La pârnaie

La urmă, starostele făcea prăduiala-n două părţi. Una o lua el, spunând:

- Pentru că vă ţin în spinarea mea şi vă dau să mâncaţi şi să beţi. Ei împărţeau restul. Atunci îl priveau cu duşmănie pe Stăpân, dar nu crâcneau.

La o petrecere, când le cântau lăutarii, ucenicul a cerut şi el de băutură. S-a supărat Bozoncea:

- Mă mucosule! De ce faci zaur? Aici eu comand! Vrei molan, vrei crăpelniţă? Cere! De plătit, eu plătesc! Ăl mai mare!

Şi l-a dilit cu laba lui grea peste gură, să-l înveţe că între hoţi unul taie şi spânzură, nu o sută. Râdeau ceilalţi. El de unde să ştie? A mai adus cârciumarul o damigeana, au mai cântat guriştii:

Toarnă, Leanţo, toarnă! Toarnă vin, toarnă pelin, Pân’ la ziuă-aşa s-o ţin! Căci aşa ne prăpădim, Cu pastrama şi cu vin...

„Rudele” lui Bică-Jumate

Mulţimea privea tăcută şi neclintită ferestrele casei de peste drum. Femeile, atât de vorbăreţe altădată, nu scoteau un cuvânt. Geamurile negre, cu perdelele lăsate nu scăpau nici o lumină. Era frig, într-o zi de iarnă, spre seară. Cerul, mort, încremenit, ca o pătură îngheţată. Din el scăpau nişte floce albe de zăpadă, rar, parcă fără chef. Câteva sute de oameni aşteptau nemişcaţi în faţa porţii: muierile, cu bro­boade negre aşternute pe obraz şi cu pumnul strâns; în spate, bărbaţii, mestecând tutunul între fălci sau aprinzând ţigările unul de la altul. Din când în când se auzea un ropot mărunt de picioare degerate, dar atât, nu spunea nimeni nimic, înţeleşi, ca şi când ar fi vrut să nu tulbure somnul mortului, ascuns dincolo de zidurile mute ale casei cu două caturi.

Rudele pândeau neliniştite din casă uliţa aglomerată. Speria mai ales această tăcere apăsătoare, stăpânirea cruntă din ochii oamenilor. Pe o masă aştepta coşciugul, acoperit cu un giulgiu alb. Era un sicriu de brad, ieftin şi întocmit la iuţeală de doi meşteri din alt cartier, cărat noaptea la domiciliul cămătarului, ca să nu afle lumea că Bică-Jumate nu mai era. Dar lumea tot aflase, erau cu toţii aici şi aşteptau.

Săptămâna brânzei

Cine să-i ţină minte? Băteau vânturile peste locul sălbatic, veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele treceau, gârlă. Mai muriseră, se împuţinau ăi vechi, veneau alţii. Lumea, ca târgul!

Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o iarbă înaltă, drumurile se lăţeau. Cădeau ploile. Vremea se înăsprea. Tim­pul căciulii. Lucrătorii aduceau gâşte să le îndoape şi porci pentru îngrăşat. De sărbători, nunţi şi bătăi, unde cântaseră lăutarii cânta câteodată popa, apoi liniştea învăluia din nou curţile până la Bobotează, când venea sfinţia-sa cu miruitul. Trecea părintele cu dascălul, după obicei. Tot pe atunci băteau finii la uşile naşilor cu plocoanele. Muierile ţineau prosoapele lucrate în arnici, portocalele şi lămîile învelite în foiţe, iar bărbaţii, ploştile şi gâştele gătite. Ce de petreceri!

Prin februarie se ardeau gunoaiele şi se reparau gardurile. Cerul se subţia. Primăvara venea neştiută. Sub garduri încolţeau mărăcinii. Râpile galbene se umpleau de câini. Erau o ceată: al lui Gogu, al lui Chirică, ai mecanicului, ai lui Stere şi d-ăi fără căpătâi, ai gunoierilor. Javrele, cât viţeii, nu te-apropiai.

