fost adusă via.

Pe când petrecea Ştefan cel Mare la Cotnari, mai pe toţi gospo­darii de primprejur i-a făcut răzeşi şi le-a dat de toate cu îndestulare, ca să trăiască mulţumiţi. Le-a dat celor din satul Domneştii-Mari, care făceau felurite slujbe la curte, de hăituit la vânători, cu căratul pâinilor şi lemnelor la curtea domnească; de aceea se şi chemau oamenii domneşti, iar satul s-a numit Domneşti şi cu vremea ş-a schimbat nu­mele în Dumeşti.

Gospodarilor din satul Gropniţa, tot Ştefan cel Mare le-a dat pământ, că aveau ş-aiştea slujbe la curtea domnească. Unul Ciohoda- riu, din Gropniţa, îngrijea de încălţările domneşti şi din viţa lui sunt urmaşi şi-n ziua de astăzi.

Pe dealul din partea de răsărit a satului Scobinţi din comuna Ba- deni, Ştefan cel Mare a avut altă curte domnească.

ORHEIUL-VECHI

Cetatea nu numai că intra în hotarele Ţării Moldovei, dar într-o vreme a fost un oraş mare.

In uriaşa văgăună, cuprinsă de un cot al Răutului, se înălţa un castel cu ziduri crenelate. In interior se găseau şi ateliere de meseriaşi, care făceau cărămizi, olane, obiecte de ceramică şi de bronz. Mulţi duşmani au încercat să ieie cetatea, dar apărătorii i-au respins. Oraşul a fost asediat de turci. Hoardele lor dădeau năvală mereu la întăriturile cetăţii, apărătorii, însă, le ţineau piept dârz şi cu bărbăţie.

Cetatea a căzut fiindcă s-a aflat în ea un trădător. Fiul pârcălabului din cetate, fiind îndrăgostit de Mărioara, logodnica unui oştean viteaz, pe nume Andrei, a hotărât să pună stăpânire pe fată, mergând pe calea mârşăviei.

In cea de-a treizeci şi una noapte s-a învăluit cerul de o năframă neagră. Fiul pârcălabului s-a furişat din cetate, a trecut Răutul şi a venit la cortul paşalei turceşti de i-a căzut la picioare şi i-a vândut planul său diavolesc pentru a fi cucerită cetatea.

Către dimineaţă turcii s-au făcut a-şi ridica oastea spre a se retrage.

Suferind de sete, plăieşii s-au repezit spre râu după apă. Atunci ienicerii călări s-au năpustit asupra lor din ascunzişuri, i-au măcelărit şi astfel a căzut Orheiul-Vechi.

Dar nici aşa n-a putut cuceri dragostea fetei fiul pârcălabului. Turcii l-au răsplătit în felul lor: i-au turnat pe gât aur topit — atâta, cât le ceruse el pentru trădare.

Oraşul a fost prefăcut în ruine. Orheienii, care au scăpat cu viaţă, s-au ascuns în codru şi şi-au făcut sălaş în altă parte, nu unde fusese vechea cetate.

CETATEA SOROCII

Odată domnitorul Moldovei Petru Rareş mergea călare pe malul împădurit al Nistrului. Şi mergând el aşa, numai iată ce vede sus, pe cer, cum un uliu s-a luat după două lebede. Atunci Petru Rareş a scos din tolbă o săgeată, a ochit în uliu şi a întins coarda arcului. Dar toc­mai în clipa aceea calul voievodului s-a speriat de ceva, a nechezat puternic şi s-a ridicat în două picioare. A tremurat mâna voievodului, şi săgeata slobozită a zburat nu spre uliu, ci spre una dintre lebede. Fără suflare, biata pasăre a căzut în apa râului. Domnitorul a mai tras o dată şi a căzut uliul. Multă vreme s-a rotit lebăda singură în nalturi tot chemându-şi tovarăşa de viaţă, dar, văzând că nu mai apare, s-a înălţat sus de tot, a strâns aripile şi s-a aruncat pe o stâncă ascuţită, ce se afla lângă satul Căsuţa.

