I se urâse și lui Păcală să tot umble răzleț prin lume, așa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora și să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.

Și fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse și el în satul lui și începu cum încep toți oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-și agonisi o vițelușă și o trimise la pășune în izlazul satului.

            poveste populară românească
 
 A fost odată un flăcău care dorea să se însoare. Ochise el o fată bogată, dar leneşă, de nu cred că mai era alta pe lume ca ea. Flăcăul nu se uită la asta şi o ceru de la părinţii ei de nevastă. Aceştia i-o dădură, cu condiţia să nu o pună la nici un fel de treabă şi mai ales să nu o bată. Flăcăul nostru a fost de acord; au făcut nunta, după care tinerii însurăţei s-au mutat la casa lor.
 Trecură câteva zile de la nuntă. Flăcăul nu a pus-o pe fata leneşă la nici o muncă. Ea stătea toată ziua şi nu făcea nimic. Toată treaba în casă o făcea flăcăul. După câteva zile însă, îi arătă nevestei lui celei leneşe o piele de oaie şi îi spuse cam aşa:

Era iarnă. Pămîntul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domneşti. Era una din iernele cele mai grele. Lupul, flămînd, ieşise din pădure şi ţinea poteca.
Mergînd pe cărare, se întîlneşte cu un asin. Vederea pradei sale atît îi aţîţase pofta de mîn- care, încît Si lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i ştia de rost de vro trei zile.
— Stai să te mănînc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.
— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănînci, ştiu; eşti bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală şi osteneală? Deocamdată îţi vei momi a foame, dară pe mîine?

Locuitorii unui sat, coprinşi de dorinţa de a asculta şi dînşii, dumineca, sînta Evangelie, se hotărîră a răspunde cu toţii la întrebarea ce le tot făcea preotul cînd era să citească Evangelia.
În dumineca următoare, preotul, după obicei, mai- nainte de a citi Evangelia, făcu următoarea întrebare în modul cum se cîntă aceste învăţături sfinte:
— Oameni buni, ştiţi voi ce zice în cartea aceasta?
— Nu ştim, răspunseră cu toţii deodată.
— Daca nu ştiţi, la ce să vă mai spui, zise preotul, închise cartea şi se retrase.
Pasămite, bietul preot nu că nu ştia să citească, vorbea însă cam bîlbîit şi se temea să nu rîză lumea de el. Litur- gia, cum, cum, o încurca el; dară cînd venea la citirea Evangelii, se slujea de asemenea tertipuri.

Boierul și Păcală

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, și-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana și vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura: