Ghetele

Ghetele

 

Se ridicaseră şi copiii. Toţi, o ceată. Ăl mai mare era Oprică al lui coana Mărita, una de da în cărţi şi făcea de dragoste la fetele nemăritate. Arăta lung şi gălbejit. El fura zmeiele ţuicilor şi începuse să bea şi ţuică. Se lăuda că fusese la femei, dar ceilalţi nu-l credeau, pentru că prea n-avea de unde.

Pe urmă, mai deştept se afla Petre al tâmplarului, care făcuse trei clase primare şi ştia şi Crezul. Ăsta se pricepea să arunce sticloanţele şi să facă praştii. Avea un ciorap plin de bile vopsite. Îl purta legat la brâu de curea. Mai era şi Ene, ştirbul, cu o soră şleampătă şi fraţii lui, toţi copiii lui Spiridon. Apoi ofticoasele de fete ale lui Chirică, de le bătea vântul. Naie al croitorului şi, încolo, de-ăi mici, nebăgaţi în seamă. Plecau împreună şi nu se întorceau până seara.

Colindau mahalalele, pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la şina Constantei, sau la gârlă la Herăstrău, de dădeau la peşte.

Înainte mergea Oprică, sorbind dintr-un muc de ţigară, scuipând cu sete. Ăilalţi, după el, trăgând cu praştiile în vrăbii. Treceau peste grădina oltenilor, săreau gardurile putrede şi de acolo tăiau maidanul până la rampa gropii.

O, frumos mai era primăvara când albea Cutarida de flori de salcâm! Şi mirosea, mirosea... Da căldura aşa, ca o mângâiere. Copiilor rebegiţi de cu iarnă, ce le mai plăcea!

Didina

Didina


Trupeşă Didina! Şi-avea o govie, roşie, cărnoasă, numa bună de pupat! Paraschiv picase într-o seară cu ceilalţi în casa ei din Caţavei. Când au deschis uşa, pungaşul rămăsese uluit în prag. Muierea se întorsese, şi el o zări la lumina lămpii. Era înaltă, clădită bine, cu un păr bogat adunat într-un coc la spate.

- Ăsta-i ucenicul nostru! a rostit Bozoncea, şi-a făcut loc lăutarilor cu care veniseră.

- Paraschiv îi zice, a mai adăugat Gheorghe.

Ţiganca a râs scurt, şi cel tânăr i-a văzut dinţii albi, puternici, de iapă. Cu o mână şi-a aşezat o şuviţă de păr, şi sânii ascuţiţi s-au ridicat sub mătasea capotului.

Ucenicul privi odăile scunde de pământ. Pereţii erau acoperiţi cu preşuri, toate furate de mâna Stăpânului. Pe patul lat, ibovnica aşternuse velinţe scumpe şi moi. În fiecare colţ ardea câte o lampă albastră de porţelan, tivită cu nichel pe margini.

Lăutarii îşi scoseseră pălăriile soioase şi se aşezaseră într-un colţ. Bozoncea a destupat sticlele aduse şi s-au aşezat la masă. Ţiganca gătise doi curcani la tavă. Oacă îi împărţise cu mâna lui dibace.

Lume

Lume

 

Stere deschise larg uşile. Era spre primăvară. O căldură abia simţită se zbătea peste loc. Cuțarida prinsese o barbă scurtă, verzuie de iarbă. Gunoiul zăcut sub zăpadă mirosea frumos a frunze putrede. Pământul negru şi gras dospea. Cârciumarul îşi privi pomii. Le pusese fiecăruia câte un tutore de salcâm tare, de care legase cu rafie tulpinile crude. Câinii se gudurau la picioarele lui, căscau leneşi, moleşiţi. O toropeală neînţeleasă îl cuprinse. Auzi burlanele casei zuruind. Gurile lor de tablă aruncau în curte cocleala ultimei zăpezi de pe acoperiş, încet, urmele cerului se ştergeau. Nori albicioşi călătoreau spre oraş şi se pierdeau în sârmele numeroase, împletite peste clădirile depărtate.

Dinspre Tarapana veneau căruţe cu cherestea, pline vârf. Caii, cu burţile murdare de clisa neagră, trăgeau greu, biciuiţi de căruţaşi. Grigore avusese dreptate. Cu câteva zile înainte, un funcţionar de la primărie se abătuse pe la cârciumă cu vreo câteva registre la subsuoară, socotise la masă cu un creion şi, la întrebarea lui, îi răspunsese că or să-i vină vecini.

Groapa - Introducere


Groapa

de Eugen Barbu

CuprinsGroapa, de Eugen Barbu

  1. Nuntă
  2. Iepe de şişic
  3. Lume
  4. Didina
  5. Ghetele
  6. La spovedit
  7. Moartea lui Marin Pisică
  8. Ramazanul
  9. Pomana lui Mielu
  10. Sinefta
  11. Nea Fane   
  12. Balul meseriaşilor
  13. Săptămâna brânzei
  14. „Rudele" lui Bică-Jumate
  15. La pârnaie
  16. Aia mică
  17. La Borţoasa
  18. Priveghi
  19. Stăpânul
  20. Stere
  21. În câmp la „Căţelu”
  22. Morcovii
  23. Vânzarea



Peste rufe fâlfâia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă.