În frunte, că mergeau ca la nuntă, grămadă, al tâmplarului, flocos şi întunecat, numai colţi. Adulmecau gunoaiele şi cu nasul tot sub coada căţelelor din jur. Dulăul rotea ochii la ăilalţi. Ceata se oprea împrejur. Al lui Chirică, lung ca un castravete şi bolâu, moţăia de-a-n picioarele. Al cârciumarului sufla cu limba scoasă. Corciturile ol­tenilor lipăiau lângă şef, că şef era câinele lui Matei! Nu mişca unul.

Balul meseriaşilor

Se întorsese starostele, odihnit şi cu poftă de treabă. Avea o fată buhăită şi îi crescuse pântecele. A auzit de moartea lui Florea, a pus la spate.

- Dumnezeu să-l odihnească, a zis scurt.

Avea o haină de piele, acolo făcută în judeţ, unde se ducea cu Didina, dată de finii lui, căptuşită cu blană pe dedesubt, numai nasturi şi găitane. Îl pierdea gagica din ochi. Degeaba o ostenea ucenicul cu privirile. Îl fierbea, îl fierbea.

Stăpânul i-a adunat împrejur:

- Am poftă să petrec ca oamenii, şi dacă se poate pe deasupra şi altceva, om vedea. O să mergem la balul meseriaşilor, unde vin toţi meşterii din Bucureşti. Acolo-i rost de cârpeală, dar să nu vă prind! O să lucreze Didina, voi numai să ţineţi tira şi să daţi cu suriul dacă se-ntinde vreunul. Pentru asta trebuie să vă încliftaţi, să nu se cunoască. Vă duceţi la Goldenberg să vă împrumute nişte ţoale mai ca lumea, domni să-mi fiţi, să nu se ginească! Sidiliţi-vă, treaba voastră ce faceţi, altfel dă dracu-n voi! Şi să v-alegeţi niscai umblători mai ca lumea, nu scroabe ori şalupe, să vă râdă urâţii ăia. Titi, să-i potriveşti tu, că eşti mai subţire, ai grijă de gloaba asta de Gheorghe, că ne face de râs...

Nea Fane

Nea Fane, gură bogată, de-i mai zicea şi Carambol, că-i plăcea să joace biliard, avea ceasul lui când se oprea-n faţă la Stere, se uita în prăvălie şi dădea bună seara.

Lucra la morgă, despuia morţii, le făcea el cu dresuri, îi îmbălsăma, umbla-n om cum ai căta într-un raft.

Cine nu-l ştia? Era îndesat, cu priviri batjocoritoare, nu scotea mâinile din buzunare. Scuipa des, cu scârbă şi-avea o vorbă a lui, de-o ştiau toţi:

- Bă, dacă dreptatea ar fi o sârmă, aş îndrepta-o eu!

Să fi avut cincizeci de ani, da nici nu-i dădeai, deşi albise devreme. Obrazul - proaspăt, subţire, sănătos.

Sinefta

Era într-o sâmbătă. Prin mahalale, ieşiseră femeile cu împărţitul pentru sufletul morţilor. Lângă o poartă, pungaşii dădură cu ochii de o fetişcană, năltuţă şi făcută bine, care mai mult alerga decât mergea. Coadele părului îi săltau pe spate ca nişte hăţuri.

- Ia priveşte, Treantă, a zis Nicu-Piele. S-a uitat ăl bătrân. Bună bucăţică! Lunganul o apucă de braţ:

- Und' ti-i drumul?

Copila avea în mină o oală cu sfinţi de cocă.

- Mă duc să-mpart, a răspuns.

- Mie nu-mi dai un bolindeţ d-ăsta? Şi-a scormonit-o cu ochii lui.

- Îti dau.

Până să întindă cana, el a băgat deştele, trăgând afară coca dulce. Gheorghe fluiera alături, numai ochi.

Pomana lui Mielu

Dincolo de Podul Basarab, unde începea o ulicioară a lăutarilor, trecătorul putea zări o casă galbenă cu două caturi, cam prăbuşită într-o parte, cu balcoane înguste, împrejmuite cu lemn, de pe care se luaseră câteva rânduri de vopsea. Scări întortocheate, cu trepte ştirbe urcau până în faţa unor uşi joase. Trebuia să le împingi bine cu umărul ca să se deschidă. Clădirea era un fel de hărăbaie întunecoasă, cu ferestre oarbe, dând spre o curte înghesuită, totdeauna nematurată. Câţiva pomi uscaţi îşi ridicau coroanele sărace până la înălţimea geamurilor de sus, dincolo de care vegheau, neosteniţi, ochi curioşi.

