"God grant us the serenity to accept the things we cannot change, courage to change the things we can, and wisdom to know the difference."
 
 
 

Lecția de gramatică

Lecția de gramatică

Mesajul  postat, pe Facebook, de către o doamnă profesoară pentru elevii săi

 

Dragi elevi,

 

Deși vă bat cam 9 ore pe săptămână la cap (vă mulțumesc pentru prezența de 100% la cele 5 ore de pregătire suplimentară săptămânală, recunosc e o minune) știu că nimic nu are un mai mare impact asupra voastră ca facebook-ul și ale lui postări. Prin urmare, dați „like" dacă ați înțeles și „comm" dacă aveți nelămuriri Laughing

Tweets by @haihui

Tabela Sosiri / Plecari Bucuresti - Gara de nord Gr.A

Tabela de plecări–-sosiri a trenurilor din Gara de Nord, afişată online

actualizare la 1 min


Povestea organului sexual masculin

Povestea organului sexual masculin

corectare la Povestea Poveștilor,  de Ion Creangă

- variantă pentru pudibondaci și vampirizde -


Povestea lui Ionică cel Prost - Povestea Poveștilor

Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a eşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum semăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe-acolo Hristos şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum?

- Da ce semeni acolo, om bun?, întrebă el.

What is better... honey or nectar?

Nectarul şi mierea

 

 HRANA ENERGETICA


 Nectarul si mierea constituie, in principal, hrana energetica a albinelor. 

Legende istorice

 

LEGENDE ISTORICE

DĂCIŢA DIN CEAHLĂU

Trăia odată pe muntele Ceahlău o dăciţă vestită pentru frumuseţea ei negrăită şi mulţimea turmelor de oi şi capre.

Ea era fată de crai, însă se lepădase de toate deşertăciunile şi ispitele lumeşti şi se făcuse ciobăniţă.

Vestea despre dăciţa cea frumoasă şi bogată din Ceahlău trecuse peste hotare şi fel de fel de feciori de crai şi împăraţi veniră s-o peţească, însă toţi se întoarseră după cum veniră; fata nu voia să se mărite cu nici un chip.

Povestea cu dăciţa din Ceahlău ajunse şi până la urechile lui Tra- ian, care se spune că era cel mai mare împărat de pe vremea aceea.

Traian se hotărî s-o peţească şi el, cât din mândrie, cât din dorinţa de a avea o împărăteasă aşa de frumoasă.

Şi plecă la Ceahlău cu mare alai. După un drum lung şi anevoios, ajunge în sfârşit la poalele muntelui.

De-aici, peţitorii descălecară şi o luară pe jos, către stâna ciobăniţei celei minunate.

Fata, ieşind întru întâmpinarea oaspeţilor, îi întebă — ce caută?

— Pe tine te caut, răspunse Traian. Vin să te iau de soţie. Sunt Traian, împăratul împăraţilor.

Dăciţa rămase deodată încremenită la auzul vorbelor preafrumosului Traian, dar repede îşi veni în fire, aducându-şi aminte de jurământul ce-l făcuse, şi o rupse la fugă din faţa lui Traian, îndepărtându-se spre desişul pădurii.

Traian însă se luă după ea şi trei zile şi trei nopţi o urmări de-aproape, prin fel de fel de văi, păduri. A treia zi însă, fata obosind, Traian o ajunge, pune mâna pe ea şi-i zice:

De ce ai fugit de mine?

De-acuma însa m-ai prins, nu mai pot fugi, sunt roaba ta.

Nu roabă, ci stăpână.

Nu stăpână, ci soţie, zise dăciţa lăsând ochii în jos.

Si aşa Traian se însură cu dăciţa din Ceahlău, luând de zestre, pe lângă turmele de oi şi capre, şi toată ţara din jurul Ceahlăului.

Legende toponimice

LEGENDE TOPONIMICE

BABELE

Povestea spune că ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică babă nu era ea, că să vedeţi. Ba era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei, nici unul nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat în nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie[1] de frig şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. în ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Da tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“ în multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţă curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcă­ciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-au sfârşit şi cu babele, şi sfânta muncă reîncepe iarăşi cu acelaşi dor ca şi anul trecut.

Legendele florei

 

LEGENDELE FLOREI

DE CE NU POT ARBORII UMBLA?

Cu multe mii de ani înainte, era o vreme când şi arborii puteau umbla. Atunci trăia undeva un om foarte bogat, dar zgârcit. Doamne! De-ar fi putut, ar fi îmbucat lumea toată, de zgârcit ce era.

Odată s-a dus omul acesta în pădure, unde a văzut un stejar minu­nat de frumos. El avea mulţi copaci pe lângă casa sa, dar s-a gândit ca să aibă şi acest stejar şi îi zise:

Vino cu mine la coliba mea, că eu nu am nici un gătej.

Stejarul n-a mai stat pe gânduri, ci s-a luat după om spre casă.

Pe drum omul a obosit şi zise copacului:

Tu eşti tare şi mare, du-mă pe mine la coliba mea, că nu mai pot de oboseală.