Apropiindu-se de stâncă, a văzut mult sânge voievodul şi nu-şi afla locul de mahnă. Iar nu departe de stâncă un meşter cioplea în piatră.

— E tare piatra?

— Alta mai tare nu găseşti, domnitorule. De vrei cetate să-ţi du­rezi, să ştii că va ţine o veşnicie.

— Aşa să fie! Să se ridice o cetate din piatra acestei stânci.

De atunci stânca se numeşte a Lebedei, iar din piatra adusă de lângă satul Căsuţa, azi Cosăuţi, a fost construită vestita cetate a Sorocii.

LEGENDA MĂNĂSTIRII PUTNA

Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Sihastru. îi zicea lumea sihastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu, pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.

într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta amu loc de odihnă. Şi s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă vede o lumină în fereastră la sihastru, căci atunci el îşi făcea rugă­ciunea sa de seară. îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.

Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă.

— Cine-i acolo? întreabă Daniil.

— Om bun, răspunde Ştefan.

— Dacă e om bun, să intre!

Ei intrară înăuntru.

— Ce-ai păţit de-ai venit şi pe la mine?

Necăjit şi amărât cum era, nu zise nimic.

— Eu ştiu ce-i cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgânătatea! Altminterea e rău!

— Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile!

— Atunci pune urechea la piciorul meu stâng! Ce auzi?

— Ce s-aud? Numai plânsete şi jăluiri.

— Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune amu urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?

— Amu aud cântece frumoase.

— Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire!

— Dar unde cântă? întrebă Ştefan.

— Ştii unde, Ştefane!? Iacă acolo acel deal, suie mâini dis-de-di- mineaţă pe el şi trage cu arcul, iar unde o să găseşti săgeata înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cântând!

— Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem!

— Bine, dar eu, Ştefane, nu mănânc nimic. De unde să-ţi pot da ceva?

— Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămânzi!

Caută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din

care dădu şi lui Ştefan o bucăţică, şi argatului, şi-i mai rămase şi lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.

După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amândoi în chilie, iar sihastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la uşă:

— Scoală, Ştefane, şi du-te!

Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată ei mer­seră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duse Ştefan noaptea la Volovăţ şi ia biserica de-acolo şi până-n ziuă o aduce aici. Tot până în ziuă o şi propteşte. Insă nici nu o propteşte bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ştefan când a dus biserica, iar acum au venit să-l prindă. Ştefan, văzând aceasta, intră în biserică şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.

Ascultându-i ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu turcii se zăpăciseră şi începuse a se omorî între ei. Se bătură ei aşa pân-la amiază, că nu mai rămase de ei decât doi ofiţeri care, de frică ca Ştefan să nu-i ucidă, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul înce­puse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse meşteri ca să zidească o mănăstire mândră.

LEGENDA VORONEŢULUI

Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mers să in­tre în cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au zis că pasărea în cuibul său nu piere. Că să se ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste.

Iar împăratul turcesc au venit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit puştile deasupra unui munte dinspre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pe acea vreme era un neamţ închis în cetate. Şi văzând că bat cetatea, au zis păzitorilor să spună mumei lui Ştefan-Vodă să-l sloboadă de la închi­soare, din temniţă, pe dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pe acest neamţ de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţ de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde stau acolo în munte. Şi au şi lovit în gura unei puşci turceşti, de au sfărâ­mat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărâmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârf de munte, de unde avea cetatea nevoie.

Iar Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus, prin Moldova, au mers şi la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară, până ş-a istovi ruga.

Şi după ce ş-a istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan- Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan- Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se bată cu turcii: închi- na-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi au strâns oaste, feluri de feluri de oameni. Şi au purces în jos. Iar turcii, înţele­gând că va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan- Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-se înapoi, Ştefan-Vodă s-au apucat de au făcut mă­năstirea Voroneţului. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe.

MĂNĂSTIREA ARGEŞULUI

Peste Muntenia a domnit odată Neagoe Basarab. Acestui domn îi plă­cea foarte mult să ridice la biserici şi la mănăstiri. El plănui să clă­dească pe malul frumos al Argeşului o mănăstire cum nu se mai afla alta.