Jos, la intrare, se afla brutăria proprietarului, domnul Bică-Jumate, o sală lungă cit un vagon de tren, cu trei cuptoare. Printr-o uşă, intrai într-o încăpere cu pereţii acoperiţi de rafturi şubrezite. Mirosea greu, a făină acrită.

Înăuntru, despuiaţi până la brâu, roboteau lucrători, cu feţele albite, slabi şi palizi, purtând pe cap scufe de pânză, să nu-şi pârlească părul la dogoarea cuptoarelor, în care ardea un foc neostenit.

Ramazanul

Peste râpele gropii curgeau frunzele rotunde ale salcâmilor. Pe la cinci, gunoierii aprindeau focuri înăbuşite şi un fum albastru plutea deasupra pământului sterp. Seara cădea, deodată, rece. Sub maluri sclipeau flăcări. Furiş, octombrie urca încordat ca o fiară. Hoţii îşi duceau avutul puţin la ibovnice. Iarna era aproape şi presării nu-i mai slăbeau. Pe la răsăritul lunii, umbrele lor urcau potecile sălbatice.

Gheorghe căra nişte pături vechi, trenţuite, şi ucenicul pândea la capătul drumului să nu vină cineva. Stăpânul era dus cu gagica-n plăceri, nu-i mai cunoştea. Pe ei îi trimiseseră ceilalţi să cureţe cuibul. Mirosea a veşted şi carnea li se strângea sub cămăşile subţiri.

- Nu mai merge, Paraschive! Cel tânăr umbla alături.

Peste locurile pustii atârna sabia lunii, covrigată şi rece. Codoşul oftă:

- Cum vine amărâta asta de iarnă, mă apucă dracii. Îmi vine să mă las de meserie.

- Cum adică?

- Să mă fac om la casa lui. M-am săturat de atâta hărţuială, mi-ajunge. Se opri punând jos păturile: Mai ia-le şi tu...

Moartea lui Marin Pisică

Marin Pisică se văruise de cu seară cu un cumnat, praf se făcuse. Dormise greu, deşi noaptea se mai sculase de vreo două ori să bea apă, că-i ardea gâtlejul după atâta ţuică. Cuțarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâşnea undeva la fund. La cinci trebuia să fie în curtea abatorului, să taie vitele în reprize. Şi avea un cap greu, să nu-l mai ţii pe umeri. În casă, frig, nu găsea lampa. A plecat nespălat, înjurând. Avea de mers vreme de un ceas. Cerul, ca o basma, şi o lună spulberată, numai vălătuci. Şi-n mintea lui canonită, o dată s-a făcut lumină şi n-a mai simţit frigul...

Se făcea că era după învierea a doua a lui Cristos, care sculase săracii din pământ şi mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, străveziu. Şi unde înfloreau pomii împrejur şi-n, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ţi se izbândea.

- Da tu, cam ce-ai vrea, Pisică? îl întrebase fiul lui Dumnezeu.

- Păi ce să vrea un pârlit ca mine?

- Grăieşte.

La spovedit

Într-o dimineaţă de vară, unul cu catastif la subsuoară, funcţionar de bună seamă, că avea pălărie de paie şi haine mai bune pe el, a luat mahalaua din poartă-n poartă. Bătea cu un baston, îl lătrau câinii, abia îi potoleau muierile.

- Pentru o sfântă de biserică... spunea, şi îşi muia creionul pe limbă, gata să scrie. Cât vă lasă inima, că n-aveţi păstor şi trebuie să vă facem şi dumneavoastră un lăcaş de închinăciune.

Femeile, cu frica lui Dumnezeu, căutau banii pe după poliţe, pe sub saltele, pe unde-i aveau ascunşi.

- S-a răit lumea, zicea a lui Matei. Poate ne-o vedea Sfântul şi pe noi...

Au dat toate, a lui Gogu, a lui Spiridon, vecinele. Funcţionarul scria în registrul lui, băga piesele de alamă în buzunar, pleca mai departe. La câte o curte a nimerit pe bărbaţi. Ăştia erau ai dracului. Veniţi atunci de la munci de noapte, osteniţi, fără gând la Dumnezeu.