Stejarul a stat locului până s-a urcat omul pe o creangă, apoi s-a dus mai departe.

Mergând aşa, au ajuns la o livadă frumoasă, unde păştea un bou gras. Aci iar veni zgârcitului o poftă şi zise stejarului:

Lemne aş avea, însă ar fi foarte bine dacă aş avea şi carne de friptură. Cum ar fi, dacă tu ai ucide boul acesta şi l-am lua cu noi în coliba mea?

Stejarul nu răspunse nici un cuvânt, ci se apropie de bou şi aşa-l lovi cu o creangă groasă-n frunte, de-l tăvăli la pământ. Apoi îl luă pe crengile sale şi se duseră mai departe. 

Dar nu mult s-au dus şi pe drum au ajuns o trăsură în care era o bute cu vin; cărăuşul dormea. Aci iar îi veniră zgârcitului pofte noi şi zise:

Hm! Lemne aş avea, carne aş avea, dar n-am vin. Cum ar fi oare dacă ai ridica tu butea aceea pe crengile tale, ca să o ducem la coliba mea?

Stejarul nu zise nimic, ci apropiindu-se de car, ridică butea pe crengile sale şi merse mai departe.

După un răstimp au ajuns lângă o bisericuţă. Acolo zise omul către stejar:

Lemne aş avea, carne aş avea, vin încă aş avea, dar n-am cratiţă unde să-mi frig carnea. Cum ar fi oare dacă ai lua tu clopotul cela din turn? Din el mi-aş putea făuri câteva cratiţe!

Stejarul nici acum nu a zis nimic, ci, apropiindu-se de turn, şi-a întins o creangă înăuntru, prin gaura ferestrei şi a scos clopotul afară.

Tocmai vrea să-l anine de o creangă, când deodată trăsni din cer şi făcu tot ferfeniţe stejarul, omul şi butea. Numai clopotul a rămas întreg, şi oamenii l-au aşezat iar în turn, la locul lui.

De atunci, însă, arborilor nu le mai este iertat a se mişca din locul lor.

Legendele faunei

 

LEGENDELE FAUNEI

DUMNEZEU ŞI DOBITOACELE

La început, toate dobitoacele erau blânde şi ascultătoare.

Omul le ocrotea cu mila şi paza lui. Le punea la jug, la car, la plug.

In tot locul şi întotdeauna era stăpânul lor ocrotitor, dar şi neîn­durător.

De multe ori le necăjea şi le trudea, încât multă vreme nu mai erau bune de nimic.

De aceea dobitoacele s-au dus cu jalbă la Dumnezeu şi l-au rugat să le scape de răutatea şi nedreptatea omului.

Dumnezeu le-a ascultat plângerea şi a făcut pace între ele. Pace dreaptă.

Înainte de toate le-a întrebat, dacă toate voiesc să iasă de sub stăpânirea omului. Unele răspunseră da, altele, ba. Atunci cheamă Dumnezeu înaintea sa pe acelea care voiau să rămână şi mai departe în slujba omului. Pe acestea le puse de-a dreapta lui, iar pe acelea, care nu mai voiau să fie supuse îngrijirii şi poruncii omului, le trecu de-a stânga.

Dumnezeu sfântul, pe acelea care nu mai voiră să rămână sub stăpânirea omului, le mustră şi le împrăştie prin păduri ca să se hrănească singure cu ceea ce or afla pe acolo.

De atunci s-au făcut acestea sălbatice şi cutreieră codrii, slabe ca vai de ele şi prigonite de toţi.


 

Iar pe care se învoiră să fie supuse omului şi rămaseră iară în slujba lui, Dumnezeu le binecuvântă şi le dete omului spre folosinţă şi pază.

Acestea sunt dobitoacele de casă. Omul e stăpânul lor, el le folo­seşte, dar le şi grijeşte, căci ele nu-i sunt numai sarcină, ci şi adevărată binecuvântare la casă.

Legende cosmogonice

 

LEGENDE COSMOGONICE

DUMNEZEU NĂSCUT DINTR-UN VÂRTEJ...

Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vârtej de spumă şi din acela s-a făcut Dumnezeu şi îndată, chiar din aceeaşi spumă, şi-a sucit Dumnezeu o lumânare, căci era întuneric peste tot.

FLUTURELE ŞI VIERMELE

Dintru-ntâi şi-ntâi, era numai apă şi întuneric. Pe apă plutea o grămăjoară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme şi un fluture. Fluturele a lepădat aripile şi s-a făcut om, Dumnezeu, aşa de frumos! Da din vierme s-a făcut altă dihanie, el, negru, cu coarne şi coadă: Necuratul. Dumnezeu l-a trimis pe Necuratul în mare, să ceară o palmă de pământ în numele său şi tocmai a treia oară i s-a dat, când a cerut în numele lui Dumnezeu.

DUMNEZEU

Dumnezeu, cică, s-a născut din aer.

El când s-a născut, s-a născut ca şi caria din lemn, în aer, în întu­neric. N-a fost pământ, n-a fost nimic. Şi pe urmă s-a făcut din caria aia un fluture şi din fluture s-a făcut un om.

Comentarii recente