Vânzarea

Se duse vorba-n Bucureşti că se ridicase un pungaş iutei şi tânăr peste toţi manglitorii, de-l tăiase pe starostele cel bătrân şi se căznea să strângă tagma hoţilor la un loc. Umblau şi presării după el, că-i aveau fotografia de când fusese la puşcărie. Până şi ziarele îl înfăţişau şi îndemnau pe tăinuitori să-l dea pe mâna poliţiei. Omorâse oameni şi-l aşteptau ocna şi sila. Ca nişte câini îl încolţeau. Dar caramangiul era îndrăzneţ şi hotărât. Le scăpa printre degete.

Primăvara, ca o cringhiţă. Înflorise măceşul şi florile mărăcinilor cât pumnul! O iarbă sălbatică acoperea fundul neumblat al gropii.

În câmp la „Căţelu”

Se prăpădiră şi lăutarii!

Cine o să le mai cânte mahalagiilor? Că erau buni ţiganii. Ştiau oful săracului. De la Sfântu Dumitru nu se mai odihneau până-n primăvară. Cum scârţnau cuţitele să se taie porcii prin magazii, gata şi bala-oacheşii, se înfiinţau cu „mozica”.

De Crăciun o luau dinspre Griviţa, pe la popă, să-i cânte olteneşte, apoi la cârciumar, să-i guste vinul, şi nu se opreau decât la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumânărarul, în coada Filantropiei, unde-i aşteptau nişte cozonaci moldoveneşti, galbeni ca berea, şi ţuică fiartă, să-i trezească din adormiri.

Abia târa Anghel contrabasul, vechi şi negru, mare cât un hambar, scrijelit de atâtea drumuri, în pântecele căruia dormeau cântece nemaipomenite. Mitică Ciolan, starostele, nu-l mai slăbea cu gura dacă zăboviseră mai mult în vreun loc:

- Mişcă-te, mă, mai repede, că trece ziua şi nu ne-am făcut treaba, ne-aşteaptă oamenii să-i cinstim cu câte un cântec!

Stăpânul

La o petrecere, când s-au mai liniştit presării, că-i iertase regele pe dezertori, l-a simţit Bozoncea pe ucenic.

Era o noapte slută, aproape de Crăciun. Viscolea, viscolea. Staros­tele, cu damful în cap, i-a dat afară şi s-a apucat să-şi iubească ibovnica. Striga Didina în braţele lui de plăcere, şi Paraschiv a auzit-o. A pândit până a adormit Stăpânul şi-a intrat în odaia de-alături. Îi mirosea a carne de muiere. Pe la două, a ieşit ţiganca numai într-o cămaşă scurtă. S-a uitat afară. O lampă cu fitilul mic îi lumina chipul răvăşit şi aţâţat. Gura îi era umedă şi prin cămaşa lucioasă pungaşul i-a văzut ţâţele, puternice şi tari. I-a stat în faţă şi-a apucat-o în braţele lui.

Didina s-a speriat şi-a strigat scurt. El i-a pus palma pe buze şi a îmbrăţişat-o. Avea un trup fierbinte şi drept. S-a zbătut puţin, dar n-a spus nimic.

La borţoasa

Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vânătă şi rară. Sub streaşină caselor scunde luceau pânzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vântul spulbera frunzele corcoduşilor şi le arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipând în palmă. Lemnul ascuţit se înfigea în noroiul drumului. La rampă se strângeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atârna destrămat peste crestele gropii. Aglica pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi.

- Uite câinii, Paraschive! spuse ăl bătrân.

Dulăii urcau în goană poteca. Erau ogărâţi şi muşcaţi. Atârnau floacele de pe ei. Trecură.

- Şi ce soare! zise pungaşul. Urât e la pârnaie, Treanţă!

Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi începu să fluiere. Îi era cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemâncare.

- Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău!

Priviră pomii prăfuiţi şi cerul în care zburau păsările.

- Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tânăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici?

- Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul...