Morcovii

Morcovii

 

Cum da primăvara, şi ce mai primăveri cădeau peste Cuţarida, de se topea zăpada, luată parcă în lopată, babele, toate pâlc în casa coanei Marghioala a lui Mială. Lipa-lipa, câte una, numai în papuci, cu barişul pus pe ureche, să nu le umfle curentul şi să strănute, până la gardul văduvei.

- A, coană Marghioalo, acasă eşti?

În geamurile crăpate, murdare, cu chitul căzut, pline de frunze de muşcate, verzi-coclite, soarele, cât polul, făcea cercuri de lumină. Bătea vântul lui martie, subţire. Pe coana Chiriţa o înfiora toată, umplându-i fustele.

- A, coană Marghioalo!

Din casă se auzea un bufnet şi o vorbă: „s-acasă!”; se bucura bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise şi pe ei arşiţa înşelătoare a primei călduri.

- O, că vin! făcea muierea din casă.

În câmp la „Căţelu”

În câmp la „Căţelu”

 

Se prăpădiră şi lăutarii!

Cine o să le mai cânte mahalagiilor? Că erau buni ţiganii. Ştiau oful săracului. De la Sfântu Dumitru nu se mai odihneau până-n primăvară. Cum scârţnau cuţitele să se taie porcii prin magazii, gata şi bala-oacheşii, se înfiinţau cu „mozica”.

De Crăciun o luau dinspre Griviţa, pe la popă, să-i cânte olteneşte, apoi la cârciumar, să-i guste vinul, şi nu se opreau decât la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumânărarul, în coada Filantropiei, unde-i aşteptau nişte cozonaci moldoveneşti, galbeni ca berea, şi ţuică fiartă, să-i trezească din adormiri.

Abia târa Anghel contrabasul, vechi şi negru, mare cât un hambar, scrijelit de atâtea drumuri, în pântecele căruia dormeau cântece nemaipomenite. Mitică Ciolan, starostele, nu-l mai slăbea cu gura dacă zăboviseră mai mult în vreun loc:

- Mişcă-te, mă, mai repede, că trece ziua şi nu ne-am făcut treaba, ne-aşteaptă oamenii să-i cinstim cu câte un cântec!

Stere

Stere

 

La amurgit, lucrătorii se întorceau de la fabrică. Aveau sufertaşele goale. Nevestele, în păr la porţi, să le ia sculele. Tot atunci veneau şi zidarii, şi meşterii. Lăsau ferăstraiele şi mistriile şi intrau în curţi, lătraţi de câini. Femeile aduceau ligheane pline de apă. Ei îşi adânceau tălpile crăpate şi negre, să se răcorească. Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor.

Spiridon spărgea câte o ceapă cu pumnul lui mare şi negru, răsufla adânc, îşi privea cu dragoste băieţii cei mici, întreba de Ene, apoi se apuca să înfulece.

Stăpânul

Stăpânul

  

La o petrecere, când s-au mai liniştit presării, că-i iertase regele pe dezertori, l-a simţit Bozoncea pe ucenic.

Era o noapte slută, aproape de Crăciun. Viscolea, viscolea. Staros­tele, cu damful în cap, i-a dat afară şi s-a apucat să-şi iubească ibovnica. Striga Didina în braţele lui de plăcere, şi Paraschiv a auzit-o. A pândit până a adormit Stăpânul şi-a intrat în odaia de-alături. Îi mirosea a carne de muiere. Pe la două, a ieşit ţiganca numai într-o cămaşă scurtă. S-a uitat afară. O lampă cu fitilul mic îi lumina chipul răvăşit şi aţâţat. Gura îi era umedă şi prin cămaşa lucioasă pungaşul i-a văzut ţâţele, puternice şi tari. I-a stat în faţă şi-a apucat-o în braţele lui.

