Aladin și lampa fermecată - dublat în română

Trăia odată în ţara sultanului un băiat pe nume Aladin. El era tare sărac şi-şi petrecea timpul hoinărind din loc în loc şi jucându-se. Într-o zi, pe când se juca cu prietenii în piaţa din centrul oraşului, se întâlni cu dervișul. Dervișul purta o pelerină de mătase şi un turban mândru pe cap. El se adresă lui Aladin:

- Măi băiete, nu eşti cumva băiatul croitorului Mustafa? Ai vrea să câştigi câteva rupii?

- Cum să nu domnule! Fac orice muncă pentru a câştiga câţiva bănuţi, răspunse Aladin.

- Atunci, ascultă-mă cu atenţie! Tot ceea ce ai de făcut e să mă ajuți să căutăm o lampă veche.

Lampa aceasta este ascunsă într-o grotă cu alte giuvaieruri. Tu ești singurul om care poate să mi-o aducă. Vei găsi acolo o mulţime de bijuterii, poţi să le iei pe toate. Mie nu-mi trebuie decât lampa.

- Aşa să fie, domnule.

Aladin urmă pe derviș în afara oraşului, îndreptându-se spre un loc părăsit. Intrarea din faţa grotei era acoperită cu o placă de piatră şi putea fi dată la o parte doar dacă se rostea formula magică.

Înainte de a pătrunde în grotă, dervișul îi dădu lui Aladin un inel care să-l ferească de toate relele. În timp ce dervișul rostea formula magică, Aladin se opri pe marginea lacului şi începu să se joace aruncând pietre în apă. Era atât de preocupat de joaca sa, încât nici nu băgă de seamă că dervișul rostise formula magică şi că uşa grotei se deschise. Dervișul îl strigă pe Aladin şi îi ceru să coboare în grotă. Aladin făcu întocmai şi începu să coboare treptele. Dervișul îl aşteptă afară şi îl tot grăbea:

- Aladin grăbeşte-te să-mi aduci lampa!

Băiatul se uită în jurul lui şi găsi o lampă cu ulei, tare veche şi ruginită, şi îi strigă dervișului:

- Domnule, de ce tocmai lampa aceasta veche şi ruginită îţi trebuie? Sunt aici atâtea alte minunaţii!… "Poate o fi fermecată?…" se gândi în sinea sa Aladin. Apucă lampa şi se îndreptă spre ieşire.

- Dă-mi lampa! îi porunci dervișul.

- Ajută-mă, te rog, să ies de aici, îl ruga Aladin pe derviș.

- Mai întâi dă-mi lampa obraznicule! strigă dervișul.

La auzul acestei voci poruncitoare, Aladin începu să dea înapoi înspăimântat.

- Dacă nu-mi dai lampa, să pieri odată cu ea! îl amenință dervișul şi începu să bolborosească formule magice. La rostirea acestor cuvinte, placa de piatră se ridica şi blocă ieşirea din grotă. Aladin rămase în întuneric, şi începu să strige câtva timp, dar apoi îşi dădu seama că totul era în zadar şi că nimeni nu-l putea auzi. Începu să i se facă frig si chiar în momentul în care îşi freca mâinile cu disperare, din inelul pe care îl primise de la derviș ieşi un spiriduş. Ochii îi ardeau în orbite si ţinea mâinile încrucișate pe piept. Apoi i se adresă lui Aladin astfel:

- Eu sunt spiritul acestui inel şi voi satisface dorinţa celui care îl poartă.

- Aş vrea să mă duc acasă rosti Aladin. Spiridușul nu zise nimic, dar în clipa următoare Aladin se găsi acasă cu felinarul în mână şi cu inelul pe deget. Îi povesti mamei sale întâmplarea ciudată prin care trecuse iar aceasta, în timp ce îl asculta pe băiat, începu să curețe lampa prăfuită. În timp ce lustruia lampa, aceasta începu să fumege şi din fum începu să se ridice un gnom.

- Eu sunt spiriduşul aceste lămpi şi de azi începând te voi servi pe tine. Aştept ordinele tale!

De atunci, Aladin şi mama sa nu au mai dus lipsă de nimic. Ori de cate ori se adresau lămpii, aceasta le satisfăcea toate dorinţele. Anii au trecut şi Aladin se făcu un tânăr chipeş. Într-o frumoasă dimineață, Aladin o zări în piaţa publică pe Iasmina, prea frumoasa fată a sultanului. Prinţesa era aşa de frumoasă, că lui Aladin îi căzu dragă de îndată ce o văzu. Şi sultanului îi fu pe plac tânărul, aşa că îi dădu binecuvântarea tinerei perechi. Din acel moment şi Aladin şi Iasmina se mutară în palatul dăruit de spiriduş.

Într-o zi, pe când prinţesa se găsea singură acasă, un negustor bătrân bătu la uşa palatului:

- Cumpăr felinare vechi şi dau în schimb felinare noi! striga el. Cine vrea să facă schimb cu mine? Iasmina, care nu ştia de secretul lui Aladin, schimbă iute vechea lampă cu una nouă şi arătoasă.

Cine credeţi că era negustorul? Era chiar dervișul cel rău!

Acesta, cum puse mâna pe lampă, se şi ivi spiridușul:

- Eu sunt spiriduşul lămpii şi de azi începând tu eşti stăpânul meu. Îţi aştept ordinele!

- Spiriduşule, eu sunt noul tău stăpân! strigă dervișul, şi vreau să mă duc pe un tărâm îndepărtat, împreună cu prinţesa şi cu acest palat!

Când Aladin ajunse acasă văzu că palatul şi prinţesa dispăruseră. S-a uitat în jur neajutorat şi apoi şi-a amintit de inel.

- Du-mă la iubita mea, îi ceru el inelului, nu pot trăi fără ea.

Cat ai zice "peste", Aladin se trezi în bucătăria dervișului, lângă scumpa sa soţie, care tocmai pregătea ceaiul.

- Scumpa mea, pune praful acesta în ceaiul dervișului, o rugă Aladin pe soţia sa.

Când se întoarse dervișul, bău ceaiul şi în câteva secunde dormea dus. Aladin luă lampa şi îl rugă pe spiriduş să-i ducă acasă, cât se poate de repede. La vederea lor, sultanului începu să-i curgă lacrimile de bucurie, iar poporul îi sărbători aşa cum se cuvine. Despre dervișul cel rău nu a mai auzit nimeni niciodată, iar Aladin şi Iasmina au trăit în pace şi fericire până la adânci bătrâneţi.

Aladin și cu Iasmina au frecat la lampa lor,

De-a ieșit un spiriduș să le fie slujitor.

Ca-n povestea cu pricina moș Ion freacă degeaba,

Că doar s-o ivi minunea la care speră și baba!