Neagoe tocmi la lucru pe cei mai iscusiţi lucrători de pe atunci, pe vestitul meşter Manole cu alţi nouă tovarăşi ai săi. El le făgădui averi mari şi ranguri înalte, dacă îi vor înălţa o mănăstire frumoasă cum nu mai era alta; dacă nu, îi ameninţă să-i zidească de vii, chiar în temelii.

Meşterii se apucară de lucru. Ce să vază însă ei? Zidul ce făceau ziua se dărâma noaptea. Azi aşa, mâine aşa, vreo patru zile lucrară în zadar. Domnul, văzând că zidul nu sporeşte, se încrunta la ei şi-i ameninţa să-i pună de vii chiar în temelii. Cel mai întristat dintre toţi era meşterul Manole. El îşi frângea mâinile, neştiind ce să facă.

Intr-o zi, adormind, el visă că zidul se va surpa tot mereu, dacă nu vor zidi pe cea dintâi soţie sau soră care va veni a doua zi să le aducă de mâncare. Povestind acest vis tovarăşilor săi, toţi se jurară să facă ceea ce le spunea visul, adică să zidească în zid pe cea dintâi soţioară sau surioară care se va ivi între ei a doua zi, în zori.

A doua zi, Manole se urcă sus pe schele să privescă care soţie se vede. Când, vai! Ce zări? Soţia lui venea încărcată cu de-ale mâncării. Bietul Manole începu să plângă şi, căzând în genunchi, se rugă astfel:

„Dă, Doamne, pe lume,

O ploaie cu spume,

Mândra să-mi oprească;

S-o oprească-n vale,

S-o-ntoarcă din cale“.

Şi, miracol! O ploaie căzu din norii negri şi grei, de se umplură drumurile de apă. Dar soţia lui Manole nu s-a întors din drum. Ea venea mereu. Manole s-a rugat cu foc, din nou, să sufle un vânt pu­ternic, ca să-i întoarcă soţia din drum.

Şi, din nou miracol! S-a stârnit un vânt aşa de puternic, încât smul­gea copacii din rădăcini. Pe soţia lui Manole însă nu o putu întoarce. Ea ajunse cea dintâi la clădire.

Meşterul Manole, plin de durere, îi ieşi înainte, o sărută şi o duse

pe zid. Prefăcându-se că glumeşte, el îi zise:

„Stăi, mândruţa mea,

Nu te speria,

Că vrem să glumim Şi să te zidim!“

La început, dânsa se încrezu. Când însă a văzut că zidul se ridică

pe lângă ea, începu să plângă şi să se roage:

„Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

Trupuşoru-mi frânge!“

Manole însă ofta şi zidea mereu. Peste puţin, soţia lui nu se mai vedea. Numai din zid se auzeau cuvintele:

„Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

Viaţa mi se stinge!“

De acum înainte, zidul nu se mai surpa. Meşterii au putut să isprăvească măreaţa mănăstire. Neagoe-Vodă, auzind că mănăstirea s-a isprăvit, a venit s-o vadă şi să se închine în ea. Când a văzut falni­ca zidire, i-a întrebat pe meşteri dacă ar putea construi o mănăstire

mult mai frumoasă ca aceea. Meşterii, ca să se mândrească, i-au

răspuns astfel, de pe acoperiş:

„Ca noi meşteri mari,

Calfe şi zidari,

Alţii nici că sunt Pe acest pământ.

Află că noi ştim Oricând să zidim Altă mănăstire Pentru pomenire;

Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă!“

Neagoe a rămas atunci pe gânduri şi, ca să nu mai fie altă mănăstire mai frumoasă ca aceea, a hotărât să-i piarză pe meşteri. A poruncit să se ridice schelele şi scările, ca meşterii să fie lăsaţi sus, pe aco­periş, să putrezească de vii. Aceştia îşi făcură aripi din şindrilă şi cu ele s-au lansat de sus. Dar aripile nu le-au folosit la nimic, fiindcă cum cădeau, mureau pe loc.