Didina s-a speriat şi-a strigat scurt. El i-a pus palma pe buze şi a îmbrăţişat-o. Avea un trup fierbinte şi drept. S-a zbătut puţin, dar n-a spus nimic.

Priveghi

Priveghi

 

Mai muriseră. Până s-o bage şi pe ea în pământ, Aglaia spălase morţi, le mâncase din pomană.

Întâi trecea spărgătorul de lemne. A gunoierului îl simţea de departe, cu sufletul. O dată se împosoca.

- Grigore, nu ştiu ce mi-e. Am o inimă rea...

În capătul străzii care se sfârşea la rampă, şeful zărea umbra mătăhăloasă a lui Tudose. Mergea agale, cu toporul său înfipt într-o buturugă, ţinut pe un umăr, fără să se uite-n dreapta şi-n stânga.

Muierea începea să blesteme:

- Na, că iar trece! îl vezi, Grigore?

- Poate ne-o fi şi nouă, rostea bărbatul cu spaimă. Dar n-aş vrea să mor înaintea ta, femeie, tu să mă îngropi...

Îşi făcea câte o cruce mare, cu faţa la răsărit.

- Ptiu, parcă-i a cu coasa, uită-te la el!

La borţoasa

La borţoasa

 

Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vânătă şi rară. Sub streaşină caselor scunde luceau pânzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vântul spulbera frunzele corcoduşilor şi le arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipând în palmă. Lemnul ascuţit se înfigea în noroiul drumului. La rampă se strângeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atârna destrămat peste crestele gropii. Aglica pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi.

- Uite câinii, Paraschive! spuse ăl bătrân.

Dulăii urcau în goană poteca. Erau ogărâţi şi muşcaţi. Atârnau floacele de pe ei. Trecură.

- Şi ce soare! zise pungaşul. Urât e la pârnaie, Treanţă!

Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi începu să fluiere. Îi era cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemâncare.

- Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău!

Priviră pomii prăfuiţi şi cerul în care zburau păsările.

- Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tânăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici?

- Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul...

Aia mică

Aia mică

Pe Veta, fata domnului Aristică Mîrzu, de la Tramvaie, o ştiau mahalagiii, tot aşa, un năpârstoc de fată de nu mai creştea, cât moţul mălaiului, iute ca o zvârlugă, prin salcâmii Cuţaridei toată ziua, sau lângă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani şi un vecin îi zisese în glumă aia mică şi aia mică i-a rămas numele.

Taică-său lucra în depou pe Ştefan cel Mare, repara motoare. Era unul dârz, cu privirea duşmănoasă, parcă tot îi trăsnea şi-i fulgera. Altfel, bărbat de comitet dacă-l cumpărai. Făcuse multe pentru car­tier, că-l ştiau şi primarii, el îi lua în colţi la vreo nevoie, le bătea cu pumnu-n masă şi-i ocăra. Şi dacă mai bea câte un morocar de rachiu la Stere, spunea vrute şi nevrute. Când se întâlnea cu nea Fane, autopsierul, i se aprindea gura.

Cereau, fiecare pe limba lui:

- Coană Lino, fă-ne câte o injecţie!

- Două gamoaie.

La pârnaie

La pârnaie

 

La urmă, starostele făcea prăduiala-n două părţi. Una o lua el, spunând:

- Pentru că vă ţin în spinarea mea şi vă dau să mâncaţi şi să beţi. Ei împărţeau restul. Atunci îl priveau cu duşmănie pe Stăpân, dar nu crâcneau.

La o petrecere, când le cântau lăutarii, ucenicul a cerut şi el de băutură. S-a supărat Bozoncea:

- Mă mucosule! De ce faci zaur? Aici eu comand! Vrei molan, vrei crăpelniţă? Cere! De plătit, eu plătesc! Ăl mai mare!

