Vânzarea

Se duse vorba-n Bucureşti că se ridicase un pungaş iutei şi tânăr peste toţi manglitorii, de-l tăiase pe starostele cel bătrân şi se căznea să strângă tagma hoţilor la un loc. Umblau şi presării după el, că-i aveau fotografia de când fusese la puşcărie. Până şi ziarele îl înfăţişau şi îndemnau pe tăinuitori să-l dea pe mâna poliţiei. Omorâse oameni şi-l aşteptau ocna şi sila. Ca nişte câini îl încolţeau. Dar caramangiul era îndrăzneţ şi hotărât. Le scăpa printre degete.

Primăvara, ca o cringhiţă. Înflorise măceşul şi florile mărăcinilor cât pumnul! O iarbă sălbatică acoperea fundul neumblat al gropii.

Morcovii

Cum da primăvara, şi ce mai primăveri cădeau peste Cuţarida, de se topea zăpada, luată parcă în lopată, babele, toate pâlc în casa coanei Marghioala a lui Mială. Lipa-lipa, câte una, numai în papuci, cu barişul pus pe ureche, să nu le umfle curentul şi să strănute, până la gardul văduvei.

- A, coană Marghioalo, acasă eşti?

În geamurile crăpate, murdare, cu chitul căzut, pline de frunze de muşcate, verzi-coclite, soarele, cât polul, făcea cercuri de lumină. Bătea vântul lui martie, subţire. Pe coana Chiriţa o înfiora toată, umplându-i fustele.

- A, coană Marghioalo!

Din casă se auzea un bufnet şi o vorbă: „s-acasă!”; se bucura bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise şi pe ei arşiţa înşelătoare a primei călduri.

- O, că vin! făcea muierea din casă.

În câmp la „Căţelu”

Se prăpădiră şi lăutarii!

Cine o să le mai cânte mahalagiilor? Că erau buni ţiganii. Ştiau oful săracului. De la Sfântu Dumitru nu se mai odihneau până-n primăvară. Cum scârţnau cuţitele să se taie porcii prin magazii, gata şi bala-oacheşii, se înfiinţau cu „mozica”.

De Crăciun o luau dinspre Griviţa, pe la popă, să-i cânte olteneşte, apoi la cârciumar, să-i guste vinul, şi nu se opreau decât la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumânărarul, în coada Filantropiei, unde-i aşteptau nişte cozonaci moldoveneşti, galbeni ca berea, şi ţuică fiartă, să-i trezească din adormiri.

Abia târa Anghel contrabasul, vechi şi negru, mare cât un hambar, scrijelit de atâtea drumuri, în pântecele căruia dormeau cântece nemaipomenite. Mitică Ciolan, starostele, nu-l mai slăbea cu gura dacă zăboviseră mai mult în vreun loc:

- Mişcă-te, mă, mai repede, că trece ziua şi nu ne-am făcut treaba, ne-aşteaptă oamenii să-i cinstim cu câte un cântec!

Stere

La amurgit, lucrătorii se întorceau de la fabrică. Aveau sufertaşele goale. Nevestele, în păr la porţi, să le ia sculele. Tot atunci veneau şi zidarii, şi meşterii. Lăsau ferăstraiele şi mistriile şi intrau în curţi, lătraţi de câini. Femeile aduceau ligheane pline de apă. Ei îşi adânceau tălpile crăpate şi negre, să se răcorească. Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor.

Spiridon spărgea câte o ceapă cu pumnul lui mare şi negru, răsufla adânc, îşi privea cu dragoste băieţii cei mici, întreba de Ene, apoi se apuca să înfulece.

Stăpânul

La o petrecere, când s-au mai liniştit presării, că-i iertase regele pe dezertori, l-a simţit Bozoncea pe ucenic.

Era o noapte slută, aproape de Crăciun. Viscolea, viscolea. Staros­tele, cu damful în cap, i-a dat afară şi s-a apucat să-şi iubească ibovnica. Striga Didina în braţele lui de plăcere, şi Paraschiv a auzit-o. A pândit până a adormit Stăpânul şi-a intrat în odaia de-alături. Îi mirosea a carne de muiere. Pe la două, a ieşit ţiganca numai într-o cămaşă scurtă. S-a uitat afară. O lampă cu fitilul mic îi lumina chipul răvăşit şi aţâţat. Gura îi era umedă şi prin cămaşa lucioasă pungaşul i-a văzut ţâţele, puternice şi tari. I-a stat în faţă şi-a apucat-o în braţele lui.

Didina s-a speriat şi-a strigat scurt. El i-a pus palma pe buze şi a îmbrăţişat-o. Avea un trup fierbinte şi drept. S-a zbătut puţin, dar n-a spus nimic.

Priveghi

Mai muriseră. Până s-o bage şi pe ea în pământ, Aglaia spălase morţi, le mâncase din pomană.

Întâi trecea spărgătorul de lemne. A gunoierului îl simţea de departe, cu sufletul. O dată se împosoca.

- Grigore, nu ştiu ce mi-e. Am o inimă rea...

În capătul străzii care se sfârşea la rampă, şeful zărea umbra mătăhăloasă a lui Tudose. Mergea agale, cu toporul său înfipt într-o buturugă, ţinut pe un umăr, fără să se uite-n dreapta şi-n stânga.

Muierea începea să blesteme:

- Na, că iar trece! îl vezi, Grigore?

- Poate ne-o fi şi nouă, rostea bărbatul cu spaimă. Dar n-aş vrea să mor înaintea ta, femeie, tu să mă îngropi...

Îşi făcea câte o cruce mare, cu faţa la răsărit.

- Ptiu, parcă-i a cu coasa, uită-te la el!

La borţoasa

Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vânătă şi rară. Sub streaşină caselor scunde luceau pânzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vântul spulbera frunzele corcoduşilor şi le arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipând în palmă. Lemnul ascuţit se înfigea în noroiul drumului. La rampă se strângeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atârna destrămat peste crestele gropii. Aglica pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi.

- Uite câinii, Paraschive! spuse ăl bătrân.

Dulăii urcau în goană poteca. Erau ogărâţi şi muşcaţi. Atârnau floacele de pe ei. Trecură.

- Şi ce soare! zise pungaşul. Urât e la pârnaie, Treanţă!

Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi începu să fluiere. Îi era cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemâncare.

- Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău!

Priviră pomii prăfuiţi şi cerul în care zburau păsările.

- Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tânăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici?

- Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul...

Aia mică

Pe Veta, fata domnului Aristică Mîrzu, de la Tramvaie, o ştiau mahalagiii, tot aşa, un năpârstoc de fată de nu mai creştea, cât moţul mălaiului, iute ca o zvârlugă, prin salcâmii Cuţaridei toată ziua, sau lângă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani şi un vecin îi zisese în glumă aia mică şi aia mică i-a rămas numele.

Taică-său lucra în depou pe Ştefan cel Mare, repara motoare. Era unul dârz, cu privirea duşmănoasă, parcă tot îi trăsnea şi-i fulgera. Altfel, bărbat de comitet dacă-l cumpărai. Făcuse multe pentru car­tier, că-l ştiau şi primarii, el îi lua în colţi la vreo nevoie, le bătea cu pumnu-n masă şi-i ocăra. Şi dacă mai bea câte un morocar de rachiu la Stere, spunea vrute şi nevrute. Când se întâlnea cu nea Fane, autopsierul, i se aprindea gura.

Cereau, fiecare pe limba lui:

- Coană Lino, fă-ne câte o injecţie!

- Două gamoaie.