Pe locul unde a căzut Manole a ieşit un izvor cu apa sărată, ca lacrimile.

CĂPRIANA

Unde-i amu satul Căpriana, înainte vreme era o poiană. Ştefan cel Mare, trecând odată pe aici, şi-a adăpat calul şi a stat să se odih­nească. Şezând aşa, a văzut o căprioară. Cineva a dat s-o împuşte, dar el l-a oprit. Pe urmă s-a dat mai la o parte şi a început să privească. Din pădure au ieşit mai multe căprioare. Lui Ştefan cel Mare i-a plăcut locul cela şi a hotărât să facă o mănăstire, iar satul din jur a fost nu­mit Căprioara. Cu vremea s-a prefăcut în Căpriana.

Unii mai spun cum că Ştefan cel Mare ar fi împuşcat el singur căpriţa ceea şi de atâta satul a fost numit Căprioara.

Intr-o vreme, când se bătea Ştefan cel Mare cu turcii prin codrii Moldovei, i-au călcat turcii oastea şi el s-a dus la o babă care avea şapte feciori. Toţi erau acasă. El i-a spus:

— Dă-mi aceşti şapte feciori mie, că vin turcii în Moldova.

— Ai tăi sunt, a spus baba.

I-a luat şi s-a dus cu dânşii. Au început a lupta cu turcii şi i-au izgonit din Moldova. După ce i-au izgonit, au mers la poposit în direcţia Căprienii, atunci nu era Căpriana. Şi au poposit ei acolo şi au tras cu săgeata şi domnitorul a zis:

— Unde a cădea săgeata, să se facă o mănăstire, să fie ca amintire despre lupta aceasta, cum i-am izgonit eu cu cei şapte feciori ai babei din codrii Moldovei pe turci.

Când a dat săgeata în sus, săgeata a venit în jos şi a nimerit drept într-o căprioară sălbatică şi a omorât-o. Ştefan atunci a zis:

— Aici să se facă o mănăstire şi să se numească Căpriana.

Şi aşa s-a făcut.

BISERICA DE LA CĂUŞANI

A fost demult, tare demult, pe când turcii se credeau stăpâni în Moldova.

Fără îngăduinţa sultanului şi a vizirilor, oamenii au început să facă acest lăcaş pe ascuns, pe jumătate în pământ şi de o formă atât de simplă.

Şi atunci când călăreţii Porţii întrebau ce se zideşte, li se răspundea, că un hambar pentru grâne.

Apoi după ce a fost zidită, acel de cunoştea vrăjitoria culorilor a zugrăvit chipuri cu priviri omeneşti.

Odată turcii au călcat pragul, au băgat în biserica aceasta cai.

Careva din locuitorii Căuşanilor de atunci le-a dat cailor de mâncare şi ce le-o fi dat, numai el ştie, că toţi caii turcilor au pierit.

Văzând una ca aceasta, turcii ce au făcut? Au pus mâna pe iata­gane, pe suliţe şi, înfuriaţi, au scos ochii tuturor sfinţilor.

— Aşa vor fi pedepsiţi toţi acei care au văzut şi au tăcut!

Dar oamenii nu s-au înfricoşat.

Şi a rămas taina aceea şi astăzi neaflată.

 

[1] Topenie — prăpăd, dezastru.

[2] Ocolniţă — hartă indicând hotarul moşiei

[3] Ojină — moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază şi asfinţit; gustare care se ia în acest moment al zilei.

[4] Smidă — desiş din arbori tineri sau din tufăriş.

[5] Pluton — varietate de cerbi.

[6] Prelucă — poiană mică într-o pădure.

[7] Sihlete — pădure deasă de copaci tineri; hățiș.

[8] A cinătui — a scoate măruntaiele şi a curăţa (de obicei, păsările şi peştii ce urmează să fie fripţi).

[9] Asemenea oraş nu există.

[10] Dărab — bucată.

[11] Urs — boţ de mămăligă cu brânză de oaie la mijloc şi prăjit pe cărbuni.