Trecură mai departe.

- Noroc, şefule! aruncă unul.

 - Noroc!

Grigore era îndesat, vânjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte.

Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scânteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vântul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare.

Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte.

Iepe de şişic

Iepe de şişic

 

Vara pleca. Groapa era adâncă şi verde. Vântul culcase ierburile sălbatice. Frunza măselariţei începea să îngălbenească. Gheorghe ştia răcoarea asta care-i înfiora pielea şi cerul ostenit, stins, cu lungi scame fumurii. Şobolanii ieşiseră din găurile lor şi mişunau înfriguraţi, târându-se după urmele sărace ale soarelui. Hoţul scuipa în silă. Erau mari, graşi, cenuşii ca fierul, cu cozile năpârlite.

Alături, pungaşii suceau babaroasele. Stăpânul mesteca zarurile în pumnul lui mare şi negru şi privea întunecat pământul bătătorit cu palmele.

- Doi-doi! spuse Oacă şi-şi trecu mâneca zdrenţuită pe sub nas. Ceilalţi fumau pe vine împrejur, aşteptându-şi rândul.

- Pâră-n coadă!

- Şase-cinci... mormăi Nicu-Piele, aruncând în ţărână un chiştoc uscat.

Sandu zvârli un ban de doi lei şi se mai căută în fundul nădragilor. Fruntea i se brobonase de sudoare. Îşi mişca repede spatele ca de mâncărime şi se uita drept în ochii lui Bozoncea. Acesta apucă oasele îngălbenite şi tocite pe margini. Între picioarele caramangiilor se strânseseră o grămadă de piese de aramă, la care trăgeau cu coada ochiului toţi. Gheorghe se ridică dându-l la o parte pe ucenic:

- Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!

Nuntă

Nuntă

 

Stere nu mai scăpase de gura muierii: nu şi nu, că să-l însoare. Aglaia îl ştia de când sosise la groapă cu omul de măsura loturile. În vremea aia, Cuțarida era aproape deşartă, o adunătură de case spre Griviţa. Cârciumarul şi-a ales locul, a dat bacşiş celui care venise cu el şi s-a apucat să-şi ridice singur prăvălia, o magherniţă de lemn. Strânsese vreo trei ciocane de rachiu, câteva sticle şi un butoi de vin acrişor, vânzându-l în câteva zile gunoierilor. Aceştia se bucuraseră că le aducea cineva băutură la îndemână. Stere era tânăr şi ager, cam duhos, nedezlegat la limbă, nu-şi vindea lesne sufletul. Muncea cât şapte, îşi spăla singur rufele, mânca ce da Dumnezeu, se chinuia să agonisească ceva, să iasă din sărăcie. Sănătos, sănătos, aşeza totul la spate, nu se încurca. Avea o privire de punea omul jos, hăndrălăii nu ridicau colţul. Îi plăcuse şi lui Grigore. Într-un an împrejmuise dugheana, mai înmulţise capitalul, se cunoştea că avea şcoală de negustor.

Bătrânul îl ispitise, că se ajuta cu el; aflase că e băiat de la ţară, sărac. Slugărise la un negustor prin Lipscani de la doisprezece ani, învăţase meseria. Când se făcuse de armată, jupânul îi spusese:

- Du-te să te încalţe ăia, să te mai deprinzi şi cu alte rele, să vezi şi tu ce-i pe lumea asta, şi, când oi veni înapoi, te fac om!

Şi aşa fusese. Se canonise doi ani şi pentru stat, căpătase grad de sergent pentru vrednicia lui şi se întorsese la stăpân.

Fat-Frumos Scanteie si Frumoasa Lumii

Făt-Frumos Scânteie și Frumoasa Lumii

poveste aflată de la Berţia Gheorghe din Stremţ


A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un căuaci bătrân ce trăia la o margine de sat, într-un bordei sărăcăcios. Căuaciul şi baba lui trăiau singuri, căci până la bătrâneţe bunul Dumnezeu nu i-a învrednicit să aibă copii.

Mult s-au mai rugat bătrânii să aibă un copil, care să le fie sprijin la bătrâneţe, dar degeaba.

Aleodor împărat

Aleodor împărat

de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!

A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea de-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deșert.

Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră.

Greceanu

Greuceanu

de Petre Ispirescu

 

Greuceanu - după Petre Ispirescu (desene animate românești - video)

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești;

 

De când se scria musca pe părete,

          Mai mincinos cine nu crede.

 

A fost un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer.

 

Trămise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoață soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va tăia capul.

Comentarii recente