Şi l-a dilit cu laba lui grea peste gură, să-l înveţe că între hoţi unul taie şi spânzură, nu o sută. Râdeau ceilalţi. El de unde să ştie? A mai adus cârciumarul o damigeana, au mai cântat guriştii:

Toarnă, Leanţo, toarnă! Toarnă vin, toarnă pelin, Pân’ la ziuă-aşa s-o ţin! Căci aşa ne prăpădim, Cu pastrama şi cu vin...

„Rudele” lui Bică-Jumate

„Rudele” lui Bică-Jumate

 

 

Mulţimea privea tăcută şi neclintită ferestrele casei de peste drum. Femeile, atât de vorbăreţe altădată, nu scoteau un cuvânt. Geamurile negre, cu perdelele lăsate nu scăpau nici o lumină. Era frig, într-o zi de iarnă, spre seară. Cerul, mort, încremenit, ca o pătură îngheţată. Din el scăpau nişte floce albe de zăpadă, rar, parcă fără chef. Câteva sute de oameni aşteptau nemişcaţi în faţa porţii: muierile, cu bro­boade negre aşternute pe obraz şi cu pumnul strâns; în spate, bărbaţii, mestecând tutunul între fălci sau aprinzând ţigările unul de la altul. Din când în când se auzea un ropot mărunt de picioare degerate, dar atât, nu spunea nimeni nimic, înţeleşi, ca şi când ar fi vrut să nu tulbure somnul mortului, ascuns dincolo de zidurile mute ale casei cu două caturi.

Rudele pândeau neliniştite din casă uliţa aglomerată. Speria mai ales această tăcere apăsătoare, stăpânirea cruntă din ochii oamenilor. Pe o masă aştepta coşciugul, acoperit cu un giulgiu alb. Era un sicriu de brad, ieftin şi întocmit la iuţeală de doi meşteri din alt cartier, cărat noaptea la domiciliul cămătarului, ca să nu afle lumea că Bică-Jumate nu mai era. Dar lumea tot aflase, erau cu toţii aici şi aşteptau.

Săptămâna brânzei

Săptămâna brânzei

 

Cine să-i ţină minte? Băteau vânturile peste locul sălbatic, veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele treceau, gârlă. Mai muriseră, se împuţinau ăi vechi, veneau alţii. Lumea, ca târgul!

Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o iarbă înaltă, drumurile se lăţeau. Cădeau ploile. Vremea se înăsprea. Tim­pul căciulii. Lucrătorii aduceau gâşte să le îndoape şi porci pentru îngrăşat. De sărbători, nunţi şi bătăi, unde cântaseră lăutarii cânta câteodată popa, apoi liniştea învăluia din nou curţile până la Bobotează, când venea sfinţia-sa cu miruitul. Trecea părintele cu dascălul, după obicei. Tot pe atunci băteau finii la uşile naşilor cu plocoanele. Muierile ţineau prosoapele lucrate în arnici, portocalele şi lămîile învelite în foiţe, iar bărbaţii, ploştile şi gâştele gătite. Ce de petreceri!

Prin februarie se ardeau gunoaiele şi se reparau gardurile. Cerul se subţia. Primăvara venea neştiută. Sub garduri încolţeau mărăcinii. Râpile galbene se umpleau de câini. Erau o ceată: al lui Gogu, al lui Chirică, ai mecanicului, ai lui Stere şi d-ăi fără căpătâi, ai gunoierilor. Javrele, cât viţeii, nu te-apropiai.

În frunte, că mergeau ca la nuntă, grămadă, al tâmplarului, flocos şi întunecat, numai colţi. Adulmecau gunoaiele şi cu nasul tot sub coada căţelelor din jur. Dulăul rotea ochii la ăilalţi. Ceata se oprea împrejur. Al lui Chirică, lung ca un castravete şi bolâu, moţăia de-a-n picioarele. Al cârciumarului sufla cu limba scoasă. Corciturile ol­tenilor lipăiau lângă şef, că şef era câinele lui Matei! Nu mişca unul.

Comentarii recente